Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MARCU

GA 139


CONFERINŢA a V-a

Basel, 19 septembrie 1912

Am descris ieri dintr-un anumit punct de vedere momentul istoric în care se plasează Misteriul de pe Golgota. Am încercat să facem acest lucru oprindu-ne la doi din cei mai importanţi ghizi ai omenirii, Buddha şi Socrate, care au trăit amândoi câteva secole înaintea Evenimentul de pe Golgota. Am văzut că Buddha marchează într-o oarecare măsură sfârşitul unui curent de evoluţie. Între secolele al VI-lea şi al V-lea înaintea Misteriului de pe Golgota Buddha vesteşte revelaţia de la Benares, ce va deveni mai târziu învăţătura vastă şi profundă care rezumă şi, într-un anumit sens, reînnoieşte ceea ce de milenii forma hrana spirituală a omenirii. El realizează acest lucru în modul în care putea fi făcut atunci, cu cinci sute de ani înaintea Misteriului de pe Golgota, şi cum era mai nimerit să se facă pentru popoarele şi rasele care trăiau la acea epocă. De ce Buddha poate fi considerat sfârşitul de drum al unui curent universal va fi şi mai evident dacă privim pe marele său predecesor, care, într-un fel, recade deja într-un con de umbră al evoluţiei omenirii, pe marele învăţător indian Krishna, care ni se înfăţişează, însă într-un cu totul alt sens, ca punctul final al unei revelaţii milenare.

Krishna poate fi situat în istorie cam cu câteva secole înaintea lui Buddha; dar nu aceasta este ceea ce interesează aici. Punctul esenţial este acesta: cu cât laşi să acţioneze mai mult asupra ta cele două fiinţe, Krishna şi Buddha, cu atât mai mult îţi dai seama că, dintr-un anumit punct de vedere, învăţătura lui Buddha apare într-o lumină şi mai clară la Krishna şi că ‒ după cum vom vedea îndată ‒ această revelaţie era atunci pe sfârşite.

Krishna, în acest nume se concentrează realmente o strălucire care a luminat evoluţia spirituală a omenirii timp de multe, multe milenii. Dacă te adânceşti în tot ceea ce ar putea fi desemnat ca Învăţătura, ca Revelaţia sa, observi înălţimi sublime ale revelaţiei spirituale omeneşti şi ai sentimentul că nimic mai perfect, nimic mai înalt n-ar putea exista. Revelaţia lui Krishna este în felul ei un sumum care cu greu ar putea fi depăşit. Desigur, noi rezumăm în persoana lui Krishna o învăţătură care a fost dată multor instructori, care au trebuit să devină purtătorii ei înaintea lui. Dar tot ceea ce le-a fost comunicat acestora timp de mii şi sute de ani mai înainte se află reînnoit, rezumat şi completat în învăţătura pe care a dat-o el poporului său. Când iei în considerare felul în care vorbeşte Krishna în discursurile lui despre lumile divine şi lumile spirituale, despre raporturile lor cu omenirea şi despre cursul evenimentelor istorice, când îţi dai seama de înălţimea spirituală la care trebuie să ajungi dacă vrei să înţelegi sensul adânc al acestei învăţături, atunci trebuie să recunoşti că în istoria ulterioară a omenirii nu mai există decât un singur lucru cu care să poată fi comparat.

Se poate spune că, într-o anumită măsură, revelaţia lui Krishna constituie o învăţătură ocultă, căci puţini oameni se pot ridica la perfecţiunea interioară, la înălţimea spirituală necesară pentru a înţelege aceste lucruri. Nu este necesar ca aceste lucruri să le ţinem secret prin mijloace exterioare, să le ţinem sub cheie; ele rămân oculte fiindcă majoritatea oamenilor este incapabilă să se ridice la înălţimea necesară pentru a le înţelege. Se pot răspândi punându-le la îndemâna tuturor ‒ ele vor rămâne totuşi secrete.

Mijlocul de a şterge caracterul lor de ştiinţă ocultă nu este acela de a fi răspândite printre oameni, ci de a înălţa sufletele, pentru ca oamenii să se poată uni cu ele. Aceste lucruri planează la o anumită înălţime spirituală, la care se mai adaugă un anumit mod de exprimare, ce reprezintă un fel de culme spirituală. Cine aude cuvintele unei astfel de revelaţii ar greşi dacă ar crede că le-a înţeles, chiar dacă el este un savant, un erudit al secolului al XX-lea. Îţi dai seama perfect de ce se spune azi de către foarte mulţi, că nu există o învăţătură ocultă; se spune acest lucru pentru că, adesea, cei care emit această afirmaţie cred că dacă deţin cuvintele au totul. Însă ceea ce este ocult constă tocmai în faptul că respectivii nu înţeleg ceea ce au înaintea ochilor.

Spuneam mai înainte că un singur lucru se poate compara cu învăţătura lui Krishna. Este ceva ce ne evocă numele a trei oameni, care au trăit ceva mai târziu şi care sunt ceva mai apropiaţi de noi; numai că aici învăţătura este dată sub o cu totul altă formă, sub formă conceptuală, filosofică. Este vorba de tot ceea ce se leagă în ultima vreme de numele lui Fichte [22], Schelling [23] şi Hegel [24]. Teoriile acestor trei gânditori au un caracter ocult, comparabil întru câtva cu al altor „învăţături oculte“ ale omenirii. Căci, deşi până la urmă poţi ajunge să ai în faţă învăţăturile lor, nimeni nu va nega că acestea au rămas, în sensul cel mai larg al cuvântului, adevărate învăţături oculte. Există foarte puţini oameni care să vrea să se apropie cât de puţin de ceea ce au scris aceşti trei gânditori. În virtutea a ceea ce s-ar putea numi curtoazie filosofică, azi se vorbeşte din nou de Hegel în anumite medii filosofice şi, ca răspuns la afirmaţia pe care tocmai am făcut-o, vi se va răspunde că totuşi sunt oameni care se ocupă de Hegel. Dacă analizăm însă ceea ce scriu aceşti oameni şi ne uităm cum contribuie ei la a-l face înţeles pe Hegel, putem fi convinşi că teoriile lui Hegel au rămas pentru ei o adevărată învăţătură ocultă. Dar la Fichte, Schelling şi Hegel reapare sub formă de concepte, sub formă abstractă, ceea ce ne vine ca lumină din Orient, de la Krishna şi, ca să remarcăm asemănarea, mai avem aici şi ceva în plus: o conformaţie sufletească a omului foarte bine definită. Mi-ar plăcea să prezint astăzi deschis despre ce este vorba.

Când o persoană, să nu zicem mediu cultivată ci foarte cultivată, ia în mână o lucrare filosofică oarecare a lui Fichte sau a lui Hegel şi începe să o citească, crede că acolo găseşte doar o continuare a evoluţiei care a avut loc pe plan intelectual. Şi majoritatea oamenilor este de acord că dacă deschizi, de exemplu, Enciclopedia ştiinţelor filosofice a lui Hegel [25] unde se vorbeşte întâi despre „a fi“, apoi despre „a nu fi“, despre „devenire“, „existenţă“ şi aşa mai departe, nu te încântă prea tare toate acestea. Mai poţi auzi spunându-se: Cineva a ticluit aici o operă de cea mai înaltă abstracţiune; poate fi foarte frumoasă, însă ea nu vorbeşte nici inimii, nici sufletului, nu dă nicio căldură interioară. Am cunoscut oameni care au închis rapid cartea de care vă vorbesc, după trei sau patru pagini. Un lucru nu se recunoaşte însă cu plăcere: dacă această lucrare nu radiază nicio căldură, dacă nu pătimeşti la citirea ei luptele existenţiale care te fac să treci de la infern la cer, cauza este în tine. Căci există o posibilitate ca în ceea ce oamenii numesc „noţiuni abstracte“ la cei trei să pătimeşti adevărate lupte existenţiale, să nu resimţi doar căldură existenţială, ci întregul spectru, de la frigul existenţial extrem la căldura existenţială cea mai arzătoare. Poţi simţi că aceste lucruri nu sunt redate cu idei abstracte, ci efectiv cu sânge omenesc.

Putem stabili o comparaţie între lumina care emană din învăţătura lui Krishna şi această fază aşa-zis modernă a evoluţiei gândirii omeneşti; numai că între cele două există o mare diferenţă. Ceea ce întâlnim la Fichte, Schelling şi Hegel, aceşti gânditori ai creştinismului, cei mai evoluaţi, găsim şi la Krishna, dar sub o formă convenabilă pentru o epocă precreştină. Or, care este revelaţia adusă de Krishna? Este ceva ce n-a mai putut fi repetat niciodată după aceea, ceva a cărui înălţime nu poate fi depăşită. Cine are înţelegere pentru aceste lucruri îşi poate face o idee despre lumina spirituală ce emană dinspre acea cultură din care a provenit Krishna, dacă lasă să acţioneze asupra lui câteva mostre ce aparţin acestei culturi. Trebuie însă lăsat ca ele să acţioneze în sens corect. Dacă laşi să acţioneze în mod corect cuvinte precum cele din Bhagavad Gita ‒ dăm mai jos doar câteva exemple ‒, în care Krishna se referă la propria sa fiinţă, dobândeşti anumite cunoştinţe şi încerci anumite sentimente şi senzaţii, pe care le vom caracteriza imediat. Astfel, Krishna spune (în cântul al zecelea):

„Eu sunt spiritul devenirii, începutul, mijlocul şi sfârşitul ei. Printre fiinţe sunt cea mai nobilă din toate. Printre fiinţe sunt cea mai nobilă dintre tot ce a devenit. Printre fiinţele spirituale eu sunt Vishnu, printre stele eu sunt Soare, printre luminatorii cerului sunt Luna, printre elemente focul, printre munţi înaltul Meru; sunt printre ape marele ocean şi printre râuri Gangele, printre mulţimea de copaci eu sunt Ashvatta, sunt, în adevăratul sens al cuvântului, stăpânul oamenilor şi al tuturor fiinţelor ce trăiesc acolo, sunt şarpele cel veşnic dintre şerpi, cel care stă la temelia existenţei însăşi.“

Să luăm o altă mărturie din aceeaşi civilizaţie, pe care o întâlnim în Vede:

„Devaşii se adună in jurul tronului celui Atotputernic şi Îi cer cu evlavie să spună cine este El însuşi. Atunci Atotputernicul ‒ Dumnezeul universal în sensul vechii Indii ‒ răspunde: Dacă ar exista un altul ca mine, m-aş descrie prin el. Eu sunt din eternitate şi voi fi în întreaga eternitate. Sunt cauza primă a toate, cauza a tot ce se află la vest, est, nord şi sud, cauza a tot ceea ce se află sus în înalturi şi jos în adâncuri. Eu sunt totul şi sunt mai bătrân decât tot ce există. Sunt stăpânul stăpânilor. Sunt adevărul însuşi, sunt revelalia însăşi, cauza revelaţiei. Eu sunt cunoaşterea, cucernicia, sunt dreptatea. Eu sunt atotputernic.“

Şi iată ce se găseşte în acest foarte vechi document în chip de răspuns la întrebarea: Care este cauza tuturor lucrurilor?

„Această cauză a lumii este focul, este Soarele şi de asemenea Luna; este de asemenea acest brahman pur şi această apă şi această creatură, cea mai elevată dintre toate. Toate clipele şi toate săptămânile, toate lunile, toţi anii, toate veacurile, toate mileniile, toate milioanele de ani au ieşit din personalitatea sa ce radiază, pe care nimeni nu o poate înţelege, nici sus, nici jos, nici împrejur şi nici în centru, acolo unde ne găsim noi!“

Acestea sunt cuvintele care răsună în urechile noastre din depărtarea acelor timpuri străvechi. Dacă ne deschidem lor, dacă le studiem în mod imparţial, ce sentimente trezesc în noi? Tocmai am văzut ce spune Krishna despre el însuşi şi ceea ce este spus despre Dumnezeul universal şi despre cauza lumii. Aceste cuvinte şi aceste cunoştinţe sunt cele mai puternice, cele mai înalte care au fost pronunţate vreodată şi ştim că în viitor nimic mai grandios, nimic mai profund nu va putea fi spus vreodată. Omenirii i-a fost adus ceva care trebuie să rămână, trebuie să fie primit aşa cum este, care a ajuns într-un anumit fel la perfecţiune. Şi peste tot unde, mai târziu, s-a reflectat asupra acestor lucruri s-a crezut poate de cuviinţă ca ele să se formuleze în cuvinte mai clare, să se exprime într-un alt fel, dar ele niciodată nu s-au spus mai bine, niciodată! Iar cine ar avea pretenţia să le spună mai bine ar fi mai mult decât îndrăzneţ.

Să considerărn mai întâi fragmentul din Bhagavad Gita unde Krishna descrie propria sa fiinţă. Ce descrie el în realitate? Într-un mod foarte straniu, el vorbeşte despre sine ca fiind Spiritul lucrurilor intrate în existenţă, ca fiind Vishnu printre spiritele cereşti, Soarele printre stele, Luna printre luminători, focul printre elemente etc. Dacă vrem să rezumăm într-o formulă cuvintele sale, putem spune aşa: Krishna se descrie pe sine ca Esenţa, Spiritul existent în toate, ca Fiinţa cea mai pură şi mai dumnezeiască care poate exista. Aşadar peste tot unde se pătrunde înăuntrul lucrurilor, unde se caută a se atinge substratul, esenţa lor, se află Krishna. Să luăm, de exemplu, un anumit număr de plante de aceeaşi specie şi să căutăm Fiinţa însăşi a acestei specii, Esenţa invizibilă care se manifestă prin formele vizibile vegetale. Care este această Esenţă a ei? Este Krishna! Nu trebuie însă să ne-o reprezentăm doar identică cu o plantă, ci ca tot ce poate fi mai perfect şi mai pur în formă; astfel că unde vedem o plantă nu avem doar Esenţa, ci de fiecare dată Esenţa în forma cea mai pură, mai nobilă şi mai perfectă.

Despre cine vorbeşte aşadar Krishna? Despre nimeni altcineva decât despre entitatea pe care omul o poate recunoaşte şi în el însuşi, atunci când se cufundă înăuntrul său; nu fiinţa sa vizibilă, aceea care ni se arată în viaţa de toate zilele, ci aceea care se ascunde în spatele manifestării trupeşti şi sufleteşti care ne apare de obicei. El vorbeşte despre entitatea omenească care se află în noi, căci entitatea omenească adevărată este una cu Universul. În Krishna nu avem cunoaşterea care se manifestă egoist; în el se face trimitere la ceea ce este mai elevat în om, la ceea ce se poate considera identic cu esenţa care trăieşte în fiecare lucru.

Aşa cum vorbim noi astăzi, având în vedere altceva, aşa vorbea Krishna când se referea la civilizaţia pe care o reprezenta. Când privim astăzi în noi înşine, mai întâi întâlnim acolo Eul, aşa cum este el descris în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? [26]. Faţă de acest Eu obişnuit, noi mai deosebim şi un Eu suprasensibil, care nu se arată simţurilor şi care apare ca fiind nu numai în noi, ci răspândit în entitatea tuturor lucrurilor. Atunci când vorbim de Eul nostru superior, de entitatea superioară care se află în fiecare om nu este vorba de aceeaşi fiinţă despre care spunem în mod curent „Eu sunt“, deşi nu avem două cuvinte diferite pentru a le distinge. În gura lui Krishna ele ar fi sunat diferit. El vorbeşte de entitatea sufletească a omului, în sensul concepţiei de la acea epocă, cum vorbim noi astăzi despre Eu.

Cum a fost posibil ca ceea ce rostea Krishna să se asemene atât de mult cu ceea ce exprimăm noi ca forma cea mai înaltă de cunoaştere? Aceasta se explică prin faptul că în mileniile care au precedat civilizaţia din care provenea Krishna a existat o cultură clarvăzătoare a omenirii, în care oamenii erau obişnuiţi ca, atunci când examinau esenţa lucrurilor, să se ridice la o contemplare clarvăzătoare. Şi această limbă, care răsună spre noi în cântările Bhagavad Gitei, o putem înţelege dacă o privim ca pe un sfârşit al vechii concepţii clarvăzătoare despre lume, dacă ne este clar un lucru: atunci, în acele timpuri de demult, în clipa în care omul se transpunea în starea de conştienţă intermediară dintre somn şi veghe, comună tuturor oamenilor, modul în care el se transpunea în lucruri nu se asemăna cu cel care există astăzi în contemplarea senzorială, unde lucrurile sunt aici şi omul se află în afara lor; el se simţea revărsat peste toate fiinţele, se simţea în toate fiinţele  şi una cu toate fiinţele. El se simţea unit cu ce era mai bun în lucruri, şi ce era mai bun în el era în toate lucrurile. Pentru a înţelege cuvintele lui Krishna ce răsună spre noi din Bhagavad Gita trebuie părăsit spiritul şi sentimentele abstracte cu care este înzestrat omul modern; trebuie să te transpui interior în acea stare de suflet din vechile timpuri, pe care tocmai le-am caracterizat. Le putem înţelege dacă ne întrebăm: Cum se vedea pe sine omul în acele timpuri îndepărtate ale vechii clarvederi ? ‒ şi dacă ne răspundem: În felul care poate fi dobândit astăzi printr-o instrucţie spiritual-ştiinţifică, când omul îşi eliberează corpul său eteric şi se simte ca dilatat, ca răspândit în toate lucrurile şi fiinţele; în epocile vechi, omul se afla în mod cu totul natural în această stare, care nu era întru totul asemănătoare cu cea care se poate atinge astăzi prin antrenamentul spiritual-ştiinţific. În această stare, oamenii se aflau transpuşi în mod cu totul natural. Şi atunci când revelaţiile pe care ei le aveau erau exprimate în cuvinte frumoase, minunate, ele apăreau sub forma pe care o întâlnim la Krishna.

S-ar putea spune de aceea şi că Krishna le spunea semenilor: Eu vreau să exprim prin cuvinte ceea ce au văzut cei mai buni dintre noi când se aflau în stările de clarvedere şi vreau să descriu raportul dintre ei şi lume aşa cum l-au văzut aceştia. Căci, în viitor, oamenii nu vor mai fi astfel, şi chiar voi înşivă nu veţi mai putea fi cum erau părinţii voştri. Eu vreau să descriu în cuvinte ceea ce au văzut strămoşii noştri, ca să rămână pentru mai târziu, căci oamenii nu vor mai putea avea în mod cu totul natural aceste viziuni. ‒ O exprimare aproximativă, în cuvintele posibile la acea vreme, a ceea ce trăise timp de milenii omenirea reprezenta revelaţiile lui Krishna. Ele trebuiau să rămână şi pentru timpurile în care oamenii nu le mai puteau contempla.

Şi celelalte cuvinte le putem privi astfel. Să presupunem că în epoca în care Krishna îşi expunea revelaţia sa un discipol l-ar fi întrebat pe un Maestru iniţiat: Spune-mi Maestre, ce ştii că se află în spatele lucrurilor pe care le văd ochii mei? Maestrul ştiutor ar fi răspuns atunci: În spatele lucrurilor pe care le contemplă ochii tăi fizici, corporali, este spiritul, suprasensibilul. Dar în timpurile vechi oamenii vedeau încă în mod cu totul natural lumea suprasensibilă. Şi regiunea suprasensibilă învecinată cu lumea noastră sensibilă este domeniul etericului; acolo pătrundea privirea lor. Acolo este cauza, izvorul a tot ceea ce este senzorial. Oamenii puteau vedea atunci cauza lucrurilor. Eu nu pot exprima acum decât în cuvinte ceea ce se contempla în mod direct atunci: era focul, era Soarele ‒ dar nu sub forma în care ne apare Soarele actual, căci ceea ce vede ochiul acum chiar şi pentru vechea clarvedere era invizibil; globul alb, incandescent al Soarelui era întunecat şi peste toate spaţiile se răspândeau efluviile, radiaţiile aurei solare, desfăcându-se şi întreţesându-se în imagini multicolore, însă în aşa fel încât ceea ce se cufunda astfel în lucruri era totodată lumină creatoare, era Soarele; şi la fel era Luna, care şi ea era privită cu totul altfel, căci în ea se cuprinde în totalitate brahmanul pur.

Dar, ce este brahmanul pur? Materialistul crede că inspirând aer prin el omul nu respiră decât oxigen. Aceasta este o iluzie. La fiecare respiraţie noi inspirăm spirit şi expirăm spirit. Ceea ce trăieşte ca spirit în aerul pe care îl respirăm pătrunde şi iese din noi. Pe vremea vechii clarvederi oamenii vedeau aceasta şi nu credeau, precum materialistul modern, că noi nu inspirăm decât oxigen. Ei ştiau că omul inspiră elementul eteric al spiritului, pe „brahman“, de la care provine viaţa. Aşa cum azi se crede că viaţa este întreţinută de oxigenul din aer, cei vechi ştiau că brahman este cel ce întreţine viaţa; prin faptul că omul inspiră brahman, el trăieşte. Brahmanul pur este cauza propriei noastre vieţi.

Şi cum sunt înălţimile ideatice spre care se avântă această antică înţelepciune, tot atât de pură ca eterul şi tot atât de luminoasă ca lumina? Oamenii de astăzi cred că gândesc foarte subtil. Dar când vezi confuzia care domneşte în explicaţiile lor nu mai resimţi niciun respect pentru gândirea modernă şi în deosebi pentru gândirea logică. Aici trebuie deja să fac o scurtă paranteză pentru a explica despre ce e vorba; poate părea cumva abstract, dar voi încerea să fiu cât mai pe înţeles.

Să presupunem că ne apare în faţă un animal sălbatic, de culoare galbenă, având coamă. Numim acest animal leu. Începem acum să ne întrebăm: Ce este un leu? Răspunsul este: O fiară de pradă. Ce este o fiară de pradă? ‒ Un mamifer. ‒ Şi ce este un mamifer? ‒ O fiinţă vie. Şi aşa mai departe... Procedăm mereu ajutându-ne de un concept nou pentru a-l explica pe cel dinainte. Majoritatea oamenilor cred mereu că fac dovadă de logică întrebând la nesfârşit, aşa cum s-a arătat aici, ce fel de animal este leul, mamiferul etc. Adesea când este vorba de lucruri spirituale, chiar şi de cele mai înalte adevăruri spirituale, se procedează în acelaşi fel. Şi aici, unde s-a încetăţenit ca la sfârşitul unei conferinţe să se trimită bileţele cu întrebări în scris, sunt oameni care întreabă aproape invariabil aceleaşi lucruri: Ce este Dumnezeu? sau: Care este începutul Lumii? sau: Care este sfârşitul lumii? Oamenii chiar nu vor să ştie altceva decât: Ce este Dumnezeu? Care este începutul lumii? Care este sfârşitul lumii? Ei întreabă despre aceste lucruri aşa cum ai întreaba: Ce este un leu? ş.a.m.d.

Oamenii cred că ceea ce este valabil pentru viaţa de toate zilele este aplicabil şi pentru lucrurile cele mai înalte ale existenţei. Ei nu se gândesc că ceea ce caracterizează aceste lucruri este tocmai faptul că nu se poate vorbi despre ele aşa cum se vorbeşte în viaţa de toate zilele, că în legătură cu ele nu se pot pune întrebările în acelaşi fel. Căci, mergând în sus de la o noţiune la alta, de la leu la animal de pradă ş.a.m.d., obligatoriu ajungi la ceva care nu mai poate fi descris, când nu mai are sens să întrebi: Ce este aceasta? Căci atunci când întrebi vrei să ai pe lângă subiect un predicat. La un moment dat trebuie să existe însă o Fiinţă supremă care nu mai poate fi explicată decât prin ea însăşi. Întrebarea Ce este Dumnezeu? este fără rost, în sens logic. Poţi merge ascendent până la superlativ; superlativului nu-i mai poţi ataşa însă niciun predicat, căci răspunsul care-l primeşti după aceea este: Dumnezeu este...; şi ceea ce urmează a-l descrie pe Dumnezeu ar trebui să fie superlativul. Ar fi cea mai stranie dintre contradicţiile posibile.

Faptul că această întrebare continuă să se pună şi astăzi denotă înălţimea sublimă la care se arăta Krishna în timpurile străvechi atunci când spunea: Devaşii se adună în jurul tronului celui Atotputernic şi-i cer smeriţi să spună cine este el însuşi. El atunci răspunde: Dacă ar exista altul ca mine, m-aş descrie prin el. Dar el nu face aceasta, nu se descrie printr-un altul. Cu aceeaşi smerenie şi devotament ca devaşii înşişi, am putea spune, ne apropiem de această antică şi sfântă cultură indiană şi ne minunăm de înălţimile grandioase ale logicii sale, înălţimi la care ea a ajuns nu prin gândire, ci prin vechea clarvedere, prin faptul că oamenii ştiau în mod nemijlocit că atunci când ajungem la cauze întrebările încetează, pentru că noi contemplăm cauzele. Rămânem în admiraţie în faţa acestei învăţături care ne-a rămas din acele timpuri îndepărtate, ca şi cum spiritele care ne-au transmis-o vor să ne spună: Timpurile vechi, în care oamenii au avut viziunea directă a lumilor spirituale, au luat sfârşit. În viitor nu va mai fi la fel. Dar noi vrem să fixăm în cuvinte înălţimile la care ne putem avânta şi pe care altădată omul le putea contempla prin clarvedere.

Astfel, în Bhagavad Gita, în Vede găsim consemnate toate lucrurile pe care noi le putem rezuma, ca într-o apoteoză, la Krishna, care nu pot fi depăşite, la care omul poate avea din nou acces prin noua clarvedere, dar nu pot fi pătrunse cu ajutorul facultăţilor dezvoltate de el mai târziu. De aceea, dacă se rămâne la cultura actuală, care este o cultură de zi, o cultură a simţurilor, suntem pe deplin îndreptăţiţi să spunem: Făcând abstracţie de ceea ce se poate dobândi cu ajutorul unei clarvederi cucerite printr-un antrenament riguros, cultura actuală nu ne va permite niciodată să atingem acele antice revelaţii sacre cărora Krishna le-a dat o expresie desăvârşită. Cert este însă că evoluând, supunându-se unei instrucţii spiritual-ştiinţifice sufletul le va putea cuceri din nou. Dar a ajunge acolo pe căi naturale ‒ dacă mă pot exprima astfel ‒ cum a fost cazul altădată, acest lucru nu mai este posibil pentru omenirea actuală. De aceea, aceste adevăruri au mers descrescător. Dacă există câţiva gânditori ca Fichte, Schelling şi Hegel, care şi-au limpezit gândirea, dându-i cea mai mare puritate posibilă, aceste învăţături, aceste lucruri pot apărea din nou ‒ deşi nu sub o formă la fel de vie, nu cu amprenta personală pe care o aveau la Krishna ‒ sub formă de idei, însă nu ca altădată, atunci când oamenii le sesizau prin clarvedere. După cum am arătat adesea în conferinţele mele, clarvederea timpurilor vechi a dispărut în mod lent, gradual, în cursul timpurilor postatlanteene.

Dacă luăm în considerare prima civilizaţie postatlanteeană, vechea epocă hindusă, se poate spune: Despre ea nu ne-au rămas mărturii scrise, căci pe atunci oamenii priveau încă în lumile spirituale. Ceea ce i-a fost revelat omenirii altădată poate fi regăsit doar prin citirea Cronicii Akasha. Aceea a fost o revelaţie înaltă. Dar omenirea a decăzut mereu, tot mai mult, iar în timpul celei de-a doua civilizaţii postatlanteene, în epoca Persiei antice, ea nu mai percepea aceste revelaţii spirituale, care continuau să existe, în puritatea lor iniţială. În cea de a treia civilizaţie, în epoca egipteano-caldeeană, ele existau într-o formă şi mai puţin pură. Să nu uităm că din aceste trei civilizaţii antice nu ne-a rămas ‒ şi nu numai de la popoarele care au dat numele acestor civilizaţii ‒ nicio mărturie scrisă. Când spunem epoca hindusă ne referim la o cultură de la care nu ne-a parvenit niciun document. Tot aşa, de la perioada de cultură persană veche nu ne-a rămas nimic scris. Documentele pe care le posedăm despre ea sunt doar un ecou, un vestigiu transmis prin tradiţie. Abia începând cu civilizaţia caldeo-babiloniană, deci din perioada a treia de civilizaţie, suntem în posesia unor mărturii scrise. Dar în timp ce se desfâşura civilizaţia persană, paralel cu ea, în cultura hindusă avea loc o a doua perioadă; şi în timpul civilizaţiei caldeo-egipteano-babiloniene în India se derula o a treia perioadă de cultură şi abia acum au început a se fixa evenimentele în scris. Însemnările pe care le avem noi, de exemplu în Vede, provin abia din perioada târzie a acestei a treia perioade de cultură. Acestea sunt şi scrierile care vorbesc despre Krishna.

Aşadar, când vorbim de documente scrise nu trebuie să ne gândim că avem în faţă prima civilizaţie hindusă; căci tot ce este cuprins în documente sunt însemnări făcute abia în cursul celei de-a treia perioade de către vechii indieni, fiindcă tocmai în această epocă facultăţile vechii clarvederi s-a stins aproape complet. Aici sunt toate mărturiile pe care le putem aduna despre persoana lui Krishna. De aceea, în aceste documente vechii hinduşi ne redau lucruri care pot fi verificate prin investigaţii exterioare. Atunci când studiem lucrurile în profunzimea lor ne dăm seama că ele sunt în concordanţă cu informaţiile pe care ni le dau documentele exterioare. Când ajungem la sfârşitul celei de a treia vârste a lumii, când oamenii pierduseră ceea ce avuseseră altădată, a apărut Krishna ca să se păstreze mărturia despre ceea ce a trebuit să dispară.

Despre ce epocă vorbeşte deci tradiţia când spune despre Krishna că a apărut în „a treia vârstă a lumii?“ Despre aceeaşi epocă pe care noi o numim civilizaţia egipteano-caldeeană! Şi doctrina indo-orientală a lui Krishna este în concordanţă perfectă cu învăţătura noastră. Când antica clarvedere şi toate comorile cunoştinţelor care au fost dobândite datorită ei au început să dispară a apărut Krishna şi le-a revelat sub formele în care ele puteau fi păstrate pentru epocile viitoare. În acest mod Krishna reprezintă sfârşitul a ceva măreţ şi puternic. Tot ceea ce s-a spus în ultimii ani în cercul nostru se potriveşte perfect cu documentele orientale, dacă le citim cum trebuie. Este un nonsens să vorbim aici despre „orientalism“ sau despre „occidentalism“, căci importante nu sunt cuvintele acestea sau acelea cu care propovăduim în Orient sau Occident, ci faptul că noi vorbim cu înţelegere despre cele ce se vestesc. Cu cât aprofundaţi mai bine mesajul a ceea ce a fost revelat în ultimii ani cu atât veţi vedea mai bine că el este în acord cu toate documentele Orientului.

Krishna marchează deci sfârşitul unei epoci. Câteva secole mai târziu apare Buddha. În ce mod este Buddha celălalt pol, să zicem aşa, al sfârşitului de epocă? Ce raport există între Buddha şi Krishna?

Să aducem din nou în faţa sufletului acel aspect care îl caracterizează pe Krishna. Revelaţii vaste, puternice ale vremurilor de demult, exprimate în cuvinte pe care omenirea viitoare le va putea înţelege şi în care va simţi ecoul vechii clarvederi pierdute ‒ aşa stă Krishna în faţa privirii noastre. Revelaţia sa este accesibilă oamenilor de astăzi, ei o pot înţelege şi-şi pot spune: În ea este conţinută înţelepciunea despre lumea spirituală care se ascunde în spatele lumii sensibile, despre lumea cauzelor, a faptelor spirituale. În revelaţia lui Krishna toate acestea sunt cuprinse în cuvinte puternice şi mari. Şi dacă ne adâncim în Vede şi în ceea ce se poate rezuma concluziv drept revelaţia lui Krishna se poate spune: Aceasta e lumea originară a omului, lumea aflată în spatele lumii care se poate vedea cu ochii, auzi cu urechile şi atinge cu mâinile şi aşa mai departe. Tu, suflete omenesc, aparţii acestei lumi, a cărei existenţă a arătat-o Krishna!

Şi ce sentimente putea resimţi acest suflet omenesc în cursul secolelor care au urmat? El putea să vadă cum în aceste antice şi minunate revelaţii se vorbea despre patria cerească, despre patria spirituală propriu-zisă a omenirii. Apoi, întorcându-se spre lumea exterioară, ce întâlnea acolo? El vedea cu ochii, auzea cu urechile, pipăia cu simţul tactil, gândea asupra lucrurilor cu ajutorul raţiunii, care sub nicio formă nu putea pătrunde în spiritual, a cărui existenţă a fost propovăduită prin revelaţia lui Krishna. Şi sufletul omenesc putea să-şi zică: Aici se află învăţătura sfântă a timpurilor de demult, ce mărturiseşte cunoaşterea patriei spirituale aflate de jur împrejurul nostru, împrejurul lumii senzoriale, singura pe care noi o cunoaştem acum. Noi nu mai trăim în patria spirituală despre care Krishna vorbeşte în modul cel mai minunat.

Apoi vine Buddha. Şi cum vorbeşte el despre lumea ale cărei splendori le descria Krishna sufletelor omeneşti, care nu mai văd în jurul lor decât ceea ce văd cu ochii şi nu mai aud decât ceea ce aud cu urechile? El spune: Da, voi trăiţi în această lume a simţurilor, spre care v-a împins din încarnare în încarnare setea de viaţă. Eu însă vă vorbesc de calea care vă poate conduce în afara acestei lumi, spre lumea despre care a vorbit Krishna. Eu vă vorbesc de calea prin care vă veţi elibera de această lume, care nu este lumea lui Krishna. ‒ Învăţătura lui Buddha pare să răsune prin secolele care au urmat ca un lung strigăt de regret, dorul după lumea de care vorbea Krishna. În acest sens, Buddha ne apare ca ultimul succesor al lui Krishna. Dacă el însuşi ar fi vorbit despre Krishna, în ce termeni ar fi făcut-o? El ar fi spus cam aşa: Am venit să vă mărturisesc despre fiinţa care m-a precedat şi care a fost mai mare decât mine. Întoarceţi-vă privirea înapoi spre marele Krishna şi veţi vedea ceea ce puteţi atinge dacă părăsiţi această lume, în care nu vă mai regăsiţi ca în adevărata voastră patrie spirituală. Eu vă arăt căile care vă eliberează de lumea simţurilor. Vă conduc din nou la Krishna. ‒Astfel ar fi putut vorbi Buddha. El nu a întrebuinţat exact aceşti termeni, dar cam aceasta a exprimat, sub o altă formă, atunci când spunea: În lumea în care trăiţi nu este decât durere, durere, durere. Naşterea este durere, bătrâneţea este durere, boala este durere, moartea este durere. Să fii despărţit de ceea ce iubeşti este suferinţă, să fi unit cu ceea ce nu iubeşti este suferinţă, să doreşti ceva ce iubeşti şi să nu-l poţi obţine este suferinţă. Învăţătura Cărării octuple nu se îndepărta de ceea ce propovăduia Krishna, fiindcă ea era o învăţătură despre ceea ce arătase Krishna. Eu am venit după el, care este mai mare decât mine; eu vreau însă să vă arăt căile care conduc din nou spre el, care este mai mare decât mine. Acestea sunt ecourile istoriei care ne vin de pe malurile Gangelui.

Să ne deplasăm acum puţin mai spre vest. Să mai evocăm o dată figura lui Ioan Botezătorul şi să ne amintim cuvintele pe care le-ar fi putut pronunţa Buddha: Eu am venit după el, după Krishna, căci el este mai mare ca mine; şi eu vreau să vă arăt drumul care conduce la el, în afara lumii în care nu se află lumea divină despre care a vorbit Krishna. Îndreptaţi-vă privirea înapoi! ‒ Şi acum figura Botezătorului. Cum se exprimă el, cum descrie el viziunile, cunoştinţele care-i vin din lumea spirituală? Şi el arată spre un altul; dar el nu spune, cum ar fi spus Buddha: Eu am venit după el. Ci el spune: „După mine va veni unul mai mare ca mine!“ (1, 7). El nu spune: Aici în lume nu este decât durere şi eu vreau să vă conduc afară din ea, ci: Schimbaţi-vă modul de a gândi! Nu mai priviţi în urmă, ci înainte! Când va veni cel care este mai mare ca mine timpurile se vor fi împlinit şi în lumea în care domneşte suferinţa se va instaura lumea cerească, iar în sufletele omeneşti se va instaura, într-un fel nou, ceea ce ele au pierdut ca revelaţii ale vremurilor vechi (Mat. 3, 2).

Buddha este deci urmaşul lui Krishna. Tot aşa, Ioan Botezătorul este înaintemergătorul lui Christos Iisus. Totul este astfel inversat în cursul celor şase secole care separă cele două evenimente. Regăsim cele două comete cu nucleele lor: una este formată din Krishna, cu nucleul său care trimite spre înapoi şi din Buddha, care îi conduce pe oameni spre trecut; a doua, indicând spre viitor, îl are ca nucleu pe Christos şi pe cel ce se situează ca antemergător. Dacă, în sensul cel mai bun al cuvântului, îl concepeţi pe Buddha ca succesorul lui Krishna şi pe Ioan Botezătorul ca pe predecesorul lui Christos, aveţi formula care rezumă tot ceea ce s-a petrecut în evoluţia omenirii în perioada dinaintea Misteriului de pe Golgota. În acest fel trebuie privite lucrurile pentru a le putea înţelege.

Aceasta nu are nicio legătură cu vreo confesiune religioasă sau vreo religie de pe Pământ. Acestea sunt fapte istorice şi nimic altceva. Şi dacă le pătrunzi în sensul lor profund nu le poţi prezenta ‒ şi nimeni nu le va putea prezenta vreodată ‒ altfel decât aşa. Am diminuat prin aceasta în vreun fel valoarea unei opere, a unei învătături oarecare a omenirii? Este foarte straniu să auzi ici-colo că mişcarea noastră atribuie creştinismului o poziţie superioară faţă de alte religii. Chiar este cu adevărat important acest „superior“ sau „inferior“? „Superior“ sau „inferior“, „mai mare“ sau „mai mic“, nu sunt acestea cele mai abstracte cuvinte care se pot întrebuinţa? Am întrebuinţat noi aici cuvinte mai puţin elogioase pentru Krishna decât în discursurile celor care îl aşază pe Krishna deasupra lui Christos? Noi am renunţat de a mai utiliza cuvinte precum înalt sau mai puţin înalt şi vrem să caracterizăm lucrurile în adevărul lor. Nu este important dacă noi plasăm creştinismul mai sus sau mai jos, ci dacă cineva ne poate demonstra că cele spuse despre Krishna nu le-am caracterizat în mod corect. Studiaţi autorii care vorbesc despre Krishna şi vedeţi dacă învăţătura lor este mai bună decât a noastră. Toate celelalte nu sunt decât discuţii sterile. Adevărul iese întotdeauna la iveală, dacă punem în acţiune simţul pentru adevăr care merge la esenţa lucrurilor.

În acest studiu, în care ne ocupăm de cea mai simplă şi cea mai grandioasă Evanghelie, avem ocazia să pătrundem semnificaţia rolului cosmic şi pământesc al lui Christos. De aceea a fost nevoie să analizăm măreţia a ceea ce şi-a găsit apogeul câteva secole înaintea Misteriului de pe Golgota, în care au răsărit zorii viitorului omenirii.