Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MARCU

GA 139


CONFERINŢA a VIII-a

Basel, 22 septembrie 1912

În Evanghelia după Marcu, pasajul care constituie, aşa cum am văzut, un monolog istoric de o importanţă capitală este urmat de scena Transfigurării sau a Schimbării la faţă. Eu am arătat în mai multe rânduri că pentru cei trei ucenici care sunt luaţi să asiste pe „munte“ la această Transfigurare aceasta constituie un fel de iniţiere superioară. În acel moment ei trebuie să fie introduşi mai profund în mistere, care le sunt transmise unul după altul, pentru a le servi în misiunea lor de îndrumători şi conducători ai omenirii. Am văzut în conferinţele precedente că această scenă cuprinde numeroase taine. Când se pomeneşte despre „munte“ în Evanghelii şi în celelelalte scrieri sfinte, faptul indică deja că este vorba de ceva secret. Când este vorba de ceva ocult, muntele ca atare semnifică întotdeauna că cei care sunt conduşi în vârful său sunt introduşi în anumite cunoştinţe secrete ale existenţei. Simţim acest lucru în mod cu totul deosebit în Evanghelia după Marcu, dintr-un anumit motiv care, dacă citeşti corect, îţi atrage imediat atenţia.

Vom indica aici capitolul al treilea al acestei Evanghelii, versetele de la 7 la 23, 24 ‒ este suficient, de fapt, până la versetul 22. Cel ce citeşte cu înţelegere sufletească va fi frapat imediat de ceva. După cum am arătat de atâtea ori, expresia „a-l duce pe munte“, „a-l conduce pe munte“, are o semnificaţie ocultă. Dar în capitolul menţionat întâlnim o triplă referire, nu numai „a-l duce pe munte“. Dacă citim cu atenţie cele trei versete introductive din Marcu, auzim mai întâi spunându-se: „Iisus, împreună cu ucenicii Lui, a plecat spre mare...“ (versetul 7). Scena se petrece deci mai întâi pe malul mării. Apoi, în versetul 13, se spune: „El s-a suit după aceea pe munte şi a chemat la Sine pe cine a vrut, şi au venit la El.“ În sfârşit, în versetele 20-21 citim: „Şi a venit în casă, şi iarăşi mulţimea s-a adunat, încât ei nu puteau nici să mănânce. Şi auzind ai Săi, au ieşit ca să-L prindă, că ziceau: Şi-a ieşit din fire.“

Suntem trimişi deci în trei locuri diferite: pe malul mării, pe munte şi în casă. Or, aşa cum „muntele“ indică totdeauna că se întâmplă ceva important în sens ocult, şi celelalte două locuri au în limbajul ocult un sens asemănător. Când în documentele oculte este vorba de „a fi condus la mare“ sau „în casă“ aceasta are totdeauna şi o semnificaţie ocultă. Faptul că în Evanghelii se are în vedere aşa ceva se poate deduce dintr-o anumită împrejurare. Amintiţi-vă că nu numai în Evanghelia după Marcu, dar şi în celelalte Evanghelii este legată de „mare“ o anumită revelaţie, o anumită manifestare. Astfel, când ucenicii merg cu barca pe mare şi Christos li se arată, ei Îl consideră la început o fantomă, dar îşi dau seama după aceea că El vine într-adevăr spre ei (6, 45-52). Citind Evangheliile, găsiţi adesea povestindu-se un eveniment care se petrece pe mare, sau care este în legătură cu marea. Pe „munte“ Christos îi alege întâi pe Cei doisprezece, cu alte cuvinte le încredinţează misiunea ocultă. Aici avem de-a face cu o educaţie ocultă. Tot pe munte are loc şi Tranfigurarea. „Acasă“, unde ai Săi Îl declară „ieşit din fire“, avem a treia ipostază. Toate cele trei lucruri sunt de cea mai mare şi mai cuprinzătoare importanţă.

Dacă vrem să înţelegem ce înseamnă într-un asemenea context „pe mare“, trebuie să ne amintim un lucru de care am vorbit adesea. Am arătat că perioada noastră pământească postatlanteeană a fost precedată de aşa-numita perioadă atlanteeană, în timpul căreia aerul era saturat de o ceaţă densă, astfel încât, prin contemplare, oamenii care trăiau în acel timp, fiindcă trăiau în condiţii fizice diferite, aveau şi o viaţă sufletească total deosebită de a noastră, după cum ei mai erau înzestraţi şi cu vechea clarvedere. Această facultate era însă legată de o constituţie cu totul diferită a corpului fizic, de inserarea lui în masele ceţoase. Omenirea a păstrat despre toate acestea un fel de moştenire atavică. Când în perioada postatlanteeană o fiinţă omenească intra, pentru un motiv oarecare, în legătură cu un mediu ocult ‒ cum a fost cazul ucenicilor lui Iisus ‒, ea devenea mult mai sensibilă la influenţele mediului înconjurător, la influenţele naturii. Astăzi, dat fiind felul robust al raportului omului cu natura, este puţin important dacă el călătoreşte pe mare, dacă se află pe malul mării, urcă pe munte ‒ vom vedea imediat ce înseamnă aceasta ‒ sau este la el acasă. Ochii săi văd la fel, inteligenţa sa funcţionează la fel, oricare ar fi locul în care se află. Însă atunci când se deschide privirea mai subtilă, când se ridică în lumile suprasensibile, fiinţa obişnuită a omului se dovedeşte a avea o organizare grosieră.

Pe vremea în care a început să funcţioneze conştienţa clarvăzătoare, dacă omul naviga pe mare, unde condiţiile sunt cu totul diferite, chiar faţă de malul mării, conştienţa clarvăzătoare era predispusă pentru cu totul altceva decât la câmpie. Pentru a-ţi dezvolta facultăţile clarvăzătoare, la câmpie trebuie făcut un efort mult mai mare decât la mare. Marea uşurează dezvoltarea acestor facultăţi, dar numai pe acelea care se referă la ceva foarte precis, nu orice. Căci există o altă diferenţă, după cum conştienţa clarvăzătoare se exercită la câmpie sau urcă la munte. Pe munte conştienţa clarvăzătoare sensibilă este altfel predispusă decât la câmpie. La fel, rezultatele unei conştienţe clarvăzătoare adaptată la condiţiile mării sunt complet altele faţă de ale unei conştienţe adaptată la condiţiile muntelui.

Pe mare, conştienţa clarvăzătoare ‒ desigur, ea poate fi suplinită şi în oraş, dar cere atunci un efort mult mai mare, iar noi nu vorbim aici decât de ceea ce se obţine aproape fără greutate ‒, pe apă, în masele de ceaţă, este predispusă să perceapă imaginaţiuni, să simtă totul în mod imaginativ şi să utilizeze ceea ce a dobândit deja.

Pe munte, într-un aer rarefiat, unde raportul oxigen-azot este diferit, conştienţa clarvăzătoare este mai predispusă să vieţuiască inspirativ, să dea naştere la forţe noi de clarvedere. De aceea, expresia „a urca pe munte“ nu este spusă doar simbolic; muntele favorizează posibilitatea de a dezvolta în sine forţe oculte noi. La fel, expresia „a merge pe mare“ nu este doar un simbol, ci a fost aleasă deoarece contactul cu marea favorizează contemplarea imaginativă şi întrebuinţarea forţelor oculte.

Aceste forţe oculte întâmpină cele mai mari dificultăţi când suntem acasă, în propria noastră casă, fie singuri, fie cu familia. Căci în timp ce pentru un om care a trăit mai mult timp la marginea mării este relativ uşor ‒ dacă totul concordă în acest sens ‒ să creadă că are imaginaţiuni prin vălul corporalităţii şi în timp ce pentru cineva care trăieşte la munte este mai uşor să creadă că se ridică mai sus, un om care este acasă are pur şi simplu sentimentul că se află în afara trupului său, că „nu este în firea sa“. Nu pentru că nu mai este capabil să-şi dezvolte forţele oculte, ci pentru că acolo nu mai este în armonie cu mediul înconjurător; acasă nu mai eşti atât de natural în raport cu mediul înconjurător ca în celelalte cazuri, la malul mării sau la munte.

De aceea, faptul că Evanghelia ţine seama de ceea ce s-a spus aici are un sens foarte profund şi este extras din aspectele naturale oculte. Evanghelia respectă aceste lucruri din considerente oculte cu totul obiective. Astfel, întotdeauna întâlnim situaţiile care urmează. Atunci când se vorbeşte de „a fi la malul mării“, când se spune că un eveniment a fost strămutat la malul mării deja sunt întrebuinţate anumite forţe, forţe vindecătoare sau forţe clarvăzătoare. De aceea Christos Iisus le apare alor Săi în imaginaţiune pe mare, numai că în tot acest eveniment El este prezent în mod real, deoarece se poate exterioriza. Apostolii Îl văd, însă nu Îl au în faţă în corpul Său fizic. Cum însă specificul de loc nu are importanţă într-o astfel de vieţuire, El este în acelaşi timp „lângă ei“ pe mare. ‒ Iar când se pune problema de o dezvoltare a forţelor sufleteşti ale apostolilor, se vorbeşte de „munte“. De aceea, în momentul în care sunt aleşi Cei doisprezece, când, să zicem aşa, Christos decide ca ei să primească spiritul-grup al lui Ilie, scena se petrece pe munte. În sfârşit, când Christos vrea să se arate în toată măreţia Sa cosmică, în toată importanţa istorică a misiunii Sale, este vorba din nou de munte. Transfigurarea se petrece deci tot pe munte.

Acum noi trebuie să studiem scena Transfigurării chiar din acest punct de vedere. Cei mai capabili, cei mai apţi să pătrundă tainele profunde ale Misteriului de pe Golgota se arată a fi cei trei ucenici, Petru, Iacob şi Ioan. Şi ochilor clarvăzători care li se deschid acestora trei le apar transfiguraţi, adică în entitatea lor spirituală, Ilie de-o parte, Moise de alta şi Christos Iisus însuşi la mijloc, dar de această dată ‒ acest lucru este indicat imaginativ în textul Evangheliei ‒ în forma în care poate fi recunoscut în entitatea sa spirituală. Acest lucru este indicat suficient de clar şi în Evanghelia după Marcu:

Și s-a schimbat la faţă înaintea lor.
Și veştmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înnălbi aşa pe Pământ înnălbitorul.
Şi li s-a arătat Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Iisus.“ (9, 2-4)

Deci, după marele monolog al lui Dumnezeu, o discuţie, o discuţie în trei. Ce minunată progresie dramatică! Evangheliile sunt pline de astfel de compoziţii artistice. Aceste Evanghelii sunt deja magnific compuse. După ce am perceput mai înainte monologul lui Dumnezeu, avem acum o discuţie în trei. Şi ce discuţie! Vedem întâi de-o parte şi de alta a lui Christos Iisus pe Ilie şi Moise. Ce ni se indică prin Ilie şi Moise?

Dumneavoastră cunoaşteţi deja suficient de bine figura lui Moise, chiar şi sub aspectul său ocult, care v-a fost revelat în mai multe rânduri [39]. Ştim că înţelepciunea universală a orânduit tranziţia între timpurile trecute ale istoriei şi Misteriul de pe Golgota pe calea indirectă a lui Moise. Din consideraţiile făcute asupra Evangheliei după Luca mai ştim de asemenea că în acel Iisus, despre care vorbeşte în mod special Evanghelia după Matei, mai precis în Copilul Iisus, trebuie să-l vedem pe Zaratustra reîncarnat. Ştim de asemenea şi că acest Zaratustra, prin ceea ce ţinea de el şi era în el, a avut ca sarcină să pregătească această încarnare viitoare a sa. Am menţionat adesea cum, prin procedee oculte speciale, corpul eteric al lui Zaratustra a fost cedat de el şi a trecut apoi în Moise, astfel încât în acesta acţionau forţele corpului eteric al lui Zaratustra. Astfel, în momentul în care Ilie şi Moise apar alături de Christos Iisus, în persoana lui Moise avem forţele care trebuiau să facă tranziţia de la primele forme ale civilizaţiei omeneşti la ceea ce urma să fie dat omenirii prin Christos Iisus şi prin Misteriul de pe Golgota.

Moise mai este şi în alt sens o figură de tranziţie. Ştim că Moise nu numai că avea în el corpul eteric al lui Zaratustra şi totodată înţelepciunea acestuia, care s-a arătat apoi în el, dar mai ştim şi că, într-un anumit mod, el a fost iniţiat în tainele altor popoare. O scenă de iniţiere o putem vedea şi în întâlnirea cu preotul din Madian, Ietro. Am discutat şi despre aceasta. Ea este descrisă în Vechiul Testament (2 Moise 2, 16-21). Acolo se arată clar cum Moise, ajuns la acest preot singuratic, învaţă de la el nu numai tainele iniţiatice ale poporului evreu, dar şi pe cele ale altor popoare şi le ia în fiinţa sa, care cunoscuse deja o fortificare deosebită prin faptul că purta în sine corpul eteric al lui Zaratustra. Astfel, prin Moise s-au adunat în poporul evreu toate tainele iniţiatice ale întregii lumi din jur. El a pregătit pe o treaptă inferioară ceea ce urma să se întâmple prin Christos Iisus. Acesta reprezintă unul dintre curenţii care trebuiau să conducă spre Misteriul de pe Golgota.

Celălalt curent provenea din forţele care trăiau în mod natural în poporul evreu ca popor în sine, despre care de asemenea am vorbit. Moise este cel care a făcut să fuzioneze curentul subteran al generaţiilor, cel care curgea de la Avraam, Isaac şi Iacob, cu cel existent în lume, în măsura în care aceasta era posibil în timpul său. Totuşi, mereu trebuia păstrat intact ceea ce era strâns legat de natura proprie a poporului evreu. Pentru ce era predestinat acest popor? El trebuia să pregătească timpul pe care am încercat să-l evocăm în faţa sufletului nostru atunci când am vorbit, de exemplu, de civilizaţia greacă, şi încă o dată, ieri, când am vorbit de Empedocle. Acesta era timpul în care oamenii au pierdut vechile facultăţi de clarvedere, în care capacitatea de a privi în lumile spirituale s-a stins. Era timpul în care începe să se dezvolte facultatea de judecată proprie Eului, în care începe să se afirme Eul, care se bizuie pe el însuşi.

Vechiul popor evreu era destinat să confere Eului tot ceea ce îi poate conferi acestuia entitatea naturală a omului prin intermediul organizării sangvine. În acest popor trebuia să se dezvolte deplin tot ceea ce se putea dezvolta prin organismul fizic al fiinţei omeneşti. De acest organism fizic este strâns legat intelectul. Organismul fizic al vechiului popor evreu trebuia să furnizeze elementele care hrănesc facultăţile intelectuale ale omului. Celelalte popoare trebuiau să lase să lumineze în organismul lor pământesc ceea ce putea fi adus prin iniţiere, deci din afară. Ceea ce se putea scoate din natura omenească proprie prin legătura de sânge a trebuit să fie scos prin intermediul vechiului popor evreu. De aceea stricteţea atât de mare care se impunea păstrării continuităţii legăturilor de sânge şi necesitatea ca fiecare să poarte în sine facultăţile care se transmit pe calea sângelui de la Avraam, Isaac şi Iacob. Eul este legat de sânge şi el trebuia să fie imprimat organismului vechiului popor evreu prin sânge, ceea ce nu se putea face decât prin intermediul forţelor eredităţii.

Am arătat deja că acest popor a fost ales chiar de Dumnezeu să fie dat omenirii ‒ fapt indicat în Vechiul Testament prin jertfirea şi prin oprirea de la jertfire a lui Isaac de către Avraam ‒ şi că prin aceasta omenirea a primit recipientul fizic exterior pentru entitatea Eului. Faptul că acest recipient fizic este dat omenirii de către Dumnezeu prin poporul vechi evreu este indicat prin aceea că Avraam vrea să-şi jertfească fiul. Prin Isaac însă Avraam ar fi sacrificat însăşi acea organizare care urma să ofere omenirii fundamentul fizic al intelectualităţii şi totodată al Eului. Fiul îi este înapoiat ‒ şi prin aceasta se restituie întreaga organizare pe care Dumnezeu i-o dăruise. Iată ce este grandios în această restituire a lui Isaac (1 Moise 22, 1-19). Pe de o parte prin Moise, care apare în scena Transfigurării, se imaginează curentul spiritual, tot ceea ce trebuie să se reverse chiar acum prin intermediul poporului evreu pentru înfăptuirea Misteriului de pe Golgota. Prin Ilie ce ni se înfăţişează? Aici se face o conexiune precisă, şi anume se arată cum se uneşte totalitatea revelaţiei divine, care trăieşte în poporul evreu, cu ceea se întâmplă prin Misteriul de pe Golgota. În Cartea a patra a lui Moise, în cap. 25, se descrie cum poporul lui Israel este ademenit spre idolatrie, dar este salvat de un om. Hotărârea unui om face ca israeliţii, vechiul popor evreu, să nu fie antrenaţi complet în idolatrie. Cine este acest om? Este cel despre care Cartea a patra a lui Moise spune că a avut puterea să se arate în faţa poporului evreu ameninţat să cadă în cultul idolatric al popoarelor din jur şi să pledeze pentru Dumnezeul care s-a revelat prin Moise. Acest om era un suflet puternic. Această pledoarie pentru Dumnezeu se traduce în mod obişnuit în germană prin „a pune patimă“, „a râvni“ ; această patimă, râvnă, nu este însă una în sens rău, ci vrea să însemne pur şi simplu „a se implica energic“. Și noi citim:

Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis:
«Fineas, feciorul lui Eleazer, fiul preotului Aaron, a abătut mânia Mea de la fiii lui Israel, râvnind între ei pentru Mine, şi n-am mai pierdut pe fiii lui Israel în mânia Mea.
De aceea spune-i că voi încheia cu el legământul Meu de pace.»“ (4 Moise 25, 10-12)

Astfel i-a vorbit Iehova lui Moise. Chiar şi după învăţătura ocultă a vechilor evrei aici trebuie să vedem ceva cu o semnificatie extraordinar de mare, ceea ce investigaţia ocultă de astăzi o confirmă. Se ştie că Aaron este strămoşul liniei marilor preoţi ai lui Israel, de-a lungul căreia se transmite chintesenţa a ceea ce a fost dat omenirii de către poporul evreu. În pasajul la care ne referim, vechea doctrină ocultă a evreilor şi de asemenea investigaţia ocultă actuală ne arată că la momentul respectiv al istoriei Iehova îl învaţă pe Moise că în persoana lui Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, deci nepotul lui Aaron, se dă poporului evreu un preot cu totul deosebit, care este unit cu el, care intervine pentru el. Şi doctrina secretă ebraică şi investigaţia ocultă modernă ne arată că în trupul lui Fineas trăia acelaşi suflet care a apărut mai târziu în persoana lui Ilie. Iată deci o linie continuă, pentru care am caracterizat deja câteva puncte importante. În Fineas, nepotul lui Aaron, avem acel suflet pe care îl regăsim în Ilie-Naboth, apoi în Ioan Botezătorul, iar noi ştim care a fost drumul său în continuare de-a lungul evoluţiei omenirii. În scena Transfigurării el este înfăţişat de o parte, de cealaltă parte aflându-se Moise însuşi.

Astfel, în scena Transfigurării, a Schimbării la faţă care s-a petrecut pe munte, avem clar ceea ce converge aici. Converge spiritualitatea întregii evoluţii a Pământului, care curge prin sângele evreiesc, în esenţa sa prin leviţi. Căci în faţa noastră stă sufletul lui Fineas, fiul lui Eleazar, nepotul lui Aaron, stă Moise, şi în sfârşit stă Fiinţa care va săvârşi Misteriul de pe Golgota. În faţa celor trei neofiţi, Petru, Iacob şi Ioan, trebuia să apară sub formă imaginativă modul în care converg forţele, curenţii spirituali. Ceea ce am încercat să prezint ieri ca un fel de strigăt ce răsuna din pământul Greciei spre Palestina şi ca un răspuns venit de acolo a fost mai mult decât o simplă descriere simbolică a faptelor. Trebuia să se pregătească marele dialog istoric, care acum a avut într-adevăr loc. Cei trei ucenici, Petru, Iacob şi Ioan, trebuiau să fie iniţiaţi în discuţia acestor trei suflete, dintre care unul aparţine poporului Vechiului Testament, celălalt purtând în el, aşa cum am văzut în cazul lui Moise, o multitudine de impulsuri, în timp ce al treilea se uneşte, ca divinitatea cosmică, cu Pământul. Aceasta trebuiau să contemple ucenicii.

Noi ştim că inima lor nu s-a deschis imediat la această viziune, că ei nu au înţeles-o de îndată. Dar aşa se întâmplă adesea în cazul experienţelor oculte: le vieţuieşti imaginativ, nu le înţelegi, şi adesea le înţelegi abia în încarnările următoare. Le înţelegi însă cu atât mai bine atunci, cu cât propria înţelegere se adaptează mai mult la ceea ce a fost contemplat prima dată. Dar de simţit putem simţi: sus, pe munte, cele trei puteri cosmice, jos cei trei ce urmează să fie iniţiaţi în aceste mari taine cosmice. Din toate aceste lucruri în sufletul nostru se poate naşte sentimentul că Evanghelia, dacă o înţelegem în mod just, în special dacă lăsăm să acţioneze asupra noastră şi intensificările dramatice, compoziţia artistică, care este întotdeauna expresia unor fapte oculte, ne trimite totuşi cu gândul la marea cotitură ce s-a produs cu ocazia Misteriului de pe Golgota.

Dacă poate fi explicată prin cercetare ocultă, Evanghelia vorbeşte o limbă foarte, foarte clară. Și se va pune problema ca oamenii să înveţe din ce în ce mai mult să înţeleagă că, citind anumite paragrafe din Evanghelie, trebuie să ştii întotdeauna despre ce este vorba, ce anume este cu adevărat important acolo; atingem atunci punctul care este deosebit de important pentru un simbol sau altul, pentru o povestire sau alta. Este ciudat cum pentru lucrurile cele mai importante din Evanghelii explicaţiile teologice sau filosofice obişnuite pornesc de fapt de la o mentalitate curioasă, ce i s-ar potrivi unui om ce nu vrea să aşeze calul înaintea căruţei, aşa cum ar fi normal, ci invers, să „pună căpăstrul la coada calului“, cum s-ar zice într-un limbaj trivial. Aşa se întâmplă în realitate cu mulţi exegeţi şi comentatori; nu se observă ce este important.

Deoarece este foarte important pentru ceea ce avem de spus în continuare, să ne îndreptăm atenţia asupra unui paragraf pe care îl găsim în Evanghelia după Marcu, în capitolul 14.

Şi fiind El în Betania, în casa lui Simon Leprosul şi şezând la masă, a venit o femeie având un vas de alabastru, cu mir de nard curat, de mare prel şi, spărgând vasul, a vărsat mirul pe capul lui Iisus.
Dar între ei erau unii mâhniţi, zicând: Pentru ce s-a făcut această risipă de mir?
Căci putea să se vândă acest mir cu peste trei sute de dinari şi să se dea săracilor Şi cârteau împotriva ei. Dar Iisus a zis: Lăsaţi-o. De ce îi faceţi supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine.
Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi şi, oricând voiţi, puteţi să le faceţi bine, dar pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna. Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu, spre înmormântare.
Adevărat zic vouă: Oriunde se va propăvădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei.“ (14, 3-9)

Corect este să recunoşti întotdeauna că un astfel de pasaj are ceva izbitor. Şi cei mai mulţi oameni, dacă sunt cinstiţi, ar trebui să mărturisească că simpatizează cu cei care se ceartă pentru că s-a irosit astfel mirul, că este inutil ca el să fie vărsat peste capul cuiva şi că ar fi fost mult mai bine să fi fost vândut cu trei sute de dinari iar aceşti bani să fi fost daţi săracilor. Dacă oamenii sunt într-adevăr sinceri, vor gândi poate că Christos este foarte dur atunci când spune: E mai bine să lăsaţi femeia să verse mirul pe Mine decât să-l vindeţi şi să daţi banii săracilor. ‒ Dacă nu vrei să fii dezamăgit, trebuie să-ţi spui: În spatele acestei povestiri se ascunde de fapt ceva. Evanghelia mai face un lucru; în acest loc, ea ajunge să fie complet lipsită de politeţe. Căci atunci când un anumit număr de oameni găseşte de cuviinţă să spună că ar fi fost mai bine să se vândă mirul şi să se dea banii săracilor, Evanghelia pare să spună că cei care sunt de această părere gândesc ca cineva anume. Căci ea continuă:

Oriunde se va propăvădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut aceasta spre pomenirea ei.
Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre Cei doisprezece, s-a dus la arhierei ca să li-L dea pe Iisus.
Şi auzind ei, s-au bucurat şi au făgăduit să-i dea bani. Şi el căuta cum să-L dea lor, la timp potrivit.“ (14, 9-11)

Iuda Iscarioteanul a fost cel ce s-a scandalizat cel mai tare de risipirea mirului! Toţi cei care s-au indignat de vărsarea mirului sunt asociaţi la exemplul lui Iuda Iscarioteanul. Evanghelia nu este câtuşi de puţin amabilă, căci ea lasă foarte clar să se întervadă că aceia care s-au revoltat de gestul vărsării mirului se aseamănă cu Iuda Iscarioteanul, care apoi l-a vândut pe Domnul pentru treizeci de arginţi. Ea pare să spună: Vedeţi, astfel sunt oamenii care vor să vândă mirul pentru trei sute de dinari; căci Iuda depinde de bani! Nu trebuie să căutăm în vreun fel să înfrumusetăm Evanghelia, căci aceasta n-ar face decât să împiedice interpretarea obiectivă. Trebuie găsit aspectul la care se face referire. Vom găsi şi mai multe exemple care ne arată că Evanghelia chiar urmăreşte să ofere aspecte secundare, unele ceva mai şocante, atunci când trebuie să fie pus în mod deosebit în lumină aspectul principal.

La ce se face referire în acest pasaj? Evanghelia vrea să spună: Omul nu trebuie să ia în considerare numai lumea sensibilă sau ceea ce are valoare şi importanţă în lumea sensibilă. Dimpotrivă, omul trebuie înainte de orice să lase să pătrundă în el lumea suprasensibilă; foarte important este, de asemenea, ca el să vadă ceea ce în lumea simţurilor nu mai are nicio valoare. Corpul lui Christos Iisus, pe care femeia îl îmbălsămează aici cu anticipaţie, nu mai are nicio importanţă după moartea Sa; trebuie însă făcut ceva pentru ceea ce are valoare şi importanţă dincolo de lumea sensibilă. Acest lucru vrea să fie scos în mod deosebit în evidenţă. Pentru a realiza această evidenţiere, se face apel chiar la ceva pe care conştienţa omenească naturală crede că trebuie să pună cel mai mare preţ în existenţa senzorială.

Vrănd să arate că uneori ceva trebuie să-i fie refuzat lumii simţurilor pentru a fi dat spiritului, pentru a-l consacra acelei lumi în care pătrunde Eul eliberat de corp, Evanghelia alege un exemplu deosebit, aparent unul lipsit de pietate: să iei săracilor pentru a da spiritului, pentru a-l da Eului, când el este eliberat de corp. Ea nu acordă atenţie la ceea ce dă valoare existenţei pământeşti, ci la ceea ce poate pătrunde în Eu şi la ceea ce poate radia din el. Faptul este înfăţişat aici într-un mod deosebit de convingător, şi anume el este legat de trădarea lui Iuda Iscarioteanul, pentru că inima sa este puternic atrasă de lumea senzorială, pentru că el se amestecă cu cei pe care Evanghelia îi numeşte aici, într-un mod mai puţin curtenitor deşi cam dur, adevăraţi filistini. Iuda nu se preocupă decât de ceea ce are importanţă în lumea senzorială, ca şi aceia care cred că ceea ce poţi obţine pe trei sute de dinari este mai important decât ceea ce este mai presus de existenţa senzorială. Întotdeauna trebuie insistat pe ceea ce este esenţial, nu pe ceea ce este lipsit de importanţă. Cunoşti Evanghelia întotdeauna când ai recunoscut valoarea spiritualului. Când recunoşti spiritualul în mod corect, recunoşti şi justeţea acestui exemplu. De aceea, întotdeauna când se vrea să se scoată în evidenţă valoarea suprasensibilului pentru Eu se vorbeşte de irosirea mirului ca fiind ceva ce are importanţa sa.

Iată un alt fragment în care putem vedea procedeul metodico-artistic pe care Evanghelia îl foloseşte când vrea să ascundă anumite fapte oculte ale evoluţiei omenirii şi care, de asemenea, constituie o piatră de poticnire pentru comentatori:

Şi a doua zi, ieşind ei din Betania, El a flămânzit.
Şi văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; şi, ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor.
Şi vorbind i-a zis: De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce. Şi ucenicii Lui ascultau.“ (11, 12-14)

Oricine se întreabă pe bună dreptate: Nu este totuşi straniu să se spună în Evanghelie că un Dumnezeu se îndreaptă spre un smochin, caută smochine, dar nu găseşte niciuna, că în plus se mai indică şi motivul pentru care nu găseşte niciuna ‒ căci se spune explicit că „nu era timpul smochinelor“, deci că El merge la smochin, caută şi nu găseşte smochine într-o perioadă când nu era timpul lor ‒ după care se spune: „De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce!“? Vedeţi acum explicaţiile care se dau de obicei la această istorisire, când în Evanghelie se spune de fapt sec şi prozaic că Christos Iisus simte în mod ciudat că îi e foame, se îndreaptă spre un smochin într-o perioadă în care nu creşteau smochine, nu găseşte niciuna, după care blestemă copacul ca în veac să nu mai facă fructe. Dar ce fel de pom este smochinul şi de ce se povestesc toate acestea aici? Cine poate să citeaseă scrierile oculte va recunoaşte în istorisirea despre „smochin“ ‒ legătura lui cu cele ce există în Evanghelie o vom vedea mai departe ‒ acelaşi lucru ca în cazul lui Buddha, despre care se spune că a stat sub „arborele Bodhi“ şi a primit iluminarea, rezumată în predica de la Benares. A sta sub „arborele Bodhi“ este echivalent cu a sta sub „smochin“. Istoriceşte vorbind, epoca lui Buddha era încă, în ceea ce priveşte clarvederea omenească, „timpul smochinelor“, ceea ce înseamnă că iluminarea o primeai, ca în cazul lui Buddha, sub arborele Bodhi ‒ sub smochin. Acum lucrurile nu mai stăteau aşa. Ucenicii trebuiau să înveţe asta. Survenise realitatea istorică în care în arborele sub care Buddha primise iluminarea nu mai erau fructe.

Şi tot ce se întâmpla atunci în omenire se oglindea în sufletul lui Christos. În Empedocle din Sicilia vedem un reprezentant al omenirii, un reprezentant al celor mulţi care flămânzeau ca şi el, pentru că sufletul lor nu mai găsea revelaţia pe care o primiseră înainte şi trebuiau să se mulţumească acum cu abstracţiunile Eului. Putem vorbi de un Empedocle care flămânzea de o foame după spirit, pe care o resimţeau toţi cei care au trăit în perioada ce se apropia. Şi toată această foame a omenirii din perioada de dinaintea apropierii Misteriului de pe Golgota s-a acumulat în sufletul lui Christos Iisus.

Ucenicii trebuiau să participe la această taină şi să ştie despre ea. Christos îi conduce sub smochin şi le spune taina arborelui Bodhi. Omite să le spună, pentru că era un lucru lipsit de importanţă, că şi Buddha culesese roade din acest arbore. Dar acum nu mai era vremea „smochinelor“ pe care Buddha le culesese din arborele Bodhi în perioada predicii de la Benares; Christos a trebuit să constate că în veci nu se vor mai coace fructe în arborele din care a curs lumina de la Benares, că ea le va veni acum de la Misteriul de pe Golgota.

Despre ce este vorba aici? Este vorba de faptul că Christos Iisus merge cu ucenicii săi din Betania la Ierusalim şi, cu această ocazie, o impresie deosebit de puternică, o forţă deosebit de puternică pune stăpânire pe sufletele lor, care provoacă în ei trezirea forţelor clarvăzătoare. Ei devin acum deosebit de receptivi pentru imaginaţiuni. În ucenici se deşteaptă forţe clarvăzătoare, imaginative. Ei văd prin clarvedere arborele Bodhi, smochinul, iar Christos trezeşte în ei înţelegerea faptului că de la arborele Bodhi nu mai pot veni roade ale cunoaşterii, căci nu mai este vremea smochinelor, adică a vechii cunoaşteri. Acest pom trebuia să rămână uscat pentru vecie şi în locul lui să crească un alt pom, pomul format din lemnul mort al crucii, în care nu se mai coc fructele vechii cunoaşteri, ci fructele pe care le poate aduce omenirii Misteriul de pe Golgota, care este legat de crucea Golgotei ca un nou simbol. În locul scenei istorice cu Buddha sub arborele Bodhi ni se pune acum în faţă imaginea Golgotei, unde este înălţat un nou pom, pomul crucii, de care atârnă fructul viu al Dumnezeului oamenilor ce se revelează, pentru ca din ea să iradieze noua cunoaştere, a pomului ce nu va înceta să se dezvolte şi care va face roade în veşnicie.