Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONTRASTE ÎN EVOLUȚIA OMENIRII

GA 197


CONFERINŢA a IX-a

Stuttgart, 8 noiembrie 1920

Vrem să pornim astăzi în consideraţiile noastre de la realităţi ale entităţii omeneşti, pentru a găsi apoi trecerea la câteva linii istorice directoare.

Noi am considerat din cele mai diferite puncte de vedere acel ritm alternativ din stările omeneşti care se desfăşoară în interval de 24 de ore, alternanţa dintre somn şi veghe. Astăzi vreau să indic realităţi care stau la baza acestei alternanţe dintre somn şi veghe, dintr-un punct de vedere pe care l-am cuprins mai puţin cu privirea. Ştim că omul este o fiinţă tripartită. Considerăm organizaţia-cap a omului drept o parte a acestei naturi tripartite. Această organizaţie-cap a omului este în aşa fel, încât pentru început lumea este întâmpinată de organismul senzorial. Mai spre interior se află apoi organismul propriu-zis al creierului. Ştim că orice astfel de mod de considerare este numai aproximativ. Căci nu ne este îngăduit să împărţim pur şi simplu omul în secţiuni de natură spaţială, trebuie să ne fie limpede faptul că organismul neuro-senzorial este concentrat mai cu seamă în cap, dar că acesta se întinde spaţial asupra întregului om. Ceea ce avem de spus în această privinţă este valabil şi pentru întregul om. Noi îl caracterizăm după partea principală în care sunt concentrate aceste lucruri, după cap. Aşadar în afară organismul senzorial, înăuntru, organismul creierului.

Acum se pune întrebarea: Ce intervine de fapt pentru organismul senzorial şi pentru organismul cerebral atunci când omul trece din starea cunoscută de dumneavoastră – sau cel puţin cunoscută din exterior – de veghe, în starea de somn? Dumneavoastră ştiţi că organismul senzorial încetează să-şi exercite activitatea. Organismul cerebral poate fi încă urmărit prin ceea ce luminează într-un anume mod înăuntrul omului din starea sa de somn: prin viaţa de vis. Dacă priviţi această viaţă de vis, vă veţi putea spune: Această viaţă de vis vă oferă privirii, pentru început, un fel de lume înconjurătoare, asemănătoare într-o anumită privinţă cu lumea sensibilă exterioară. Ea conţine imagini din lumea senzorială exterioară. Omul în stare de conştienţă de veghe ştie foarte precis că are în viaţa de vis imagini care au un fel de model în lumea senzorială exterioară. Şi dacă omul îşi priveşte apoi mai amănunţit lumea de vis, dacă o consideră absolut nepărtinitor, atunci va deveni conştient că imaginile de vis sunt legate între ele, se referă unele la altele, se află într-o relaţie reciprocă ce este determinată la fel ca relaţiile reciproce dintre gândurile, mai degrabă lipsite de imagini, ale vieţii de veghe. Însă se poate spune că în timp ce omul în gândirea lipsită de imagini a vieţii de veghe îşi are cu totul în mâinile sale legăturile dintre gânduri, prin voință poate exercita o influență asupra legării unui gând cu altul, acesta nu este cazul în jocul imaginilor de vis. Imaginile de vis se ordonează laolaltă singure. Omul este dăruit acestei ordonări. Dar dacă apoi urmărim modul în care se ordonează laolaltă aceste imagini de vis, găsim: Este ca şi cum realităţile gândirii obişnuite se desfăşoară rarefiate, întru câtva involuntar. Se poate urmări foarte exact restul, atât al vieţii senzoriale cât şi al vieţii de gândire, în viaţa de vis. Omul poate recunoaşte – ceea ce poate fi ridicat apoi de către ştiinţa spirituală până la certitudinea deplină – din tot ceea ce se arată prin această considerare a vieţii de vis, că acest creier omenesc, care într-un anume mod este purtătorul vieţii de reprezentare, trebuie să fi parcurs o modificare faţă de starea de veghe. Căci în starea de veghe, lucrurile stau aşa că tocmai prin voinţa noastră avem în mână legătura dintre gânduri. În viaţa de vis nu o avem. Şi în afară de aceasta: simţurile şi-au încetat activitatea şi mai există doar ecourile imaginative ale vieţii simţurilor în viaţa de vis. Așadar este şi o viaţă senzorială atenuată. Ce modificări – aşa întrebăm noi astăzi – a parcurs creierul omenesc?

La o reflectare nepărtinitoare trebuie să fiţi de acord cu ceea ce trebuie să afirme ştiinţa spirituală: în visare, creierul a devenit asemănător unui organ de simț. Un organ de simț preia imagini din lumea exterioară. El şi prelucrează deja aceste imagini, cel puţin până la un anumit grad. Dar în modul în care se raportează organul de simț singur la lumea exterioară, nu se află nicio voinţă. Dacă veţi aduce înaintea ochilor dumneavoastră tocmai această raportare largă înspre afară a organelor de simț şi o veţi compara apoi cu visarea, veţi găsi că creierul, ca purtător al visării – dinspre partea mea presupuneţi pentru început, în mod ipotetic, că purtătorul visării este creierul – a devenit asemănător unui organ de simț. El a devenit organ de simț mai mult decât este în stare de veghe, respectiv în starea de veghe el nu este aşa, pentru că atunci a eliminat întru totul însuşirea de organ de simț.

Şi acum, dumneavoastră nu veţi mai fi departe de a înţelege cum stau lucrurile cu somnul complet lipsit de vise. Visul se află la mijloc, între viaţa de veghe şi somn. Dacă în vis creierul deja se apropie de organul de simț, această apropiere va fi şi mai mare în starea de somn fără vise. Numai că omul, în constituţia sa actuală, nu este în măsură să se servească de acest organ de simț în viaţa obişnuită. Dar a existat un timp în evoluţia omenirii în care omul a fost într-un grad înalt în măsură să se servească de creier ca de un organ de simț. De fiecare dată însă, între somn şi trezire, creierul devine într-un anumit mod organ de simț. Noi ştim unde se află omul propriu-zis, omul spiritual-sufletesc, de la adormire până la trezire. El este în lumea din afară. Acum nu vrem să ne oprim pentru a descrie cum este această lume din afară, ci vrem să ne fie doar limpede că omul, ca fiinţă sufletesc-spirituală, se află într-o lume exterioară sufletesc-spirituală. Lumea înconjurătoare pe care noi o putem privi de la trezire până la adormire doar ca pe o lume fizică, în care nu devenim conştienţi de ingredientele sale spiritual-sufleteşti, aceasta devine pentru starea dintre adormire şi trezire astfel încât omul ca fiinţă spiritual-sufletească este înăuntru, în această lume înconjurătoare ca lume spiritual-sufletească. El se trăieşte pe sine, inconştient pentru actuala constituţie sufletească, în această lume înconjurătoare spiritual-sufletească.

Această lume înconjurătoare spiritual-sufletească în care este omul, a fost lumea propriu-zisă a acelor timpuri din care provine înţelepciunea primordială a omenirii. Dacă privim înapoi la acel timp, la care adesea am privit retrospectiv, din care un ecou se află în Vede, în filosofia vedanta, pe scurt, în viziunile înțelepciunii, în revelaţiile înţelepciunii vechiului Orient, atunci avem ceea ce a trăit această omenire primordială a vechiului Orient în lumea din afară, tocmai în  starea dintre adormire şi trezire. Şi pentru această omenire era încă aşa că în timpul somnului creierul era în mare măsură un fel de organ de simț. Dar un asemenea organ de simț care nu permitea să se şi gândească în acelaşi timp în care se percepea. Vechiul oriental putea percepe ceea ce vieţuia el între adormire şi trezire în lumea spiritual-sufletească. Aceasta se reflecta oarecum în creierul său devenit organ de simț. Dar el nu putea să şi gândească în aceeaşi stare. El trebuie cumva să aştepte vremea trezirii pentru a gândi ceea ce percepuse acolo. Şi există chiar un semn exterior că aceste lucruri au fost aşa cum le-am descris eu acum. Încercaţi o dată să vă întoarceţi înapoi în rămășițele târzii ale culturii orientale vechi. Acolo veţi găsi că această cultură orientală veche a înţelepciunii este în întregime structurată în aşa fel, încât înfățișează într-o anume măsură spaţiul cosmic sensibil, văzut însă spiritual. Ceea ce mai există în ziua de azi doar sub formă de caricatură, astrologia, era o înţelepciune vie pentru aceste vechi timpuri. Ceea ce revelau stelele, ceea ce revela omului cerul nocturn, ceea ce era învăluit pentru concepţia omului de la trezire până la adormire, constituie într-o măsură înaltă fundalul a ceea ce dezvăluia această înţelepciune orientală veche. Şi aceasta era ceea ce trăia omul de la adormire până la trezire. El era în lumea din afară şi trăia în mod spiritual-sufletesc legătura sa cu lumea aștrilor. Şi când se trezea, creierul său se retrăgea din nou din starea de organ de simț în starea care era deja întru câtva asemănătoare stării noastre cerebrale actuale, numai că acest creier era încă astfel construit încât omul îşi putea aminti în timpul stării de veghe ceea ce trăise în timpul somnului. Şi ceea ce îşi amintea el acolo se aprindea ca o imaginaţiune instinctivă. În timp ce acest om oriental din vechime mergea prin viaţa cotidiană, el îşi putea abate atenţia de la ceea ce se afla în lumea sensibilă din jurul său, şi el putea da atenţie la ceea ce, ca iluminare lăuntrică în imagini măreţe, sta în faţa sufletului său ca amintire a ceea ce trăise el nocturn. Şi acestea erau imaginaţiunile orientale străvechi, care au apărut apoi în înfăţişare atenuată în şi acum minunatele Vedele şi în înţelepciunea şi literatura Vedanta.

Cum apăreau ele în acea vreme omului însuşi? Despre o asemenea descriere a omului cum se găseşte în anatomia sau fiziologia actuală, în care este pus la baza acestor descrieri aspectul accesibil simţurilor al omului exterior, nu era deloc vorba în acele vechi timpuri. Printre toate cele pe care le trăia în lumea exterioară între adormire şi trezire, omul se trăia pe sine însuşi ca fiinţă spiritual-sufletească. El trăia Cosmosul ca fiinţă spiritual-sufletească şi pe sine însuşi ca fiinţă spiritual-sufletească în Cosmosul spiritual-sufletesc. Şi cum se trăia pe sine însuşi acolo? El se trăia pe sine însuşi drept propriul său model ideal. Vă rog să daţi mare atenţie celor care sunt conţinute tocmai în aceste cuvinte. Dacă omul avea iluminarea a ceea ce trăise în somn, atunci el se trăia pe sine ca propriul său prototip şi putea să-şi spună: Modelul meu arată aşa şi aşa. În acest model sunt conţinute, la rândul lor, anumite modele speciale pentru capul meu, pentru interiorul capului meu, pentru plămâni, ficat ş.a.m.d. Omul nu se trăia pe sine în modul pe care îl oferă anatomia şi fiziologia actuală, în organele exterioare accesibile simţurilor. Dar el se trăia pe sine ca prototip, ca acela care creează aceste organe exterioare accesibile simţurilor. Omul se trăia pe sine întru câtva ca fiinţă divin-cerească, ca model ideal divin-ceresc al omului pământean. De aceea, omul pământean nu îl interesa în mod deosebit, ci pe el îl interesa modelul său ceresc-spiritual. Prin acest întreg complex de trăiri el însă ajungea şi la altceva. El ajungea să recunoască faptul că acest model ceresc-spiritual era totodată acelaşi cu ceea ce era el înainte de a fi fost conceput, respectiv născut ca om fizic. Şi omul se trăia pe sine prin această alcătuire deosebită în timpul străvechii stări orientale ca om divin-ceresc, dar totodată se trăia pe sine ca om înainte de devenirea sa pământească. Şi acesta este aspectul fundamental al vechii culturi orientale, că omul se trăia pe sine drept fiinţa care fusese el înainte de existenţa sa fizic-pământească. Conştienţa sa despre toate acestea era, ce-i drept, una instinctivă, dar ea era tocmai aşa încât avea ca rezultat cunoaşterea temeinică a existenţei prenatale, a coborârii dintr-o lume spirituală în lumea fizic-sensibilă. Aceasta este caracteristica uitată a vechilor religii orientale, anume că aceste religii vorbeau în întregime despre o existenţă prenatală, vorbeau despre faptul că viaţa de pe Pământ este o continuare a unei vieţi cereşti.

Eu am indicat deja, dintr-un alt punct de vedere, cât de pierdută este pentru timpul nostru conştienţa ce s-a dezvoltat acolo, prin faptul că, deşi noi avem un cuvânt care neagă faptul că viaţa se încheie cu moartea, „nemurire”, nu avem nici un cuvânt care să nege că începutul vieţii pământeşti este începutul vieţii umane în general. Nu avem un cuvânt asemănător „nemuririi” pentru viaţa prenatală. Ar trebui să avem şi cuvântul „nenaştere”. Dacă am avea cuvântul „nenaştere” şi acest cuvânt „nenaştere” ar fi în noi la fel de viu ca şi cuvântul „nemurire”, atunci ne-am putea transpune în starea sufletească a vechiului oriental.

Dacă vă actualizaţi lăuntric această întreagă stare sufletească a vechiului oriental, atunci vă veţi putea spune: Viaţa pământească se petrecea pentru el într-un anumit fel, astfel încât el îi dădea puţină atenţie, întrucât vedea în ea numai imaginea vieţii sale ceresc-spirituale. Nici pe sine însuşi ca om fizic, omul oriental nu se considera ca fiind deosebit de important, căci acest om care se preumbla aici pe Pământ era întru totul o simplă imagine a omului ceresc, care stătea înaintea tuturor lucrurilor în faţa sufletului său. Veşnicul din om era pentru acest om oriental ceva de la sine-înţeles prin contemplare nemijlocită, deoarece, după cum am spus, răsărea în el ca iluminare; în viaţa de zi, în starea de veghe, era amintirea vieţii nocturne. Pentru a ne pune o asemenea constituţie sufletească în faţa privirii spirituale, trebuie aşadar să ne reîntoarcem în vechiul Orient. Ceea ce a existat ca înaltă cultură spirituală în vechiul Orient, ţine de timpuri foarte, foarte vechi. Căci ceea ce conţin cărţile, chiar şi sublimele Vede, filosofia vedică, este doar un ecou. Dacă am vrea să privim în înfăţişarea sa pură, originară, ceea ce a fost conţinut al străvechii înţelepciuni orientale, atunci ar trebui să ne întoarcem înapoi mult dincolo de epoca Vedelor, a filosofiei vedanta. Acest lucru poate fi făcut numai de ştiinţa spirituală. Această veche cultură orientală, care a străluminat oarecum întreaga viaţă pământeană cu înţelegerea lumii spirituale, care, chiar dacă a fost numai instinctivă, a fost totuşi o înaltă cultură; această veche cultură spirituală orientală a ajuns apoi la decadenţă. Cine studiază natura orientală actuală, care este deja puternic decadentă, mai găseşte încă drept impuls fundamental al acestei naturi orientale această îndreptare spre omul ceresc. Chiar şi în cochetăriile lui Rabindranath Tagore [ Nota 1 ] mai găsim ecouri ale acestei trăsături orientale! Rabindranath Tagore este întru totul îmbibat de ceea ce, desigur, a fost cultura târzie, deja decadentă; dar, după cum am spus, trăsătura fundamentală o mai găsim încă în expunerile sale – parţial extraordinar de interesante, importante, dar prin caracterul lor fundamental cochete, ca de exemplu în articolele grupate în scrierea sa despre naţionalism. Astfel încât, dacă privim spre Orient, privim într-o vreme veche, într-o înaltă cultură spirituală instinctivă cu o puternică accentuare a existenţei pre-pământeşti. Şi vedem apoi o apunere treptată a acestei culturi spirituale, iniţial înalte. În apus se arată doar incapacitatea de a aborda ceea ce este deja sarcina omului modern: existenţa fizic-sensibilă pe care o trăieşte omul între naştere şi moarte. Vechiul oriental al timpurilor străvechi avea modelul ideal al omului; şi el putea vedea în viaţa fizic-sensibilă imaginea acestui model. Vivacitatea, străbaterea cu lumină a modelului ceresc-divin s-a întunecat treptat, şi aşa i-a mai rămas orientalului doar o siluetă. Astăzi deja a pălit de tot. A rămas doar o siluetă a aceluia care a stat cândva într-o luminozitate vie în faţa sufletului său, ca prototip spiritual-sufletesc al sinei sale înăuntrul întregii lumi cosmice spiritual-sufleteşti. Dar a mai rămas şi o anumită neputinţă în fiinţa orientală. Şi acest lucru este ceva pe care trebuie să-l accepte în ziua de azi în mod deosebit omul care vrea să trăiască cu timpul său. A rămas neputinţa de a-l observa pe omul care este o imagine consecutivă, de a-l examineze pe om în răstimpul dintre naştere şi moarte. Pentru aceasta nu a avut orientalul niciun interes în timpurile trecute, nici când avea în fața sa nu înlocuitorul, ci cu totul altceva, omul ceresc-fizic. Dar el nu are nici astăzi interes pentru a înțelege omul, așa cum este el între naștere și moarte. Aceasta a rămas rezervat unei alte sfere de cultură, anume să examineze omul în fiinţa sa de aici în existenţa fizic-sensibilă dintre naştere şi moarte. A rămas rezervat pentru acea cultură pe care aş dori să o numesc cultură a mijlocului. Această cultură a centrului îşi are mai întâi expresia istoric vizibilă în vechiul elenism târziu. Elenismul vechi iniţial s-a mai aflat încă sub ecoul înţelepciunii orientale. Elenismul târziu a preluat deja ceea ce vreau să caracterizez de acum înainte drept cultură de mijloc.

Această cultură de mijloc vine mai mult din sud, cuprinde Grecia târzie, cuprinde în special lumea romană. În timp ce tot ceea ce am caracterizat până acum pentru Orient era o contemplare, ceea ce vine din sud şi cuprinde Grecia târzie şi îşi află în lumea romană perfecționarea sa deosebită, ceea ce devine aici cultură de mijloc – noi am examinat-o deja adesea, din alte puncte de vedere – nu este o cultură a contemplării, ci una juridică, dialectică, intelectuală, o cultură gânditoare. Această cultură gânditoare este potrivită în special pentru a considera omul în viaţa sa dintre naştere şi moarte. După ce şi-a parcurs stadiile premergătoare în Grecia târzie, după ce a apărut foarte brutal în romanitate şi s-a menţinut apoi prin limba romanică, limba latină, care mai era încă în Evul Mediu limba ştiinţei, această cultură dialectică, intelectuală, a atins un punct culminant în măreţia culturii central-europene care a fost trăită la răspântia dintre secolele XVIII şi XIX în Schiller, Goethe, Herder şi în filosofii Fichte, Schelling şi Hegel. Este nevoie doar să priviţi ceea ce este de fapt caracteristic în aceste spirite şi vă veţi lămuri imediat că ceea ce spun este adevărat. Luaţi-i pe Fichte, Schelling, chiar şi pe Goethe. Prin ce sunt aceste spirite mari, prin ce sunt ele importante?

Aceste spirite sunt mari şi importante în cunoaşterea omului între naştere şi moarte. Pentru acest om, ei revendică o cunoaştere totală. Luaţi, ca să evidenţiez un singur exemplu, filosofia lui Hegel. Găsiţi puternic accentuat în filosofia lui Hegel faptul că omul este o fiinţă spirituală. Dar spiritul este considerat numai atâta timp cât omul trăieşte între naştere şi moarte. La Hegel nu găsiţi nimic dintr-un om pre-natal, divin-ceresc. Nimic nu veţi găsi la Hegel despre un om de după moarte. Găsiţi la Hegel o considerare istorică a tot ceea ce s-a desfăşurat între oamenii de aici de pe Pământ, în măsura în care sunt oameni ce trăiesc între naştere şi moarte. Dar nu veţi găsi nicio intervenţie a vreunor puteri din acele lumi în care trăieşte omul între moarte şi o nouă naştere. Acestea toate sunt ca șterse din această mare cultură, a cărei misiune, a cărei menire a fost tocmai să accentueze net că omul aici în viaţa sa dintre naştere şi moarte, este o fiinţă spiritual-sufletească pe lângă o fiinţă trupesc-fizică. Dar a fost dată în acelaşi timp limitarea acestei culturi, prin aceea că nu se putea privi în sus, în acea viaţă care este spirituală. Iar sufletescul, care se extinde dincolo de naştere şi moarte, veşnicul, în măsura în care se revelează între naştere şi moarte, a fost puternic accentuat îndeosebi de către Hegel şi de asemenea de toţi ceilalţi, în special de spiritele germane, dar lipsea orice posibilitate de a privi în afară, în viaţa veşnicului, aşa cum se revelează el înainte de naştere, aşa cum se revelează el după moarte. Ceea ce a fost spus despre om ca fiinţă fără trup în această vreme, era veche moştenire a Orientului, nu era izvorâtă din propria cunoaştere. Era tradiţie. În această cunoaştere a centrului european a fost încordată în cea mai mare măsură forţa de cunoaştere, care se îndrepta şi asupra spiritual-sufletescului din om, dar în acelaşi timp se îndrepta asupra corporal-fizicului. Însă această încordare nu trecea dincolo de viaţa care se desfăşoară între naştere şi moarte.

În Vest se pregătea în modul cel mai diferit o altă viaţă, o viaţă care, dacă ulterior se va dezvolta mai departe, va aduce înăuntrul ei în alt fel spiritualul care este fără trup. Cum a adus vechiul oriental – să ne mai clarificăm o dată – spiritualul în viaţa fizică? El l-a adus prin aceea că îşi amintea în timpul zilei ceea ce vieţuia în timpul nopţii, între adormire şi trezire, în afara trupului său. Mai târziu acest lucru va fi altfel, astăzi există doar vestitorii, stadiul premergător. Anume, omul nu trăieşte între trezire şi adormire numai ceea ce îi este conştient, căci din ceea ce trăieşte omul urcă puţin în sus, în conştienţa normală actuală. Acolo jos, în natura omenească, se trăieşte cu adevărat incomensurabil mai mult decât poate avea omul în conştienţă. Acest lucru este deja presimţit, chiar în Vest. De aceea vorbesc oameni ca William James [ Nota 2 ], despre „subconştient” sau „inconştient”, pentru că îl presimt; numai că nu îl pot încă ridica la cunoaştere. Totul este o bâlbâire, ceea ce se spune despre aceste lucruri, dar lucrurile sunt presimţite. Şi aşa cum urca în vechiul oriental ceea ce era trăit în starea fără trup ca spiritual-sufletesc al Cosmosului, tot aşa, cândva, va urca din străfunduri, în Vest, ceea ce acolo în străfunduri în ziua de azi este trăit inconştient. Atunci vor veni în sus şi imaginaţiuni. Cel care studiază psihologia Vestului vede deja de azi în psihologia asociativă care, aşa cum apare ea în ziua de azi, este un nonsens, deja o pregătire pentru aceasta.

Aşadar ceea ce s-a arătat pentru oamenii Mijlocului doar ca revelație a ceea ce este trăit între naştere şi moarte, se va arăta în aspectul său veşnic prin capacităţile particulare ale Vestului.

În special acolo jos în noi, este ceea ce după moarte va trăi în lumea spirituală. Amintiţi-vă ce v-am spus eu despre aceste lucruri adesea, din diverse puncte de vedere. Am spus: Capul omenesc este rezultatul vieţii pământeşti anterioare. Ceea ce este restul omului va deveni cap în următoarea viaţă pământească. Aşa se petrece metamorfoza. Ceea ce, așadar, este aici jos în om, în afara capului, aceasta doar pentru modul de interpretare actual este carne şi sânge, muşchi, piele, oase; aceasta conţine însă în germen spiritual ceea ce este capul încarnării următoare, aceasta indică dincolo de moarte. Şi aceasta care indică dincolo de moarte, se va revela cândva înăuntrul conştienţei omenirii viitorului, care în ziua de azi există în Vest în primele sale începuturi. Spiritual-sufletescul interior va fi aşadar perceput imaginativ în viitor, aşa cum spiritual-sufletescul exterior a fost perceput imaginativ-instinctiv în preistorie. Numai că ceea ce se va revela dinăuntru spre afară se va revela deplinei conştienţe, pe când ceea ce s-a revelat vechiului oriental se revela numai într-o conştienţă confuză, instinctivă.

Şi cum se anunţă aceasta în ziua de azi? Care sunt indiciile premergătoare? Indiciile premergătoare sunt în primul rând faptul că există o tendinţă puternică în aceste domenii vestice spre materialism. Pentru că spiritualul urmează să se reveleze cândva din materia fizică-omenească, înclină în ziua de azi această lume într-o măsură înaltă spre materialism. Spiritualul nu îl vede ea încă, dar cele din care îi va ieși ei spiritualul, pe acestea le vede ea astăzi. De aici materialismul, care este în principal un produs vestic, dar din Vest a inundat Mijlocul şi se extinde către Est.

Cultura de Mijloc nu este o cultură materialistă; am putea-o numi material-spirituală, pentru că în considerarea omului între naştere şi moarte, privirea către cele materiale şi privirea spre spiritual se ţin mereu în echilibru. La toţi filosofii germani, la Goethe şi la Schiller, pretutindeni este aşa că ei acordă acelaşi drept trupului şi spiritului. În Vest spiritul este abia o chestiune de viitor, privirea prezentului este pentru început îndreptată către trup. Dar în evoluţia omenirii totul este în curgere: din această cunoaştere a trupului, din acest materialism va ieși cândva un spiritualism, care doar că provine dintr-o cu totul altă parte şi care mai presus de toate va fi conştient, comparativ cu spiritualismul vechiului Orient.

Vedeţi de aici că împărţirea caracteristică – eu am vorbit deja despre aceasta din alte puncte de vedere – a acestei configurări tripartite a omenirii în lume este: Omul Orientului se vedea cândva pe sine ca propriul model divin-spiritual. Omul din centru se vede pe sine ca om pământean, care este însă spirit şi suflet pe lângă trup şi corp. Omul occidental se mai vede încă în ziua de azi ca om pur fizic; dar în ceea ce este el chemat să dezvolte, se vesteşte tocmai ceea ce va ieși în afară din această constituție fizică omenească şi ceea ce va constitui în viitor conţinutul conştienţei.

Omul de mijloc este de-a dreptul prins ca într-un clește între Est şi Vest. Estul, care a avut cândva o înaltă cultură a spiritului, este în decadenţă. Vestul, în care se vesteşte o înaltă cultură ulterioară a spiritului, este încă în ziua de azi cu totul prins în materie. O cultură în care, aş spune, se echilibrează cele două aspecte, s-a format la mijloc: Pe de o parte o gândire dialectică pătrunzătoare, aşa cum domneşte, de exemplu, în scrisorile lui Schiller «Despre educaţia estetică a omului» şi care încă mai poate merge atât de departe încât să nu cadă pradă purei trivialităţi a ştiinţei moderne, ci să rămână încă la elementul personal omenesc; pe de altă parte, o viziune imaginativă asupra vieţii sociale a omului, ca în «Basmul» lui Goethe [ Nota 3 ] despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin, care ajunge deja la imagini, dar nu împinge aceste imagini până la contemplări spirituale.

Acestui om de mijloc îi este de aceea repartizată şi misiunea ca ceea ce mai întâi prin calităţile sale speciale el a obţinut pentru omul dintre naştere şi moarte, prin cunoaşterea nemijlocită să extindă pentru omul ca fiinţă spiritual-sufletească pe lângă fiinţa trupesc-fizică, dar să o extindă prin aceea că omul se va înălţa din nou, direct din aceasta până la înţelepciunea misterială. Atunci omul se va înălţa prin cultivarea aceloraşi capacităţi prin care a salvat el spiritual-sufletescul pentru existenţa fizic-trupească, prin gândirea clară, care însă să se dezvolte până la Imaginaţie, Inspiraţie, Intuiţie, din nou înăuntru în lumea spirituală, care este trăită între moarte şi o nouă naştere. Aici, înlăuntrul acestei lumi fizice, omul trăieşte o deplină strălucire a acelor capacităţi care trebuie dezvoltate aici numai dacă consideră problema libertăţii. De aceea în cartea mea Filosofia libertăţii m-am limitat la a considera această problemă a libertăţii. Acolo a trebuit deja să fie folosită, dar de data aceasta numai pentru probleme pământeşti, aceeaşi capacitate care, dacă este dezvoltată în continuare, înalţă privirea asupra a ceea ce se află dincolo de naştere şi moarte.

Dumneavoastră vedeţi că într-un anumit sens şi lumea este împărţită în trei în privinţa evoluţiei ei: În vechiul Orient, înţelepciunea instinctivă; la mijloc o anumită viaţă dialectic-intelectuală, în Vest astăzi încă materialismul, care poartă în sânul său un spiritualism al viitorului. În vechiul Orient, de înţelepciunea instinctivă depindea totul. O viaţă politică în sensul nostru nu exista. Cei care erau conducători ai misteriilor, dădeau şi direcţia pentru viaţa politică şi economică. Căci vechiul oriental era mare datorită vieţii spirituale, care la el se formase instinctiv. De această viaţă spirituală era dependentă viaţa politică şi economică. Apoi a venit viaţa mijlocului european, desigur, din Sud; deja în Egipt ea și-a avut primele începuturi. Aici s-a dezvoltat o viaţă care a ajuns apoi la născocirea dialectică a elementului politic statal. Tocmai înăuntrul acestei culturi de mijloc s-a configurat viaţa politico-statală. Viaţa spirituală mai exista doar ca o moştenire. Iar în Vest, de pildă în puritanism, spiritualul era doar ca ceva cu totul abstract, care poate fi practicat în mod sectant, care este lăsat să lumineze înăuntrul vieţii fizice obişnuite de toate zilele.

Aici, în Mijlocul european, a fost aşadar terenul pe care s-au format în mod deosebit ideile statale, ca de exemplu la Wilhelm von Humboldt [ Nota 4 ], în care au primit chiar forme minunate de comunităţi sociale, ca în «Scrisorile estetice» ale lui Schiller, și unde au fost puse în faţa oamenilor în imagini atât de grandioase ca la Goethe, căci în fond ideea de stat este cea care se înfățișează în «Basmul» lui Goethe despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin.

Apoi am format în Vest abia în ziua de azi ceea ce va trebui cu necesitate să ducă cândva în tripartiţia organismului social; noi am dezvoltat-o mai întâi în domeniul material-economic. Ideea de stat este în Vest doar o moştenire a culturii de mijloc. Există o carte groasă despre stat, a cândva renumitului Woodrow Wilson [ Nota 5 ]. Înlăuntrul ei nu se află nimic vestic, ci totul este doar o imitaţie a ceea ce a fost dezvoltat ca teorii statale în centru, până la ideile speciale. Ea a fost tradusă şi în limba germană, pentru că şi în Germania a existat un timp în care Woodrow Wilson a fost considerat un om mare.

Astfel, se poate spune că ceea ce avem noi în minte în ziua de azi ca tripartiţie a organismului social, s-a dezvoltat din punct de vedere istoric prin configurarea omenirii în trei stadii: instinctiv-idealist, ca viaţă spirituală în vechiul Orient; într-un anumit mod semi-instinctiv – căci aşa cum a apărut ideea de stat la Humboldt, Schiller, Herder şi alţii, de mai târziu, ea este pe jumătate instinctivă şi pe jumătate intelectuală – s-a dezvoltat ideea de stat, viaţa politică, viaţa juridică în cultura de mijloc; viaţa economică este de fapt la început treaba Occidentului, într-atât de mult problemă a Occidentului, încât chiar şi filosofii Occidentului sunt, de fapt, economişti nelalocul lor. Spencer ar fi făcut cu mult mai bine dacă ar fi întemeiat fabrici în loc de filosofii. Căci configuraţia deosebită a Occidentului se potriveşte, de fapt, cu structura de fabrică. Acolo sunt prezente toate lucruri asupra cărora se întinde gândirea lui Spencer.

Lucrurile pot fi exprimate şi altfel: Vechiul oriental s-a înălţat până la divinul din om. Pentru el, omul era, într-un anumit fel, fiul lui Dumnezeu, revărsare a divinului. Dumnezeiescul se mai extindea întru câtva pentru omul oriental, şi-şi avea o continuare în jos, care doar era reprodusă; omul pământean era o continuare a modelului divin. Aceasta era pentru vechiul Orient, sus omul divin-spiritual, jos, omul fizic ca imaginea sa sensibil-pământească, numai așa ceva care, cum ar fi, atârnă în jos şi ajunge până în lumea terestră. Şi când, mai târziu, omul ceresc a fost uitat, sau a mai rămas doar o presimţire în cultura decadentă, oamenii nu au mai avut nici un simţ pentru ceea ce se prelungea astfel în jos, din omul ceresc în cel pământesc.

Omul din Mijloc este organizat astfel încât, pentru el, ceea ce se prelungea în jos din înălţimi spirituale, ca om ceresc, s-a condensat ca un fel de semicerc închis, şi i se adaugă apoi dedesubt omul pământesc, astfel încât rezultă o fiinţă fizic-sensibilă şi spiritual-divină care poate fi cuprinsă cu mintea, precum este ea înfățișată atât de frumos în filosofia lui Hegel, precum a avut-o în minte atât de frumos Goethe.

În cultura vestică privirea este îndreptată asupra lumii animale, a fiinţei animale. Darwin o consideră într-un mod magnific în evoluţia ei. Iar aceasta are, în sus, un fel de creștet rotund, la care nici nu se ajunge de-a dreptul, care este considerată numai ca produsul suprem al evoluţiei: omul. De fapt, în Vest se consideră doar animalicul, aşa cum în Răsărit s-a considerat numai cerescul, numai Zeul care s-a continuat în om. În Vest se consideră doar animalul, care are în partea de sus o gămălie, o fiinţă, care este de asemenea încă o continuare a regnului animal, așa ceva ca un supra-animal, ceva care trece dincolo de animalic. Aceasta este, în ziua de azi în orice caz, starea Occidentului. Aceasta este şi starea care se exprimă în filosofia occidentală, şi care se va dezvolta în continuare, prin faptul că exact aşa cum orientalul a primit spiritualul de sus, cândva occidentalul va configura spiritualul pornind de jos, și îl va configura în deplină conştienţă. Mijlocul formează tranziţia.

Cel care consideră realităţile nu vorbeşte cu drag despre o epocă de tranziţie. Căci orice epocă este, desigur, o epocă de tranziţie, pentru că întotdeauna urmează ceva şi întotdeauna a premers ceva. Dar aşa cum la plantă există un punct unde se află, de exemplu, potirul, şi sus se află florile şi jos frunzele, aşa cum acestea sunt părți distincte, tot aşa există şi în evoluţia omenirii asemenea părți distincte. Şi noi putem vorbi deja despre timpul în care s-a petrecut marea ucidere, începând din 1914, ca despre o perioadă de tranziţie, ca despre un timp care se remarcă în mod deosebit în devenirea istorică a omenirii, în care s-a desfășurat de asemenea într-un anumit mod lăuntric-tragic destinul omului din Mijloc, căruia i se pune marea întrebare: Cum găseşte omul din fizic-pământesc, din viaţa care se află între naştere şi moarte, viaţa dintre moarte şi o nouă naştere? Filosofia lui Hegel s-a preschimbat apoi brusc în materialism. Şi prima jumătate a secolului XIX fusese neputincioasă faţă de întrebarea: Cum se extinde ceea ce a fost găsit pentru pământesc-spiritual, la ceea ce este în afara Pământului? Aceasta însă este marea întrebare care se află în faţa noastră, tocmai pentru cultura de mijloc. Goetheanismul trebuie să-şi găsească dezvoltarea sa în continuare. El trebuie să se dezvolte înspre spiritual-sufletesc. El trebuie, pornind de la simplul fizic-omenesc, să devină cosmic. Această încercare se face tocmai de către ştiinţa spirituală orientată antroposofic, care este o continuare a goetheanismului în spiritual. Trebuie ca Goetheanismul să se extindă până în înţelepciunea misteriilor. El trebuie să fie dezvoltat până în înţelepciunea misteriilor.

Acesta este aspectul important care ne întâmpină în semnătura prezentului, pe care trebuie să-l înţelegem dacă vrem să ne situăm conştient în viaţa prezentului, în sarcinile timpului prezent. În ciuda severelor sale probe, omul central european, dacă nu eşuează, trebuie să înfăptuiască aprofundarea a ceea ce îl întâmpină pentru existenţa fizic-sensibilă a omului, care a menţinut spiritul în existenţa fizic-sensibilă. Aceasta trebuie să formeze baza pentru dezvoltarea unei înţelepciuni misteriale, care din punctul de vedere intelectual este la fel de ageră pe cât a fost cea cucerită pentru fizic-senzorial. De aceea trebuie, sau ar trebui, ca tocmai în acest Mijloc european să intervină o înţelegere temeinică pentru echilibrarea celor trei domenii – al celui spiritual, al celui statal şi al celui economic. Atunci celelalte numai vor urma. Dar aici este neglijenţa cea mai mare imaginabilă, dacă oamenii trec dormind pe lângă ceea ce există ca o mare necesitate: să înţeleagă şi să aplice în mod rodnic impulsul tripartiţiei organismului social.

Prins ca într-un clește între Est şi Vest este acest Mijloc european. El se află în ziua de azi la pământ. El trebuie tocmai din cauza întunecimii, din beznă să găsească o cale spre lumină.

Ce se va mai întâmpla aici înainte de mijlocul secolului, despre aceasta vom vorbi data viitoare, când vă voi expune apariţia lui Christos înainte de mijlocul secolului XX. Vă voi vorbi despre ceea ce am indicat în prima mea dramă-misteriu, despre reapariţia lui Christos. Astăzi vreau numai să vă fac atenţi că această reapariţie a lui Christos, care însă este intim legată de înţelegerea tripartiţiei întregii naturi a lumii, se dezvoltă prin aceea că Mijlocul trebuie să-şi îndrepte privirile, pe de o parte, înspre cultura instinctiv-spirituală îmbătrânită a Orientului, şi să privească, înţelegând temeinic, înspre ceea ce se pregăteşte aici, înspre cultura occidentală, în ziua de azi încă materialistă, dar purtând în materialism germenul unei spiritualităţi viitoare. Aici trebuie să se încadreze cultura Mijlocului, aici trebuie să-şi găsească tăria şi forţa, să se încadreze aici şi să devină dătătoare de direcţie.

Este ceea ce doare atât, ceea ce creează dureri de inimă atât de mari, că în ziua de azi de-abia sunt auzite cu sufletele cuvintele care indică necesităţile menționate aici, că oamenii ar dori numai să doarmă, să nu-și impună nici un efort de voință, dându-se înapoi de frica în faţa marilor sarcini ale prezentului. Dar noi trebuie să privim înspre acestea şi trebuie să înţelegem ce acţionează în Est, ce acționează în Vest.

Trebuie să ne fie limpede că în Vest există o cultură incipientă. Noi vedem că în acest Vest se vesteşte cel mai puternic această cultură incipientă acolo unde, aş spune, economicul răsare din tehnic. Nimic nu este mai caracteristic în această privinţă decât acel ideal care a stat odată în faţa unui american şi care sigur va fi cândva înfăptuit în Occident, un ideal pur ahrimanic, dar un ideal de o înaltă idealitate, care constă în faptul că se folosesc vibraţiile proprii ale organismului omenesc, ele fiind bine studiate şi transferate maşinii, astfel încât omul stă lângă maşină şi cele mai mici vibraţii ale sale potenţează maşina, astfel încât ceea ce procură omul ca vibraţii nervoase, trece în maşină. Gândiţi-vă la motorul lui Keely [ Nota 6 ], care la prima încercare încă nu este reuşit până acolo încât să meargă, pentru că este încă prea mult lucrat doar din instinct; dar este ceva care se îndreaptă cu certitudine spre înfăptuire. Este întru câtva ceva care încă din materialitatea mecanicistă foarte grosieră, indică asupra a ceea ce trebuie să ia naştere: unirea material-mecanicului cu spiritualul.

În schimb, vedem cum în Est vechea spiritualitate ajunge tot mai mult la decadenţă, la prăbuşire, în starea de putrezire. Noi trăim în Est întru totul așa ceva încât putem spune: Omul care odinioară era ceresc-spiritual a devenit senil pentru capacitatea de a intui lucrurile; senil, moșneag a devenit. El nu înţelege încă ceea ce este pe Pământ, ceea ce îl îmbracă şi pe om. În timp ce în Vest nu se înţelege decât acest pământesc, în Est nu se înţelege nimic despre el. De aceea a devenit cerescul cu totul senil, cu totul bătrânicios. De aceea este întotdeauna o mare greşeală dacă, pe de o parte, omul nu este atent cum în primul rând din mecanicism, din materialismul mecanicist al Vestului trebuie să fie obţinut spiritualul, cum din ştiinţele naturii, care sunt încă întru totul materialist-occidentale, trebuie intuit spiritul. Şi tot aşa, este o mare greşeală dacă omul se uită pe furiş spre Est, şi încă vrea în ziua de azi, aşa cum a făcut cândva sau mai face şi în ziua de azi Societatea Teosofică Adyar cu antichităţile sale, să aducă spiritualul din Est în Vest. Dacă privim spre Est, atunci, la tot ceea ce găsim acolo, nu avem de a face cu nimic care să trăiască în prezent, ci cu ceva care a îmbătrânit, care trebuie studiat ca o îmbătrânire istorică, ce nu mai are nicio importanţă pentru prezent.

Tot aşa cum, aş spune, ca un precursor încă cu totul grosier, mecanicist, al unei culturi a viitorului, îl avem în Vest pe Keely cu motorul său, tot aşa îl avem, ca prelungirea extremă a senilităţii spirituale a Estului, pe Tolstoi. În Tolstoi vedem cum apare oarecum concentrat ceea ce a fost cândva mare şi acum se află în decadenţă deplină, ceea ce este un fenomen interesant, dar care pentru noi nu are nici cea mai mică importanţă actuală. Aşa cum multe au fost șterse cu evenimentele care au început în 1914, tot aşa a fost șters ceea ce era o ultimă înflăcărare a senilităţii estice în Tolstoi. Înainte de război se mai putea vorbi despre Tolstoi ca despre ceva prezent. Odată cu războiul, aceasta a trecut. Aceasta nu are importanţă pentru prezent. Este ceva întru totul învechit să vorbeşti în ziua de azi despre Tolstoi ca despre ceva care are importanţă în prezent. Şi trebuie să ne ferim de acel tip de privire pe furiş spre Orient, spre vechiul Orient şi spre ceea ce s-a concentrat într-un anumit fel ca devenire senilă, pentru ultima oară într-un om ca Tolstoi. Noi trebuie să stăm cu totul pe terenul acelei misiuni care este misiunea prezentului. Şi putem face aceasta numai dacă pornind din propriile noastre fundamente înțelegem impulsul tripartiţiei organismului social. Întru câtva pentru a prezenta un simbol istoric, sau chiar ca un simptom, Estul pe cale de putrezire l-a mai prezentat în cele din urmă, într-un mod, se poate spune, zelos lăuntric, dar totuşi neputincios, ca ultima sa mlădiţă pe Tolstoi, precum Vestul l-a prezentat ca un prim precursor pe Keely cu motorul său. În timp ce Tolstoi exprimă deplina devenire luciferică a vechii culturi orientale, cultura occidentală se mai află încă total sub semnul ahrimanicului.

Aceasta trebuie înţeles în prezent. Şi fără să înţelegem cum trebuie, pe de o parte, să ne păzim de ceea ce încă se prelungeşte încoace din Orient din trecut, ceea ce şi într-un om viu se înalță ca trecut, şi, pe de altă parte, cum trebuie să ne păzim de ceea ce este abia la început în Occident, fără să pătrundem cu privirea toate acestea nu suntem oameni ai prezentului. Desigur că un om al prezentului poate fi englez, francez, american, el poate fi rus, căci omenirea trebuie, în ziua de azi, să treacă dincolo de sferele geografice. Însă noi trebuie să luăm aceste vechi delimitări, pentru că ele au o însemnătate pentru procesul dezvoltării istorice a omenirii. În spatele nostru se află cele în privinţa cărora istoria omenirii se împarte în trei: Orient, Mijloc, Occident. În faţa noastră se află – şi ştiinţa spirituală orientată antroposofic trebuie să accentueze aceasta pe cât de net este posibil – pura ființă umană, purtând în sine în acelaşi timp Orientul, Mijlocul şi Occidentul. Omul care se naşte astăzi ca om viu, de asemenea şi ca asiatic, le poate purta în sine pe toate trei. Omul din Mijloc nu trebuie să se limiteze la a purta doar Mijlocul în sine, ci el trebuie să trăiască în sine Estul istoric ca pe ceva aflat în decadenţă, Vestul istoric ca pe ceva aflat în ascensiune. Tot așa omul american poate purta în sine Estul, Mijlocul şi Vestul, dacă vrea să-şi înalţe, prin considerarea înţelepciunii misteriilor – şi el depinde cel mai mult de aceasta – gândirea sa pur economică la o gândire care este politică, spirituală.

Aceasta este ceea ce trebuie spus în ziua de azi dacă vrem să desemnăm din marile necesităţi ale timpului sarcinile pe care omul trebuie să le recunoască drept sarcinile sale sufleteşti cele mai lăuntrice.