Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONTRASTE ÎN EVOLUȚIA OMENIRII

GA 197


CONFERINŢA a X-a

Stuttgart, 14 noiembrie 1920

În consideraţiile pe care le-am angajat aici a fost caracterizat sub diferite aspecte cu ce fel de forţe de acţiune din evoluţia omenească trebuie să ne familiarizăm dacă vrem să înţelegem corect ceea ce se petrece în ziua de azi, ceea ce a condus în primul rând la acest timp catastrofal actual, şi ce este necesar dacă vrem să ne încadrăm corect în el, cu o acţiune plină de forţă, în sensul unui adevărat progres al omenirii. Căci, din păcate, atenţia este prea puţin îndreptată asupra modului în care s-au modificat forţele active în evoluţia omenirii în perioada recentă, faţă de perioadele care nu sunt situate prea departe în urmă.

Probabil că îmi este îngăduit să mai pornesc astăzi o dată de la marea catastrofă a ultimilor ani tocmai pentru a mă îndrepta asupra acelui eveniment pe care l-am indicat prin câteva cuvinte la sfârşitul ultimelor consideraţii ţinute aici, la acel eveniment-Christos deosebit care, după cum a fost deja menţionat adesea, aparţine de prima jumătate a secolului XX.

Dacă observăm cu adevărat nepărtinitor evenimentele catastrofale cu toate consecinţele lor, care se prelungesc în timpul nostru actual şi vor mai dura încă mult, va trebui să remarcăm, aş spune, cât de diferită este structura destinului omenirii civilizate din această perioadă contemporană faţă de vremurile mai vechi. Trebuie să indicăm totodată că la un mare număr de oameni determinanţi încă nu s-a ajuns la o conştienţă a ceea ce s-a apropiat, astfel încât modul de acţiune chiar şi al personalităţilor determinante este în ziua de azi tot aşa cum a fost, înainte de toate în ultimii ani, aşa cum corespunde el vremurilor trecute, dar nu mai corespunde câtuşi de puţin prezentului nostru.

Noi avem în urma noastră – menţionez astăzi toate acestea pentru început doar în mod introductiv, oarecum ca exemplu – ceva care este numit „război”, care a fost mai mare decât orice alt război din timpurile istorice ale omenirii. Noi am văzut că în ceea ce au avut oamenii ca gânduri în momentul începerii acestui război şi în ceea ce majoritatea oamenilor mai au şi în ziua de azi drept gânduri, trăieşte de fapt ca un fel de stafie a perioadei anterioare. Am văzut că din această stafie a ideilor, care mai pătrunde din timpul anterior în prezent, s-au născut judecăţi asupra celor care se vor întâmpla. S-a acţionat sub influenţa unor asemenea judecăţi, s-au luat unele măsuri sau altele, şi oamenii nu au avut în fond nicio presimţire că de fapt se petrece cu totul altceva decât ceea ce trăieşte în reprezentările oamenilor despre aceste evenimente.

În acest război desigur că s-au aflat faţă în faţă, ca şi în războaiele anterioare, oameni, oameni combatanţi. Dar ceea ce nu a existat în războaiele anterioare şi a existat în acest război, au fost energii, forţe, care veneau din cu totul altă parte decât din acele însuşiri omeneşti din care au venit forţele în războaiele anterioare. Noi am văzut apărând în ultima vreme o tehnică mare, impunătoare, şi această apariţie a unei tehnici mari, uriaşe, a modificat întreaga situaţie în structura destinului oamenilor. Şi faptele s-au petrecut în ultimii ani în conformitate cu această modificare. Dar reprezentările oamenilor nu s-au modificat în acelaşi mod.

Îngăduiţi-ne să menţionăm o dată cele mai importante fapte din acest domeniu: În perioada care a premers catastrofei războiului, tehnica omenească, aşa cum s-a format ea în ultima vreme, a ajuns la un punct important. Munca omenească, sau, poate, mai bine spus, activitatea omenească a luat cu totul alte forme decât cele care au existat anterior, fără ca omenirea să poată reflecta bine în acest sens. Putem să ne facem reprezentări despre aceste alte forme dacă vom cuprinde cu privirea ceva care trebuie desemnat drept bază a tehnicii moderne, de exemplu extracţia cărbunelui în diferitele state ale lumii civilizate. În măsura în care cantităţile de cărbune sunt extrase la lumina zilei, se află ceea ce este apoi transformat prin prelucrare tehnică în forţe de muncă, ce muncesc apoi mai mult sau mai puţin autonom, doar dirijate de oameni, astfel încât, aş spune, munca omenească s-a restrâns foarte mult în ultimul timp la poziţia de dirijare, şi maşina este lăsată să muncească.

Dacă se cuprinde cu privirea această situaţie se ajunge, de exemplu, la faptul ca în timpul care a premers războiului să fie procurate înlăuntrul Germaniei astfel de energii, care au fost dirijate de către oameni, dar care provin de fapt din exploatarea cărbunelui, – care, aşadar, nu erau un rezultat a ceea ce lasă omul să se nască lăuntric, în sine, ci al proceselor întru totul exterioare, al măsurilor total exterioare –, s-a ajuns să fie produse în Germania 79 de milioane de cai-putere anuali. Ceea ce se foloseşte ca energie este calculat în funcţie de munca pe care o îndeplineşte un cal timp de un an. Astfel încât în Germania existau 79 de milioane cai-putere anuali de energie tehnică provenită din cărbune în perioada care a precedat nemijlocit izbucnirea războiului.

Ce înseamnă asta de fapt? Dacă veţi compara această situaţie într-un sens absolut superficial cu numărul locuitorilor Germaniei, asta înseamnă că, în medie, fiecare om din Germania a avut alături de el un cal, adică locuitorii Germaniei au lucrat în domeniul tehnic atât de mult, ca şi cum fiecare om ar fi avut la muncă lângă sine un cal întregul an. În felul acesta revine, ca şi cum ar fi existat aproximativ 79 milioane de oameni, 79 milioane de cai-putere anuali. Aşadar în ceea ce au lucrat maşinile, maşini de diferite tipuri, a fost oferit ceea ce s-ar fi înfăptuit dacă s-ar fi pus alături de fiecare om un cal, care ar fi efectuat munca. Această posibilitate de a executa o astfel de muncă a existat atunci când a izbucnit războiul. Şi prin faptul că o mare parte din această muncă a fost pusă în slujba războiului, lucrurile au stat aşa încât întru câtva s-a deplasat pe front ceea ce era rezultatul, rezultatul pur tehnic a 79 milioane de cai-putere anuali.

Adăugaţi la aceasta şi alte cifre. Aş vrea, pentru început, ca să dobândiţi o imagine mai limpede, să adaug doar cifra că în anul 1870, în care, conform părerii oamenilor, a avut loc un mare eveniment [războiul franco-german – n.t.] – şi pe bună dreptate după părerea oamenilor – că atunci nu au fost produse 79 de milioane de cai-putere anual ci doar 6 milioane întregi şi șapte zecimi de milion, aşadar ceva care abia intra în considerare faţă de ceea ce au efectuat oamenii. 67/10 milioane în 1870, 79 milioane de cai-putere în 1912. Aceasta înseamnă, desigur, o transformare a întregii situaţii omeneşti.

Şi acum adăugaţi la acestea şi alte cifre: în acelaşi timp care a precedat catastrofa războiului, Franţa, Rusia şi Belgia dispuneau împreună de 35 milioane cai-putere. Marea Britanie avea desigur, 98 de milioane de cai-putere. Dar aceşti 98 milioane de cai-putere nu puteau, datorită situaţiei speciale a Marii Britanii, să fie concentraţi imediat în măsură suficientă pe front, ci abia în decursul câtorva ani. Aşadar la începutul războiului nu se aflau faţă în faţă numai oamenii, ci au fost deplasaţi pe front 79 milioane de cai-putere din Germania, ceva peste 90 de milioane din partea Puterilor Centrale; o mare parte din acestea era, desigur, pusă în slujba industriei războiului, aşadar a fost oarecum indirect deplasată pe front; acestora li se opuneau, în dezvoltare treptată, 98 de milioane cai-putere din Marea Britanie, 35 milioane cai-putere de la Belgia, Rusia şi Franţa laolaltă. Acum vă puteţi face o idee despre faptul că e corect atunci când cineva spune: În fond, prin ceea ce erau oamenii, s-a dat pentru început doar un rezultat provizoriu. De statul major a depins de fapt numai pornirea, aceasta putea fi gândită într-un anumit mod, spiritual. Dar după ce, după câţiva ani, fronturile s-au concretizat, se confruntau, total independent de oameni, energii cai-putere produse tehnic. Iar destinul acestei evoluţii a omenirii depindea de mărimea reciprocă a acestora, care de fapt ieşise din acţiunea omenească. Şi dacă veţi adăuga la cele ce am spus ceea ce urmează, atunci veţi vedea că s-au înfăptuit lucrurile care s-au înfăptuit prin forţe independente de oameni, anume prin ceea ce a promovat tehnica în perioada contemporană.

Prin ceea ce puteau determina oamenii – ei puteau doar dirija, cel mult împiedica lucrurile –, dar prin ceea ce a fost dirijat sau nu a fost împiedicat, au fost conduse pe câmpul de bătaie forţe declanşate obiectiv de om, dintre care unele le puteau oarecum învinge pe celelalte în conformitate cu legi obiective, independente de om. Consideraţi şi ceea ce a intervenit, anume că America a intrat în întreaga desfăşurare. Situaţia Americii era aşa, că în timpul în care ceilalţi puteau aduce forţa de cai-putere menţionată pe câmpul de bătaie, ea putea mobiliza 179 milioane cai-putere. Aveţi aici raportul reciproc a ceea ce putea fi mobilizat ca forţe pornind de la tehnică, forţe întru totul desprinse de ceea ce se revarsă din om, legate desigur indirect de ceea ce au inventat oamenii, ş.a.m.d. Dar ceea ce au inventat oamenii a fost dirijat tocmai în această direcţie, astfel încât la sfârşit treaba stătea aşa că o forţă obiectivă se opunea altei forţe obiective, ceea ce trebuie să dea, desigur, în cele din urmă, tonul. Omul şi-a condus destinul în ultima vreme întru totul aşa încât, când a intervenit ceea ce mai înainte decurgea într-un cu totul alt mod, el şi-a expus acest destin forţelor care lucrau prin propriile lor produse, prin care omul devine dependent de productivitatea pământului şi de factori care nu se află sub controlul său.

Indicăm aici ceva caracteristic pentru timpul contemporan. Iar ceea ce am expus eu este doar cazul cel mai eclatant. Lucrurile pot fi limpezite, ca să spunem aşa, prin asemenea cazuri eclatante. Dar ceea ce s-a produs aici la nivel uriaş – căci nici măcar nu se poate spune că s-a petrecut în mare, ci la nivel uriaş – se petrece zilnic în mic, în întregul nostru destin, anume faptul că suntem expuşi la ceea ce produce tehnica. Căci în Germania se ajunsese în anul 1912 atât de departe, încât omul, prin productivitatea sa spirituală, a furnizat ceva care muncea atât de mult, ca şi cum ar fi muncit un cal lângă el. Aceasta este caracteristica civilizaţiei contemporane, şi această caracteristică trebuie cuprinsă pătrunzător cu privirea. Căci ce trăieşte de fapt în ceea ce produce omul civilizaţiei contemporane ca forţe obiectiv active, care lucrează zilnic pentru el şi îi determină destinul; ce trăieşte în acestea? În acestea trăieşte, dacă cuprindem cu privirea raportul acestei forţe cu destinul omenesc, aceeaşi forţă pe care ne-am obişnuit să o numim în cadrul consideraţiilor noastre, forţa ahrimanică. În acestea trăiesc forţele ahrimanice. Despre aceste forţe ahrimanice, dacă cuprindeţi problema cu privirea, va trebui să spuneţi: cu o rapiditate uriaşă a crescut puterea lor. Căci este nevoie doar să comparaţi cele două numere: în 1870 lucrau în Germania 6 ⁷/₁₀ milioane cai-putere, ceea ce nu reprezintă decât o cantitate mică; în anul 1912 lucrează în Germania 79 milioane cai-putere. Aveţi aici întreaga sumă a ceea ce influenţează viaţa noastră economică, dar care influenţează şi întreg restul vieţii noastre. Aveţi aici ceea ce se desfăşoară într-o lume, pe care e drept că a construit-o omul însuşi, dar care este independentă de ceea ce are de fapt omul în sine. Aceste forţe se află în cel mai cras contrast cu tot ceea ce a acţionat, de exemplu, atunci când oamenii s-au aflat faţă în faţă aşa ca în vechile bătălii orientale, unde au acţionat doar forţe luciferice, când oamenii s-au confruntat faţă în faţă ca pe vremea invaziei tătarilor în Europa, ş.a.m.d.. Adesea oamenii nu-şi clarifică lumea nouă în faţa căreia stă omul astăzi şi relativ cât de repede a apărut această nouă lume. Ştiinţa spirituală orientată antroposofic mai are în plus sarcina de a cuprinde cu privirea întreaga anvergură a unui asemenea fapt. Căci ceea ce v-am descris eu aici este doar aspectul exterior. Ajungem în interior dacă înțelegem ceea ce s-a afirmat mai înainte ca forţe luciferice, iar acum ca forţe ahrimanice, în mijlocul cărora se află omul. Dar mai întâi trebuie să ne formăm concret reprezentarea a ceea ce numim noi ahrimanic şi luciferic.

Amintiţi-vă ce s-a desfăşurat în viaţa sufletească omenească în acele vremuri vechi, în care se afirma de preferinţă lucifericul în marile lupte omeneşti. Atunci oamenii priveau fenomenele lumii şi dumneavoastră ştiţi că eipriveau aceste fenomene ale lumii în aşa fel, încât înlăuntrul acestora le apărea o anumită sumă de, să spunem, fiinţe elementale, demoniace. Ştiinţa materialistă spune că aceea ar fi fost perioada vitalismului, că oamenii ar fi introdus în fenomenele naturii tot felul de duhuri, spirite ale apelor, gnomi, ş.a.m.d. Dar noi ştim că în fenomenele naturii trăiesc realmente entităţi spirituale. Exact la fel cum acuma omul nu vede decât fenomenele serbede, uscate ale naturii, tot aşa au văzut oamenii acelor timpuri vechi entităţi spirituale în fenomenele naturii, ceea ce era de esenţă spirituală. În ziua de azi acestea se numesc superstiţii. Căci acesta este gustul prezentului. Dar noi ştim că prin aceste nume oamenii indicau ceea ce văzuseră spiritual în fenomenele naturii, aşadar ceva real din percepţiile lor. În tot ceea ce oferea natura omului, oamenii vedeau asemenea entităţi elementale. Aşadar se poate spune: În conştienţa lor, oricât ar fi fost ea de instinctivă, întunecată, visătoare, lumina ceva din aceste entităţi elementale.

Apoi au venit timpurile în care conştienţa s-a întunecat faţă de această percepere a spiritualului în fenomenele naturii, în ceea ce se înfăptuieşte ca natură în jurul omului, fără contribuţia lui. Şi s-a născut concepţia noastră modernă intelectuală a ceea ce se numeşte în ziua de azi ştiinţă, în care omul nu vrea să aibă de a face decât cu ceea ce poate fi extras din natură ca astfel de forţe care pot fi aduse în planul sensibil prin idei abstracte, pe scurt, ceea ce poate fi conţinut al intelectului omenesc.

Dar aş dori să spun că fără ca omul să o presimtă, ba chiar într-un timp relativ scurt – luaţi intervalul dintre 1870, când în Germania erau activi 67/10 milioane de cai-putere anuali şi anul 1912, când erau activi 79 milioane cai-putere anuali – s-a dezvoltat o nouă lume, o lume care nu a existat aici, care se află acum şi în mediul înconjurător omului, de care destinul omenesc depinde chiar şi în evenimente atât de mari, cum au adus ultimii ani, la fel cum a depins mai înainte destinul omenesc de fenomenele naturii. Şi în aceste forţe care există şi aici şi care acţionează fără oameni aşa cum acţionează forţele naturii fără oameni, acolo se află, tot aşa, demonii, puterile elementale, numai că ele acţionează în alt mod asupra oamenilor decât cele care au fost observate înainte de către oameni în fenomenele naturii. Oamenii priveau fenomenele naturii şi constatau: Aici, înăuntru, acţionează entităţile elementale. – Aceasta acţiona asupra conştienţei, aceasta făcea ca sufletul să cadă la învoială cu fenomenele naturii, aceasta stabilea o legătură a conştienţei cu fenomenele naturii. În ziua de azi, omul este „luminat”, şi la fel cum consideră drept superstiţie faptul de a observa puteri spirituale în fenomenele naturii, tot aşa, nu ajunge să presimtă că în ceea ce a produs el însuşi, în întreg cuprinsul lumii tehnicizate, acţionează entităţi demonice. Şi el nu-și poate da seama așa uşor de acest lucru, pentru că acestea acţionează acum asupra voinţei, despre care v-am spus, adesea, că doarme. Acestea acţionează în subconştient, îl cuprind pe om în subconştient. Şi consecinţa acestui fapt este că, în timp ce vechiul om, în observarea fenomenelor naturii, mai prelua, cel puţin în conştienţa sa, ceva din puterile demonice, în ziua de azi în lumea tehnică puterile demonice se agită făcând gălăgie; ele acţionează mai departe în voinţa omenească şi omul încă nu se învoiește să o recunoască. Căci, în primul rând, se află în subconştientul său, în al doilea rând i se pare o superstiţie să spună că în maşinile pe care le produce el acţionează entităţi demonice. Dar, cu toate acestea, ele acţionează. Şi în timp ce entităţile pe care le vedea omul în vremurile vechi în fenomenele naturii erau de tip luciferic, entităţile care acţionează în maşini, în produsele tehnicii, sunt de natură ahrimanică. Omul se înconjoară aşadar cu o lume ahrimanică, ce devine cu totul autonomă.

Dumneavoastră vedeţi care este sensul evoluţiei omenirii. Din lumea luciferică, ce mai acţionează încă înăuntrul conştienţei sale şi îi determină de acolo destinul, omul alunecă, şi anume tocmai în prezent cu o anumită rapiditate, înăuntru într-o lume ahrimanică. Există un mare pericol, ca această lume ahrimanică, pentru că acţionează asupra voinţei sale, pe care omul nu o poate primi nemijlocit în conştienţa sa prin ştiinţa intelectualistă, să cuprindă voinţa omului şi el să devină complet lipsit de direcţie înlăuntrul puterilor demonice ale produselor tehnice.

Ceea ce se petrece în estul Europei, unde din modul de gândire al prezentului se vrea oarecum militarizarea economiei în sensul formării unei mari maşinării, unde chiar şi oamenii sunt formați tot așa precum mașinile, unde munca omenească este total desprinsă de om – ceea ce se vrea acolo este chemarea demonilor voinţei, în al căror domeniu alunecă oamenii.

Calea de la luciferic la ahrimanic este ceva despre care trebuie spus că aşa merge drumul evoluţiei omenirii. Şi noi ne aflăm, în fond, în toiul acestei ieşiri din luciferic şi navigări în ahrimanic. Lucifericul continuă să fie prezent, firește, în multiple feluri. Ahrimanicul ia în stăpânire oamenii. Lucifericul trăieşte mai mult în sentimente. Ahrimanicul acţionează mai mult prin raţiunea omenească şi se înfăptuieşte şi se încorporează în produsele tehnicii.

În toate acestea se încadrează, pentru a da omului o direcţie, evenimentul-Christos, la care trebuie să ne aşteptăm pentru prima jumătate a secolului XX. Acest eveniment al lui Christos va consta în aceea că, prin trăiri obiective, tot mai mulţi oameni vor şti: Umblă pe Pământ Christos eteric, acel Christos ce reprezintă puterea eterică ce a umblat cândva pe Pământ în omul fizic Iisus Christos. Şi în familiarizarea cu această putere a lui Christos, în pătrunderea propriei fiinţe cu această putere a lui Christos se află posibilitatea ca omul să lase să acţioneze asupra sa, în mod corect, ascensiunea necesară a puterilor ahrimanice. Nenorocirea timpului nostru constă în aceea că oamenii navighează în ahrimanic fără să fie susţinuţi de forța lui Christos.

Este aşadar ceva pozitiv, ceva foarte concret, asupra căruia se indică dacă se vorbeşte despre această influenţă din evoluţia omenească din secolul XX, pe care am indicat-o deja în primul meu misteriu drept reapariţia lui Christos. Şi aş spune că se poate urmări ceea ce se va desfăşura în sufletele omeneşti, în măsura în care aceste suflete trăiesc în întâmpinarea acestui eveniment al lui Christos.

Eu am putut chiar indica recent, în conferinţa publică [ Nota 1 ] faptul că specificul, caracterul ştiinţific lipsit de orice concepţie despre lume din Occident se opreşte cu cunoaşterea în faţa omului. Se înţelege, de preferinţă, neviul. Acesta este sistematizat, ş.a.m.d. Se teoretizează asupra lui, şi asupra viului. Darwinismul nu trece însă mai departe de evoluţia animalului. Apoi îl aşează în vârf pe om. În faţa omului el, practic, se opreşte. Cunoaşterea nu ajunge până la om.

Dar şi înţelegerea conceptelor sociale se opreşte aici. Eu am arătat cum practicienii au devenit de fapt rutinieri, cum rămân ei pe loc la ahrimanic-tehnic. Aceasta au ei în cărțile lor, pentru care se însemnează bilanțul, activul și pasivul. Dar în faţa oamenilor cu care ei lucrează, se opresc. Aceşti oameni îşi revendică tocmai demnitatea lor de oameni, dar nu se creează nicio punte de la cel care este conducătorul muncii, la muncitori. Şi viaţa practică se opreşte, de fapt, în faţa omului. Cunoaşterea se opreşte în faţa omului, şi viaţa practică se opreşte în faţa omului.

Aceasta este încă în ziua de azi, pe de o parte, mai mult sau mai puţin teorie, sau să nu spunem teorie: incapacitate a teoriei, a cunoaşterii; pe de altă parte, este ceva care iese mult în evidență în viaţa socială. Căci ceea ce nu a fost scris în cărţi, este ceea ce se afirmă în ziua de azi în greve şi mişcări revoluţionare. De acestea nu s-au ținut seama. Acestea nu au intrat în contabilitate. În viaţă ele apar şi rezultă la fel de bine din munca în industrie, munca din comerţ ş.a.m.d., precum rezultă oricare articol care este produs. Numai că ceea ce se agită făcând gălăgie în ziua de azi printre oameni nu a fost inclus în registrele contabile. Viaţa însă le-a inclus, şi ele se manifestă în viaţă.

Acum putem deja spune: Asupra a ceea ce v-am expus eu dumneavoastră acum, ceea ce am expus eu recent şi în conferinţa publică, în fond, gândesc cei mai puţini oameni. În această privinţă, secolul XX a adus lucruri de-a dreptul nebuloase despre om. În secolul XVIII, spirite măcar radicale s-au luminat în privinţa a ceea ce se pregătea treptat. Secolul XIX a adus apoi evenimentele, provocând mari confuzii. Pierre Bayle [ Nota 2 ] a rostit în secolul XVIII nişte cuvinte remarcabile. El a fost unul dintre materialiştii secolului XVIII care au fost chiar adevăraţii precursori ai materialismului secolului XIX. Acest Pierre Bayle a rostit cuvintele: În state vor domni onoarea şi dezonoarea; ambiţia şi egoismul, ş.a.m.d., dar nu poate exista niciun stat în care să fie eficace constituţia sufletească creştină; poate exista un stat în care domnesc virtuţile şi viciile păgâne, dar nu poate exista un stat creştin. Aşa spune Pierre Bayle, materialistul radical, şi el a avut mai multă dreptate decât oricare dintre spiritele idealiste ale secolului XIX, căci aceste spirite idealiste s-au amăgit că statele ar fi creştine. În realitate, nu erau. Studiaţi creştinismul Evului Mediu, acel creştinism pe care îl are în primul rând în vedere Pierre Bayle. Acesta se baza pe faptul că Pământul era de fapt negat, că se vedea o virtute în ridicarea la o viaţă care nu era pământeană. În secolul XVIII s-a dezvoltat o viaţă care voia, de preferinţă, să cultive elementul pământesc. Nu poate exista un stat creştin, spunea Pierre Bayle, şi de fapt el spunea adevărul. Iar în secolul XIX şi la începutul secolului XX se spunea o minciună atunci când omul voia să se amăgească pe sine şi pe alţi oameni, că ceea ce s-a format treptat ca state moderne, ar putea fi creştine. Tocmai că ele nu puteau fi. Dar altceva s-a produs prin aceasta: omul era pătruns, atunci când stătea la amvon, sau asculta ceea ce răsuna în jos de la amvon, de faptul că este cu adevărat creştin. Sau, din nou, atunci când omul mergea la slujba sa, sau îşi expunea decoraţiile primite, sau se folosea de titlul său, pe care i-l dăduse statul, îşi imagina şi că ar fi creştin. În realitate nu era, căci faptul că omul se afla în respectiva situaţie era dat tocmai prin aceea că nu era creştin. Omul se obişnuia, astfel, să ducă o viaţă mincinoasă, se dezobişnuia să privească faptele cele mai importante ale vieţii în conformitate cu adevărul. Şi aceasta producea acea atmosferă înceţoşată care nu lăsa deloc să apară o părere nepărtinitoare asupra a ceea ce apărea treptat: ahrimanizarea lumii.

S-a vorbit mult despre campaniile de minciuni din ultimii ani. Dar aceste campanii de minciuni sunt cele cu care s-au obişnuit oamenii în cele mai importante lucruri în perioada contemporană. Ei s-au obişnuit cu minciunile în privinţa lucrurilor celor mai importante! De ce s-ar spune chiar adevărul asupra lucrurilor, în privinţa cărora s-a minţit în timpul catastrofei războiului, dacă oamenii s-au obişnuit totuşi în secolul XIX să nu mai aducă în domeniul constituţiei lor sufleteşti adevărul despre cele mai importante probleme ale vieţii lor?

Este incomod să se privească în faţă aceste lucruri, dar tocmai acesta este răul, că aceste lucruri nu sunt privite drept în faţă. Astfel omul modern, pe lângă altele, se află și în dificultatea apărută datorită neveracităţii lăuntrice. Şi din această atmosferă se va dezvolta o dispoziţie cu totul deosebită. Ceea ce în multe privinţe până acum este, de fapt, simplă teorie, simplă cunoaştere: neajungerea omului la om, oprirea în faţa omului şi de asemenea ceea ce se dezvoltă în viaţa socială ca această neajungere până la om, se va depune pe sufletul omenesc. Ceea ce acţionează asupra voinţei ca tehnică exterioară, va reacţiona oarecum în sus, din inconştient în conştient. Fireşte că nu se va putea produce o conştienţă despre aceasta, pentru că se află tocmai în inconştient, dar o dispoziţie se va crea. Şi tot mai mult în decursul următoarelor decenii, ba chiar în decursul următorilor ani, această dispoziţie va veni în sus asupra unui număr mare de oameni. Oamenii vor instrui copii în şcoli şi vor observa: Aceşti copii aduc la suprafață sentimente pe care adulţii nu le-au avut deloc. În diferite epoci a mai existat aşa ceva, dar în perioada următoare va fi într-o măsură amplificată. Şi numai dintr-o profundă cunoaştere spiritual-ştiinţifică a prezentului se va putea aprecia ce anume se dezvoltă aici de fapt din substraturile sufletelor oamenilor în creştere. Se va dezvolta un mare dor, așa ceva ca o privațiune plină de dor. Căci ceea ce la început este numai incapacitate a teoriei, de a cunoaşte omul, incapacitate a vieţii sociale, de a prelua în calculele de afaceri dotarea omului, se va condensa până la simţire, senzaţie. Şi vor apărea oameni – care vor fi văzuţi în generaţiile următoare – care vor simţi: Da, eu stau aici, am o înfăţişare, alta decât celelalte fiinţe care se află în jurul meu; eu nu arăt ca animalele, ca un bou, ca un măgar, o nevăstuică sau un vultur, eu arăt altfel, dar eu nu ştiu ce este de fapt ceea ce arată altfel; eu nu știu ce este un om, eu nu știu ce sunt eu însumi. – Melancolie şi ipohondrie se vor depune peste sufletele generaţiilor aflate în creştere. Aceasta se va putea remarca în şcoli la educare, la predare, drept o dispoziţie a timpului. Va fi o dispoziţie a timpului, care se manifestă întru câtva pe scara largă. Oamenii sunt în ziua de azi atât de îngrozitor de superficiali, încât cu greu se poate vorbi cu ei despre astfel de lucruri. Dar pentru a mă face înţeles de dumneavoastră în mod comparativ, aş dori să vă atrag atenţia că în secolul XVIII, acei oameni care înţelegeau ceva din sufletul epocii au vorbit despre „febra Werther”. Goethe l-a scris pe «Werther» [ Nota 3 ] al său doar din această dispoziţie sufletească generală a unui mare număr de oameni. Apoi a apărut un roman, «Siegwart» [ Nota 4 ]. Acesta a fost scris din „febra Siegwart” a celei de-a doua jumătăţi a secolului XVIII. Acestea au fost dispoziţii ale timpului, care, în orice caz au fost valabile numai la un cerc limitat de oameni. Dar în cercurile cele mai largi va apărea o astfel de dispoziţie generală în suflete, care va putea fi exprimată astfel: Da, ce sunt eu ca om? Ce este fiinţa care sunt eu însumi, care merge pe două picioare? Eu am o ştiinţă pe care am împins-o până la sublim; am o viaţă socială – dar, de fapt, amândouă se opresc în faţa a ceea ce sunt eu însumi. – Această dispoziţie, care vrea să fie marele semn de întrebare al timpului în faţa entităţii omeneşti, va pregăti privirea sufletească pentru perceperea a ceea ce este greu de descris, dar va veni ca nou eveniment-Christos. Căci din puterea ce izvorăşte din acest dor vor vedea oamenii apariţia lui Christos. Nevoia exterioară se va transforma în nevoie sufletească lăuntrică, şi din această nevoie sufletească se va naşte contemplarea, contemplarea lui Christos, care se va preumbla suprasensibil printre oameni şi pe care ei vor trebui să se sprijine, pentru ca să nu navigheze într-un mod imposibil din luciferic în ahrimanic.

Căci la ce ar folosi toată ştiinţa, dacă nu ne-ar duce la cuprinderea concretă a vieţii omeneşti nemijlocite? Trebuie să ne fie limpede: Omul care există în ziua de azi are deja un şir întreg de vieţi pământeşti în urma lui. Noi trăim în repetate vieţi pământeşti. Acei oameni care au văzut puterile elementale în fenomenele naturii am fost noi înşine în vieţile noastre pământeşti anterioare. Noi aducem rezultatele acestor vieţi pământeşti anterioare în această viaţă. Atunci am ştiut: în jurul nostru sunt spirite ale naturii determinante de destin. Pe acestea le purtăm în noi. În ziua de azi noi privim afară în natură doar cu intelectul, numai cu capul, şi la fel și asupra rezultatelor tehnicii, pe care noi înşine o producem. Noi nu vedem nimic altceva decât ceea ce este conţinut al intelectului nostru. Şi ceea ce face gălăgie în noi din multe vieţi pământeşti, pe care noi le-am trăit, dar pe care acum nu vrem să le vedem, este, la urma-urmelor, ceea ce am desemnat eu drept mare dor, drept privațiune plină de dor. Noi am fost cândva oameni care au privit în natură şi au văzut spiritualul, fapt prin care am putut simţi în noi ce este de fapt un om. Acum avem o ştiinţă, o simțire socială, care se opresc în faţa omului. Purtăm în noi predispoziţia contemplării noastre anterioare a mediului nostru înconjurător, ca să ne simţim pe noi ca oameni. Privim în ziua de azi în natura lipsită de oameni, rămânem pe loc în faţa omului. Aceasta va produce marea nevoie sufletească a următoarelor decenii. Această nevoie sufletească este o putere pozitivă şi din această putere pozitivă se va naşte capacitatea de a-l vedea pe Christos.

Vechiul mod de raportare la Christos a fost nimicit de teologia ultramodernă. Căci ce a devenit Christos sub influenţa teologiei moderne? „Omul simplu din Nazaret”! [ Nota 5 ] Poate, așadar, avea oare loc o înţelegere de către om a evenimentului lui Christos, dacă nu are loc o înnoire a vieţii noastre spirituale?

Biserica catolică a ştiut bine de ce nu a vrut niciodată să lase mulţimilor Evangheliile. Pentru credincioşii Bisericii catolice, în ziua de azi teoretic este încă interzisă citirea Evangheliilor. Şi albigenzii şi waldenzii, care nu au voit să se supună acestei interdicţii, au fost declaraţi eretici, pentru că, desigur, s-a ştiut bine ce ia naştere dacă Evangheliile sunt înmânate mulţimilor. Acolo avem mai întâi patru Evanghelii. Divinul poate vorbi oamenilor într-un asemenea mod cvadruplu. Dar nu pornind din intelect îi poți face pe oameni să înțeleagă un eveniment în mod cvadruplu, precum este el descris în Evanghelii. Întrucât atunci se dezvoltă contradicţii. În momentul în care contești Evangheliilor realitatea, în momentul în care le privești ca produse ale intelectului omenesc, trebuie să le găsești contradictorii, atunci ele sunt pline de contradicţii. Ceea ce a survenit atunci este o nimicire a oricărei intuiri a Misteriului de pe Golgota.

Şi din nou trăiesc oamenii în minciuna că ei ar trebui să rămână creştini şi totuşi să astupe şi să nege izvorul [creştinismului], pentru că teologia modernă nu mai conţine în sine nici un creştinism. Pentru a ajunge din nou la creştinism, trebuie să ajungem la o nouă viziune asupra spiritului. Trebuie să putem ridica din nou la suprafaţă comoara pe care am strâns-o în sufletul nostru, pe care am purtat-o prin multe vieţi pământeşti.

Aşa cum ne situăm noi în viaţa actuală, această viaţă este totodată punctul de pornire pentru următoarele vieţi pământeşti. Dar aşa cum în sufletele noastre trăieşte ca moştenire a vieţilor pământeşti anterioare ceea ce purtăm în suflet abstract, în matematică, şi concret, în diversele dispoziţii lăuntrice, tot aşa trăieşte ceea ce am preluat din lumea exterioară în viaţa actuală, ca predispoziţie în următoarele vieţi pământeşti. Omul din vechime şi-a preluat din lumea exterioară concepţia sa despre natură, îmbibată de fiinţe elementale. Când am fost mai înainte pe Pământ, am privit natura şi am primit impresiile fiinţelor elementale; aceasta purtăm în noi. În ziua de azi viaţa noastră este determinată esenţialmente de ceea ce ia naștere prin „calul” care este alături de noi, aşa cum am descris mai înainte, prin tehnică. Aceasta se varsă în noi. Pe aceasta o configurăm în noi într-un fond pentru următoarele vieţi pământeşti, dacă nu facem nimic altceva. Înăuntrul acesteia trăiesc noii demoni, demonii ahrimanici. Ne pregătim bine pentru următoarele vieţi pământeşti, dacă ne predăm puterilor ahrimanice! Ceea ce sunt maşinile în noi, acest lucru îl pregătim ca viaţă ştiinţifică a noastră pentru următoarele vieţi pământeşti. Ceea ce a fost bubuit de tunuri pe fronturi, ceea ce a trăit în maşini, acestea le incorporăm în noi. Aşa vrem noi de fapt inconştient să înviem în vieţile pământeşti următoare. Dar omul nu este doar un intelect, el mai are şi altceva în fiinţa sa; are senzaţii, are sentimente. Acestea trebuie să se împace cu ceea ce vine înăuntru de la tehnică, de la maşini.

La acestea se mai adaugă şi un alt sentiment decât ce am descris anterior. Am vorbit mai înainte de sentimentul dorului datorat lipsei, al lipsei pline de dor. Ceea ce sufletul cumulează în subconştient din tehnică, din puterile ahrimanice, reacţionează în sus, vine în conştienţă ca gânduri, idei, dar vine în sus ca ceva care este asemănător fricii. Și pe lângă lipsa plină de dor se va vedea apărând la copiii pe care îi vom avea la şcoală în următorii ani şi următoarele decenii, o anumită teamă faţă de viaţă, o teamă imprecisă, dar de aceea nu mai puţin însuflețită, care se va exprima într-o fire agitată, nervoasă – vreau să spun, în mod evident. În germen, ca tendință, aceasta există deja în ziua de azi.

Nu există decât o singură soluţie, ca sufletele să se umple cu Acela care dă puterea pe care Pământul însuşi nu o poate da, puterea care i-a venit Pământului din afară prin fiinţa lui Christos, care va apărea acum din nou. Aceasta este o putere care nu poate veni de la Pământul însuşi. De la Pământ vine forţa tehnicismului, cei 79 milioane de cai-putere, care se desfăşoară alături de noi. În noi trebuie să cultivăm ceea ce vine de la puterea lui Christos, ca să nu fim plini doar de forţa tehnicismului în următoarea viaţă pământească. Nu există nicio altă vindecare pentru nervozitatea care trebuie să se manifeste la generaţiile în creştere, decât pregătirea pentru evenimentul Christos din prima jumătate a secolului XX.

Nu trebuie să descriem timpul nostru după aspectul exterior, ci trebuie să-l descriem după ceea ce se afirmă ca simțirile cele mai proeminente în om. Extrem de important în timpul nostru ar fi ca oamenii să-şi însuşească o privire lăuntrică pentru ceea ce trăieşte în oameni. De cele mai multe ori este descris ceea ce este doar exterior. În ţinuturi cum este acum, de exemplu, estul european, călătoresc oameni ca Paquet [ Nota 6 ] şi alţii asemănători, care nu sunt deloc în stare să spună ce trăiesc interior oamenii acolo, oameni care trăiesc deja mult din viitor, în timp ce astfel de scriitori descriu doar pura exterioritate, ş.a.m.d.

Dacă e ca ştiinţa spirituală să devină ceva viu, atunci ea trebuie să ne poată conduce la înțelegerea tocmai a celor legate de senzaţii, de sentimente. Căci omul nu învaţă să cunoască cu adevărat viaţa prin aceea că i se descrie în câteva abstracţiuni cum va fi evenimentul lui Christos, ci prin aceea că se descriu sufletele omeneşti, care trăiesc în întâmpinarea acestui eveniment-Christos, pe de o parte pline de dor, pe de altă parte fiindu-le teamă.

Cum poate omul actual înţelege ceva cum este pecetluirea ieşirii din catastrofa războiului de către forţele ahrimanice, neținând seamă de ceea ce puteau face pe moment oamenii? Determinat numai prin ceea ce au inventat oamenii şi care a devenit obiectiv. Cum pot judeca aceasta corect oamenii prezentului, cum o pot aprecia corect în modul său de acţiune, dacă nu acceptă ştiinţa spirituală? Reflectaţi totuşi, ce înseamnă un fapt ca acesta, că la cele 79 de milioane de cai-putere ai Germaniei, la cele 98 de milioane de cai-putere ai Marii Britanii, la cele 35 de milioane de cai-putere ai Belgiei, Franţei şi Rusiei se adaugă cele 179 de milioane de cai-putere ai Americii! Aşadar vorbind despre ceva care face total abstracţie de om, noi vorbim de fapt despre cauzele determinante ale destinului omenesc actual. Omul s-a pus total la dispoziția a ceea ce nu mai este omenesc. Şi acum consideraţi într-o nouă lumină, când se spune că omul se oprește cu cunoaşterea sa în faţa omului. Omul rămâne în neuman, şi în domeniul social rămâne în neuman, negăsind puntea înspre om. Cu aceasta, omul îşi împlineşte destinul. El îşi face destinul dependent şi de ceea ce nu mai este omenesc; el produce, ca determinante ale destinului său, şi cele la care el, ca om, nu mai participă deloc. Nu trebuie să mai vorbim despre vitejie, despre spirit, despre genialitatea Statului Major şi altele asemănătoare, atunci când vorbim despre încheierea unui eveniment determinant de destin, ci despre raporturile dintre caii-putere anuali din diferitele ţări. Trebuie să putem face abstracţie de oameni când vorbim despre destinul uman. Este nevoie de o mare forţă pentru ca oamenii să se ridice din nou și să strige împotriva acestui destin omenesc determinat de ne-omenesc: Destinul omenirii trebuie să fie din nou determinat de către oameni! – Acest lucru însă se poate întâmpla numai dacă oamenii se umplu cu puterea lui Christos, care se apropie, care le va reda din nou puterile lor omeneşti. Poate deveni din nou el însuşi ca om doar acela care se foloseşte de tot ce a fost întemeiat ca tehnică, dar care nu se lasă dominat de acest tehnicism, ci poate vedea şi ceea ce îl poate pătrunde ca forță a lui Christos, care poate învinge acest întreg tehnicism.

Acestea sunt învăţături pe care trebuie să le preluăm în ziua de azi. Acestea sunt cuvintele care indică modul în care trebuie să ne pregătim pentru evenimentul-Christos. Prin toate trivialităţile care domină în ziua de azi literatura oficială, cu toată vorbăria care este astăzi la ordinea zilei, omenirea nu progresează, ci regresează. Numai şi numai prin ceea ce este extras din substraturi spirituale progresează omenirea. Şi înainte de a simţi din nou gravitatea acestei situaţii, omenirea nu va înainta. Şi este necesar să ne fie limpede: Omenirea a ajuns în ziua de azi că are împrejurul ei o lume, o lume cu totul nouă, care dezvoltă forţe de care depinde destinul ei. Şi într-adevăr nu sunt numai evenimentele de război. Atunci când mergem pe stradă şi vedem fabricile de care este determinat destinul nostru, aceasta este același lucru pentru viaţa de zi cu zi, nu doar pentru destinele din 1914. Ceea ce este acolo în toate aceste fabrici, care fumegă, sunt puteri ahrimanice – în ele omul nu mai are nicio valoare.

Şi dacă mergem apoi o bucățică de drum mai departe de fabrică, găsim Biserica. Ceea ce se transmite prin tradiţie în Biserică a devenit ceva abstract. Ceva care nu mai are demult nicio legătură cu această viaţă de afară. Ea se îndeletnicește cu ceva cu care omul nu poate face nimic, atunci când se află față în faţă cu practica vieţii. Acesta este luciferic, tot aşa cum ceea ce se află în fabrici este ahrimanic.

Este iarăși ceva legat de destinul omenirii actuale, legat într-un mod îngrozitor: anume faptul că acolo unde se vorbeşte despre spiritual, s-a pierdut posibilitatea de a îndruma în viaţă cu acest spiritual. Eu am povestit recent în conferinţa publică despre oratorii-pastori americani în Elveţia [ Nota 7 ] şi alte ţări neutre, care spun aproximativ următoarele: „Trebuie să se formeze Liga Națiunilor, pentru că aceasta va aduce mântuire şi binecuvântare pentru oameni; dar din ideile oamenilor de stat nu se va putea forma Liga Națiunilor. Aşadar trebuie să se câştige inimile oamenilor, pentru ca ei să creadă în Liga Națiunilor.” – Cine are o minte imparțială va şti că sunt foarte frumoase discursurile pe care le ţin aceşti domni; dar cel care este satisfăcut cu aceasta şi se mulţumeşte să laude frumuseţea acestor discursuri, acela nu înţelege nici timpul. Căci aceste cuvinte pot fi pline de miere, dar această dulceaţă nu pătrunde până în inimile oamenilor. Inimile oamenilor sunt, în ziua de azi, pline de grijile pe care şi le fac asupra vieţii economice, şi nu există acolo nicio punte înspre ceea ce vine ca vorbe dintr-o veche mărturie de credinţă. Cu acestea se poate face la fel de puţin o Ligă a Națiunilor, ca şi cu acele vorbe care vin de la Woodrow Wilson [ Nota 8 ], Clemenceau [ Nota 9 ] şi alţii. Problema care se pune în ziua de azi este reunirea celor două, pătrunderea vieţii cu spiritul şi aducerea vieţii până la spirit. La fel cum fiinţa-Christos extrapământeană a primit trup în omul Iisus, s-a legat cu Pământul fizic, tot aşa, Christos care va apărea în prima jumătate a secolului XX nu va vorbi în limbajul confesiunilor religioase abstracte, o, nu, ci El va vorbi în limbajul vieţii practice. Iar aceia care tot caută înălţarea sufletului în înălţimi mistice, rupte de lume nu Îl vor înţelege. Dar El va vorbi despre spirit, chiar şi atunci când vorbeşte despre viaţa practică. El va fi spiritul care tot așa se va uni cu viaţa practică precum s-a unit fiinţa cosmică suprasensibilă Christos cu omul fizic Iisus. Noi avem nevoie de o astfel de înţelegere nouă a evenimentului-Christos, altfel nu Îl vom putea preţui atunci când va veni peste oameni.

Se poate pune deja în ziua de azi întrebarea: Cum se vor raporta de fapt la evenimentul lui Christos din prima jumătate a secolului XX aceia care predică oficial creştinismul? – Pentru aceasta este, fără îndoială, creat un fel de model printr-o înţelegere corectă a Evangheliei. Evanghelia vorbeşte despre „scribi şi farisei”. Oamenii nu judecă corect atunci când îl situează în prezent de partea mărturisitorilor lui Christos pe Adolf Harnack [ Nota 10 ]; se judecă corect numai dacă, urmând Evanghelia, este situat de partea scribilor şi fariseilor. Şi mulţi asemenea oameni trebuie situaţi de această parte. Căci este nevoie să se dobândească o apreciere corectă. La adevăr trebuie să ajungem noi! Materialistul Pierre Bayle a spus: „Un stat nu poate fi creştin; onoarea şi ruşinea domnesc într-un stat, ambiţia şi egoismul domnesc într-un stat, dar un stat creştin nu este posibil”. – Dar o comunitate socială creştină va fi posibilă numai dacă nu vrem să o avem absolut statală, dacă vom întemeiem o viaţă spirituală liberă. Aceasta va putea fi pătrunsă de Christos. Atunci, această viaţă spirituală liberă va putea şi să radieze impulsul lui Christos în ceea ce nu poate fi niciodată creştin, în viaţa statală propriu-zisă. Atunci se va putea afirma şi o viaţă economică bazată pe asocieri care, ca atare, nu poate fi creştină; dar oamenii aflaţi înăuntrul ei vor fi creştini. Ei vor fi pătrunşi de impulsul lui Christos, numai că oamenii trebuie lăsaţi să intre în viaţa spirituală liberă. Astfel, întreaga viaţă socială va putea fi creştină.

Dar la adevăr trebuie să se ajungă mai întâi, nu trebuie să se trăiască fără griji în minciună. Acestea sunt deja lucruri pe care oamenii trebuie să le asimileze în ziua de azi, pe care trebuie să ni le scriem adânc în inimă. Căci dacă nu o vom face, ne vom situa de partea acelora care îi urmează pe discipolii lui Spengler în credinţa că trebuie să ajungem la barbarie. Numai printr-o recunoaştere superficială că Spengler nu are dreptate, nu vom ajunge însă prea departe. În felul acesta doar ne amăgim. Ne vom situa în adevăr doar dacă ne vom spune: Trebuie creată forţa de înaintare. Dar aceasta poate fi creată numai din spiritul viu, din spiritul care este căutat prin ştiinţa spirituală orientată antroposofic. Ea are ceea ce trebuie să pătrundă impulsurile timpului nostru, pentru ca noi să putem ajunge la o viaţă spirituală care să fie din nou creştină, la o viaţă statală care să fie din nou umană, care nu se opreşte în faţa omului, şi la o viaţă economică care să fie din nou condusă de om, nu de caii-putere anuali, care stau lângă el şi care exprimă tocmai ceea ce determină destinul omenesc pornind de la ceea ce se află în afara omului şi de la neuman.

Ceea ce am vieţuit noi în ultimii ani nu poate fi citit din constituţia sufletelor omeneşti; trebuie citit din caii-putere anuali ai produselor tehnicii, din acea scriere cumplită pe care Ahriman începe să o scrie în evoluţia omenirii. Ceea ce urmează să-i conducă pe oameni afară din această situaţie trebuie adus dintr-o nouă înţelegere a lui Christos.