|
Încă din anul 1891 um atras atenţia asupra relaţiei care există între Scrisorile estetice ale luii Schiller şi Basmul despre şarpele verde şi crinul cel frumos de Goethe [39]. Astăzi aş vrea să mă refer la faptul că există o anumită legătură între ceea ce ieri am prezentat drept caracteristică a civilizaţiei mediteraneene în opoziţie cu cea occidentală şi orientală şi ceea ce apare într-un mod absolut particular la Schiller şi Goethe. Tendinţa, aşa cum am caracterizat-o ieri, pe de o parte, starea corporalităţii omeneşti influenţate de spiritele vestului şi, pe de altă parte, simţirea acelor entităţi spirituale care acţionează ca imaginaţiuni, ca spirite ale Orientului inspirând civilizaţia estică, poate fi observată la aceste spirite conducătoare, la Schiller şi la Goethe. Mai atrag atenţia doar asupra modului în care, în Scrisorile estetice ale lui Schiller, se încearcă caracterizarea unei structuri sufleteşti a omului care reprezintă o anumită dispoziţie medie pe care o poate avea acesta prin abandonarea în faţa instinctelor, în faţa senzual-fizicului, şi ceea ce poate el avea atunci când se abandonează lumii raţiunii logice. Schiller este de părere că, în ambele cazuri, omul nu ar putea ajunge la libertate. Nu ar ajunge, în situaţia în care se dedă cu totul lumii simţurilor, lumii instinctelor, impulsurilor; atunci se dă rob entităţii sale trupesc-fizice. Dar el nu este liber nici atunci când se dedică total necesităţii raţiunii, necesităţii logice, căci în acest caz tocmai legile logice îl silesc să se supună tiraniei lor. Schiller vrea să sugereze o stare de mijloc, în care omul şi-a spiritualizat instinctele într-atât, încât să nu se lase pradă lor, astfel ca ele să nu-l tragă în jos, să nu-l înrobească şi în care, pe de altă parte, necesitatea logică este preluată în contemplarea senzorială, în impulsurile personale, asa încât nici această necesitate logică să nu înrobească omul. Schiller găseşte în starea de plăcere estetică şi de creaţie estetică acea stare de mijloc în care omul poate ajunge la libertatea adevărată.
Faptul că acest studiu al lui Schiller a apărut din aceeaşi stare de
spirit europeană din care a rezultat Revoluţia franceză are o mare
importanţă. Acelaşi lucru care s-a exprimat în vest într-un
mod
tumultuos ca mare mişcare politică orientată spre transformări
exterioare l-a impresionat pe Schiller atât de mult,
încât a căutat să
răspundă la întrebarea: Ce trebuie să facă omul cu sine
însuşi pentru a
deveni o fiinţă cu adevărat liberă? În vest s-a ridicat
întrebarea: Cum
trebuie să arate condiţiile sociale exterioare pentru ca omul să se
poată simţi liber? Schiller se întreabă: Cum trebuie să devină
omul în
sinea lui pentru a putea trăi libertatea în structura sa
sufletească?
El îşi închipuie că, dacă oamenii ar fi educaţi în
sensul unei asemenea
stări de spirit medii, ar putea alcătui o comunitate socială în
care ar
domni libertatea; deci, Schiller vrea să realizeze şi o comunitate
socială în aşa fel, încât să se creeze condiţii de
libertate prin
intermediul oamenilor şi nu prin măsuri exterioare.
Schiller a ajuns la elaborarea Scrisorilor
estetice graţie cunoaşterii lui Kant. Era într-un grad
înalt o
natură artistică, numai că s-a lăsat influenţat puternic de Kant tocmai
la sfârşitul anilor optzeci şi începutul anilor nouăzeci ai
secolului
al XVIII-lea şi a încercat să răspundă în sens kantian la
asemenea
întrebări. Redactarea Scrisorilor
estetice are loc tocmai în perioada în care Goethe
şi Schiller
fondaseră împreună revista „Die Horen“, iar Schiller îi
prezentase lui
Goethe Scrisorile estetice.
Dar noi ştim că structura sufletească a lui Goethe era cu totul alta
decât cea a lui Schiller. Tocmai deosebirea dintre structurile
lor
sufleteşti i-a apropiat pe cei doi. Fiecare a putut să-i ofere
celuilalt exact ceea ce-i lipsea. Şi iată că Goethe a primit Scrisorile estetice ale lui
Schiller, în care acesta voia să dea un răspuns la
întrebarea: Cum
ajunge omul să dobândească în interiorul său o structură
sufletească
liberă şi în exterior condiţii de libertate? Goethe nu putea să
facă
mare lucru cu studiul filosofic al lui Schiller. Un asemenea mod de
utilizare a noţiunilor, de dezvoltare a ideilor nu-i era străin lui
Goethe, căci cel care, ca şi mine, a văzut cum exemplarul lui Goethe
din Critica raţiunii pure de
Kant este plin cu sublinieri şi observaţii marginale acela ştie că
Goethe a studiat cu adevărat într-un cu totul alt sens această
lucrare
abstractă a lui Kant. Şi aşa cum a analizat această lucrare, tot astfel
ar fi putut lua şi Scrisorile
estetice ale lui Schiller drept material de studiu. Dar nu aşa
se punea problema, căci această întreagă construcţie a omului, pe
de o
parte, instinctul raţiunii cu necesitatea sa logică, pe de altă parte,
instinctul simţurilor cu nevoia sa senzorială, după cum spunea
Schiller, cea de a treia stare, de mijloc, toate acestea erau pentru
Goethe ceva mult prea liniar, prea simplu. Percepţia lui era
următoarea: Nu poţi să-ţi imaginezi omul într-un mod atât
de simplist,
nu poţi să reprezinţi nici dezvoltarea umană într-un mod
atât de
simplu, şi, de aceea, i-a scris lui Schiller că el nu ar vrea să
trateze această problemă într-o formă accesibilă filosofic, ci
plastic.
Goethe a răspuns la Scrisorile
estetice ale lui Schiller, în basmul său despre şarpele
verde şi
crinul cel frumos, plasând în ambele împărăţii, de o
parte şi de
cealaltă parte a fluviului, dar mult mai plastic, mai diversificat, mai
concret, acelaşi lucru pe care Schiller l-a propus ca senzualitate şi
raţionalism şi pe care l-a caracterizat în mod abstract ca stare
de
mijloc. Goethe a vrut să trateze într-un mod ilustrativ problema
construirii templului în care domneşte regele înţelepciunii
(regele de
aur), regele aparenţei (regele de argint), regele forţei (regele de
bronz) de aramă, şi în care se dezagregă regele constituit din
amestec. Avem, într-o oarecare măsură, o aluzie, dar o aluzie
în
maniera lui Goethe, la faptul că structura exterioară a societăţii
omeneşti n-ar trebui să fie o unitate, ci ar trebui să fie o trinitate,
dacă omul vrea să prospere în cadrul ei.
Ceea ce trebuia să rezulte, corespunzător unei epoci ulterioare, ca
tripartiţie, este redat de Goethe în imagini; fireşte, nu este
tripartiţia organismului social, dar Goethe tocmai asta face, el dă
forma pe care vrea s-o sugereze organismului social în aceşti
trei
regi, în regele de aur, de argint şi de aramă, iar ceea ce se
dezagregă, el dă regelui constituit din amestec. Astăzi nu mai putem
proceda astfel. Acest lucru l-am
arătat în primul meu Misteriu [40],
unde, de fapt, este prezentat
acelaşi motiv, dar aşa cum trebuia tratat la începutul secolului
al
XX-lea, în timp ce Goethe şi-a scris basmul la sfârşitul
secolului al
XVIII-lea.
Am putea să ne referim într-o anumită măsură, chiar dacă
Goethe n-a
făcut-o el însuşi, la modul în care regele de aur ar
corespunde acelei
verigi sociale pe care noi o desemnăm ca veriga spirituală a
organismului social; la modul în care regele aparenţei, regele de
argint, ar corespunde statului politic; la modul în care regele
forţei,
regele de aramă, ar corespunde verigii economice a organismului social;
şi cum regele constituit din amestec, care se dezagregă de la sine,
reprezintă statul unitar, care nu poate avea nici o stabilitate
în sine.
Aceasta este, într-o oarecare măsură, aluzia ilustrativă la
ceea ce
trebuia să rezulte ca tripartiţie a organismului social. Când a
primit Scrisorile estetice
ale lui
Schiller, Goethe a spus: Aşa nu se poate; dumneata, iubite prietene,
îţi închipui omul într-un mod mult prea simplu.
Îţi imaginezi trei
forţe. Nu aşa stau lucrurile cu omul. Dacă priveşti interiorul extrem
de divizat al omului, observi vreo douăzeci de forţe – pe care Goethe
le-a reprezentat plastic în cele douăzeci de figuri din basm –,
şi va
trebui să-ţi reprezinţi într-un mod cu mult mai puţin abstract
jocul şi
interacţiunea acestor douăzeci de forţe.
Avem astfel, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, două
reprezentări
ale unuia şi aceluiaşi lucru, una a lui Schiller, s-ar putea spune
rezultată din raţiune, dar nu aşa cum fac, de obicei, oamenii ceva din
raţiune, şi totuşi în aşa fel încât raţiunea să fie
străbătută de
simţire şi de suflet, de către om în întregul său. Numai că
lucrurile
stau altfel dacă un filistin rigid, de un profesionalism mediocru,
prezintă psihologic ceva referitor la om, doar capul gândind la
lucrul
acela, sau dacă Schiller construieste idealul unei structuri sufletesti
a omului din trăirea omului întreg şi transformă ceea ce el
percepe
într-o oarecare măsură numai în conceptul de raţiune.
N-am putea merge mai departe spre logicizare, spre analiza raţională
pe calea pe care a mers Schiller, fără să devenim filistini şi
abstracţi. Fiecare rând din
Scrisorile estetice cuprinde simţirea şi perceperea deplină a
lui Schiller. Nu este spiritul rigid specific localităţii
Königsberg, a
lui Immanuel Kant, cu noţiuni aride, este un sens profund, modelat
în
forma raţiunii, în idei. Dar, dacă am face un pas mai departe, am
intra
în acel mecanism raţional realizat de ştiinţa actuală pentru
care, în
fond, dincolo de ceea ce este conturat în mod raţional, omul nu
mai
înseamnă nimic, pentru care este indiferent dacă profesorul A sau
D sau
X dezvoltă cazul, deoarece lucrurile sunt reprezentate fără a fi fost
avut în vedere omul în întregul său. La Schiller
totul mai este încă
arhipersonal, dar înălţat la raţiune. Schiller trăieşte
într-o etapă,
ba chiar într-un punct de dezvoltare al evoluţiei moderne a
omenirii,
care este importantă şi esenţială, pentru că el se opreşte tocmai
înainte de faza în care ulterior omenirea decade complet.
Să exprimăm grafic cam cum ar fi înţeles el acest lucru. Am
putea
spune: Aceasta este, în general, tendinţa dezvoltării omenirii
(vezi
desenul, săgeata verticală). Dar această reprezentare este doar
schematică, grafică. În realitate dezvoltarea şerpuieşte
într-o
lemniscată (în figură, albastru); dar ea nu poate continua aşa,
ci
trebuie să existe permanent noi impulsuri, dacă dezvoltarea urmează
acest curs, impulsuri care ridică lemniscata în direcţia acestei
linii.
Ajuns în acest punct, Schiller ar intra oarecum într-un
albastru mai
închis al abstracţiei pure, al raţiunii pure, dacă ar merge mai
departe
cu autonomizarea a ceea ce a simţit interior. El s-a oprit, şi s-a
oprit din modelarea raţională tocmai în punctul în care nu
se pierde
personalitatea, ci mai este încă păstrată. De aceea, aceasta nu a
devenit albastră, ci, pe o treaptă mai înaltă a personalităţii,
pe care
aici vreau s-o întreţes cu roşu, a devenit verde. Aşa
încât se poate
spune: Schiller s-a oprit tocmai în faţa punctului din care
raţionalul,
în puritatea sa, vrea să iasă. Altminteri ar fi căzut în
raţionalul
obişnuit al secolului al XIX-lea. Goethe a exprimat acelaşi lucru
în
imagini, în imagini minunate, în Basmul
despre şarpele verde şi crinul cel frumos; dar şi el s-a oprit
la aceste imagini; n-a putut accepta să se cârtească pe seama
acestor
imagini, căci, pentru el, ceea ce simţea ca individual-uman şi ca viaţă
socială a reieşit tocmai în aceste imagini. Dar mai departe de
aceste
imagini nu putea să treacă. Căci, dacă ar fi încercat să meargă,
din
punctul său de vedere, mai departe de aceste imagini, ar fi ajuns la
exaltare, la fantastic. Problema nu ar mai fi avut contur; nu ar mai fi
putut fi folosită pentru viaţă, ar fi depăşit viaţa, s-ar fi ridicat
deasupra ei. Ar fi devenit un fantastic oniric. Am putea spune: Goethe
a fost nevoit să evite cealaltă dificultate care l-ar fi adus cu totul
în fantasticul roşu. De aceea, el a adăugat ceea ce este
nepersonalul,
ceea ce ţine imaginile în zona imaginativului, şi a ajuns astfel
tot la
verde.
Dacă trebuie să mă exprim schematic, Schiller a evitat albastrul,
raţionalul ahrimanic; Goethe a evitat roşul, oniricul, şi a rămas la
tabloul imaginativ concret.
Schiller s-a războit ca om al centrului cu spiritele vestului.
Acestea voiau să-l atragă spre rational. Kant li s-a supus. Am arătat,
atrăgând atenţia asupra acestui fapt, că, prin David Hume, Kant a
fost
supus raţionalului din vest. Schiller s-a sustras, deşi se formase la
şcoala lui Kant. El a rămas la ceea ce nu este doar raţionalul.
Goethe a avut de luptat cu celelalte spirite, cu spiritele estului,
care l-au mânat către imaginaţiune. Întrucât
încă nu exista o ştiinţă a
spiritului, el n-a putut merge în vremea sa mai departe de
ţesătura
imaginaţiunii din Basmul despre
şarpele verde şi crinul cel frumos. Dar şi aici a rămas în
cadrul contururilor ferme. El n-a urcat până în fantastic,
în oniric. A
devenit mai rodnic, ducându-se în sud, unde mai rămăsese o
mare parte
din moştenirea Orientului. El s-a familiarizat cu felul în care
spiritele Orientului încă mai acţionau în cea de a doua
înflorire a
culturii orientale, a artelor greceşti, a învăţat cum să şi le
construiască din operele de artă italieneşti. Aşa încât se
poate spune:
În această legătură prietenească dintre Schiller şi Goethe există
ceva
special. Schiller trebuie să lupte cu spiritele vestului; nu le cade
pradă, se opreşte, nu se afundă în raţiunea nudă. Goethe are de
luptat
cu spiritele estului; acestea vor să-l împingă spre oniric. El se
opreşte; rămâne la imaginile pe care le-a creat în Basmul despre şarpele verde şi crinul cel
frumos. Goethe ar fi trebuit fie să evadeze în oniric, fie
să
preia revelaţia orientală. Schiller ar fi trebuit fie să devină total
raţional, fie să ia în serios ceea ce devenise el; după cum se
ştie, a
fost numit de guvernul revoluţionar „cetăţean francez“, dar el n-a luat
prea în serios acest lucru.
Vedem aici, în acest important punct al dezvoltării europene,
alăturate cele două structuri sufleteşti pe care le-am caracterizat.
Ele trăiesc, am putea spune, în fiecare individualitate
importantă din
centrul Europei, dar la Schiller şi Goethe ele stau simultan una
lânga
alta. În timp ce Schiller şi Goethe au rămas într-o anumită
măsură în
punctul acela, trebuia să apară influenţa ştiinţei spiritului, care
ridică această curbă a lemniscatei (vezi desenul), aşa
încât ea apare
apoi pe o treaptă superioară.
Vedem astfel reprezentat într-un mod particular, în cele
trei stări
ale lui Schiller, starea necesităţii raţiunii, cea a necesităţii
instinctelor şi cea a dispoziţiei estetice libere, şi în cei trei
regi
ai lui Goethe, cel de aur, cel de argint şi cel de aramă, tot ce
trebuie să găsim cu ajutorul ştiinţei spiritului, proximele scopuri
necesare şi enigme ale individului şi ale convieţuirii, atât
în ce
priveşte tripartiţia omului, cât şi tripartiţia colectivităţii
sociale.
Aceste lucruri ne sugerează, totuşi, că tripartiţia organismului
social nu este scoasă la suprafaţă de un arbitrar, ci că cele mai bune
spirite ale dezvoltării recente a omenirii au avut această tendinţă.
Dar dacă nu ar exista nimic altceva în afară de o gândire
cu privire la
social cum este cea a lui Goethe din Basmul
despre sarpele verde şi crinul cel frumos, nu s-ar putea ajunge
la forţa de pătrundere a acţiunii exterioare. Goethe a fost pe punctul
de a învinge pura revelaţie. Nici la Roma el nu a aderat la
catolicism.
Goethe s-a ridicat la imaginaţiunile sale, dar s-a oprit la imagine.
În
ce-l priveşte pe Schiller, el nu a devenit revoluţionar, ci educatorul
omului interior. El s-a oprit în punctul în care mai există
personalitate în modelarea raţionalului.
În felul acesta, într-o fază ulterioară a culturii
central-europene,
şi-a manifestat influenţa ceva ce poate fi observat din timpuri mai
vechi, cel mai evident pentru omul modern încă din lumea greacă.
Şi
Goethe aspira la lumea greacă. În lumea greacă se observă cum
socialul
este prezentat în mit, deci tot în imagine. Dar, în
fond, mitul grec
este tot pe-atât imagine cât este Basmul
despre şarpele verde şi crinul cel frumos al lui Goethe. Cu
aceste imagini nu se poate acţiona în organismul social
într-o manieră
reformatoare. Se poate cel mult spune ceva despre ce ar urma să ia
naştere. Dar imaginile sunt o construcţie prea uşoară, ca să se poată
interveni eficient în formarea organismului social. De aceea,
grecii
nici n-au crezut că ating socialul prin încremenirea lor în
imaginile
mitului. Dacă urmărim această linie a cercetării, ajungem într-un
punct
important al dezvoltării lumii greceşti.
S-ar putea spune: În viaţa cotidiană, unde lucrurile se petrec
oarecum într-un mod obişnuit, grecii se gândeau că sunt
dependenţi de
zeii lor mitici, de spiritele lor mitice. Când se punea
însă problema
de a lua decizii importante, atunci grecii spuneau: Da, zeii care
acţionează asupra imaginaţiunii şi sunt zei mitici nu pot rezolva
aceasta; aici este nevoie de ceva real. Şi atunci a apărut oracolul.
În
acest fel, zeii nu mai erau prezentaţi doar imaginativ, ci erau puşi
să-i inspire cu adevărat pe oameni. Iar grecii se ocupau de oracole
atunci când voiau să aibă impulsuri sociale. Atunci se ridicau de
la
imaginaţie la inspiratie, dar la o inspiraţie la care invocau natura
exterioară. Noi, oamenii moderni, trebuie, în orice caz, să
încercăm să
ne ridicăm la inspiraţie, dar la o inspiraţie care nu invocă natura
exterioară în oracole, ci care se ridică la spirit, pentru a se
lăsa
inspirată în sfera spiritualului. Dar aşa cum grecii apelau la
real
atunci când era vorba de social, cum ei nu rămâneau la
imaginaţiuni, ci
se ridicau la inspiraţii, tot aşa nu putem nici noi să rămânem la
simplele imaginaţiuni, ci trebuie să ne ridicăm la inspiraţii, dacă
vrem să găsim modalitatea pentru salvarea socială în epoca
modernă.
Şi aici ajungem într-un alt punct care merită a fi luat
în
considerare. De ce s-au oprit, de fapt, Schiller şi Goethe, unul pe
calea spre raţional, celălalt pe calea spre imaginativ? Nici unul din
ei nu poseda ştiinţa spiritului, altminteri Schiller ar fi putut să
meargă mai departe, construindu-şi conceptele sale în spiritul
ştiinţei
spiritului, şi atunci ar fi găsit ceva mult mai real în cele trei
stări
sufleteşti ale sale decât cele trei abstracţii din Scrisorile estetice. Goethe şi-ar
fi completat imaginaţiunea cu ceea ce vorbeşte în mod real din
lumea
spirituală şi ar fi putut pătrunde până la formaţiunile vieţii
sociale,
care sunt determinate aici din lumea spirituală, până la veriga
spirituală a organismului social: regele de aur; veriga statală a
organismului social: regele de argint; regele aparenţei: veriga
economică, regele de bronz, regele de aramă.
Momentul în care Schiller şi Goethe au răzbătut până la
aceste
formaţiuni, unul în Scrisori
estetice,
celălalt în Basm, nu
era
potrivit pentru a merge mai departe; pentru aceasta trebuie
înţeles ce
s-ar întâmpla cu lumea, dacă s-ar merge pe drumul lui
Schiller până la
deplina formare a nepersonalului-raţional. Secolul al XIX-lea a
dezvoltat acest nepersonal-raţional mai întâi în
ştiinţele naturii, iar
cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea a încercat să-l
realizeze
în situaţiile oficiale exterioare. Dar aici rezidă un lucru
important.
În organismul uman, ceea ce se preia este şi condus fără
întrerupere
spre distrugere. Nu putem, pur şi simplu, să mâncăm continuu,
trebuie
şi să eliminăm; ceea ce preluăm ca materie trebuie să fie distrus,
trebuie scos din organism. Iar raţionalul este ceea ce, de îndată
ce –
şi aici apare complicaţia – cuprinde viaţa economică, distruge această
viaţă economică.
Trăim însă într-o epocă în care raţionalul trebuie
să se dezvolte.
Nu putem ajunge în cel de-al cincilea interval postatlantean la
evoluţia sufletului conştienţei fără a dezvolta raţiunea. Iar popoarele
occidentale au misiunea de a introduce raţionalul în viaţa
economică.
Ce înseamnă aceasta? Noi nu putem modela imaginativ viaţa
economică
modernă, aşa cum a făcut-o Goethe în Basmul său, pentru că
trebuie s-o
modelăm raţional. Întrucât, în domeniul economicului,
trebuie să mergem
mai departe pe drumul pe care Schiller l-a parcurs, însă numai
până la
emanarea personală a raţionalului, noi trebuie să întemeiem o
viaţă
economică care să acţioneze în mod necesar distructiv în
cel de-al
cincilea interval postatlantean, tocmai pentru că acesta trebuie să fie
raţional. În intervalul actual nu există o viaţă economică care
să
poată fi condusă imaginativ, ca viaţa economică a Orientului sau ca
economiile evului mediu european, ci, de la mijlocul secolului al
XV-lea, există doar posibilitatea de a avea o asemenea viaţă economică,
care, fie singură, fie împreună cu alte verigi ale organismului
social,
acţionează distructiv. Altfel nu se poate. De aceea considerăm această
viaţă economică ca un taler care ar coborî mult, trebuind astfel
să
acţioneze distructiv; trebuie să existe un echilibru. De aceea este
necesar să avem o viaţă economică, ca una dintre verigile organismului
social, şi o viaţă spirituală care să menţină echilibrul, să
construiască în continuu. Dacă astăzi ţinem cu tot dinadinsul la
statul
unitar, atunci viaţa economică, aşa cum este cazul în Occident,
va
absorbi acest stat unitar o dată cu viaţa spirituală, şi atunci
asemenea state unitare vor conduce în mod necesar la distrugere.
Chiar
dacă fondăm un stat doar cu ajutorul raţiunii, ca Lenin şi Troţki, el
va ajunge la distrugere, pentru că raţiunea se îndreaptă numai
spre
viaţa economică.
Schiller a simţit acest lucru atunci când a descoperit starea
socială. El a gândit astfel: Dacă merg mai departe cu
înţelegerea
raţională, ajung la viaţa economică şi atunci trebuie să aplic raţiunea
la viaţa economică. În acest caz, nu mai descriu ceea ce creşte
şi
înfloreşte, ci ceea ce duce la distrugere. În faţa
distrugerii,
Schiller a făcut, speriat, un pas înapoi. El s-a oprit exact
în punctul
în care a apărut distrugerea; acolo a încremenit.
Inovatorii născocesc
tot felul de sisteme sociale şi economice, numai că nu ştiu,
întrucât
simţirea lor este prea grosolană, că fiecare sistem economic pe care-l
creează duce la distrugere, dacă nu se reînnoieşte continuu prin
viaţa
spirituală de sine stătătoare, în dezvoltare, care se raportează
tot
timpul la distrugere, la eliminarea din viaţa economică ca ceva
constructiv. În acest sens a fost descrisă şi în „punctele“
sale
„nodale“ acţiunea comună a verigii spirituale a organismului social cu
economicul.
Dacă, în condiţiile înţelegerii moderne a celui de-al
cincilea
interval postatlantean, capitalul ar rămâne la oameni, chiar şi
atunci
când nu-l mai pot administra ei înşişi, viaţa economică ar
determina
circulaţia capitalului; ar trebui să apară distrugerea. Atunci trebuie
să intervină viaţa spirituală; dincolo de viaţa spirituală capitalul
trebuie să ajungă din nou la cel care-l administrează. Acesta este
sensul intern al tripartiţiei organismului social; nici în
organismul
social tripartit corect gândit nu trebuie să ne lăsăm pradă
iluziei. În
epoca modernă, gândirea economică este un element distructiv şi
din
această cauză elementul constructiv al componentei spirituale a
organismului social trebuie să i se opună necontenit.
Cu fieeare nouă generaţie, cu copiii pe care-i educăm în
şcoală,
lumea spirituală ne oferă ceva, ne transmite ceva; este ceea ce captăm
prin educaţie, este ceva spiritual, pe care, la rândul nostru,
îl
încorporăm în viaţa economică,
preîntâmpinând distrugerea acesteia;
căci, urmându-şi prin sine însăşi calea, viaţa economică se
distruge.
Astfel trebuie înţeles mecanismul. Vedem în felul acesta
unde
ajunseseră la sfârşitul secolului al XVIII-lea Goethe şi
Schiller.
Schiller îşi spunea: Trebuie să mă retrag, nu am dreptul să
prezint o
stare socială care face apel doar la raţiunea personală, trebuie să
rămân cu raţiunea în cadrul personalului, altfel aş descrie
distrugerea
economică, iar Goethe: Nu vreau imagini onirice, vreau imagini cu
contururi pregnante; căci, dacă aş merge mai departe, aş ajunge
într-o
stare care nu există pe Pământ, care nu intervine eficient
în viaţă; aş
lăsa în urma mea, ca pe ceva lipsit de viaţă, viaţa economică, aş
întemeia o viaţă spirituală, care nu poate interveni în
faptele vieţii
nemijlocite.
Este clar că trăim în goetheanismul adevărat atunci când
nu rămânem
încremeniţi în concepţia lui Goethe, ci parcurgem calea pe
care a
străbătut-o şi Goethe însuşi începând din anul 1832.
Într-un anume loc
din lucrarea mea Puncte
nodale ale problemei sociale m-am referit şi la faptul că viaţa
economică este angrenată continuu şi astăzi în propria sa
distrugere şi
trebuie să acţioneze tot timpul împotriva propriei distrugeri,
aşa cum
trebuie lucrat împotriva distrugerii prin mâncare a omului.
Numai că
lucrurile nu se înţeleg cum trebuie, ci se crede că această carte
a
fost scrisă şi ea aşa cum se scriu astăzi măjoritatea cărţilor, că ea
poate fi doar frunzărită. Dar într-o carte de felul acesta,
scrisă pe
baza practicii, fiecare propoziţie este bine gândită.
Scrisorile estetice ale lui
Schiller au fost prea puţin înţelese (am vorbit des despre
aceasta), nu
mulţi au fost cei care s-au ocupat de ele; altminteri, ele ar fi
reprezentat o cale spre înţelegerea a ceea ce găsiţi în
scrierea mea Cum
pot fi dobândite
cunoştinţe despre lumile superioare; Scrisorile estetice ale lui
Schiller ar putea constitui o pregătire în acest sens. La
rândul său, Basmul despre
şarpele verde şi crinul cel
frumos al lui Goethe ar putea constitui pregătirea pentru
însuşirea acelui tip de configuraţie spirituală care poate apărea
nu
din simpla raţiune, ci din forţe mai profunde, şi care apoi ar putea
înţelege cu adevărat Puncte nodale ale
problemei sociale. Atât Schiller cât şi Goethe au
simţit
tragismul civilizaţiei din centrul Europei. Desigur, ei nu erau
couştienţi de acest lucru, dar îl simţeau. Amândoi l-au
simţit – acest
lucru poate fi văzut la Goethe, pretutindeni în convorbirile sale
cu
Eckermann, cu cancelarul von Müller, precum şi în numeroase
alte
referiri ale sale. Dacă din spiritual nu va apărea o nouă influenţă, o
nouă înţelegere a creştinismului, atunci lucrurile o vor lua
în jos. O
mare parte din resemnarea lui Goethe, apărută în deceniile sale
târzii,
se datorează, fără îndoială, acestei stări de spirit.
Iar cei care, fără ştiinţa spiritului, au devenit goetheeni, simt
cum tocmai în fiinţa germană din centrul Europei se evidenţiază
această
conlucrare specifică a spiritelor din vest şi a spiritelor din est.
Ieri spuneam: În cadrul civilizaţiei din centrul Europei acea
echilibrare căutată de scolastica înaltă între ştiinţa
raţiunii şi
revelaţie trebuie pusă pe seama acţiunii spiritelor din vest şi a
spiritelor din est. Am văzut astăzi cum apare ea la Schiller şi Goethe.
În fond, întreaga civilizaţie din centrul Europei vibrează
în
interiorul acestui vârtej, în care se învârtesc
haotic estul şi vestul;
dinspre est sfera regelui de aur, dinspre vest sfera regelui de aramă,
dinspre est înţelepciunea, dinspre vest forţa şi, în
mijloc, ceea ce
reprezintă Goethe prin regele de argint, aparenţa care numai cu greu
este pătrunsă de realitate. Aparenţa civilizaţiei central-europene a
constituit starea de spirit tragică din străfundul sufletului lui
Goethe. Hermann Grimm a caracterizat corect, pornind de la felul cum
l-a perceput pe Goethe – el l-a privit pe Goethe ca om neatins de
ştiinţa spiritului –, modul în care civilizaţia din centrul
Europei
conţine în sine această abandonare în vârtejul
spiritelor estului şi
vestului, care face ca voinţa să nu ajungă acolo unde trebuie şi care a
determinat caracterul veşnic oscilant al istoriei germane. Iată ce
spunea Hermann Grimm despre aceste lucruri: „Istoria germană este
pentru Treitschke aspiraţia necontenită spre unitate spirituală şi
statală şi, pe calea spre aceasta, intercalarea necontenită a
propriilor noastre însuşiri native“. Aşa se exprimă Herman Grimm,
simţindu-se german. În continuare spune: „Mereu acelaşi caracter
al
firii noastre, de a te opune acolo unde ar trebui să cedezi şi de a
ceda acolo unde este necesară opoziţia. Uitarea trecutului recent,
subita renunţare la ceea ce se doreşte cu înfrigurare,
nesocotirea
prezentului, dar speranţa fermă, chiar dacă nedefinită. Pe lângă
toate
acestea, înclinaţia de a te abandona străinului şi, o dată acest
lucru
înfăptuit, influenţa inconştientă, determinantă asupra
străinilor,
cărora, totuşi, te-ai supus“.
Dacă astăzi avem de-a face cu o civilizaţie central-europeană şi
dacă cu ea s-ar putea dobândi ceva, pretutindeni se simte
însă suflul
tragicului care trădează întreaga istorie a germanului din
centrul
Europei, dintre vest şi est. Astăzi lucrurile stau pretutindeni
în aşa
fel, încât s-ar putea spune, împreună cu Herman
Grimm: Trebuie
evidenţiat impulsul de a te opune, acolo unde ar trebui să cedezi, şi
de a ceda, acolo unde este necesară opoziţia.
Aceasta este ceea ce provine din centrul oscilant, din ceea ce
rezidă între economie şi o viaţă spirituală constructivă, ca
oscilaţie
ritmică a statalului. Întrucât elementul statal-politic
şi-a celebrat
triumful tocmai în aceste ţări din centru, de aceea trăieşte
aparenţa
care poate foarte uşor să devină iluzie. Schiller nu vrea să părăsească
aparenţa atunci când scrie Scrisorile estetice. El ştie că,
atunci când
ai de-a face cu simpla raţiune, ajungi la distrugerea vieţii economice;
în seco1u1 al XVIII-lea a fost distrusă partea care a putut fi
nimicită
de Revoluţia franceză; în secolul al XIX-lea ar fi mult mai rău.
Goethe
ştia că nu trebuie să ajungă la oniric, ci să se cantoneze în
imaginativ. Dar în această dualitate realizată de mişcarea
oscilatorie
a spiritelor vestului şi estului, care se agită ca într-un
vârtej, se
produce o stare de spirit iluzionară. Nu are importanţă dacă această
stare de spirit apare în domeniul religios, în cel politic
sau în cel
militar; la urma urmelor este absolut indiferent dacă fanaticul propagă
o mistică oarecare sau dacă el visează aşa cum a făcut Ludendorf [41];
fără a rămâne pe terenul
realităţii. Şi, în sfârşit, aşa ceva se poate petrece şi
într-un mod
plăcut. Acelaşi pasaj din Herman Grimm, pe care vi l-am citit ieri,
spune în continuare: „Dar să vedem care este situaţia astăzi:
nimeni nu
a părut atât de serios desprins de patrie ca germanul, care s-a
transformat în american, iar astăzi viaţa americană, în
care se consumă
viaţa emigranţilor noştri, stă sub influenţa spiritului german“.
Aşa scria Herman Grimm, acest om de spirit, în anul 1895,
când numai
printr-o iluzionare dintre cele mai rele te puteai gândi că
germanii
care au ajuns în America vor conferi vieţii americane o nuanţă
germană.
Căci ceea ce s-a petrecut în cel de-al doilea deceniu al
secolului al
XX-lea se pregătea de multă vreme: specificul american a invadat
complet puţinul pe care l-au adus cu ei germanii.
Caracterul iluzoriu al acestei cugetări a lui Herman Grimm devine şi
mai evident dacă avem în vedere următoarele. Herman Grimm ajunge
la
această cugetare pornind de la modul de gândire goethean, căci el
s-a
format în întregime sub influenţa lui Goethe. Numai că la
el este vorba
şi de o influenţă. Cine-l cunoaşte bine pe Herman Grimm, după stil,
după forma sa de exprimare, după modul de a gândi, ştie că el a
preluat
foarte mult de la Goethe, dar nu realul, nu spiritul pătrunzător al lui
Goethe; căci ceea ce descrie el sunt, de fapt, fantome, nu sunt oameni
reali. Dar el mai are în sine şi altceva, nu numai pe Goethe. Are
americanismul, căci stilul său, formele sale de gândire au fost
influenţate, în afara lui Goethe, de cunoaşterea concepţiei lui Emerson [42]; chiar şi în
felul
în care îşi
formulează propoziţiile, cum îşi modelează gândul îl
imită pe
americanul Emerson.
În felul acesta, Herman Grimm se cantonează în această
iluzie dublă,
în acest regat al regelui de argint, regele aparenţei. Deşi
în America
tot ce a fost influenţă germană a fost dat la o parte, el îşi
închipuie
că Ameriea a fost germanizată, în timp ce el însuşi poartă
în sine o
bună porţie de americanism.
Aşa se exprimă de multe ori într-un mod intim ceea ce apoi
există
grosier în cultura exterioară. Aici s-a răspândit
darwinismul grosolan,
modul grosolan de gândire economică şi, în cele din urmă,
dacă nu va
apărea tripartiţia organismului social se va ajunge la ruină tocmai
pentru că viaţa economică construită raţional trebuie să ducă în
mod
necesar la ruină. Iar cel care, pornind de la această viaţă economică,
gândeşte ca Oswald Spengler, acela poate dovedi ştiinţific că, o
dată
cu începutul mileniului 3, lumea civilizată – de fapt, astăzi nu
mai
este chiar atât de civilizată – va trebui să se afunde în
cea mai
sălbatică barbarie. Spengler nu ştie nimic despre influenţa pe care
trebuie s-o primească această lume, nu ştie nimic de influenţa
spirituală.
Ceea ce trebuie să apară în faţa lumii ca ştiinţă a spiritului
şi
cultură în sensul culturii spirituale are de dus o luptă cu
adevărat
grea pentru a se impune. Pretutindeni acţionează cei care nu vor să
permită ştiinţei spiritului să se manifeste. De fapt, lucrătorii din
acest domeniu al ştiinţei spiritului nu sunt prea energici, în
timp ce
ceilalţi, care susţin opera de distrugere, sunt cât se poate de
puternici.
Vedem cum omul din zilele noastre este complet dezarmat în
faţa
celor ce se întâmplă în viaţa civilizată de astăzi.
De pildă, este de
menţionat felul în care un ziar din estul Elveţiei a prezentat
prelegerile mele despre „Limitele cunoaşterii naturii“, pe care le-am
ţinut în cadrul cursului universitar. Iar
acum, acolo unde apare ziarul, ţine
prelegeri imitatorul lui Eduard von Hartmann, Arthur Drews [43], care n-a făcut
niciodată nimic
altceva, în afară de faptul că l-a imitat pe Eduard von Hartmann [44], filosoful
inconştientului. Şi acest imitator, această nulitate filosofică care
acţionează la Facultatea din Karlsruhe, se năpusteşte acum asupra
ştiinţei spiritului orientată antroposofic!
Care e poziţia omului din zilele noastre faţă de aceste lucruri –
iată ce aş vrea să relev în mod deosebit. L-am ascultat pe unul,
să dăm
ascultare şi celuilalt. Aceasta înseamnă că pentru omul din
zilele
noastre totul este indiferent. Iar acest lucru este îngrozitor.
Nu e
vorba dacă imitatorul de astăzi al lui Eduard von Hartmann, Arthur
Drews, are sau nu ceva împotriva antroposofiei, căci ceea ce are
această persoană împotriva antroposofiei se poate desprinde
perfect din
cărţile sale, nici o propoziţie nu trebuie lăsată la o parte. Important
este că oamenii se situează pe următoarea poziţie: se ascultă, se iau
notiţe, şi gata, s-a terminat! Peutru a ajunge pe calea cea bună n-ar
fi nevoie decât de o abordare reală a problemei. Dar omul din
zilele
noastre nu vrea să se lase implicat într-o abordare reală a
problemei.
Acest lucru este înfricoşător, este ceea ce i-a împins pe
oameni atât
de departe, încât nu mai sunt în stare să facă
deosebirea între cel ce
vorbeşte despre realităţi şi cel ce scrie cărţi întregi, ca, de
pildă,
contele Hermann von Keyserling
[45], la care nu
întâlneşti nici o idee, ci doar cuvinte, cuvinte aruncate
de-a valma.
Şi dacă aspiri la preluarea entuziastă a ceva care ar face în mod
firesc ca duelurile de cuvinte goale să se deosebească de ceea ce se
bazează pe o cercetare cu adevărat spirituală, nu se găseşte nimeni
care să-şi ia inima-n dinţi şi să abordeze ce este substanţial. Lucrul
acesta oamenii l-au uitat, l-au uitat de-a binelea, şi anume în
momentul când adevărul nu este hotărât în funcţie de
adevăr, ci când
printre oameni şi-a făcut loc minciuna că, în ultimii ani,
diferitele
naţionalităţi au considerat ca fiind adevărat ceea ce vine de la ele şi
greşit ce vine de la altă naţionalitate. Revoltătoarea minciună
reciprocă a devenit, de fapt, marca spiritului oficial. Ceea ce vine de
la o altă naţiune nu poate fi decât neadevărat; dacă provine de
la
propria naţiune, constituie adevărul. Şi astăzi este la fel, a intrat
în modurile obişnuite de gândire. În schimb, o
abordare reală,
nepărtinitoare, a ceea ce este adevăr duce la spiritualizare. De fapt,
oamenilor din zilele noastre le e perfect egal.
Atâta timp cât nu se va găsi un număr suficient de mare
de oameni
care vor cu adevărat, din inimă, să acţioneze pentru ceea ce este
substanţa spirituală, din haosul de astăzi nu poate apărea nimic
salvator. Nu trebuie să credem că prin poleirea vechiului am putea
progresa. Acest vechi întemeiază „şcoli de înţelepciune“
bazat pe
cuvinte goale. El a înzestrat filosofia universitară cu oameni ca
Arthur Drews, dar care sunt reprezentaţi pretutindeni, iar omenirea nu
vrea să ia atitudine. Dacă ea nu va lua atitudine în toate cele
trei
domenii ale vietii, în cel spiritual, în cel politic,
în cel economic,
din haosul de astăzi nu poate apărea nimic salvator, ci ne vom afunda
din ce în ce mai mult.
