Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OMUL – HIEROGLIFĂ A COSMOSULUI

GA 201


CONFERINŢA a X-a

Dornach, 1 mai 1920

A înţelege lumea fără a înţelege omul nu este posibil. Acesta este rezultatul global al abordărilor pe care le-am făcut aici. Din acest motiv aş vrea să mai adaug azi câte ceva care conduce la cunoaşterea omului. Să luăm ca punct de plecare diferenţa, mult discutată şi focalizată până acum, dintre organizarea capului uman şi cea a restului corpului uman, mai cu seamă a omului-membre. As vrea să vă reamintesc că organizarea capului, aşa cum o cunoaştem în viaţa dintre naştere şi moarte, este urmarea acelor procese formatoare care au fost active de la ultima moarte până la încarnarea terestră în această viaţă. Trebuie însă să conchideţi de pe acum că tot ce este legat de organizarea capului uman întru câtva nu ascultă în legitatea sa de acele reguli şi forţe la care suntem adaptaţi ca oameni pământeni. Noi suntem adaptaţi la viaţa terestră prin acea organizare a capului pe care o obţinem abia în această încarnare. Am vorbit deja de felul în care suntem adaptaţi cu această organizare la viaţa terestră. Noi împlinim un ciclu al preluării alimentelor şi al prelucrării acestora în 24 de ore. Prin aceasta suntem adaptaţi la mişcarea Pământului în 24 de ore. Într-o oarecare măsură în noi se întâmplă ceva asemănător cu ceea ce se împlineşte în mişcarea Pământului în Cosmos. Capul însă îl aducem în organizarea noastră, în principal, odată cu naşterea. Din această cauză, capul nu este la început adaptat condiţiilor terestre, ci condiţiilor extraterestre. Prin aceasta, capul are o poziţie cu totul specială. Aş vrea să vă fac clară, printr-o comparaţie, situaţia în care se află capul omului în prima etapă de viaţă.

Imaginaţi-vă că vă aflaţi pe un vapor. Acesta face cele mai variate mişcări. Dacă aveţi pe vapor o busolă, un ac magnetic, poziţia acestuia nu urmează mişcărilor vaporului, ci indică în permanenţă polul nord magnetic. El se sustrage de la participarea la mişcările vaporului. Se pot chiar regla mişcările vaporului după poziţia constantă a acului magnetic. Într-o anumită privinţă acesta este asemănător capului uman. Cu restul corpului omul săvârşeşte cele mai variate lucruri, aici, în lumea fizică. Într-o anumită măsură, capul nu participă la ceea ce săvârşeşte omul în viaţa pământeană. Cu forţele sale înnăscute el este organizat, în primul rând, în vederea extraterestrului. Totuşi există întotdeauna o interacţiune între organizarea capului şi organizarea restului corpului omului. Numai că această interacţiune se realizează în cursul timpului care se scurge intre naştere şi moarte. Capul nostru, aşa cum îl obţinem prin naşterea în această lume din lumile supraterestre, este organizat la început pentru viaţa de reprezentare. El este format în întregime astfel încât viaţa de reprezentare se poate folosi de acest cap ca de unealta sa. Dacă s-ar dezvolta numai pe baza forţelor pe care le primeşte din lumile suprapământene, el s-ar putea forma numai ca organ al vieţii de reprezentare. Atunci, am pierde treptat în întregime legătura cu lumea prin organizarea capului nostru. Am trece atunci prin existenţa terestră cu conştienţa că dezvoltăm prin capul nostru numai reprezentări, adică numai imagini ale vieţii pământene. Am păstra tot mai mult conştienţa faptului că noi proeminăm într-o anumită măsură din organizarea noastră care este legată de fiinţa pământeană, că proeminăm cu capul nostru ca şi cum prin acest cap am fi fiinţe străine de Pământ, care dezvoltă în imagini ceea ce este legat de viaţa pământeană.

plansa 18  Planșa 18
[măreşte imaginea]

Nu este însă cazul. Nu este cazul deoarece restul organismului îşi trimite forţele în cap. Şi dacă ne întrebăm despre calitatea forţelor care începând din copilărie sunt trimise de restul organismului în cap, trebuie, în timp ce caracterizăm aceste forţe ca fiind sufleteşti, să le căutăm în forţele voinţei. Restul organismului inundă încontinuu ceea ce ţine de reprezentare în capul nostru cu forţe voliţionale. Astfel încât, schematic, putem spune: Capul îl primim ca rezultat al încarnării anterioare, ca purtător al reprezentării (planșa 18, stânga); dar forţele voliţionale sunt trimise în acesta de restul organismului. Ceea ce v-am spus acum nu se desfăşoară numai în viaţa sufletească, ci îşi arată efectele şi în viaţa corporală. Prin faptul că suntem oameni ai capului, noi ne naştem în lumea pământeană ca fiinţe de reprezentare. Forţele de reprezentare sunt încă foarte puternice când ne naştem în viaţa terestră. Ele radiază de la cap asupra întregului organism. Aceste forţe de reprezentare sunt cele care în primii şapte ani de viaţă fac ca din restul organismului să acţioneze acele forţe care se concretizează în a doua dentiţie; aceleaşi forţe care, de fapt, în noi consolidează viaţa de reprezentare, care încă nu este consolidată înainte ca noi să ne pregătim pentru primirea celei de a doua dentiţii, exact aceleaşi forţe contribuie la apariţia dinţilor. După ce apar dinţii, aceste forţe devin libere. Atunci ele pot deveni suport al vieţii de reprezentare, pot forma reprezentările, pot modela în mod corespunzător memoria, pot da naştere unor reprezentări foarte clar conturate. Atâta vreme cât avem nevoie de aceleaşi forţe pentru apariţia dinţilor, noi nu le putem utiliza ca adevărate forţe de consolidare a vieţii de reprezentare.

După vârsta de şapte-opt ani ar trebui să se vadă cum voinţa care este legată în mod esenţial de celălalt om, nu de omul-cap, pătrunde cu forţă în cap. Acest lucru nu se produce de la sine. Căci capul nostru, care este organizat pentru domeniul extraterestru, nu poate prelua pur şi simplu acele forţe puternice care vor să ţâşnească din metabolismul nostru ca purtătoare de voinţă. Aceste forţe trebuie mai întâi să se acumuleze (este desenată linia curbă dedesubt). Aceste forţe trebuie să se oprească mai întâi, înainte de a fi suficient filtrate, suficient diluate, suficient însufleţite pentru a putea fi folosite în cap. După ce ne-am maturizat sexual şi se produce ceea ce merge paralel cu maturizarea sexuală, schimbarea vocii, ajungem la stadiul în care prin capul nostru poate coacţiona în omul terestru reprezentarea şi voinţa.

Aici aveţi un exemplu al felului în care ne putem referi cu ştiinţa noastră a spiritului la evenimente. Filosofiile abstracte care au fost puse în valoare în ultimul timp, de exemplu Lumea ca voinţă şi reprezentare a lui Schopenhauer [38], s-au împotmolit în abstract. Schopenhauer se străduieşte să caracterizeze lumea, pe de o parte, prin aspectul ei de reprezentare, pe de altă parte, prin aspectul ei de voinţă; numai că el se împotmoleşte în abstract, la fel şi Eduard von Hartmann [39]. Oamenii rămân în abstract. Concretul înseamnă să înţelegem cum în acest sistem al capului uman se regăsesc într-un mod foarte clar şi diferenţiat reprezentarea şi voinţa în cele două etape, de câte şapte ani de viaţă. Important este să ne putem referi la sufletesc-spiritual aşa cum se manifestă el în lumea fizică exterioară. În felul acesta vedeţi cum se întrepătrund activ forţele capului care ţâşnesc spre corp şi se materializează în formarea dinţilor şi forţele corpului care ţâşnesc spre cap şi se pregătesc să devină voinţă sufletească, cum contribuie mai întâi la formarea vorbirii şi abia după aceea pătrund în cap.

Aşa trebuie înţeles omul în procesul său formator. Aşa trebuie văzut ce se întâmplă, de fapt, cu omul. Am spus că prin capul său omul nu este organizat în vederea adaptării la condiţiile terestre. Aşa cum acul magnetic al busolei nu este adaptat la mişcările vaporului, tot astfel capul omului nu este adaptat la condiţiile terestre. Aceasta conduce treptat la întelegerea fiziologică a libertăţii. Aveţi acum posibilitatea de a înţelege ce am spus în cartea mea Filosofia libertăţii, şi anume că putem percepe libertatea numai dacă o cuprindem cu gândirea lipsită de orice senzualitate, adică în procesele care se desfăşoară în om când voinţa sa dirijează gândirea pură şi o orientează spre direcţii precise.

Vedeţi cum se poate ajunge în mod treptat la studiul real al interacţiunii sufletesc-spiritualului cu corporalul fizic şi cum procesul de formare a vorbirii poate fi înţeles numai dacă îl concepem ca rezultat al acestor două surse care-l alimentează pe om, al celei care se află în omul-cap, pe de o parte, şi al celei care se află în omul-membre, pe de altă parte.

Acum puteţi înţelege mai exact că este imposibil să se spună că de la creier pornesc unele mijlociri ale voinţei prin nervii motori. Creierul îşi obţine propriile sale forţe de voinţă de la restul organismului. Desigur, nu trebuie să vă reprezentaţi aceasta în mod schematic căci procesul care se prezintă ulterior în acumularea sa, mai ales în acţiunea de formare a vorbirii, se pregăteşte, natural, mai devreme; este ceva care străbate toată viaţa, care se arată în trăsăturile sale cele mai caracteristice în perioadele speciale de tranziţie. Trebuie să ne fie clar că omul este adaptat, în fapt, atât la viaţa terestră cât şi la o viaţă extraterestră.

La viaţa terestră el este adaptat în aşa fel încât, spre deosebire de animal, care duce anumite procese până la capăt, el nu le finisează în organizarea sa pur naturală. Animalul se naşte cu toate funcţiile sale. Omul trebuie să obţină el însuşi aceste funcţii, condus fiind prin educaţie etc. În fond, ceea ce se petrece şi în om este numai o expresie exterioară a ceea ce se petrece organic în el. Dacă se studiază metabolismul animalului conform cu ştiinţa spiritului, vedem că acesta este dus mai departe decât metabolismul omului. Metabolismul omului trebuie oprit mai devreme decât metabolismul animalului. Ceea ce în animal este dus până la o anumită treaptă (planșa 19, stânga sus, linia orizontală cu terminație sferică), la om trebuie să se oprească mai devreme. Omul nu trebuie să digere ca animalul, el trebuie să se oprească mai repede în procesul de digestie decât acesta. Prin aceasta el obţine acele forţe care devin purtătorii fizici pentru ceea ce trimite prin voinţă sus, în cap.

plansa 19  Planșa 19
[măreşte imaginea]

Natura umană este complexă şi, dacă nu vrem să acceptăm incomoditatea de a studia cu adevărat natura umană, obţinem doar o ştiinţă a naturii despre om aşa cum o avem azi în ştiinţa exterioară, care nu poate ajunge la ceea ce fiinţa umană găseşte cu adevărat. Fiinţa umană va putea fi dezvăluită cu adevărat numai când se va accepta ca ştiinţa spiritului să strălumineze ştiinţa naturii. Dar dacă în ceea ce-l priveşte pe om lucrurile stau aşa cum vi le-am spus, dacă între om şi lumea exterioară extraumană există relaţia pe care v-am prezentat-o în aceste conferinţe, atunci veţi recunoaşte şi faptul că lumea extraumană poate exista pentru om numai dacă acesta are o anumită asemănare cu organizarea lui. Cu alte cuvinte, noi suntem adaptaţi ca oameni-membre la condiţiile terestre; prin formaţiunea cap ne ridicăm din condiţiile terestre, ca busola deasupra vaporului. Ceva asemănător trebuie să aibă loc şi în lumea extraumană. În mişcările planetelor trebuie să existe ceva care corespunde adaptării naturii membrelor umane la terestru, iar altceva care să se ridice deasupra; ceva trebuie să nu-i aparţină acesteia.

Oare cum priveşte ştiinţa actuală a naturii omul? Îl vede ca şi cum n-ar avea cap. Bineînţeles că ea studiază şi capul, dar cum îl studiază? Ca pe un fel de anexă a restului organismului. Tot ce face ştiinţa naturii pentru a cunoaşte omul se bazează pe înţelegerea a ceea ce este în afara capului omului, dar nu şi în capul său. Acest lucru trebuie să fie înţeles din lumea spirituală.

Aş fi putut folosi şi altă comparaţie. Aş fi putut spune şi că formaţiunea cap este, raportat la restul organismului, în aceeaşi situaţie în care v-aţi afla într-un tren. Dumneavoastră nu participaţi la mişcările trenului. Sunteţi în repaus, vă lăsaţi dus de tren. Tot astfel, capul uman doar contemplă restul organismului, care se adaptează lumii exterioare. El se lasă purtat de acesta. El este organizat în vederea unei cu totul alte lumi. Tot aşa trebuie să stea lucrurile şi în lumea exterioară. Aşadar, dacă se elaborează o istorie naturală a omului aşa cum o avem azi, aceasta vorbeşte, de fapt, numai despre om, făcând abstracţie de capul său. Din această cauză, ea nu înţelege entitatea adevărată a omului. Când elaborăm o astronomie pe baza aceloraşi principii, nici ea nu corespunde întregii lumi extraumane, ci numai unei anumite părţi; cealaltă parte, care se sustrage acestui principiu, nu este observată. Forţa ştiinţei naturii din ultimele 3-4 secole a constat mai ales în faptul că a elaborat mişcări ale Cosmosului care fac abstracţie de un anumit conţinut al său, aşa cum restul ştiinţei naturii face abstracţie de capul uman. Din această cauză astronomia obţine forme de mişcare (Pământul se învârteşte în jurul Soarelui pe o elipsă şi altele asemănătoare) care sunt tot atât de neadevărate cât este de neadevărată ştiinţa naturii pentru întreaga entitate umană. Ele nu corespund adevărului lumii. Din această cauză a trebuit să insistăm asupra necesităţii de a fertiliza concepţia copernicană cu ajutorul ştiinţei spiritului.

Mulţi dintre misticii, antroposofii actuali etc. spun, în prezent, că lumea simţurilor pe care o avem în jurul nostru este maya. Dar ei nu duc lucrurile până la ultimele lor consecinţe, căci altfel ar trebui să spună: Şi lumea sistemului copernican, această mişcare a Pământului în jurul Soarelui etc., este, în realitate, o iluzie, o maya şi ea trebuie corectată. Trebuie să conştientizăm că în ea se introduce ceva ce poate fi tot atât de puţin recunoscut ca bază a premiselor utilizate de Copernic, Galilei şi Kepler pe cât poate fi înţeleasă din principiile ştiinţelor naturale actuale entitatea omului.

Dacă abordăm o temă ca aceasta, trebuie să indicăm totodată şi un lucru care s-a petrecut împreună cu evoluţia umanităţii. Dacă ne amintim ceea ce am mai spus, că în timpuri vechi a existat o înţelepciune primordială, ceva ce oamenii au ştiut, de fapt, printr-o stare atavică asemănătoare visului, dar care în conţinutul său a depăşit mult cuceririle obţinute în prezent, dacă ne reamintim toate acestea, nu ne va fi greu să reflectăm la faptul că imaginea lumii existentă în timpurile vechi era cu totul diferită de ceea ce putem avea, în prezent, ca imagine a lumii. Ce reprezenta imaginea lumii pentru înaintaşii noştri? Era prezentă mult mai mult decât azi ca imagine a lumii ceea ce se aducea prin naştere în existenţa fizică. În prezent, mai există o imagine a lumii cel mult la copii, dacă întelegem să-i investigăm în modul corect, ceva ca o imagine a lumii în care omul a trăit înainte de a coborî în existenţa fizică. Dar această imagine a lumii dispare mai târziu. Omenirea mai veche avea această imagine a lumii. Şi ceea ce era prezent în omenirea epocilor de început de dezvoltare spirituală, ca imagine astronomică, ca descriere a sistemului solar, a sistemului planetar şi a legăturii acestuia cu omul, era ceva ce omul trăia nemijlocit în sine, chiar dacă avea un aspect de vis. Desigur, noi privim azi cu o anumită aroganţă la timpurile înaintaşilor omenirii. Dar atunci se ştia cu adevărat că în noi este ceva legat de Marte, de Mercur etc. Era un constituent interior al conştienţei entităţii umane. Era ceea ce răsărea în om în timp ce el evolua în acest context. Omul străvechi nu vedea numai constelaţia exterioară. El simţea în sine o constelaţie interioară, un sistem cosmic interior. El simţea sistemul cosmic din afara lui în capul său, pe care în prezent îl avem ca purtător al vieţii de reprezentare nediferenţiate. Aici, în interior, lumina Soarele, se roteau planetele. Omul purta în capul său această imagine a lumii (planșa 18, dreapta). Şi ceea ce purta în capul său avea în sine forţe care acţionau asupra restului organismului, care la rândul lor influenţau ceea ce se obţine din forţele terestre numai după naştere, respectiv după concepţie; omul era influenţat de structura capului în aşa fel încât era prins şi restul organismului său în adaptarea la forţele planetare. Se vede din aceasta că omul pătrunde prin naştere în lumea aceasta. Ca ereditate el prezintă tendinţa de a primi primii săi dinţi, dinţii de lapte, care apar în decurs de aproximativ un an. A doua dentiţie are nevoie de un timp de şapte ori mai lung, fiind realizată de însuşi organismul uman. Astfel, un ritm pe care-l aducem cu noi prin naştere şi care se referă la ciclul anual este încetinit de şapte ori în viaţa noastră pământeană. Ciclul anual este încetinit de şapte ori. Acest lucru a fost exprimat şi prin aceea că în divizarea timpului a fost introdusă relaţia dintre o zi şi o săptămână. Săptămâna este de şapte ori mai lungă decât ziua. Aceasta exprimă faptul că în om se întâmplă ceva care se desfăşoară de şapte ori mai încet decât ceea ce introducem prin naştere în existanţa fizică. Procesul propriu-zis al existenţei umane nu va fi înţeles dacă nu vom şti că ceva ce este adus în om într-un anumit fel de condiţiile cosmice trebuie să fie încetinit de şapte ori în timpul existenţei terestre.

Ştiinţa ocultă ebraică a vorbit mult tocmai despre aceste fapte. Dacă vreau să exprim în limba noastră ceea ce ştiinţa ebraică a spus despre acest lucru provenind dintr-o ştiinţă atavică, trebuie să spun: Aceşti ocultişti ebraici vechi îşi învăţau elevii că Iahve, care este zeul propriu-zis al Pământului, care a adăugat organizărilor Saturn, Soare şi Lună organizarea Pământului, are tendinţa de a încetini de şapte ori ceea ce a ajuns la noi din organizarea lunară. Ceva din om vrea să se mişte mai repede faţă de cursul terestru al Pământului. Aş putea spune şi că vechiul ocultist evreu le spunea elevilor săi: Lucifer aleargă de şapte ori mai repede decât Iahve. Aceasta ne indică două mişcări, două curente în natura umană. Cele două curente sunt prezente şi în natura extraumană, într-un mod diferit decât în natura umană.

Dar acest gând de care ne apropiem aici nu este foarte uşor de cuprins. Dacă vrem să-l pătrundem trebuie să plecăm de la relaţiile sociale, pentru a ne întoarce din nou spre relaţiile cosmotelurice.

Am spus în mai multe rânduri în conferinţe oficiale ceva ce aş vrea să exprim şi aici. Dacă supervizăm răul vremurilor actuale, vedem că întreaga inteligenţă a omenirii mai recente s-a dezvoltat într-un mod străin adevărului. Este ciudat că tocmai în viaţa practică găsim din ce în ce mai mult oamenii incapabili, nu pe cei capabili. În secolul al XIX-lea s-a discutat mult despre influenţa etalonului aur, acoperirea prin aur, asupra relaţiilor economice internaţionale. Puteţi parcurge rapoartele parlamentare ale secolului al XIX-lea. Încercaţi să vă faceţi o imagine a ceea ce au gândit oamenii despre monometalismul etalonului aur. Ei considerau că etalonul aur va face posibil comerţul liber, dincolo de domeniul unitar al economiei mondiale.

Aceasta se credea peste tot unde se înălţau imnuri de laudă etalonului aur. Dar ce s-a întâmplat în realitate? Au apărut barierele vamale. Încetul cu încetul s-au dezvoltat adevăratele relaţii de schimb, în aşa fel încât s-au instalat peste tot bariere vamale. Acest lucru l-a produs realitatea.

Dacă aţi judeca superficial, aţi spune: Lumea trebuie să fi fost tare proastă. Dar ea nu era proastă; printre cei care prevedeau o stimulare a comerţului liber prin etalonul aur erau minţi foarte ascuţite, oameni deştepţi. Dar ei nu aveau simţul realităţii, ei calculau numai cu logica nu şi cu o măsură a realităţii. Ei nu puteau pătrunde în relaţiile reale, aşa cum cercetătorii noştri naturalişti actuali nu pot pătrunde în organizarea inimii, a ficatului, a splinei etc. Ei rămân împotmoliţi cu teoriile lor în abstracţiuni, în ciuda faptului că devin materialişti. Din această cauză se poate întâmpla aşa cum se povesteşte într-o anecdotă bazată pe realitate care luminează multe: într-o academie de ştiinţe, unul dintre membri savanţi ai acesteia, un fiziolog, elaborase o teorie despre cât timp ar putea ţine păsările fără mâncare. Fiziologul respectiv instalase peste tot pe coridorul său colivii cu păsări pentru a afla cât timp pot ele să nu mănânce. Apoi a înregistrat datele, pe care le-a prelucrat şi le-a prezentat într-o prelegere pe care a ţinut-o într-o şedinţă a Academiei. Dar în aceeaşi casă locuia şi un fiziolog care nu aprecia asemenea metode. El locuia cu un etaj mai sus. După ce s-a citit prelegerea savantă, acesta s-a ridicat şi a spus: Din păcate, trebuie să spun că datele prezentate nu sunt exacte, deoarece bietele fiinţe îmi făceau milă şi trecând pe acolo le hrăneam.

Este o anecdotă, dar se bazează pe realitate, pentru că, în fapt, o mare parte din materialul care se află la baza ştiinţei noastre exacte a luat naştere şi pe această cale, cineva „a hrănit păsările“, în loc să le „înfometeze“. Când ai cu adevărat simţul realităţii nu poi face mare lucru cu astfel de metode statistice. Nu poţi obţine foarte mult de la astfel de metode. Acest simţ al realităţii a lipsit cu totul omenirii mai recente. De ce a lipsit? De vină este o anumită necesitate a evoluţiei umanităţii.

Admiteţi că în timpuri vechi omul a privit în lumea exterioară ‒ în limitele permise de simţurile sale (planșa 19, dreapta sus). El a cuprins cu privirea relaţiile din lumea exterioară prin tot ceea ce purta în sine. El şi-a format şi teoriile asupra stelelor din sistemul său stelar interior. El avea simţul adevărului. Acest simţ al adevărului sălăşuia în simţuri (sunt desenate cele două cerculețe din dreapta); acesta a dispărut în timpul evoluţiei umanităţii. El trebuie dezvoltat în interior tot atât de mult cât era dezvoltat mai înainte în exterior. Trebuie să ajungem să aclimatizăm simţul realităţii în interiorul nostru, prin educaţia pe care o obţinem prin ştiinţa spiritului, abia apoi vom putea dezvolta simţul realităţii în lumea exterioară. Dacă oamenii ar continua să meargă pe calea pe care s-au dezvoltat odată cu noua intelectualitate, ei nu ar mai putea să supervizeze ce este afară; lucrurile ar evolua ca în cazul etalonului aur: în timp ce se preconiza că va lua naştere un comerţ liber au fost ridicate bariere vamale. Acest lucru se întâmplă continuu în cele mai variate domenii ale aşa-numitei vieţi practice. Ceea ce aici s-a produs la scară mare se întâmplă, în prezent, peste tot la scară mică. Practicienii prevăd unele lucruri ‒ în realitate se întâmplă invers. Ar fi interesant să se înregistreze ce au prevestit practicienii că se va întâmpla în timpul ultimului război. S-a întâmplat, de fapt, altceva decât fusese prezis, tocmai pentru că oamenii nu mai aveau nici un simţ al adevărului. Dar acest simt al adevărului nu apare decât dacă omul se educă prin ştiinţa spiritului. În viitor, nimeni nu va fi un practician, nu va avea un simţ al adevărului, dacă va refuza să se educe în interior prin ştiinţa spiritului într-un fel în care, în prezent, nu poţi fi format de lumea exterioară. Noi trebuie să introducem în lumea exterioară si ceea ce se dezvoltă în interior. Oamenii nu vor afla cum se comportă inima faţă de ficat dacă nu-şi însuşesc metoda corespunzătoare prin instruire în cadrul ştiinţei spiritului. Iată de ce este necesară ştiinţa spiritului. Mai înainte puteai spune că inima se comportă faţă de ficat în lumea interioară aproximativ aşa cum se comportă în lumea exterioară Soarele faţă de Mercur şi se ştia ceva pentru că se transfera relaţia Soare-Mercur din lumea suprasensibilă în lumea sensibilă; acest lucru nu mai este înţeles şi nici nu mai poate fi înţeles dacă oamenii nu-şi însuşesc baza pentru impulsul acestei înţelegeri din interior spre exterior. Acest impuls nu ţi-l poţi însuşi numai prin clarvedere ‒ faptele ştiinţei spiritului se cercetează prin clarvedere ‒, acest simţ ţi-l însuşeşti în timp ce treci prin gândire şi simţire cele stabilite prin metoda clarvederii şi îţi organizezi viaţa potrivit cu aceasta. Este vorba de a studia rezultatele ştiinţei spiritului, nu de a satisface curiozitatea legată de clarvedere. Acest lucru trebuie mereu subliniat, căci în procesul cultural general al umanităţii are o importanţă deosebită aplicarea metodei ştiinţei spiritului la viaţa exterioară şi, de asemenea, la cunoaşterea lumii mari, a lumii extraumane.

Aşadar, ceea ce trebuie să considerăm ca fiind organizarea primordială a capului se pătrunde treptat în cursul vieţii noastre cu tot ceea ce în organizarea noastră este adaptare la lumea exterioară. Aşadar, trebuie să învăţăm a înţelege din organizarea omului, din organizarea omului-membre lumea extraumană. Şi în această privinţă ne pot ajuta numai lucruri ca cele la care m-am referit deja. V-am spus că între starea de veghe a omului şi starea sa de somn există o opoziţie. Pe de o parte, avem veghea, trezirea, pe de alta, somnul. Sunt stări opuse una alteia. Şi în timp ce una trece în cealaltă în momentele trezirii şi adormirii, noi trecem printr-un fel de punct zero al existenţei noastre. Momentul trezirii şi acela al adormirii trebuie să aibă ceva în comun.

Acest fapt ne arată că dacă vrem să exprimăm ciclul diurn al omului printr-o formă geometrică nu putem utiliza nici cercul, nici elipsa (fig. 3). Dacă am atribui starea de somn unei părţi a elipsei, atunci starea de somn şi stările trezirii şi adormirii s-ar separa una de alta (planșa 19, cercurile de sus). Dar ele nu se pot separa ‒ vom mai vedea că ele reprezintă o identitate şi în manifestările lor exterioare. Aşadar, nu putem să prezentăm în formă de cerc sau de elipsă o reprezentare care să corespundă ciclului diurn al omului. O putem prezenta numai ca find o lemniscată (fig. 2)(planșa 19, centru jos). Numai prin aceasta avem posibilitatea să ne reprezentăm trezirea trecând prin acelaşi loc în care am marcat adormirea.

figura 3

Dar mai există ceva. Dacă urmărim procesul dezvoltării umane mai ales în copilărie, trebuie să spunem că noi ne trezim în acelaşi fel cum am adormit. Dar putem exclude starea de somn din întreaga viaţă umană. Noi îi învăţăm pe copii în timpul zilei. Ar trebui să avem întotdeauna un simţ pentru a observa ce a devenit ceea ce noi îi învăţăm pe copii nu imediat, ci în ziua următoare, după ce eul şi corpul astral au fost un timp despărţite de corpul fizic şi de cel eteric prin starea de noapte. Abia acum copilul pune în practică ceea ce îl învăţăm în timpul zilei. Noi trebuie să orientăm pedagogia şi didactica noastră ţinând seama de acest lucru. Astfel încât putem spune, referitor la stările alternative ale zilei şi nopţii: Noi dormim; prin trezire ieşim prin acelaşi loc prin care am adormit, dar progresăm puţin în privinţa evoluţiei umane. Progresăm într-o altă direcţie.

figura 4

Din această cauză nu trebuie să prezentăm schematic procesul ca în lemniscată, deoarece, deşi noi ieşim prin acelaşi punct, o facem puţin mai departe, aşa încât obţinem lemniscate progresive (fig. 4)(planșa 19, dreapta jos). Dacă examinăm, aşadar, pe de o parte, starea alternativă între veghe şi somn, iar pe de altă parte dezvoltarea, obţinem ca formă geometrică pentru ceea ce se întâmplă cu omul o linie elicoidală. Această spirală este în corelație intimă cu evoluţia noastră, şi evoluția noatră este la rândul ei în corelație cu întregul sistem cosmic. Din această cauză trebuie să căutăm această aceeaşi linie ca bază a mişcărilor cosmice. Și dacă în loc să se aplice spaţiului ceresc o geometrie abstractă, i s-ar fi aplicat geometria concretă care rezultă din omul întreg, s-ar fi ajuns la altceva. Căci în întelepciunea originară, exista această linie. Acolo nu se spunea că ceva, să zicem Marte, s-ar mişca altfel decât progresând într-o astfel de linie (planșa 19, stânga centru). Numai că, treptat, acest lucru s-a uitat. Omul a ajuns să „construiască” teorii în loc să „știe”. Ce a rezultat din aceasta? Această linie, care progresează așa (fig. 5), în care nu se putea merge mai departe. Și așa s-a luat această linie (fig. 6) și peste ea cercuri și s-a obținut teoria epiciclurilor. Teoria ptolemeică a epiciclurilor este ultima rămăşiţă a vechii înţelepciuni, iar Copernic a întreprins pe baza acesteia din nou o simplificare. În jurul acesteia astronomia actuală încă mai teoretizează. Ea continuă să teoretizeze preferând să ia în considerare elipse şi cercuri şi tot felul de alte lucruri decât acea linie interior vie care reprezintă o spirală progresivă. Şi apare mirarea că observaţiile nu se suprapun cu calculele, că devin necesare corecturi noi.

figura 5
figura 6
Fig. 5
Fig. 6

Vedeţi cum se construieşte teoria relativităţii pe o eroare în perioadele de revoluţie ale lui Mercur. Nu se caută să se facă corectura decât într-un alt mod decât ar trebui să se facă, adică revenindu-se la relaţia omului cu întreaga ambianţă. ‒ Dar despre acestea vom vorbi mâine.