Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

SPIRITUALITATEA COSMICĂ ŞI FIZICUL UMAN

GA 202


CONFERINŢA a II-a

Dornach, 27 noiembrie 1920

Am discutat ieri din nou, dintr-un anumit punct de vedere, despre legătura omului cu trecutul şi cu viitorul şi am pus cu acest prilej la bază tripartiţia organismului uman menţionată şi în alte ocazii: sistemul capului, despre care am arătat că indică spre trecnt, sistemul membrelor, care indică spre viitor, şi sistemul ritmic, plămânii şi inima, care aparţine, de fapt, prezentului. Pentru a putea rotunji mâine întregul complex faptic, vom focaliza azi celălalt aspect al omului, mai mult interior, cel sufletesc.

Aşa cum în planul corporal al omului putem deosebi trei componente, ceea ce ţine de cap, ceea ce este fundamentat în sistemul ritmic şi în sistemul membre, şi în planul sufletesc putem găsi trei componente. Putem să ne referim la gândire sau reprezentare, la simţire, la voinţă, şi într-un anumit sens avem de-a face cu o tripartiţie a domeniului sufletesc, aşa cum în domeniul fizic avem de-a face cu tripartiţia amintită. Putem să cercetăm cu privire la fiecare din cele trei componente întreaga inserare a fiinţei umane în Cosmos. Vom face referiri mai întâi la viaţa de reprezentare. Această viaţă de reprezentare sau viaţă a gândirii, gândirea, este fără îndoială ceea ce acţioneză interior cel mai precis în om. Viaţa de reprezentare este ceea ce îl conduce într-un anumit sens, pe de o parte, afară, în Cosmos, iar pe de alta, înspre interiorul său. Prin viaţa de reprezentare omul face cunoştinţă cu fenomenele din ambianţa largă a Cosmosului. El preia, aşa cum am văzut ieri, tot ceea ce trebuie conceput ca fundament a1 formării capului său. Dar, pe de altă parte, omul îşi preia gândurile şi reprezentările în sine, el le păstrează ca amintiri, îşi construieşte viaţa sa interioară potrivit acestor reprezentări. Această viaţă de reprezentări, această viaţă de gânduri este legată preferenţial de sistemul cap al omului, care îşi are în cap organul său. Şi chiar din această cauză se poate conchide într-un anumit mod că soarta vieţii de gânduri este legată de soarta capului. În timp ce capul indică spre trecut, noi introducem prin naştere în existenţa fizică structurile germinale spiritual-sufleteşti ale formării capului, ceea ce indică şi faptul că noi aducem şi viaţa de reprezentare din existenţa prenatală. Dar pentru o astfel apreciere adecvată a vieţii de reprezentare mai există şi alte motive. Viaţa de reprezentare este lucrul cel mai precis din viaţa noastră sufletească, este lucrul cel mai rotunjit. Este şi cea care cuprinde elemente care, în fond, nu sunt legate de ceea ce ne aparţine în mod individual în lumea fizică.

Să luăm în considerare ceea ce găsim în noi ca adevăruri matematice sau poate şi ca adevăr al logicii. Noi nu putem verifica adevăruri matematice din observaţia exterioară, ci trebuie să dezvoltăm adevărul matematic, adevărul geometric din interiorul nostru. În noi se află adevărul teoremei pitagoreice sau al faptului că cele trei unghiuri ale unui triunghi însumează 180 de grade. Noi putem face ca acestea să devină sensibile dacă desenăm figuri corespunzătoare, dar nu le demonstrăm la tablă, ci creăm prin intuiţie interioară ceea ce se amestecă în reprezentarea noastră ca fiind matematică. Şi multe alte lucruri se amestecă astfel în repezentarea noastră. Şi noi ştim numai prin faptul că suntem oameni despre aceste adevăruri matematice. Chiar dacă mii sau milioane de oameni ar spune că teorema lui Pitagora nu este adevărată, noi am şti totuşi ca oameni vidividuali, prin intuiţie interioară, că ea trebuie să fie adevărată. De ce se întâmplă aşa ceva? Pur şi simplu pentru că noi nu dezvoltăm viaţa de reprezentare aşa cum o facem cu viaţa sentimentelor şi cu viaţa voliţională, plecând de la lumea fizică, ci o aducem în viaţa fizică deja prin naşterea noastră. Ceea ce tocmai am exprimat şi ceea ce se poate vedea în întregime din entitatea omului prin observarea reală a acestei entităţi se exprimă pentru cercetătorul spiritului în felul următor. Să admitem că omul avansează până la aşa-numita reprezentare imaginativă. În ce constă această viaţă sufletească imaginativă: ea constă în aceea că noi trăim în imagini care nu ne sunt mijlocite prin simţurile exterioare. În viaţa exterioară obişnuită noi percepem obiectele exterioare prin organele de simţ. Ele ne oferă imaginile prin intermediul ochilor şi urechilor şi aceste imagini le reunim prin gândire. În reprezentarea imaginativă lucrurile stau altfel. Aici, dacă suntem pregătiţi în mod corespunzător, avem imaginile fără o percepere exterioară. Ele se nasc în noi, dar noi nu încetăm să gândim, dacă ne ridicăm în mod corespunzător la viaţa sufletească imaginativă. Noi gândim în imagini interioare, aşa cum altminteri, în cazul percepţiei obiective exterioare, gândim despre imagini exterioare. Dar primul lucru pe care-l vieţuim când ne ridicăm la reprenzetarea imaginativă, pe care-l vieţuim când gândim de fapt, când ne pătrundem cu totul cu gândire, dar totodată răsare viaţa de imagini, este că nimic nu este actual. În primul rând, în faţa sufletului ne apar imaginile vieţii dinaintea naşterii sau conceperii noastre. Viaţa actuală apare, într-un anumit mod, în imaginaţiile noastre abia mai târziu, după o lungă obişnuinţă şi nicidecum cu claritatea şi precizia vieţii dinaintea naşterii, dinaintea concepţiei. Aceasta este o dovadă a faptului că, atunci când facem abstracţie de percepţia obiectelor ‒ aşadar trăim gândind în imagini ‒, această gândire nu ne poate înfaţişa la început decât imagini din trecut. În ceea ce ne prezintă aceste imagini avem aspecte cosmice din viaţa noastră preterestră. Acest fapt şi altele câteva ne arată că viaţa de reprezentare este ceea ce introducem mai întâi ca forţă din viaţa noastră prenatală.

Autoobservarea, dacă este realizată fără idei preconcepute, ne arată că viaţa de sentimente se dezvoltă treptat în planul fizic. Noi nu putem impregna simţirea noastră în acelaşi fel cu ceea ce este atât de precis ca matematica, ca reprezentările. Toate sentimentele noi trebuie să le dezvoltăm din copilărie de-a lungul vieţii, dar plecând de la copilărie. Avem o viaţă afectivă cu atât mai bogată cu cât am trăit mai multe evenimente, începând din copilărie. Un om care a trecut prin suferinţe grele şi lovituri ale sorţii are o altă viaţă afectivă decât un om superficial, care s-a strecurat uşor prin viaţă. Cazurile de viaţă marcate de destin ne pregătesc pentru viaţa afectivâ. O judecată matematică care ne impregnează repezentarea apare brusc. Un sentiment nu-l putem dezvolta brusc. El se formează pe parcursul vieţii şi creşte odată cu noi, participă la întregul nostru proces de creştere în viaţa fizică.

Şi viaţa voliţională la început ne leagă puţin de Cosmos. Este ceea ce pulsează din fundamentele nedeterminate ale sufletului nostru. Totuşi pentru faptele noastre introducem în Cosmos viaţa voliţională; dar gândiţi-vă ce deosebire este între a fi legat de Cosmos prin viaţa de reprezentare şi a fi legat prin viaţa voliţională. Suntem legaţi prin viaţa de reprezentare când ieşim afară în noaptea luminată de stele şi avem cumva Cosmosul în imagine în faţa noastră. Îl putem şi simţi. Cât de mică este prin comparaţie frântura de fapte pe care o eliberăm din elementul nostru voliţional şi pe care o introducem în Cosmos! Acest lucru dovedeşte că elementul voliţional este cu totul altfel înrădăcinat decât elementul reprezentării. Comparaţi elementul voliţional cu elementul reprezentării şi, de asemenea, cu sentimentul. Elementul reprezentării ne leagă dintr-odată cu întregul Cosmos. Elementul afectiv se dezvoltă în contact cu acesta. El se dezvoltă încet sau repede, după cum se desfăşoară viaţa noastră de destin între naştere şi moarte. Dar există totuşi ceva care ne leagă de Cosmos, chiar dacă mai puţin intensiv şi mai puţin extensiv decât viaţa de reprezentare. Gândiţi-vă cât de general uman este să fii legat de Cosmos prin viaţa de reprezentare: trei oameni ies în noaptea luminată de stele; ei se află în acelaşi loc, toţi trei văd acelaşi lucru şi, dacă au învăţat în acelaşi fel să rezume prin gânduri această imagine, în anumite condiţii vor putea avea în reprezentarea lor în acelaşi moment acelaşi lucru.

Cu viaţa afectivă lucrurile stau diferit. Să luăm ca exemplu un om care şi-a petrecut viaţa în mod superficial, fără a gândi prea mult, care a privit rareori noaptea cerul înstelat; să comparăm ceea ce simte un astfel de om când iese în noapte şi priveşte cerul presărat cu stele cu ceea ce simte un altul care a făcut o dată o plimbare împreună cu un om pe care abia l-a cunoscut mai înainte, cu care s-a adâncit în discuţii despre probleme de destin şi de viaţă, într-o convorbire care a durat ore şi care s-a prelungit până ce au apus stelele. Să admitem că stelele străluceau minunat pe cer şi să ne închipuim că, după ani în care prietenia a îmbrăcat cele mai diferite forme, acest om vede din nou cerul presărat cu stele. Ce sentimente se vor naşte în el, ca ecou al vieţuirii prieteniei! Acum sentimentele ies deja în Cosmos, dar numai după măsura vieţii trăite din momentul naşterii. Gândurile pătrund în Cosmos prin reprezentări, căci ne-am născut oameni şi am introdus prin naştere în existenţa fizică un element sufletesc-spiritual. Prin simţire, viaţa sufletească interioară iese spre cele existente în Cosmos, dar numai după măsura a ceea ce s-a petrecut în această viaţă fizică.

Dacă încercaţi să duceţi până la capăt ce vreau eu să înţeleg prin cele spuse, veţi putea spune: Viaţa de reprezentare este introdusă prin naştere în existenţa fizică; viaţa afectivă o dezvoltăm între naştere şi moarte; dar cât de puţin pătrunde în Cosmos, plecând de la noi, din faptele produse prin impulsurile noastre voliţionale! Cât de puţin pătrunde în Cosmos din ceea ce se scurge din impulsurile noastre voliţionale! ‒ Aici avem de-a face cu ceva care se comportă în mod primitiv faţă de sentimente şi încă şi mai mult faţă de viaţa de reprezentare. Cercetătorul spiritului poate stabili cauza acestui fapt când se ridică până la intuiţie. Din momentul în care el s-a ridicat prin evoluţie sufletească interioară până la intuiţie, în care orice alt lucru s-a stins în viaţa sa sufletească, în faţa sa nu se află viaţa de fapte actuale, ci un lucru uimitor. În faţa sa nu se află ca primă vieţuire a intuiţiei faptele sale, ci tot ceea ce înseşi faptele sale îi pot oferi ca destine, ca germeni de destine pentru viitor. În viitor se află tot ceea ce apare intuiţiei ca primă impresie, ceea ce poate deveni din noi, întrucât am parcurs o sumă de fapte pe care noi înşine nu o vedem, fapte ale căror germeni se prezintă în faţa sufletului nostru. Din aceasta rezultă că viaţa voliţională este ceea ce noi ducem dincolo de moarte, care trimite spre viitor. Putem spune, aşadar, sintetic: dacă ne restrângem la fizic, avem de-a face cu omul-cap, cu omul ritmic ‒ plămâni şi inimă ‒, cu omul-membre ale omului. Omul-cap ne trimite la ceea ce aducem cu noi din trecut. Omul ritmic ne trimite la prezent, între naştere şi moarte. Omul-membre ne trimite la viitor; din acesta, într-o viaţă ulterioară, se va forma capul. Dacă trecem la sufletesc, avem viaţa de reprezentare, care ne trimite la trecut, viaţa de sentiment, care ne trimite la prezent, viaţa voliţională, care ne trimite la viitor.

Am văzut ieri modul în care capul omului se leagă cu ceea ce este periferic, cu întregul Cosmos, şi că omul-membre este legat de Pământ. Tot aşa stau lucrurile şi cu planul sufletesc. Viaţa de reprezentare este legată de Cosmos, viaţa voliţională de Pământ şi viaţa ritmică, elementul sentiment, care mijloceşte între acestea două, reprezintă echilibrul dintre cele două aspecte, cerese şi pământesc. Am făcut trimitere şi la faptul că din timpuri străvechi, dintr-o cunoaştere instinctivă a înţelepciunii primordiale, ceea ce acţionează dinspre Pământ în membrele omului, fiind numai atenuat de către Cosmos şi de acţiunea sa, a fost denumit ca fiind puterea. Ceea ce ajunge să se exprime în formarea capului, ceea ce este cosmic dar atenuat teluric este denumit frumuseţe, iar echilibrarea dintre ele, care se manifestă în omul ritmic, a fost denumită înţelepciune. Aceleaşi denumiri au fost aplicate şi vieţii de reprezentare, care este gândită în sensul vechii înţelepciuni a Misteriilor ca find impregnată de principiul frumuseţii, vieţii sentimentelor, gândită a fi impregnată de înţelepciune, vieţii voliţionale, gândită a fi impregnată de forţă.

Acum ne putem îndrepta privirea şi spre spiritul omului, aşa cum am făcut cu corpul fizic şi cu sufletul. Şi aici găsim o entitate spirituală tripartită a omului. Numai că în cazul spiritului trebuie să vorbim de trei stări. Mai întâi, putem deosebi ceea ce ne arată spiritul în străluminarea sa deplină, atunci când suntem în stare de veghe deplină. Putem observa spiritul în celelalte stări, atunci când visează între veghe şi somnul profimd, şi putem contempla spiritul, atunci când se află, inconştient pentru viaţa pământească, în somnul profund. Acesta este spiritul tripartit: cel din starea de veghe, cel din starea de vis şi cel adormit.

Să ne referim la viaţa din starea de veghe. Viaţa de veghe este, aşa cum ne arată foarte limpede observaţia fără idei preconcepute, viaţa cea mai matură a omului, este cea pe care omul şi-o aduce prin naştere în existenţa fizică. Chiar dacă acest aspect nu apare imediat, este totuşi lucrul cel mai desăvârşit, cel mai matur, este ceea ce omul posedă prin naştere. Astfel încât putem spune: Viaţa de veghe ne trimite la trecut; viaţa de vis la prezent ‒ ni se pare desigur ciudat când se spune că viaţa de vis ne indică prezentul, şi totuşi aşa stau lucrurile. Puteţi observa, la o anumită vârstă, cum viaţa de vis ne indică prezentul. Copilul foarte mic visează, nu are încă o viaţă de veghe deplină. Dar opusul acesteia este viaţa de vis. Iar faptul că obţinem pătrunderea stării de veghe în viaţa de vis provine din faptul că ceea ce posedăm ca fiind prenatal, trecutul nostru, pătrunde în prezent. Iar viaţa de somn profund este aceea prin care noi încă nu aparţinem prezentului, ea fiind înrudită cu viaţa noastră voliţională, care este lucrul cel mai nedesăvârşit din noi, care trebuie împlinit; este ceea ce viitorul preformează în noi, ceea ce indică viitorul. În felul acesta, spiritul aparţine trecutului, prezentului şi viitorului. Trecutului prin viaţa de veghe, prezentului prin viaţa de vis, viitorului prin viaţa de somn.



trecut

prezent

viitor
fizic

omul-cap

omul ritmic

omul-membre
suflet

viaţa de reprezentare

viaţa afectivă

viaţa voliţională
spirit

viaţa de veghe
frumuseţe

viaţa de vis
înţelepciune

viaţa de somn
putere

Noi putem pune în legătură aceste trei trepte diferite ale fiinţei umane cu trecutul, prezentul şi viitorul Cosmosului. Ieri am realizat acest lucru pentru corpul fizic. Am spus că formarea capului este legată de ceea ce a parcurs Pământul ca stări anterioare în etapele Saturn, Soare, Lună. Omul-membre este martorul faptului că în el se formează ceva ce nu-şi poate atinge împlinirea pe Pământ. Vi s-a părut o glumă faptul că v-am vorbit de starea Venus în care formarea omului se va desfăşura cu totul altfel decât pe Pământ. Pe Venus, omul aflat la mijlocul evoluţiei vieţii sale, spuneam eu, îşi va pierde capul. În schimb, din omul-membre se va dezvolta un altul, ceea ce, era părerea mea, pentru unii ar fi foarte agreabil, dar nu poate fi cazul. Întrucât omul-membre are tendinţa de a deveni cap, dar poate fi cap abia atunci când se află în afara terestrului, parcurgând starea dintre moarte şi o nouă naştere, trebuie să ne mulţumim cu un singur cap. Omul-membre ne spune ce vom deveni fizic în cursul stărilor Jupiter, Venus, Vulcan. Capul indică spre Saturn, Soare, Lună; omul-membre indică spre Jupiter, Venus, Vulcan. Omul ritmic indică spre prezentul Pământului.

Viaţa de reprezentare nu ne indică retrospectiv o perioadă atât de îndepărtată cum o face capul. Într-un anumit fel, capul trebuia să fie prezent în Cosmos înainte de a putea avea o activitate de reprezentare. El ne indică numai Soarele şi Luna. Viaţa voliţională ne indică viitorul, pe Jupiter şi pe Venus. Iar viaţa de sentimente aparţine la rândul ei prezentului.

Acum ajungem la spiritual. Avem aici viaţa de veghe şi viaţa de somn. Viaţa de veghe ne indică numai evoluţia lunară; atunci s-a preformat ea. Viaţa de veghe este moştenirea vechii soluţii lunare, a reprezentării imaginative a evoluţiei lunare. În cursul evoluţiei solare nu există încă o viaţă de reprezentare propriu-zisă. Viaţa de somn ne indică spre starea Jupiter. După starea Jupiter, ceea ce acum se mişcă în somn va prelua forme exterioare; după starea Venus, ceea ce este starea voliţională va îmbrăca forme exterioare. Şi membrele îmbracă forme exterioare, acest lucru este deja exprimat, în cursul celor trei stări viitoare ale Pământului. Vedem astfel că omul poate fi corelat cu Cosmosul după trup, suflet şi spirit.

Cap

Viaţă de reprezentare

Viaţă de veghe

Viaţă de somn

Viaţă voliţională

Om-membre
Saturn





Jupiter

Jupiter

Jupiter
Soare

Soare





Venus

Venus
Lună

Lună

Lună





Vulcan

La rândul lor şi în privinţa vieţii de veghe, vieţii de vis şi vieţii de somn, în sensul vechii înţelepciuni, vieţii de veghe i se asociază frumuseţea, vieţii de vis înţelepciunea, iar vieţii de somn forţa. Din somn noi scoatem forţa pentru viaţă. Înţelepciunea primordială s-a sprijinit mai ales pe astfel de lucruri care îşi au originea în contexte ale vieţii.

Ceea ce noi dezvoltăm prin ştiinţa spiritului din omul tripartit poate fi aplicat şi vieţii omeneşti. Plecând mai întâi de la spirit, ne putem întreba: Ce face omul în viaţa exterioară când vrea s-o supervizeze cu ajutorul unor reprezentări clare? El poate introduce în lumea exterioară viaţa de reprezentări care se află în cap. Din starea de veghe el îşi poate impregna viaţa exterioară cu reprezentările sale. Acesta este un mod special de a fi activ în lumea exterioară, de a o impregna cu viaţa de reprezentare. Tot ce se întâmplă în acest fel aparţine domeniului special al vieţii spirituale.

Să trecem la condiţiile care rezultă din viaţa care, sub un aspect, este o viaţă de sentimente dar, potrivit spiritului, este o viaţă de vis; cum se conturează această viaţă de vis? Dacă studiaţi viaţa veţi resimţi dominaţia vieţii de vis la oameni. Vă rog să acordaţi atenţie momentului în care încheiaţi prietenii, când dezvoltaţi sentimente de iubire; oare nu ştiţi că într-un asemenea caz nu puteţi acţiona în acelaşi mod ca atunci când aprofundaţi teorema lui Pitagora? Dacă analizaţi în mod corect experientele, va trebui să spuneţi: Starea pe care o vieţuieşti în interior când legi o prietenie cu alţi oameni, când faci dintr-o anumită înclinaţie un lucru oarecare pentru cineva este comparabilă cu viaţa de vis. Găsiţi viaţa de vis în acele sentimente care stăpânesc relaţiile dintre oameni în viaţa exterioară.

Aceasta este viaţa pe care la cea mai largă întindere o dezvoltăm în viaţa juridică. Aici omul se află faţă în faţă cu omul. Aici, trebuie omul să stabilească relaţia cu omul în general. Noi stabilim relaţiile speciale cu ceilalţi prin aceea că iubim un om, urâm pe altul, cu unul legăm o prietenie, altuia nu-i suportăm apropierea etc. Acestea sunt relaţii speciale care apar acolo sau dincolo diferenţiate. Dar viaţa umană pe Pământ este posibilă numai dacă toţi oamenii pot avea cu ceilalţi anumite relaţii pe care le putem descrie ca fiind politice, statale, juridice. Ele sunt dirijate nu de aceeaşi viaţă de zi trează care impregnează viaţa, ci de viaţa de vis. Şi avem de-a face cu viaţa juridică atunci când omul încorporează lumii exterioare cel de al doilea element, viaţa de vis.

Dar ce se întâmplă când el încorporează viaţa de somn? Observaţi viaţa fără idei preconcepute: vă este foame, vă bucuraţi de un inel de aur cu pietre preţioase, simţiţi nevoia să citiţi un volum de poezii, pe scurt, aveţi anumite necesităţi. Ele vă sunt satisfăcute de alţii. Acum, vă întreb: Puteţi să supervizaţi această situaţie aşa cum vă supervizaţi prieteniile sau relaţiile juridice? Aceasta nu o poate face nimeni. Omul poate avea o viaţă de vis în ceea ce priveşte relaţiile juridice; relaţiile economice omul nu le poate cuprinde cu mintea, pentru aceasta el trebuie să se asocieze cu alţii. Ceea ce nu ştie unul poate şti altul. Conştienţa omului izolat dispare într-o asociere. Există ceva care se desfăşoară cu totul în inconştient, şi aceasta se poate întâmpla datorită faptului că omul izolat nu o poate de loc cuprinde cu privirea, ci îşi lasă conştienţa să se cufunde în asociere. Atunci avem viaţa economică.

Viaţa spiritului este dominată de veghea socială, viaţa juridică de visarea socială; în parlamentele moderne chiar de coşmar, care este şi el tot o visare. Viaţa economică este impregnată de somnul profund social. Iar aici, unde viaţa sufletească dispare mai întâi în inconştient, iubirea trebuie să se întindă peste viaţa asociativă. Iubirea, care este un element înrudit cu voinţa, fraternitatea, trebuie să impregneze viaţa economică. Libertatea este elementul vieţii de veghe, fraternitatea elementul vieţii de somn profund în domeniul social. Între cele două este planul în care toţi oamenii sunt egali, ceea ce ei elaborează ca fiind egalitate, în care unul dispare cu viaţa lui de veghe, ceea ce este determinat numai prin relaţia unuia cu celălalt, din elementul de vis al vieţii.

Astfel ceea ce se află în om se scurge în viaţa socială; şi nu poţi înţelege viaţa socială altfel decât prin faptul că îţi lămureşti ce se scurge din omul individual în această viaţă socială.

1. Viaţa spiritului:

veghe socială
2. Viaţa juridică:

visare socială
3. Viaţa economică:

viaţă socială de somn profund

Astăzi ne-am referit la un anumit context uman. Mâine îl vom dezvolta. Gândiţi-vă cum ajung aceste lucruri la oamenii prezentului. Omul prezentului poate începe cu citirea Teosofiei [ Nota 6 ] mele. Este o lucrare care pare paradoxală faţă de ceea ce s-a învăţat în şcoală. Poate că la început nu rămâi cu mare lucru din cele expuse în ea, dar se poate merge mai departe, se pot citi alte cărţi şi se va vedea cum cele aflate în Teosofia sunt duse mai departe. Atunci se va înţelege că un lucru îl susţine pe altul, că un lucru se alătură altuia, că lucrurile sunt bine fundamentate. Sau, sub alt aspect, poţi focaliza „punctele cruciale“ [ Nota 7 ]. Atunci poţi spune la început: Eu nu pot încă să recunosc faptul că organismul social trebuie supus unei tripartiţii. ‒ Puneţi acum laolaltă tot ce am prezentat, din diferite puncte de vedere, pentru a consolida progresiv modul cum trebuie să supunem cu adevărat viaţa socială unei tripartiţii.

Gândiţi-vă cum ajungem, pornind de la omul însuşi, de la stările sale sufleteşti-spirituale, de la această tripartiţie sufletesc-spirituală, la tripartiţia socială. Din nou, una o exprimă pe cealaltă. Şi este de la sine înţeles că la cele expuse aici s-ar mai putea adăuga multe; s-ar vedea justificarea cererii pentru tripartiţia organismului social. Dar comparaţi ce v-am spus acum cu atitudinea contemporanilor noştri. Cum se apropie ei de ceea ce vrea să le fie adus prin această ştiinţă antroposofcă a spiritului? Nu ştiu exact cum s-a desfăşurat un eveniment pe care nu vreau să-l relatez aici într-un mod care să mă angajeze prea mult, dar mi s-a povestit recent cum cu prilejul unei conferinţe ţinute de dr. Boos pentru teologii din Basel ‒ dacă lucrurile stau altfel el va putea să mă corecteze cu o ocazie oarecare ‒ l-a întrebat pe cel care m-a atacat în modul cel mai agresiv dacă a audiat conferinţele mele. Acela pare să fi răspuns că a audiat o conferinţă, poate chiar două. ‒ Acesta este un exemplu pentru mulţi. Oamenii au pornirea de a asculta o conferinţă sau de a răsfoi o carte citind câteva pagini. Dar aceasta nu-ţi permite să judeci ştiinţa spiritului şi tot ceea ce se leagă de consecinţele sale sociale; ştiinţa spiritului necesită o cu totul altă relaţie cu lucrurile decât ceea ce valorifică astfel de oameni. Aceşti oameni îi îndrumă pe cei care le sunt încredinţaţi fără această ştiinţă a spiritului şi se orientează şi ei fără ştiinţa spiritului, după care vin şi iau notiţe sumare. Aşa nu se poate, trebuie procedat în aşa fel încât ştiinţa spiritului să impregneze cu adevărat întreaga noastră fiinţă culturală, astfel încât ceea ce este impregnat antroposofic să fie pus în locul a tot ceea ce în cursul ultimului secol a devenit lipsit de spirit. Important este să ştim cel puţin ce este necesar pentru noi. Niciodată nu va folosi dezvoltării antroposofice, chiar dacă se întâmplă ici şi colo, ca din motive de oportunitate cineva să fie târât la o singură conferinţă, căci după o astfel de luare la cunoştinţă respectivul va da înapoi înspăimântat. Ştiinţa spiritului trebuie astfel practicată încât să i se netezească drumul în întreaga viaţă culturală, în întreaga viaţă a prezentului. Acest lucru face grea calea ştiinţei spiritului şi, pe de altă parte, ne impune sarcina de a implica omul în această ştiinţă a spiritului, odată ce am înţeles noi înşine nervul său.

Din păcate, această implicare nu a fost cultivată întotdeauna nici chiar în Societatea antroposofică. Trebuie să ne amintim cum uneori oamenii s-au ruşinat să se prezinte ca antroposofi. ‒ Noi vrem să ţinem din când în când câte o conferinţă, dar cuvinte ca, „teosofie“ sau „antroposofie“ nu pot fi rostite; prezentarea poate să fie antroposofică, dar să nu se pronunţe cuvintele „antroposofie“, „mişcare antroposofică“ sau „teosofie“ etc. Am trăit şi situaţia în care se cerea introducerea euritmiei în şcoală, dar nu era permis să se spună ce origine are aceasta. Se doreşte ‒ aceasta este expesia favorită ‒ să se „infiltreze“ ceva, ici şi colo. Prin această „infiltrare“, prin această spaimă faţă de introducerea deplină noi nu avansăm; pretutindeni ne întâmpină lucruri care s-au născut din mentalitatea prezentului şi care sunt, de fapt, neruşinări culturale. De curând, doamna Baumann, profesoară Waldorf de euritmie, a scris un frumos articol despre euritmie ca mijloc pedagogic, pentru o revistă pentru femei. Articolul a fost tipărit, dar redacţia a eliminat cu grijă toate menţiunile referitoare la antroposofie şi la numele meu. Aceste situaţii arată că tezaurul spiritual poate fi utilizat, dar în lumea actuală a minciunii s-ar dori să se dispună de el fără acele forţe care trebuie să reprezinte acest tezaur după necesitatea prezentului.

O bună parte din acţiunile Societăţii de antroposofe s-au realizat prin această „infltrare“, din frica faţă de intervenţia deplină. Ar trebui ca cel care se apropie de acest tezaur spiritual antroposofic şi care vede cum se potrivesc lucrurile cu claritate matematică să găsească în ei curajul şi forţa de a interveni pe deplin. Nu se face un serviciu umanităţii dacă cineva renunţă la intervenţia deplină, iar această intervenţie deplină trebuie învăţată de la adversari. Aceştia se implică pe deplin, se implică în baza oponenţei! Se poate constata că ni se ia în nume de rău orice cuvânt tare care trebuie spus în mod necesar. Astfel, în vremurile de început mi-a fost reproşat vehement [ Nota 8 ] faptul că am spus despre contele Keyserling că a minţit! Cel care spune că eu aş fi un produs al lui Haeckel ar trebui să citească comentariile făcute de mine la scrierile ştiinţifice ale lui Goethe; el se va convinge de unde am plecat în lucrările mele literare şi că nu este adevărat că am plecat de la Haeckel pentru simplul motiv că am scris şi o broşură despre Haeckel. Conexiunile interioare nu sunt percepute de prostănaci cum este Keyserling. Aceşti oameni lipsiţi de conţinut au de partea lor publicul larg deoarece nu ai nevoie să gândeşti când li te dăruieşti.

Este necesar însă să se recunoască în sfârşit că atunci când în domeniul nostru folosim cuvinte aspre acestea sunt cerute de necesitate, că nu avem nicio simpatie pentru aceste cuvinte dure, dar că nici nu este permis să se afirme că ele sunt rezultatul lipsei de amabilitate. Trebuie oare să iubeşti pe cei care mint şi închid prin aceasta calea adevărului? Din acest punct de vedere trebuie privite lucrurile. Cine consideră că suntem prea aspri în polemică să nu ni se adreseze nouă, ci celor care ne atacă. Dacă suntem dârji cu cei ce ne atacă aceasta va ajuta la ceva; dar nu va fi de niciun folos, dacă vom lăsa singuri pe cei câţiva oameni care se ridică în apărarea necesară.