Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

SPIRITUALITATEA COSMICĂ ŞI FIZICUL UMAN

GA 202


CONFERINŢA a III-a

Dornach, 28 noiembrie 1920

Dacă actualizăm cele discutate în ultimele două zile, trebuie să ni se dezvăluie o relaţie mai intimă a omului cu Universul înconjurător. Am putut raporta sistemul cap, sistemul ritmic şi sistemul metabolic la întregul Cosmos; am putut raporta şi întregul om sufletesc şi întregul om spiritual la întregul Cosmos. Ceea ce vă poate apărea ca fiind relaţia omului cu Cosmosul, ca fiind integrarea absolută a omului în lume trebuie perceput în mod diferit astăzi decât în vremurile vechi şi va trebui privit altfel pe măsură ce omenirea păşeşte spre viitor. Am pomenit şi în alte dăţi de faptul că, în timpuri vechi, deasupra omenirii era răspândită o înţelepciune primordială instinctivă, o înţelepciune pe care omul nu şi-a elaborat-o interior, ci pe care, am putea spune, o simţea răsărind în el ca în vis. Ea îi era dată şi el nu putea face nimic decât să-şi deschidă organele receptive sufleteşti şi să preia ceea ce-i venea din Cosmos, ca un dar al zeilor.

Întrucât este o fiinţă tripartită, relaţia totală a omului cu Cosmosul trebuia şi ea să apară înţelepciunii primordiale ca fiind tripartită. Cu cât îşi îndrepta mai mult atenţia spre zona căreia îi aparţinea înainte de naşterea sa şi care lumina ca ceva spiritual în timpul dintre naştere şi moarte, care în esenţă este ceea ce apare în extinderea Cosmosului, omul vorbea de faptul că ceea ce i se arată este frumuseţe; Cosmosul născut în frumuseţe şi omul născut în legătură cu sistemul cap, în legătură cu sistemul său de reprezentare, în legătură cu starea sa de veghe, din această lume a frumuseţii. Aşa a simţit omul străvechi că entităţile spirituale care s-au revelat în jurul său sunt entităţi bune; căci omul primordial nu vedea fenomenele naturale atât de arid şi de lucid cum le vedem în prezent, când ne dăruim numai conştienţei obişnuite. Omul primordial vedea pretutindeni în jurul său spiritualitate în manifestare şi element sufletesc în manifestare. Acestea i se dezvăluiau. Acest Cosmos, care era revelaţie a spiritualului şi a sufletescului şi care se dezvăluia conştienţei sale instinctiv în imagini grandioase de vis, omul timpului străvechi îl numea Cosmosul în frumusete.

Apoi, omul se simţea ca aflându-se pe planeta sa. Se simţea una cu planeta sa. De la aceasta provenea hrana sa, pe ea el îşi avea locul de viaţă. El simţea puterea care-l impregna corporal, care se manifesta în suflet ca voinţă, care îi dădea forţa de a ieşi din starea de somn. El simţea această forţă ca fiind la rândul ei darul unor entităţi divin-spirituale bune şi o numea putere. Planeta în putere îmi dă forţă, cam aşa resimţea omul ceea ce nu putea să exprime prin cuvinte clar modulate.

În felul acesta el se simţea întru câtva situat în mijlocul a ceea ce se modela în capul său, a ceea ce căpăta imagine în reprezentările sale, se aprindea în conştienţa sa de veghe. Şi despre forţa din membrele sale simţea că aceasta i se transmite din planetă. El îşi spunea: Acelaşi lucru care acţionează ca forţă în piatră atunci când aceasta cade la Pământ, care face o gaură atunci când piatra loveşte, există în picioarele mele când păşesc. Aceasta mă leagă de planeta Pământ ca forţă a mea. Aceasta trăieşte şi în braţele mele când lucrez, aceasta îmi impregnează forţa musculară. El se afla inserat între frumuseţe şi forţă şi îşi simţea repartizată sarcina de a realiza prin ritm echilibrarea între sus, frumuseţe, şi jos, forţă, înţelepcitme. Şi el se simţea din nou purtat, în timp ce avea de asigurat echilibrul dintre frumuseţe şi forţă, de către entităţile spirituale care sunt purtătoarele înţelepciunii, care îl străluminau cu înţelepciune.

În acest fel simţea omul ceea ce-i dădea Cosmosul ca frumuseţe, înţelepciune şi forţă. Frumuseţe, înţelepciune şi putere radiau în mare parte pentru omul originar din învăţătura Misteriilor, prin aceasta se simţea legat cu întregul Comsos, se simţea el însuşi fortificat. întru câtva, el percepea ambianţa care-l înconjura, ceea ce simţea în sine, în interiorul său, şi echilibrul; acestora, ca frumuseţe, înţelepciune, forţă.

În diferitele reuniuni secrete s-au utilizat în continuare expresii ca înţelepciunea, frumuseţea, puterea, dar, de fapt, au rămas numai cuvintele, lipsind înţelegerea lor profundă. Căci pentru umanitate a venit un timp care a împins în jos, în întuneric acest mod de a simţi şi această ştiinţă, chiar dacă era instinctivă, despre legăturile noastre cu Cosmosul. Acum, omul trăia cumva în reprezentări subordonate, în senzaţii subordonate. El scotea impulsurile voinţei sale din elemente subordonate ale fiinţei sale proprii. El a uitat ce resimţise cândva ca fiind frumuseţe, înţelepciune şi putere, căci urma să devină o fiinţă liberă. Din haosul său interior nu mai apărea ceea ce i se dezvăluia plin de lumină şi de forţă omului primordial. Dar omenirea nu va progresa dacă nu va face să răsară din nou din interior ceea ce cândva i s-a revelat ca frumuseţe, înţelepciune şi forţă. Atât timp cât omenirea va aparţine Pământului, Cosmosul nu i se va mai revela din sine în frumuseţe. Acele timpuri sunt trecute. Ele sunt timpuri în care omul nu s-a dezvoltat liber, în care el se putea desfăşura numai în instincte, era lipsit de libertate. Acele timpuri nu vor mai reveni, iar omul va trebui să lase să răsară din interiorul său ceea ce-i venea înainte din afară ca înţelepciune, frumuseţe şi forţă.

Ce era absorbit ca forţă a frumuseţii din Univers omul a preluat într-un fel în sine, în cursul vieţii pământene vechi, primordiale. În viaţa pământeană mediană care a urmat apoi, pe care am parcurs-o în perioada egitpeană, în cea greacă, în cea modernă aceste lucruri erau absorbite, dar nu se înfăţişau conştienţei umane. Acum omenirea este matură pentru a extrage aceasta din conştienţă, şi o face. Această forţă a frumuseţii se va ivi din interiorul omului, şi ştiinţa spiritului este ghidul care arată cum trebuie ea să ia naştere. Va lua naştere din interior, prin imaginaţiune. Tot ce este mijlocit în mod conştient prin imaginaţiune în ştiinţa spiritului nu este altceva decât viaţa reînviată a frumuseţii, aşa cum era prezentă în cadrul înţelepciunii primordiale. Şi ceea ce omul a trăit în sine resimţind forţa planetei sale, în care era inclus tot ceea ce era forţă a Cosmosului numai că era sau este centrat în planetă, trebuie să reînvie, în timp ce omul o înţelege din interior prin intuiţie. Frumuseţea absorbită din Univers devine imaginaţiune pentru viitorul umanităţii începând din prezent. Puterea devine intuiţie prin forţa umană proprie liberă şi înţelepciunea devine inspiraţie.

În felul acesta, omenirea a părăsit o epocă în care frumuseţea, înţelepciunea, forţa îi veneau din afară. Vreau să spun că numai prin îngânare papagalicească aceste expresii verbale, înţelepciune, frumuseţe, putere, au fost transmise mai departe, fără nicio înţelegere interioară, în anumite societăţi secrete, în ordine ale francmasoneriei etc. Dacă lucrul ar fi înţeles interior s-ar şti că acestea sunt tradiţii vechi, care trebuie reanimate ca imaginaţiune, ca inspiraţie, ca intuiţie. Din această cauză este o înţelepciune relativ subordonată când tot felul de membri ai unor ordine găsesc o asemănare între ceea ce există în ştiinţa spiritului şi ceea ce ei au ca tradiţie pe care în cele mai multe cazuri nu o înţeleg. În ştiinţa spiritului legătura este desprinsă din însăşi cunoaşterea spiritului.

Oamenii au părăsit, aşadar, o epocă primordială, în care tainele Universului se revelau în frumuseţe, înţelepciune, forţă. Ei trebuie să întâmpine o epocă în care tainele Universului li se vor revela din imaginaţiunea, inspiraţia, intuiţia celor care vor sau trebuie să ajungă la aceste forţe de cunoaştere şi pe care le pot atinge într-un mod oarecare. În prezent, oricine vrea acest lucru poate înţelege ceea ce se poate obţine prin inspiraţie, intuiţie, imaginaţiune.

Vechea epocă era expusă unui anumit pericol, care s-a intensificat cel mai mult spre sfârşitul celui de al doilea mileniu în lumea civilizată de atunci, trecând prin Egipt, Orientul Mijlociu, India etc. Pericolul îl reprezenta faptul că nu se simţea în mod corect ceea ce se revela omului din Cosmos ca de la sine, prin har, care trebuia primit în instinctul său de cunoaştere. Puteai fi expus acestui pericol.

Trebuie să vă faceţi o reprezentare a ce înseamnă faptul că în natura ambientală nu se revela numai ceea ce îi apare în prezent conştienţei lucide ca fiind natură şi legi naturale, ci se revela o frumuseţe grandioasă, adică aparenţă frumoasă în imagini a unor fiinţe spirituale care priveau din orice izvor, din orice nor, din orice. Acestea se întâmplau la sfarşitul mileniului al doilea înainte de Christos, nu şi în timpuri mai vechi, când existau toate acestea, dar am spune că erau de la sine înţelese. În acel timp omul trebuia să se facă părtaş la acest har prin aceea că şi el contribuia cu ceva la toate acestea. El nu trebuia să facă aceasta în felul în care căutăm acum o dezvoltare spirituală superioară din conştienţa deplină, dar îşi putea dezvolta dorinţe pentru spiritualul care se revela în natură ‒ era o posibilitate destul de îndoielnică de realizare ‒, îşi putea însufleţi forţele de dorinţe, forţele de impulsionare; atunci i se dezvăluia întru câtva spiritualul din natură. Şi în această însufleţire a forţelor legate de dorinţe, a necesităţilor se afla un dar luciferic puternic.

Cei mai mulţi dintre dumneavoastră ştiu cum era pentru om de la sine înţeleasă apariţia entităţilor elementare în vechea perioadă atlanteană. Această apariţie reverberează şi pentru clarvederea din perioada postatlanteană. Dar ea s-a pierdut treptat şi atunci omul ştia că într-un anumit mod ea putea să apară ca prin vrajă din fenomenele naturale, prin dorinţele sale. Acesta era pericolul luciferic care rezulta. Omul putea într-un fel să se trezească, să se înflăcăreze pentru a se uni cu un element spiritual. Dar acest mod de trezire, de scuturare avea în el ceva luciferic. Din această cauză lumea culturii şi civilizaţiei acelui timp, spre sfârşitul celui de al doilea mileniu precreştin, era puternic contaminată luciferic. Cu alte prilejuri am făcut referiri la această contaminare luciferică din alte puncte de vedere; eu am atribuit-o altor cauze; dar acum o vom aborda din punctul de vedere acceptat în aceste trei conferinţe.

Acestei contaminări luciferice i se opunea în acea perioadă o altă contaminare, una ahrimanică, care în prezent este într-o creştere extrem de puternică. Este înspăimântător cum omul civilizat actual nu este conştient de ceea ce se dezvoltă: Gândiţi-vă cum s-au dezvoltat în ultimul timp forţele mecanice, forţele maşinilor. N-a trecut mult timp de când oamenii trebuiau să efectueze cu forţa muşchilor lor munci pe care în ultima vreme le lasă în grija maşinilor, pe care le controleză doar cu butoane. La baza a ceea ce fac aceste maşini se află forţe pe care omul le extrage din pământ, exploatând cărbunele. Cărbunele furnizează forţa care lucrează în maşinile noastre.

Când omul reuşeşte să lucreze alături de o maşină, de fapt, el transferă maşinii ceea ce mai înainte trebuia să facă el însuşi. Alături de el se află maşina şi efectuează lucrul pe care mai înainte trebuia să-l facă el însuşi. Ceea ce realizează maşina se măsoară prin cai-putere şi, dacă se doreşte evaluarea în mare, se măsoară ceea ce se prelucrează într-un anumit teritoriu după forţa pe care un cal o pune în lucru timp de un an, împlinindu-şi zilnic timpul de lucru. Acum aveţi în vedere următoarele: în 1870 în Germania (am ales intenţionat anul acesta de război) maşinile au lucrat şase milioane şi şapte zecimi de milion de ani de cai-forţă ‒ se poate calcula aceasta din exploatarea cărbunelui. Aceasta înseamnă că, pe lângă ce au lucrat oamenii, maşinile au lucrat şase milioane de ani şi şapte zecimi de milion de cai-putere. Este o forţă obţinută din maşini. În 1912, în aceeaşi Germanie s-a lucrat prin forţa maşinilor 79 de milioane de ani cai-putere!

Întrucât Germania are aproximativ 79 de milioane de locuitori, pe lângă fiecare om lucrează, aşadar, întregul an câte un cal-putere. Şi imaginaţi-vă ce înseamnă o creştere de la 6,7 milioane ani de cai-forţă la 79 de milioane de cai-putere în cursul a puţinelor decenii scurse.

Analizaţi acestea şi puneţi-le în legătură cu înfiorătoarea catastrofă a războiului. În acelaşi an, Franţa, Rusia şi Belgia au produs împreună 35 de milioane de cai-putere, iar Marea Britanie 98 de milioane de cai-putere. În esenţă, războiul din anul 1870 a fost suportat de oameni, căci nu se putea mobiliza o cantitate mare de forte mecanice. În Germania existau abia 6,7 milioane de ani cai-putere. În deceniile următoare lucrurile se schimbaseră. Dumneavoastră ştiţi că în acest război, în esenţă, s-au confruntat maşinile, astfel încât, de fapt, au fost deplasaţi pe front anii de cai-putere ai mecanismelor. Marea Britanie şi-a putut mobiliza cele 98 de milioane de ani cai-putere ale sale într-un timp mai îndelungat. Atunci s-au înfruntat cele 133 de milioane de ani cai-putere ai celor patru regate cu cele 79 de milioane de ani cai-putere ale Germaniei; aproximativ 92 de milioane de ani cai-putere ar rezulta dacă s-ar mai adăuga şi Austria. Lucrurile au fost mai întâi echilibrate pentru că Marea Britanie nu şi-a putut transfera atât de repede anii săi de cai-putere de la lucrul pământului la front. În esenţă, ceea ce s-a confruntat cu adevărat în timpul acestei catastrofe înfricoşătoare a războiului nu au fost înţelepciunile generalilor ‒ care, oricum, au impus anumite orientări ‒, ci forţele mecanice care s-au năpustit reciproc unele asupra altora pe diversele fronturi şi care nu depindeau de generali, ci de investiţiile pe care omul le-a fâcut în prealabil, în baza ştiinţei lui a naturii.

Şi ce trebuia să rezulte, într-un fel cu o necesitate de fier, din toate acestea? Să admitem că acum au mai fost trimişi pe front şi anii de cai-putere ai Statelor Unite ale Americii ‒ 139 de milioane de ani cai-putere.

Vedeţi acum că prin ceea ce oamenii au pus în acţiune în puţine decenii ca forţă a maşinilor s-a predeterminat destinul lumii, făcându-se complet abstracţie de genialitatea generalilor. Nu se putea face nimic împotriva acestui destin al lumii, împotriva necesităţii, când pe fronturi se năpusteau unele împotriva altora, pur şi simplu, rezultatele forţelor meeanice.

Ce avem deci în faţa noastră? Omul a construit mecanismele prin gândirea sa. În timp ce le construia, el dispunea de raţiunea generată de ştiinţa naturii, raţiune pe care a introdus-o în mecanisme. Într-un anumit sens, raţiunea fugise din capul său şi s-a transferat în ambianţa sa, devenind ani de cai-putere. Acum aceştia lucrau. Cu ce viteză turbată s-a produs în ultimele decenii crearea unei lumi care este inumană, extraumană, omul civilizat adormit al prezentului nu-şi poate reprezenta cu uşurinţă.

Omul de la sfârşitul celui de al doilea mileniu precreştin asupra căruia v-am atras atenţia era înconjurat de contaminarea luciferică; erau entităţile spirituale pentru care el îşi dezvoltase necesităţile, dorinţele şi care îi apăreau din afara sa, din natură. Când exista un obiect în natură, în interiorul acestuia apărea fiinţa spirituală. Acum omul este cel care lasă să se infiltreze în materie, în mecanisme, spiritul său. Acesta face în aşa fel, încât, de exemplu, în Germania, fiecare om mai avea alături şi un cal creat din raţiunea umană, care lucrează alături de el, care nu era un cal, ci era forţă mecanică. Acest lucru s-a separat din om, aşa cum odinioară fiinţele elementare au fost separate din om, numai că în alt sens. Atunci omul trebuia să-şi îndrepte asupra lor forţa sa luciferică. Acum asupra acestora el aplică forţa sa ahrimanică. El le ahrimanizează, le mecanizează. Trăim în perioada infestării ahrimanice. Oamenii nu observă că, de fapt, ei se retrag din lume, încorporează lumii raţiunea lor şi creează o lume care devine independentă. Iar marele experiment, pe care-l putem numi diabolic, s-a realizat în 1914, anume faptul că o entitate ahrimanică a hotărât împotriva celeilalte entităţi ahrimanice. Am avut de-a face cu o luptă ahrimanică ce s-a extins aproape asupra întregului Pământ. Caracterul ahrimanic al acesteia s-a evidenţiat prin aceea că omul a creat în mecanismul care-l înconjoară o nouă lume ahrimanică. Şi este o lume ahrimanică nouă. Dacă priviţi cifrele, forţa mecanică extraumană a crescut în puţine decenii de la 6,7 milioane la 79 de milioane ani cai-putere ‒ raportul este acelaşi în celelalte ţări ‒, vedeţi cât de repede a crescut Ahriman în ultimele decenii!

Oare nu poate lua naştere aici întrebarea dacă omul trebuie să piardă în întregime ceea ce se află în voinţa sa, în forţa sa de iniţiativă? Omul trebuie să cadă pradă din ce în ce mai mult iluziei că face unele lucruri când în realitate forţele ahrimanice, care pot fi calculate prin anii de cai-putere, luptă unele împotriva celorlalte? Cei care supervizează lumea sunt interesaţi eventual din punct de vedere moral, de pildă, Foch sau Ludendorff şi Haig [ Nota 9 ]. Din punctul de vedere al realităţii depline, pe om îl interesează acele forţe care vin din cărbune şi care se năpustesc unele asupra celorlalte pe diferite fronturi, care sunt deplasate din uzine spre fronturi potrivit forţelor inventive din anii anteriori şi care transformă într-un simplu calcul ceea ce trebuie să se întâmple.

Aşadar, ahrimanizarea lumii este un simplu exemplu de calcul pentru a şti ce trebuie să se întâmple. Cum stă omul alături de aceasta? El poate sta ca prostul împotriva căruia se îndreaptă în final maşinile sale, când va găsi combinaţii şi mai complicate de forte.

Această ahrimanizare este contrapartea modernă a luciferizării lumii, de care am vobit mai înainte. Este lucrul pe care trebuie să-l vedem. Căci nu este acesta oare aspectul cel mai evident pentru a dovedi necesitatea faptului că omul trebuie să creeze acum din interiorul său? Noi nu vom opri această ahrimanizare şi nici nu trebuie s-o oprim, altfel în faţa oricărei mecanizări ne vom afla cum se afla Colegiul medical din Nurnberg în anul 1839 sau ca şeful poştei din Berlin faţă de construirea căii ferate. Se spunea: Oamenii vor să creeze un tren care să circule de la Berlin la Potsdam, dar eu trimit în fecare săptămână două poştalioane şi în ele nu se află niciun om! Mecanizarea nu poate fi oprită, căci cultura trebuie să meargă pe această cale. Cultura cere ahrimanizarea. Dar ei trebuie să-i fie alăturat ceea ce lucrează din interiorul omului, ceea ce creează din interiorul uman înţelepciune, frumuseţe, forţă sau putere din imaginaţiune, din intuiţie, din inspiraţie. Căci lumile care vor răsări vor fi lumile omului, vor fi de aşa natură încât vor sălăşlui în faţa noastră în spirit, în suflet, în timp ce afară se vor desfăşura forţele mecanice ahrimanice. Iar aceste forţe care se vor ridica din imaginaţiune, inspiraţie şi intuiţie vor avea puterea de a dirija ceea ce altfel ar trebui să-l copleşească pe om, pentru a-l scoate din tempoul turbat al ahrimanizării. Ceea ce-şi are originea în lumea spirituală, în imaginaţiune, în inspiraţie, în intuiţie este mai puternic decât toţi anii de cai-putere care mai pot lăstări din lumea mecanizării. Dar forţele mecanizării l-ar domina, l-ar copleşi pe om, dacă acesta nu ar afla contragreutatea corespunzătoare, ceea ce poate afla din revelaţiile lumii spirituale spre care trebuie să se străduiască.

Aceasta nu este o oarecare invenţie, un oarecare ideal abstract, un oarecare principiu care să apară în ştiinţa spiritului şi care să năzuiască la cunoaşterea imaginaţiunii, a inspiraţiei, a intuiţiei, ci este ceva ce poate fi aflat în mod concret, în necesitatea sa, din mersul evoluţiei umanităţii. Şi trebuie subliniat faptul că omul ar fi copleşit de ceea ce este extraumanul pe care el însuşi l-a creat într-o lume ahrimanizată în forţe de cai-putere ce pot fi calculate. Atunci când omul primea din afară ceea ce-i dădea înţelepciune, frumuseţe şi putere el nu avea încă în ambianţă lumea ahrimanizată, el o putea prelua în har sau prin har şi avea pe Pământ ceea ce el îşi putea prelucra cel mult prin forţa focului sau prin uneltele mecanice cele mai simple, care nu adăugau prea mult la propriile sale forţe. Aproximativ abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea avem de-a face cu o lume nouă, aş spune, cu un nou strat geologic masiv ce acoperă Pământul. Tuturor straturilor, diluvium, aluvium, li se adaugă stratul ahrimanic al fortelor mecanizate care se formează la suprafaţa Pământului ca o crustă. Aşadar, ceea ce-l copleşeşte pe om se ridică din adâncuri, când omul nu se instalează în lume cu acea forţă care i se iveşte din spirit, adică din imaginaţiune, intuiţie, inspiraţie.

Au rezultat cu adevărat impulsuri puternice din cunoaşterea mersului lumii, care indică necesitatea unei culturi şi civilizaţii promovate de ştiinţa spiritului. Sunt necesităţi care în prezent pot fi calculate. Nu este oare înfricoşător faptul că alături de om se întinde cu o viteză turbată acest strat, să spunem suprageologic, ca o nouă crustă a Pământului, şi că mulţi oameni gândesc în prezent aşa cum se gândea, de exemplu, în Germania pe vremea când se produceau prin mecanizare numai 6,7 milioane de ani cai-putere? Se gândeşte lumea oare la ceea ce dă forţă mersului omenirii? Oare suntem în imagine ceea ce se întâmplă în realitate? Nu, nu suntem, altfel din cunoaşterea a ce se întâmplă am recunoaşte cu adevărat necesitatea de a găsi o nouă formă pentru a satura omul cu ceea ce timpurile trecute numeau frumuseţe, înţelepciune, putere şi pe care noi, după calea pe care trebuie să o ia personalitatea umană pentru a le atinge, trebuie să le numim imaginaţiune, inspiraţie, intuiţie.

Noi privim, aşadar, la o lume infestată ahrimanic. Am repetat mereu, nu aş vrea să folosesc în mod superficial expresia „vreme de tranziţie“, deoarece, în fond, orice timp este unul de tranziţie, însă un timp în care ceva atât de important cum este ahrimanismul să se dezvolte cu viteza turbată cu care s-a produs începând cu ultima treime a secolului al XIX-lea, un astfel de timp nu se întâlneşte de multe ori. Iar epoca Biedermeier, care într-o mare parte a Europei Centrale a precedat nemijlocit epoca noastră, nu poate fi comparată, în adevăr, cu ceea ce s-a întâmplat în realitate în ultimele decenii. Trebuie să simţi întreaga greutate a acestor evenimente din ultimul timp.

Când focalizezi un eveniment ca cel care s-a desfăşurat în Europa Centrală în 1870/1871 ca fapt de război, asupra lui se poate reflecta, poţi să-l înţelegi gândind asupra lui. Dar mai priviţi o dată cum încearcă oamenii să-şi actualizeze în acelaşi fel fenomenele ultimilor ani! Ei gândesc încă în acelaşi mod în care se gândea pe vremea când în Germania existau numai 6,7 milioane de ani cai-putere! Nu se înţelege că trebuie să gândeşti altfel când în afara oamenilor lucrează 79 de milioane de cai-putere! Aceasta impune o cu totul altfel de gândire. Fără a face apel la ştiinţa spiritului, enigmele care rezultă din aceste întâmplări nu pot fi nicidecum rezolvate. Când omul mecanizează lumea din jurul său cu ajutorui ştiinţei exterioare, el trebuie cu atât mai mult să lase să se nască din interiorul său o ştiinţă interioară, care este la rândul ei tot ştiinţă. Aceasta ar avea puterea de a dirija ceea ce altfel l-ar copleşi.