Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

SPIRITUALITATEA COSMICĂ ŞI FIZICUL UMAN

GA 202


CONFERINŢA a V-a

Dornach, 5 decembrie 1920

Din cele expuse ieri veţi fi înţeles ce înseamnă să contempli lumea într-un mod unilateral, dacă o vezi aşa cum apare în mod deosebit de evident la Hegel, dacă o vezi ca şi cum ar fi străbătută de ceea ce se poate numi gând cosmic. Tot atât de unilateral contempli lumea şi dacă gândeşti structura ei fundamentală ca fiind de natură voliţională. Aceasta este ideea lui Schopenhauer, a gândi lumea ca având o natură voliţională. Am văzut că tendinţa specială de a privi lumea ca fiind un efect al gândurilor indică natura umană occidentală, care este mai mult înclinată spre acceptarea gândurilor. Am putut verifica cum filosofia gândurilor a lui Hegel capătă o altă formă în concepţiile apusene despre lume, şi cum în cele resimţite de Schopenhauer trăieşte tendinţa care, de fapt, este proprie omului din Orient, ceea ce se vădeşte în faptul că Schopenhauer are o predilecţie pentru budism, în general pentru concepţia orientală despre lume.

În fond, fiecare asemenea mod de a vedea lucrurile poate fi judecat numai dacă-l putem superviza din punctul de vedere pe care îl oferă ştiinţa spiritului. Din acest punct de vedere, o concepere a lumii din perspectiva gândului sau din perspectiva voinţei apare a fi ceva abstract, iar evoluţia mai nouă a omenirii înclină încă spre astfel de abstracţiuni, cum am mai subliniat alte dăţi. Ştiinţa spiritului trebuie să readucă omenirea la o concepere concretă, la o concepere adevărată a lumii. Dar tocmai unei astfel de conceperi realiste a lumii îi vor putea apărea motivele interioare ale unor asemenea unilateralităţi. Ceea ce văd oameni ca Hegel, Schopenhauer, care oricum sunt spirite mari, importante, geniale, există cu adevărat în lume, dar trebuie privit în modul corect.

Azi, în primul rând, trebuie să ne devină clar că noi, ca oameni, vieţuim gândul în noi. Când, aşadar, un om vorbeşte de trăirea gândului său, înseamnă că el are această trăire a gândului în mod nemijlocit. El nu ar putea avea această trăire dacă lumea nu ar fi impregnată de gânduri. Căci cum ar trebui omul, în timp ce percepe senzorial lumea, să extragă din percepţia sa senzorială gândul, dacă acesta nu ar fi prezent în lume.

Aşa cum ştim din alte observaţii, sistemul capului uman este astfel alcătuit încât este capabil în mod special să preia gândul din lume. El este format prin intermediul gândurilor. În acelaşi timp însă organizarea capului uman ne indică viaţa pământeană anterioară. Noi ştim că, de fapt, capul este rezultatul metamorfozei a ceea ce a existat în viaţa pământeană anterioară, în timp ce sistemul membrelor umane indică spre viaţa pământeană viitoare. Vorbind în mod grosolan: avem capul nostru deoarece membrele noastre din viaţa pământenă anterioară s-au metamorfozat, devenind cap. Membrele noastre, aşa cum le avem în prezent, cu tot ceea ce ţine de ele, se vor metamorfoza în capul pe care-l vom avea în următoarea noastră viaţă pământeană. În capul nostru lucrează în prezent, mai ales în viaţa dintre naştere şi moarte, gândurile. Aceste gânduri sunt, aşa cum am văzut, totodată remodelarea, metamorfoza a ceea ce a acţionat ca voinţă în membrele noastre din viaţa pământeană anterioară. Iar ceea ce acţionează ca voinţă în membrele noastre actuale va fi reformat ca gânduri în următoarea noastră viaţă pământeană.

Dacă supervizaţi aceste aspecte, veţi putea spune: Gândul apare ca fiind ceea ce rezultă încontinuu în evoluţia umanităţii ca metamorfoză, din voinţă. Voinţa apare ca fiind întru câtva germenele gândului. Astfel încât putem spune: Voinţa se dezvoltă treptat, devenind gând. Ceea ce mai întâi este voinţă, devine mai târziu gând. (vezi mai jos planşa 10, linia de sus: Gedanken = ganduri; Wille = voinţă) Când noi oamenii ne observăm trebuie, dacă ne considerăm oameni ai capului, să privim înapoi la preistoria noastră, întrucât în această preistorie aveam atributul de voinţă. Dacă privim spre viitor, trebuie să atribuim în prezent atributul de voinţă membrelor noastre şi să spunem: În viitor, aceasta va fi ceea ce va fi modelat în capul nostru, omul gândului. (planşa 10, linia de jos) Dar noi purtăm permanent în noi şi gândul şi voinţa. Suntem întru câtva acţionaţi din Cosmos prin aceea că sunt prezente laolaltă gândul din preistorie şi voinţa care vrea să pătrundă în viitor.

Acum devine deosebit de ilustrativ ceea ce-l organizează întru câtva pe om prin confluenţa gândului şi a voinţei, a căror expresie este apoi organizarea exterioară, dacă focalizăm acest proces din punctul de vedere al cercetării făcute pe bazele ştiinţei spiritului.

Acela care se poate dezvolta înălţându-se la cunoştinţele imaginaţiunii, inspiraţiei, intuiţiei vede la om nu numai capul exterior vizibil, ci vede în mod obiectiv ceea ce, prin cap, este omul gândurilor. El priveşte întru câtva gândurile. Astfel, încât putem spune: Cu acele capacităţi care îi revin ca fiind mai întâi normale între naştere şi moarte, capul se arată în confguraţia pe care o are. (vezi figura 7 şi planşa 10) Prin cunoaşterea pe care o dezvoltă prin imaginaţiune, inspiraţie, intuiţie devine vizibilă şi partea de forţă-gândire care se află, de fapt, la baza organizării capului, ceea ce vine din încarnările anterioare, dacă folosim expresia vizibil în sens figurat. Cum devine vizibil? Pentru această vizibilizare de la sine înţeles sufletesc-spirituală nu putem folosi decât expresia: devine lumină.

În mod cert, când oamenii care vor să se menţină numai la punctul de vedere al materialismului critică astfel de lucruri, se vede imediat cât de mult îi lipseşte omenirii actuale sensibilitatea pentru a înţelege ceea ce este exprimat de fapt cu astfel de lucruri. În Teosofia mea şi în alte scrieri, am indicat cu claritate că nu este vorba că ar apărea o nouă lume fizică, cumva un nou strat al lumii fizice, când priveşti prin imaginaţiune, inspiraţie şi intuiţie la ceea ce este omul-gânduri. Dar această trăire este întru totul asemănătoare cu cea pe care o ai în lumea exterioară fizică faţă de lumină. Pentru a fi precişi, ar trebui spus: Omul are o anumită trăire datorită luminii exterioare. Aceeaşi trăire pe care omul o are prin privirea senzorială a luminii în lumea exterioară el o are şi faţă de elementul gând al capului pentru imaginaţiune. Astfel încât se poate spune: Elementul gând, văzut în mod obiectiv, este perceput ca lumină, mai bine spus, trăit ca lumină. ‒ Prin faptul că trăim ca oameni care gândesc, noi trăim în lumină. Lumina exterioară o vedem cu simţuri fizice; lumina care devine gând nu o vedem, pentru că trăim în ea, pentru că suntem noi înşine aceasta ca oameni ai gândurilor. Nu poţi vedea ceea ce eşti tu însuţi. Când ieşi din aceste gânduri, când pătrundzi în imaginaţiune, în inspiraţie, atunci îţi stai ţie faţă în faţă şi vezi elementul gând ca lumină. Astfel încât, atunci când vorbim de lumea deplină, putem spune: Noi avem în noi lumina; dar ea nu ne apare ca lumină pentru că noi trăim în ea şi pentru că în timp ce ne folosim de lumină, în timp ce avem lumină, aceasta devine în noi gând. ‒ Dumneavoastră vă înstăpâniţi întru câtva lumina; lumina, care altfel vă apare în exterior, o preluaţi în dumneavoastră. O diferenţiaţi în dumneavoastră. Lucraţi în ea. Aceasta este tocmai gândirea dumneavoastră, aceasta este o acţiune în lumină. Sunteţi o fiinţă de lumină. Nu ştiţi că sunteţi o fiinţă de lumină pentru că trăiţi înăuntru în lumină. Dar gândirea pe care o desfăşuraţi, aceasta este viaţa în lumină. Iar dacă priviţi gândirea din afară vedeţi numai lumină.

Acum, imaginaţi-vă Cosmosul (vezi figura 6). il vedeţi ‒ bineînţeles în timpul zilei ‒ străbătut de lumină, dar imaginaţi-vă că l-aţi vedea din afară. Şi acum să facem operaţia inversă. Puţin mai înainte am avut de-a face cu capul uman (vezi figura 7), care în interior are gândul în evoluţia lui şi în afară vede lumina. În Cosmos avem lumina care se observă prin simţuri. Dacă ieşim din Cosmos şi-l privim din afară (săgeţi) cum ne apare el? Ca o construcţie de gânduri! Cosmosul ‒ interior lumină, privit din afară, gânduri. Capul uman ‒ interior gânduri, văzut de afară, lumină.

desen
desen Planşa 9
Planşa 10

plansa 9 plansa 10
[măreşte imaginea] [măreşte imaginea]

Acesta este un mod de intuire a Cosmosului care vă poate fi neobişnuit de util şi lămuritor, dacă vreţi să-l valorificaţi, să pătrundeţi cu adevărat în aceste lucruri. Gândirea, întreaga dumneavoastră viaţă sufletească va deveni mult mai mobilă decât este de obicei dacă învăţaţi să vă reprezentaţi: Dacă eu aş ieşi din mine, aşa cum este de altfel cazul întotdeauna când adorm, şi aş privi înapoi spre capul meu, deci spre mine ca om al gândurilor, m-aş vedea luminând. Dacă aş ieşi din lume, din lumea străluminată, şi aş vedea-o de afară, aş percepe-o ca pe o formaţiune de gânduri. Aş percepe lumea ca entitate de gânduri. ‒ Vedeţi, lumina şi gândul sunt împreunate, lumina şi gândul sunt acelaşi lucru, însă văzute din direcţii diferite.

Dar gândul care trăieşte în noi, de fapt, ceea ce vine din preistorie, se află mai maturizat în noi, este rezultatul unor vieţi pământene anterioare. Ceea ce mai înainte a fost voinţă a devenit gând şi gândul apare ca lumină. Din aceasta veţi putea simţi că unde este lumină este gând ‒ dar cum? Gând în care o lume moare permanent. O lume anterioară moare în gând sau, spus altfel, în lumină. Acest fapt este o taină a Cosmosului. Privim în afară, în Cosmos. El este străbătut de lumină. În lumină trăieşte gândul. Dar în această lumină întreţesută de gânduri trăieşte o lume muribundă. În lumină moare încontinuu lumea.

În timp ce un om ca Hegel contemplă lumea, el contemplă, de fapt, stingerea, moartea continuă a lumii. Devin integral oameni ai gândurilor aceia care au o înclinaţie specială pentru lumea care apune, care moare, care paralizează. Iar în declin, prin moarte, lumea devine frumoasă. Grecii, care aveau o natură umană cu totul vivace, îşi găseau în afară bucuria, atunci când în moartea lumii strălucea frumuseţea. Căci în acea lumină în care moare lumea străluceşte frumuseţea lumii. Lumea nu devine frumoasă dacă nu poate muri şi, în timp ce moare, lumea luminează. Aşa încât frumuseţea este, de fapt, ceea ce apare din strălucirea lumii care moare continuu. În felul acesta este contemplat Cosmosul în mod calitativ. Vremurile mai noi au început cu Galilei [ Nota 23 ], cu ceilalţi cercetători ai naturii care studiază lumea sub raport cantitativ şi, în prezent, eşti foarte mândru când, aşa cum se întâmplă pretutindeni în ştiinţele noastre, poţi înţelege fenomenele naturale, acolo unde se poate, prin matematică, aşadar, prin aspectul lor mort. Hegel a utilizat noţiuni mai pline de conţinut pentru înţelegerea lumii decât sunt cele matematice; dar pentru el deosebit de atrăgător era tot ce ajunsese la maturitate, ceea ce era muribund. Îţi vine să spui: Hegel stătea în faţa lumii ca un om care se află în faţa unui pom plin de inflorescenţe. În momentul în care fructele vor să se dezvolte dar încă nu sunt prezente, când florile au atins stadiul suprem, în pom acţionează puterea luminii, acţionează ceea ce este gândul purtat de lumină. Aşa se poziţiona Hegel faţă de toate fenomenele lumii. El contempla floarea la apogeu, ceea ce se desfăşoară în întregime în concret.

Schopenhauer avea o poziţie diferită în faţa lumii. Dacă vrem să testăm forţa năvalnică schopenhaueriană trebuie să privim spre altceva în om, spre ceea ce începe. Este elementul voinţă pe care-l purtăm în membrele noastre. Acest lucru îl vieţuim, de fapt, aşa cum vieţuim lumea în somn. Noi vieţuim elementul voinţă în mod inconştient. Oare putem privi acest clement, voinţa, oarecum din afară aşa cum privim gândul din afară? Să ne referim la voinţa care se desfăşoară într-un membru uman şi să ne întrebăm, dacă am privi voinţa din partea cealaltă, dacă am observa voinţa din punctul de vedere al imaginaţiunii, al inspiraţiei, al intuiţiei: Ce anume corespunde în intuiţie faptului că vedem gândul ca lumină? Cum vedem voinţa când o contemplăm cu forţa intuiţiei, a clarvederii? Şi când contemplăm voinţa cu forţa dezvoltată a intuiţiei, a clarvederii, se vieţuieşte ceva ce vedem în exterior. Când observăm gândul cu forţa clarvederii se vieţuieşte lumină, se vieţuieşte ceva care luminează. Când observăm voinţa cu forţa clarvederii, aceasta devine tot mai densă şi devine substanţă, materie. (planşa10, sus dreapta: Stoff = materie) Dacă Schopenhauer ar fi fost clarvăzător, această esenţă a voinţei s-ar fi prezentat în faţa lui ca un automat material, căci ea este partea exterioară a voinţei, materia. Interior, materia este voinţă, după cum interior lumina este gând. Exterior voinţa este materie, după cum gândul este lumină. Din această cauză, în expuneri anterioare am putut indica: când omul se afundă în mod mistic în natura sa voluntară, cei care de fapt nu fac decât fiţe cu mistica, dar în realitate urmăresc numai bunăstarea, vieţuirea egoismului cel mai grav, astfel de privitori-în-sine cred că ar găsi spiritul. Dar dacă ar ajunge destul de departe cu privirea-în-sine ar descoperi adevărata natură materială a interiorului uman. Căci nu este nimic altceva decât o scufundare în materie. Când te afunzi în natura voluntară, ţi se dezvăluie adevărata natură a materiei. În prezent, filosofii naturii nu fac decât să emită fantezii când spun că materia ar fi alcătuită din molecule şi atomi. Găseşti adevărata natură a materiei şi te afunzi în mod mistic în tine însuţi. Aici se află cealaltă parte a voinţei şi aceasta este materia. În această materie se dezvăluie, în fond, ceea ce este continuu lume începătoare, lume în curs de germinare.

Dumneavoastră vă uitaţi afară, în lume: sunteţi înconjuraţi de lumină. În lumină moare un timp anterior. Călcaţi pe materia tare ‒ puterea lumii vă poartă. În lumină străluceşte abstract frumuseţea.

În strălucirea frumuseţii moare lumea anterioară. Lumea răsare în tăria ei, în forţa ei, în puterea ei, dar şi în întunericul ei. În întuneric răsare lumea viitoare, în elementul material-volitional.

Când fizicienii vor vorbi în mod serios, ei nu se vor mai deda acelor speculaţii în care se sporovăieşte în prezent despre atomi şi molecule, ci vor spune: Lumea exterioară este alcătuită din trecut şi nu poartă în interior molecule şi atomi, ci viitor. (planşa 10, dreapta jos: Zukunft = viitor) Şi dacă se va afirma cândva: Nouă ne apare radiind trecutul în prezent, iar trecutul învăluie peste tot viitorul ‒, atunci se va vorbi în mod corect despre lume, căci prezentul este pretutindeni numai ceea ce trecutul şi viitorul lucrează împreună. Viitorul este ceea ce zace, de fapt, în tăria materiei. Trecutul este ceea ce străluceşte în frumuseţea luminii, în timp ce lumina este prezentată pentru tot ce este revelare de sine, căci, desigur, şi ce apare ca sunet, ce apare în căldură este înţeles aici sub denumirea de lumină.

Omul se poate înţelege pe sine numai când se concepe ca nucleu al viitorului învăluit de ceea ce provine din trecut, de la aura de lumină a gândului. (planşa 10 jos stânga) Se poate spune: Văzut din perspectivă spirituală, omul este trecut acolo unde străluceşte în aura frumuseţii sale, dar este încorporat aceastei aure a trecutului său ceea ce ca întuneric se amestecă cu lumina care radiază din trecut, şi care duce în viitor. Lumina este ceea ce luminează din trecut, întunecimea, ceea ce indică spre viitor. Lumina are o natură de felul gândurilor, întunericul are o natură voluntară. Hegel avea o înclinaţie spre lumina care se desfăşoară în procesul de creştere, în florile care au atins maximum de înflorire. Schopenhauer este un contemplator al lumii ca un om aflat în faţa unui pom şi, de fapt, nu resimte nicio bucurie în faţa splendorii inflorescenţelor, ci are un îndemn interior să aştepte până când din flori vor apărea germenii fructelor. Acest lucru îl bucură, îl îmboldeşte, face să i se umple gura de apă, când se gândeşte că din inflorescenţa florilor de piersic vor apărea piersicile. El se întoarce de la natura de lumină spre ceea ce-l acaparează dinăuntru, la ceea ce se dezvoltă din natura de lumină a florii, devenind ce se poate fluidifica pe limba sa ca materie, ce se dezvoltă în viitor ca fructe. Este cu adevărat natura dublă a lumii, şi observi în mod corect natura dacă o urmăreşti în natura ei dublă, deoarece atunci descoperi cum este această lume în mod concret; în caz contrar, nu o observi decât în abstracţiunea ei. Când ieşiţi în natură şi priviţi pomii în inflorescenţele lor, vieţuiţi din trecut. Aşadar, contemplaţi natura de primăvară a lumii şi puteţi spune: Ceea ce zeii au lucrat în această lume se manifestă în splendoarea înfloririi primăvara. Contemplaţi lumea roditoare a toamnei şi puteţi spune: Aici începe o nouă faptă a zeilor, aici cade ceea ce este însă apt de dezvoltare, ceea ce se dezvoltă în viitor.

Aşadar, este vorba că nu obţii o imagine a lumii numai prin speculaţie, ci să cuprinzi lumea în interior, cu întregul om. Poţi, în fapt, să vezi trecutul în floarea prunului, poţi simţi în prună viitorul. Ceea ce pătrunde luminând în ochi este intim legat cu acela din care provii dinspre trecut. Ceea ce se topeşte pe limbă în gust este intim legat cu acela din care renaşti, ca pasărea Phoenix din cenuşa ei, în viitor. Aici cuprinzi lumea în senzaţie. Şi o astfel de „cuprindere a lumii în senzaţie“ a căutat, de fapt, Goethe în tot ce voia să vadă, să simtă în lume. El a privit, de exemplu, spre lumea verde a plantelor. El nu dispunea de ceea ce îţi poate da ştiinţa spiritului, dar prin faptul că privea verdele lumii vegetale avea totuşi, în verdele plantei care nu s-a dezvoltat complet până la elementul floral, ceea ce proeminează în prezent din trecutul propriu-zis a ceea ce ţine de vegetal; în floare îi apare deja trecutul; dar ceea ce încă nu a trecut cu totul este verdele frunzei.

Dacă vezi verdele din natură, acesta este ceva care nu a murit, care încă nu este atât de copleşit de trecut. Ceea ce însă indică viitorul este ceea ce iese din întuneric. Acolo unde verdele este atenuat, devenind albăstnii, este ceea ce în natură se dovedeşte a fi viitorul (albastru) (vezi figura 8 şi planşa 10 jos centru).

desen

Dimpotrivă, acolo unde ni se indică trecutul se află ceea ce se maturizează, ceea ce aduce lucrurile la înflorire, acolo este căldura (roşu), unde lumina nu numai se deschide, ci se pătrunde şi interior cu forţă, unde trece în căldură. Totul ar trebui prezentat în aşa fel încât să se spună: Avem verdele, lumea vegetală ‒ aşa a simţit Goethe, chiar dacă nu a transpus-o în ştiinţa spiritului sau în ştiinţa ocultă ‒, apoi legată de acesta întunericul, unde verdele se atenuează în albăstrui. Ceea ce se luminează, ceea ce se umple cu căldură însă s-ar lega din nou spre partea superioară. Aici însă te afli tu însuţi, aici ai, ca om, în interior, ceea ce în lumea verde a plantelor găsim în exterior; aici, în interior, corpul eteric al omului are culoarea florii de piersic. Aceasta este şi culoarea care apare aici, când albastrul trece în roşu. Acesta eşti însă tu însuţi. Astfel încât, de fapt, când priveşti în afară în lumea colorată, poţi spune: Tu însuţi te afli în culoarea florii de piersic şi ai ca opus verdele (vezi figura 9 şi planşa 10 sus stânga).

desen

Aceasta ni se oferă în mod obiectiv în lumea plantelor. De o parte ai albăstruiul, întunecatul, de partea cealaltă luminosul, roşcatul-gălbui. Dar pentru că te afli în interiorul culorii florii de piersic, pentru că trăieşti în aceasta, în viaţa obişnuită o percepi, la început, tot atât de puţin cât poţi percepe gândul ca lumină. Ceea ce trăieşti nu percepi, din această cauză laşi la o parte culoarea florii de piersic şi priveşti numai la roşu, pe care îl extinzi într-o parte, şi la albastru, pe care îl extinzi în partea opusă; în felul acesta îţi apare un spectru al curcubeului. Aceasta este însă numai o iluzie. Ai obţine spectrul adevărat dacă ai curba în formă de cerc această bandă de culori. În realitate, chiar o curbezi, pentru că te afli ca om în culoarea florii de piersic şi astfel supervizezi lumea colorată numai de la albastru până la roşu şi de la roşu până la albastru, trecând prin verde. În clipa în care ai avea acest aspect, orice curcubeu ar apărea ca un cerc, ca un cerc curbat în sine, ca un rulou cu secţiune circulară.

Am amintit aspectul din urmă numai pentru a vă atrage atenţia că o concepţie despre natură cum este cea a lui Goethe este întru totul şi o conceprie a spiritului, că ea coincide pe deplin intuiţiei spirituale. Când te apropii de Goethe, cercetătorul naturii, poţi spune: El nu are încă, de fapt, o ştiinţă a spiritului, dar a abordat ştiinţa naturii în aşa fel, încât o face întru totul în sensul ştiinţei spiritului. În prezent, foarte important pentru noi este faptul că lumea, inclusiv omul, este o organizare intimă de lumină a gândurilor, de gânduri-lumină, materie a voinţei, voinţă a materiei şi că ceea ce ne întâmpină în mod concret este construit în modul cel mai variat sau străbătut cu conţinut format din lumină-gânduri, gânduri-lumină, voinţă a materiei, materie a voinţei.

Cosmosul trebuie privit în mod calitativ, nu numai cantitativ, pentru a-l înţelege. Atunci, însă, în acest Cosmos se inseră şi o moarte continuă, o moarte a preistoriei, un răsărit al viitorului în întuneric. Vechii perşi numeau, plecând de la clarviziunea lor instinctivă, ceea ce simţeau ca fiind preistorie muribundă în lumină Ahura Mazdao, ceea ce simţeau a fi viitorul în voinţa întunecată Ahriman.

Acum aveţi aceste două entităţi cosmice, lumina şi întunericul: în lumină gândul viu, preistoria muribundă; în întuneric voinţa ce ia naştere, viitorul ce soseşte. Pe măsură ce ajungem atât de departe încât să nu mai observăm gândul numai în abstracţiunea lui, ci ca lumină, voinţa nu numai în abstracţiunea ei, ci ca întuneric în chiar natura sa materială, în măsura în care ajungem să contemplăm conţinuturile de căldură, de exemplu, ale spectrului luminos cu trecutul, aspectul material, partea chimică a spectrului cu viitorul trecem din abstracţiunea pură în concreteţe. Noi nu mai suntem numai nişte oameni secătuiţi, pedanţi, care gândesc doar cu capul; noi ştim că ceea ce gândeşte în capul nostru este, de fapt, ceea ce ne înconjoară ca lumină. Şi nu mai suntem oameni plini de prejudecăţi, astfel ca în legătură cu lumina să simţim numai bucurie, ci ştim că în lumină se află moartea, o lume muribundă. Putem resimţi în legătură cu lumina şi tragedia cosmică. Aşadar, din abstracţiune, din mental ajungem la ceea ce este fluent în lume. Şi vedem în ceea ce este întuneric partea de răsărire a viitorului. Găsim în aceasta chiar şi ceea ce impulsionează firi atât de pasionate ca Schopenhauer. Pe scurt, pătrundem din abstract în concret. În faţa noastră iau naştere imagini ale Universului în loc de gânduri goale sau impulsuri voluntare abstracte.

Acest lucru l-am căutat azi. Data viitoare vom afla în ceea ce azi ni s-a concretizat într-un mod atât de uimitor ‒ gândul în lumină, voinţa în întuneric ‒ originea binelui şi a răului. Noi pătrundem, aşadar, din lumea interioară în Cosmos şi nu căutăm în Cosmos numai într-o lume abstractă sau abstract-religioasă cauzele binelui şi răului, ci vrem să vedem cum ajungem la o cunoaştere a binelui şi a răului după ce am făcut începutul prin faptul că am cuprins gândul în lumina sa, am simţit voinţa în procesul întunecării sale. Mai multe detalii în legătură cu aceasta data viitoare.