Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

SPIRITUALITATEA COSMICĂ ŞI FIZICUL UMAN

GA 202


CONFERINŢA a XIII-a

Basel, 23 decembrie 1920

În trei sărbători anuale, creştinătatea pomeneşte acea fiinţă care dă sens vieţii pământeşti, de la care radiază cea mai mare forţă a acestei vieţi pământeşti. Dintre aceste trei sărbători, sărbătoarea Crăciunului solicită cel mai mult simţirea noastră, interiorizând-o. Sărbătoarea Paştelui solicită ceea ce numim raţiunea umană, înţelegerea noastră; Rusaliile solicită cel mai mult ceea ce numim voinţa umană. Taina ce se ascunde în Misteriul Crăciunului trebuie să se afle numai prin interiorizare, prin adâncirea acelei simţiri care actualizează întreaga entitate umană, valoarea şi demnitatea noastră ca oameni.

Numai când simţi în mod corect şi intim ceea ce este omul în Cosmos atingi acea stare care trebuie să fie adevărata trăire de Crăciun. Numai când aduci acea minune care este continută în Misteriul de Paşte la înţelegere deplină, minunea Învierii, devii drept faţă de această sărbătoare a Paştelui, şi numai dacă vezi în sărbătoarea Rusaliilor ceva care înseamnă forţă pentru dezvoltarea impulsurilor noastre voliţionale, care ne ridică voinţa deasupra simplelor instincte pământeşti, înţelegi corect ce trebuie să fie sărbătoarea Rusaliilor.

Cu principiile Tatălui ale Cosmosului este în legătură Iisus Christos: acest lucru ni-l actualizează sărbătoarea Crăciunului. Cu ceea ce a devenit curent să se numească principiul Soarelui este în relaţie Iisus Christos: aceasta o actualizează Misteriul Paştelui. Cu ceea ce străbate şi întreţese lumea ca Spirit (Duh), Christos se află în acea relaţie care ne este actualizată de Misteriul Rusaliilor.

Prin faptul că percepem în jurul nostru natura exterioară, prin forţele acestei naturi noi vedem intrând şi omul în existenţa sa fizică. Ştim, din tot ce ne poate veni prin ştiinţa spiritului, că nu contemplăm această natură în sensul corect atunci când vedem numai exterioritatea ei fizic-sensibilă. Ştim că forţe divine învăluie în mod tainic natura şi devenim conştienţi de originea noastră din natură când putem privi spre acest divin care străbate şi întreţese natura. Atunci ne ridicăm privirea spre principiile Tatălui. Tot ceea ce impregnează şi întreţese ca divin natura sunt pentru noi principii ale Tatălui în sensul religiilor mai vechi şi, de asemenea, în sensul creştinismului corect înţeles. Fie că vedem cum creşte floarea pe câmp, cum se rostogoleşte tunetul din nor iar trăsnetul se năpusteşte spre Pământ, fie că vedem cum trece Soarele pe cer şi stelele luminând, fie că auzim susurând izvorul sau curgând râul, dacă conştientizăm că tot ceea ce se arată în mod tainic în aceste manifestări exterioare ale existenţei naturii se află la originea oricărei deveniri, atunci conştientizăm şi ceea ce ne este adus nouă înşine prin misteriul naşterii fizice în această lume.

Dar acest misteriu al naşterii fzice rămâne ceva inexplicabil, având în vedere fiinţa omului, dacă nu îl putem lega cu ceea ce vieţuim, printr-o simţire lăuntrică, în evocarea Misteriului Crăciunului în evocarea copilăriei care a venit în omenire prin cei doi băieţi Iisus [ Nota 51 ]. Ce ne spune existenţa acestor băieţi Iisus? Nimic altceva decât că pentru fiinţarea deplină ca om nu este suficient să fii născut, aşadar, să fii prezent numai prin acele forţe din lume care conduc în existenţă, ca forţe fizice ale naşterii, toate fiinţele, inclusiv omul. Misteriul sfânt al Crăciunului ne face cunoscut, cu privire la copilăria lui Christos, că adevărata fiinţare ca om nu poate fi născută pur şi simplu în noi, ci că ea trebuie să apară în adâncul cel mai intim al sufletului, că în cursul vieţii sale, în cadrul existenţei sale sufleteşti omul trebuie să afle ceva care îl face om deplin. Şi acest lucru îl află numai convieţuind cu ceea ce a pătruns în evoluţia Pământului prin copilăria trăită în sărbătoarea Crăciunului.

Evocând copilăria lui Iisus trebuie să spunem: Numai datorită faptului că această fiinţă a venit printre oameni în cursul cvoluţiei umanităţii, omul este capabil să fie om în deplinul sens al cuvântului, ceea ce înseamnă să lege ceea ce primeşte prin naştere cu ceea ce simte ca pe o iubire plină de dăruire faţă de fiinţa care a coborât din înălţimi spirituale pentru a se identifica cu existenţa umană prin marea Jertfă.

Pentru mulţi oameni ai primelor secole creştine pătrunderea fiinţei Christos în evoluţia omenirii a fost o vieţuire importantă. Prin aceasta a devenit actuală pentru ei originea dublă a omului, cea fizică şi cea spirituală. Naşterea este fenomenul prin care trece Iisus. Când în noaptea de Crăciun priveşte spre Iisus, Christos priveşte spre un copilaş născut pe Pământ, dar El îşi spune: Aici se naşte o alt fel de fiinţă, o fiinţă prin care ceilalţi oameni pot primi ceea ce nu pot obţine prin simpla naştere. Iar simţirea noastră se adânceşte când înţelegem cuvântul în sensul corect şi cu iubirea corectă: Noi trebuie să ne naştem de două ori, o dată prin forţele naturii, altă dată prin forţele lui Iisus Christos. Aceasta este comuniunea noastră cu Iisus Christos, este ceea ce abia prin Iisus ne comunică conştienţa deplină a valorii noastre ca oameni şi a caracterului nostru ca oameni. Şi în timp ce desprindem o învăţătură din evoluţia secolelor, trebuie să ne întrebăm: A rămas această simţire faţă de naşterea lui Iisus Christos întotdeauna la fel de adâncă? Când privim în jurul nostru nu putem spune că în timpul nostru posedăm acea interioritate a simţirii faţă de Misteriul Crăciunului care era încă prezentă în Europa cu cinci-şase secole în urmă.

Vedeţi dumneavoastră, pomul de Crăciun este ceva frumos, care vorbeşte într-un sens incitant spiritului nostru. Dar el există de cel mult 200 de ani. El s-a răspândit relativ repede în ţinuturile europene, totuşi ca podoabă a sărbătorii de Crăciun există din timpuri mai noi. Ce reprezintă el pentni noi? Reprezintă partea frumoasă, plăcută a ceea ce într-un mod mai puţin incitant apare în faţa sufletulni nostru în evoluţia mai nouă a umanităţii. Oricât de adânc am căuta impulsurile din care a apărut tradiţia pomului de Crăcum în timpnl mai nou, ba chiar în timpul cel mai apropiat, vom afla numai sentimente tainice. Toate aceste sentimente tind spre a vedea în pomul de Crăciun un simbol al arborelui Paradisului. Aceasta ne spune că oamenii au devenit tot mai străini de ceea ce se oferea simţirii lor când priveau spre ieslea în care s-a aflat Iisus, spre Misteriul naşterii lui Christos, spre ceea ce s-a întâmplat la începutul calendarului nostru creştin; ne spune că această renaştere a omului în suflet s-a pierdut şi că această omenire mai nouă vrea să privească înapoi, de la acest pom al lui Christos, care reprezintă crucea, spre acea sorginte care nu spune nimic despre Christos: spre originea însăşi a omenirii Pământului, punctul de plecare spre natural al evoluţiei umane, de la Christos înapoi spre Paradis, de la sărbătoarea zilei de Crăciun, 25 decembrie, la sărbătorirea lui Adam şi a Evei, 24 decembrie.

Ceea ce s-a stabilit în felul acesta este minunat, pentru că minunată este şi originea paradisiacă a omenirii, dar este o deviere de la Misteriul propriu-zis al naşterii lui Iisus Christos. Această tradiţie a pomului de Crăciun care se repetă în fecare an ne consolează faţă de modul în care a fost abătută în timpul mai nou atenţia de la Misteriul lui Christos şi care conduce la forţele de naştere originar-naturale ale devenirii omului.

Iisus Christos a pătrus într-un popor care a venerat pe Iahve, pe Iehova, acel zeu Iahve care este legat de tot ce este existenţă naturală, care trăieşte în fulger şi tunet, care trăieşte în trecerea norilor, în mersul stelelor, în murmurul izvorului, în susurul râului, care trăieşte în creşterea plantelor, a animalelor şi a oamenilor. Este acel zeu care nu poate conferi singur omului deplina omenie. El dă omului conştienţa naşterii sale naturale, cu învelişul spiritual de forţe care nu sunt numai naturale, dar nu-i conferă conştienţa renaşterii sale, care nu-i poate fi dată prin forţe fizice sensibil-naturale. În felul acesta vedem cum omenirea a fost deviată de la Iisus Christos, pentru care nu există deosebire de clase, de popoare, de rase, pentru care nu există decât o singură omenire, cum au fost deviate gândurile, simţirile omenirii actuale spre ceea ce fusese depăşit prin Misteriul naşterii lui Iisus Christos, spre forţele naturale care se află la baza apariţiei omului, cu diferenţierea omenirii în clase, în popoare, în rase. Şi dacă poporul iudeu venera un singur Iahve când a apărut Iisus Christos, popoarele mai noi s-au întors la numeroşi Iahve! Căci ceea ce venerează în prezent popoarele ‒ chiar dacă nu se mai folosese denumirile vechi ‒, ceea ce ele venerează în aşa fel încât le separă în naţiuni, încât se duşmănesc ca naţiuni, sunt aceşti Iahve. Şi noi asistăm la războaiele sângeroase în care se confruntă popoarele şi la faptul că fiecare invocă pe Christos. În realitate însă nu Christos este cel pe care se bazează popoarele, ci Iehova, nu Iehova unicul, ci un Iehova. Oamenii s-au întors pur şi simplu la el. Ei au uitat că prin faptul că s-a înaintat de la principiul Iahve la principiul Christos s-a produs un progres. Acesta este un alt aspect.

Tradiţia pomului de Crăciun ne conduce, frumos, la originea omului, în mod urât ne conduce înapoi principiul Iahve care pune stăpânire pe popoare. Fapt este că apelează adeseori la ceea ce este numai un Iahve ca fiind Christos, printr-o minciună interioară a simţirii, aşadar; în fond, fac abuz de numele lui Christos. În prezent, se face abuz de numele lui Christos şi noi nu găsim adâncimea adevărată a simţirii de care avem nevoie pentru a percepe din nou în mod corect Misteriul Crăciunului dacă nu ne este clar cum trebuie să căutăm calea pentru a regăsi acest sentiment faţă de Iisus Christos. Avem nevoie de o nouă înţelegere a ceea ce ne-a fost transmis prin tradiţie şi referitor la naşterea lui Iisus Christos.

Christos, Iisus, este vestit la două categorii de oameni, care, evident, reprezintă în sine aceeaşi umanitate, la sărbătoarea cosmică a Crăciunului: păstorilor sărmani, inculţi, care nu dispun decât de raţiunea umană naivă şi de dispoziţia sufletească naivă şi înţelepţilor din răsărit, adică din ţinutul înţelepciunii. El le este vestit printr-o înălţare supremă la înţelepciunea lor, la o citire în stele. Aşadar, Iisus Christos se anunţă unor suflete simple de păstori şi înţelepciunii supreme a înţelepţilor magi din ţinutul oriental. În acest eveniment al vestirii lui Iisus Christos, pe de o parte către păstorii naivi, pe de altă parte către cei mai mari înţelepţi ai lumii, se află cel mai profund sens.

Cum se vesteşte Iisus Christos păstorilor naivi sărmani, aflaţi pe câmp? Ei văd cu ochiul sufletesc îngerul luminos. Clarvederea şi claraudiţia le sunt trezite. Aud cuvintele profunde care trebuie să devină în viitor sensul vieţii pe Pământ: Se revelează Dumnezeu în înaltul cerului şi va veni pacea între oamenii de pe Pământ care sunt de bunăvoinţă. ‒ Din adâncul sufletului urcă acea capacitate prin care în noaptea de Crăciun sărmanii păstori naivi vieţuiesc prin simţire, fără înţelepeiune, ceea ce se revelează lvmii. Din desăvârşirea acelei înţelepciuni care a fost atinsă până la Misteriul de pe Golgota, din cea mai fină observare a mersului stelelor reiese pentru înţelepţii răsăritului, pentru înţelepţii magi, aceeaşi revelaţie! Unii o citesc în inimile umane, păstorii sărmani, naivi, şi pătrund până la punctul cel mai profund al inimii. Atunci ei devin clarvăzători, atunci inima le revelează din forţa ei clarvăzătoare venirea Mântuitorului omenirii. Ceilalţi îşi ridică privirea spre cerul înstelat. Ei cunosc tainele depărtărilor spaţiale şi ale evoluţiei temporale, au atins o înţelepciune prin care pot resimţi şi dezlega tainele depărtărilor spaţiale şi ale evoluţiei temporale. Acolo le este revelat Misteriul Crăciunului.

Din aceeaşi sursă ne este indicat cum curge ceea ce trăieşte în interiorul omului şi ceea ce trăieşte în depărtările spaţiului. Ambele căi erau deja în decadenţă, în felul în care evoluaseră până la Misteriul de pe Golgota. Clarvederea care ieşea din inima umană plină de viaţă era încă destul de puternică pentru a percepe vestirea: Se revelează Dumnezeu în înalt, în ceruri, şi va fi pace între oamenii de pe Pământ care sunt de bunăvoire ‒ am spune că ultimele resturi ale acestei clarvederi prin evlavie interioară erau încă prezente la păstorii pe care karma, destinul, îi reunise la locul unde s-a născut Christos. Şi tot astfel acest Misteriu al Crăciunului s-a revelat din acea înţelepciune care a înflorit în perioada postatlanteană, mai întâi la protoindieni, apoi la perşi, şi din nou la caldeeni, care s-a transplantat şi ale căror ultime resturi mai erau prezente printre cei în rândul cărora trebuie să-i căutăm pe cei trei magi de la răsărit. Din această sfântă înţelepciune care străbătuse lumea în lung şi în lat, în spaţiu şi în timp, din această înţelepciune s-a revelat Misteriul Crăciunului, în timp ce reprezentanţii ei s-au ridicat la un suprem entuziasm. Ambele însă s-au pierdut pentru noi în cea de a cincea perioadă culturală postatlanteană.

Pentru cea mai mare parte a omenirii nu mai este activ ceea ce a condus păstorii sărmani la clarvedere, ceea ce a condus înţelepţii răsăritului la pătrunderea tainelor spaţiului şi ale timpului. Noi trebuia să găsim omul, omul care poate fi întemeiat pe el însuşi. Ca umanitate, trebuia să trecem prin abandonarea divină, pentru a găsi în părăsirea şi singurătatea fiinţării ca oameni libertatea. De asemenea, trebuie să ne regăsim în legătura cu ceea ce, pe de o parte, a devenit înţelepciune supremă la magii răsăritului, pe de altă parte, a fost vestit păstorilor prin clarvederea adâncită a inimii.

Toate forţele se dezvoltă. Ce a devenit ceea ce au cunoscut înţelepţii răsăritului prin dezvoltarea raţiunii clarvăzătoare încă ca fiind astrologia lor, astronomia lor? Noi nu putem înţelege evoluţia umanităţii dacă nu cunoaştem astfel de aspecte. Formaţiunile abstracte pe care le învăţăm la geometrie şi la matematică în şcoală constituie ultimul rest a ceea ce era stăpânit, în lumina cosmică, de vechea înţelepciune care a condus pe cei trei magi de la răsărit la Christos. Clarvederea exterioară a devenit gândire spaţială şi temporală interioară. În timp ce magii răsăritului erau capabili să calculeze prin clarvedere, din dezlegarea tainelor spaţiale, că în această noapte se naşte Mântuitorul, învăţaţii noştri, urmaşii acelor astronomi, calculează numai eclipsa de Soare sau de Lună viitoare sau ceva asemănător. Şi în timp ce sărmanii păstori s-au ridicat din interioritatea inimii lor până la clarvederea a ceea ce cu siguranţă era în legătură cu ei, la perceperea Misteriului Crăciunului, la aflarea vestirii cereşti, omului actual i-a rămas numai vederea naturii exterioare sensibile. Perceperea naturii sensibile, exterioare, reprezintă moştenirea naivităţii păstorilor, aşa cum moştenirea înţelepţilor din răsărit este reprezentată de calculul eclipselor de Soare şi de Lună viitoare.

Păstorii erau înarmaţi cu un sentiment profund al inimii, prin care ei au ajuns, în clarvederea lor, la intuirea Misteriului Crăciunului. Contemporanii noştri sunt înarmaţi cu telescop şi cu microscop. Niciun telescop şi niciun microscop nu conduc la înţelegerea a ceea ce dezleagă cea mai profundă taină a omului aşa cum a făcut-o inima păstorilor. Nicio previziune care se poate face cu ajutorul formulelor de calcul pentru eclipse de Soare şi de Lună nu conduce la înţelegerea mersului lumii aşa cum putea s-o facă înţelepciunea, înţelepciunea stelară a magilor de la răsărit. Cum confluează tot ce este diferenţiat în umanitate în simţirea umană unitară atunci când spunem: Ceea ce au vieţuit păstorii pe câmp, fără toată înţelepeiunea, prin cucernicia inimii lor, este asemănător cu ceea ce mişca cea mai înaltă înţelepciune a magilor dc la răsărit! ‒ Admirabil sunt aşezate alături ambele fapte în tradiţia creştină.

În fapt, astăzi am pierdut ambele căi prin care s-a deschis pentru omenire înţelegerea naşterii lui Christos. Ne-am întors de la staul la pomul de Crăciun şi la pomul Paradisului, ne-am întors de la Christos, care aparţine întregii omeniri, la zeii popoarelor care sunt numeroşi Iahve, care nu sunt Christos. Căci pe cât de adevărat este faptul că ce este comun tuturor oamenilor se revelează în fiinţa cea mai profundă a omului, tot atât de adevărat este şi că prin toate depărtările spaţiale şi prin toate tainele timpului se revelează ceea ce este comun tuturor oamenilor.

În profunzimea omului există ceva care nu vorbeşte despre nimic altceva decât despre finţarea sa, care elimină toate diferenţierile dintre oameni. Abia în această profunzime îl găsim pe Christos. Şi există o înţelepciune care trece dincolo de orice, care poate fi găsită dincolo de părţile izolate ale existenţei lumii, care cuprinde lumea în umitatea ei, în spaţiu şi în timp. Este acea înţelepciune stelară care conduce la Christos. Avem nevoie din nou de ceea ce i-a ajutat să-l găsească pe Iisus Christos, pe de o parte, pe păstori, iar pe de altă parte, pe magii de la răsărit. Cu alte cuvinte, avem nevoie de aprofundarea concepţiei noastre asupra naturii exterioare prin ceea ce poate dezvolta inima omenească în sensul unei concepţii spirituale despre natură. În timp ce focalizăm acele aspecte pentru care în vremea de azi avem microscoape, telescoape, aparate Rontgen etc., trebuie să ne obişnuim să privim aceste lucruri din nou prin intermediul acelor forţe care vin din cucernicia inimii umane. Atunci nu doar ne vor mai vorbi plantele care cresc indiferente, râul care clipoceşte, izvorul susurând, fulgerul din nori, tunetul din nori, atunci, din tot ce spun floricelele de pe câmp, din tot ce spun fulgerele şi tunetele din nori, din tot ce spun stelele luminoase şi Soarele, din toate se va revărsa în ochii noştri, în urechile noastre, în inimile noastre ‒ ca rezultat al contemplării naturii ‒ şi ceea ce nu vesteşte nimic altceva decât: Se revelează Dumnezeu în înaltul cerului şi să fie pace între oamenii de pe Pământ care sunt de bunăvoinţă. Trebuie să vină timpul în care contemplarea naturii să-şi croiască drum ieşind din cadrul neomenos, uscat, prozaic al laboratoarelor şi clinicilor, în care contemplarea naturii să fie străbătută de o astfel de viaţă, încât ceea ce nu ne mai poate veni în felul în care s-a relevat păstorilor din Bethlehem să ne parvină prin vocile care ne vorbesc din plantă, din animal, din izvoare şi râuri. Căci întreaga natură ne vesteşte ceea ce spune îngerul: Se revelează Dumnezeu din înaltul cerului şi va veni pacea între oamenii de pe Pământ care sunt de bunăvointă.

Avem nevoie să primim ceea ce le-a fost dat magilor prin contemplarea exterioară a stelelor, prin trezirea interiorului nostru. Aşa cum trebuie să ascultăm în natură şi aşa cum trebuie să auzim din nou din fiinţele exterioare ale naturii cântând îngerul, tot astfel trebuie să fim în situaţia de a scoate din interiorul omului o astronomie, o rezolvare a tainelor lumii, prin imaginaţiune, inspiraţie şi intuiţie. O ştiinţă a spiritului, o ştiinţă ocultă care să fie extrasă din interioml omului, aceasta trebuie să devină cunoaşterea noastră. Trebuie să fundamentăm ce este entitatea proprie a omului. Şi entitatea omului trebuie să ne vorbească despre devenirea sa prin tainele lui Saturn, ale Soarelui, ale Lunii, ale Pământului, ale lui Jupiter, ale lui Venus, ale lui Vulcan. Trebuie să simţim cum se naşte în interiorul nostru un Univers. De la Misteriul de pe Golgota lucrurile s-au petrecut invers, în ceea priveşte ce se poate întâmpla cu omul referitor la concepţia sa despre cele mai profunde taine ale lumii.

Există un mod vechi de a reprezenta sfera cerească; era propriu magilor perşi. Ei priveau spre cer, vedeau în zodiacul fizic constelaţia numită a Fecioarei, şi spiritual percepeau în această constelaţie ceea ce fizic poate fi observat numai în constelaţia Gemenilor. Această înţelepciune care trăia în om s-a menţinut, astfel că omul putea percepe, putea observa consonanţa existentă între constelaţia Fecioarei şi constelaţia aflată la 90 de grade, în cvadratură, aceea a Gemenilor. Astfel, în locul constelaţiei Fecioarei erau înfăţişate Fecioara cu spicul, dar şi Fecioara cu copilul, care nu este decât reprezentanta Gemenilor, a băieţilor Iisus. Această concepţie astrologică a existat mai ales în vremea perşilor.

A venit apoi vremea evoluţiei egipteano-caldeene. Atunci se privea spre constelaţia Leului, aşa cum în epoca perşilor se privea spre constelaţia Fecioarei. Dar acum în cvadratură cu Leul se afla Taurul şi a luat naştere religia lui Mithra, venerarea Taurului, în timp ce în interiorul constelaţiei Leului se vedea constelaţia Taurului.

Şi a venit vremea greco-romană, în care Racul a jucat rolul pe care îl avusese constelaţia Fecioarei în vremea perşilor, şi în constelaţia Racului se vedea constelaţia Berbecului, aflată în cvadratură. Aici a avut loc inverasarea, aici s-a luat o altă cale. Până în perioada greco-romană, până la Misteriul de pe Golgota, astronomia era ceva care putea fi obţinut ca ştiinţă exterioară, cunoaşterea umană era astfel organizată, încât se privea în afară, în spaţiu, şi se aflau tainele lumilor stelare, tainele spaţiului şi ale timpului, sau se adâncea în interiorul uman şi se ajungea prin smerenia inimii la intuirea tainelor interioare. În perioada greco-romană relaţia se inversează. Ceea ce fusese vieţuit interior trebuia să fie vieţuit din ce în ce mai mult prin contemplarea naturii exterioare.

Trebuie să devenim la fel de evlavioşi cum erau păstorii faţă de revelaţiile nahmii. Aşa cum au ajuns aceştia la nivelul spiritului, noi trebuie s-o facem în contact cu natura. Pe de altă parte trebuie să parcurgem şi calea Racului. Trebuie să ajungem la o astronomie a interiorului, astfel încât din forţele clarvăzătoare ale interiorului uman să poată fi aflat mersul Lumii prin epocile Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Vulcan: o astronomie din interior, aşa cum mai înainte a existat o astronomie din exterior, o cucernicie în observarea naturii, aşa cum era mai înainte cucernicia pe care o manifestau păstorii de pe câmp. Dacă putem să aprofundăm ceea ce în prezent ajunge a fi atât de nespiritual în observarea naturii, dacă putem, pe de altă parte, să facem să fie creator ceea ce este vieţuit în prezent în mod atât de cenuşiu, în imagini pur matematic-geometrice, dacă putem ridica din nou matematica prin trăire interioară la acea glorie pe care o avea astronomia veche, atunci vom putea adânci contemplarea naturii la acea profunzime şi la acea evlavie pe care au vieţuit-o păstorii, vom putea afla prin interior acel lucru pe care magii l-au aflat din stele, vom putea, privind natura exterioară, să devenim atât de evlavoşi cum au fost păstorii, atunci vom vieţui prin evlavie în contemplarea naturii, prin urmărirea cu deplină iubire evenimentele lumii din interior, atunci vom găsi din nou calea spre Misteriul Crăciunului, aşa cum au găsit-o prin evlavie păstorii, cum au găsit prin înţelepciune exterioară magii din răsărit calea spre staul.

Calea spre Misteriul Crăciunului trebuie găsită din nou. Trebuie să devenim, în contact cu natura, la fel de cucernici cum erau în inimile lor păstorii. Trebuie să devenim, în vederea noastră interioară, atât de înţelepţi cum ajunseseră magii prin observarea planetelor şi a stelelor în spaţiu şi în timp. Trebuie să dezvoltăm în interacţiunile noastre cu lumea exterioară ceea ce naivii păstori au dezvoltat în inimile lor ‒ atunci vom găsi calea corectă spre o simţire profundă a lui Christos, spre o înţelegere plină de iubire a lui Christos. Atunci vom găsi calea spre Misteriul Crăciunului. Atunci ne va fi îngăduit să aşezăm, ca gânduri şi cu simţiri corecte, alături de pomul originar din Paradis staulul care nu ne vorbeşte numai despre felul cum a intrat omul în lume prin forţe naturale, ci cum numai prin renaştere el poate deveni conştient de fiinţialitatea sa omenească deplină.

Cel ce vorbeşte, în prezent, despre Misteriul Crăciunului trebuie să aibă responsabilitate faţă de omenire, deoarece se adresează viitomlui. Trăim timpuri grave, în care este clar că trebuie să redevenim din nou oameni, în sensul corect. Noi încă nu am cucerit ceea ce înţelepciunea magilor interiorizase pe deplin, ceea ce pioşenia păstorilor lăsa să curgă în lumea extrerioară. Problema socială stă în faţa porţilor existenţei umane cu cerinţe teribile. Ea a adus lucruri înspăimântătoare în ultimii ani; ea devine din ce în ce mai ameninţătoare şi numai sufletele adormite pot să ignore ce va veni. Europa se pregăteşte să devină un morman de moloz al culturii. Ea nu se va putea ridica din starea sa haotică dacă oamenii nu vor găsi posibilitatea ca în coexistenţa socială să dezvolte din nou omenie adevărată. Ei nu vor realiza aceasta decât dacă-şi vor adânci şi interioriza sentimentele, devenind atât de cucernici în contemplarea naturii cum erau păstorii când, prin forţele lor interioare, îngerul le-a vestit revelarea zeilor în cer şi a păcii pe Pământ. Numai cu aceste forţe constrângi viaţa socială şi numai atunci când ceea ce este văzut în depărtările spaţiului şi în succesiunea timpului se mută în interior astfel încât omul vede unitar adevărata esenţă a Spiritului lumii, când chinezul vede, la fel ca americanul şi europeanul, un acelaşi Soare. Ar fi ridicol dacă chinezul ar pretinde un Soare pentru sine, locuitorul din centrul Europei un alt Soare, francezul un altul, englezul un altul! Aşa cum Soarele este unul singur, tot astfel şi fiinţa solară care poartă omul este ceva unitar.

Dacă privim în depărtările spaţiale găsim o invitaţie la unificarea umanităţii. Să analizăm şi cele mai profunde, intime taine ale omului; şi aici aflăm invitaţia la unificare a umanităţii. Ceea ce apare aici, afară, chiar şi ce este cel mai spiritual, nu vorbeşte de diferenţierea omenirii, ceea ce vorbeşte în cea mai mare profunzime nu pomeneşte de diferenţierea omenirii. Păstorilor, acea voce pe care au auzit-o prin intermediul inimii lor le vesteşte că divinitatea se revelează din fenomenele îndepărtate ale Universului şi că prin preluarea divinităţii în sufletul propriu se poate face pace între oamenii care sunt de bunăvoinţă. Acest lucru trebuie să fie vestit umanităţii mai noi din întreaga ambianţă a existenţei naturale. Magilor de la răsărit, tainele stelelor le-au spus că aici, pe Pământ, s-a născut Iisus Christos. Acest lucru trebuie să i se vestească omenirii actuale din ceea ce se poate revela în interiorul ei.

Avem nevoie de o cale nouă. Din nou ni se adresează vocea: Schimbaţi sensul, priviţi într-un mod nou mersul lumii! Dacă se va percepe în mod corect mersul omenirii căreia îi aparţinem noi înşine, vom găsi calea spre acea taină care s-a revelat atât păstorilor cât şi înţelepţilor, şi care se va revela vederii noastre interioare, vederii noastre exterioare. Dacă adâncim vederea interioară a lumii şi vederea exterioară a lumii în mod suficient, dacă putem face aceasta, dacă găsim înţelepciunea interioară a magilor care să ne îndrume, aşa cum înţelepciunea exterioară i-a condus pe ei din răsărit, dacă găsim înţelepciunea exterioară care să ne conducă în smerenie cum i-a condus pe păstori, atunci vom privi din nou cu sentimente interioare corecte spre ceea ce se află în Misteriu: că pentru toţi ‒ fără deosebire ‒ s-a născut fiinţa care apoi a devenit Christos.

Noi trebuie să regăsim taina Crăciunului lui Iisus, şi trebuie s-o regăsim în timp ce cultivăm în noi acele lucruri despre care ar trebui să se vorbească în prezent. Trebuie să găsim lumina Crăciunului în noi înşine, aşa cum au aflat păstorii lumina îngerului pe câmp, şi, ca şi magii de la răsărit, trebuie să găsim steaua prin forţa a ceea ce este adevărata ştiinţă a spiritului. Atunci ni se va deschide calea unică spre taina Crăciunului. Trebuie să recunoaştem că ea ne aminteşte de renaşterea omului.

Dacă vom face ca taina Crăciunului să renască printre oameni, vom înţelege corect şi taina renaşterii entităţii umane. Acesta este lucrul despre care ni se vorbeşte într-un mod ciudat: într-o Evanghelie nerecunoscută de Biserică [ Nota 52 ] se povesteşte că a fost o particularitate a unuia din băieţii Iisus faptul că imediat după naştere s-a adresat mamei sale cu anumite cuvinte. Cu siguranţă, vom înţelege corect copilul culcat în iesle, dacă vom desluşi cuvintele pe care, în prezent, vrea să ni le adreseze: Treziţi în voi lumina Crăciunului, şi lumina Crăciunului vă va apărea clar şi în lumea exterioară, vouă şi semenilor voştri.