Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PERSPECTIVE ALE EVOLUŢIEI UMANITĂȚII

GA 204


CONFERINŢA a X-a

Dornach, 29 aprilie 1921

Ne-am ocupat în acest răstimp de evoluţia civilizaţiei europene şi vom face încercarea de a mai adăuga câte ceva celor spuse, întotdeauna cu intenţia de a evidenţia o înţelegere a ceea ce intervine în prezent în viaţa umană din cele mai diferite direcţii şi care duce la înţelegerea sarcinilor prezentului. Dacă observaţi viaţa umană izolată, aceasta vă poate da o imagine a evoluţiei omenirii. Numai că trebuie să ţineţi seama în acest demers de cele pe care le-am spus cu privire la deosebirile existente între dezvoltarea umană individuală şi dezvoltarea umană colectivă sau a omenirii. Am atras în repetate rânduri atenţia că, în timp ce omul individual îmbătrâneşte, problema care se pune pentru colectivitate este că ea întinereşte din ce în ce mai mult, că ea se ridică oarecum la trăirea unor segmente mai tinere. Dacă luăm însă în considerare faptul că viaţa colectivităţii şi viaţa individuală a omului sunt polar opuse, putem să vorbim atunci, cel puţin pentru înţelegere, despre modul în care poate fi pentru noi viaţa omului, luată separat, o imagine a vieţii omenirii întregi. Şi dacă observăm în felul acesta viaţa omului individual, vom găsi că fiecărei vârste îi aparţine ceva foarte precis ca sumă a trăirilor. Nu putem să cerem unui copil de şase ani să înţeleagă ceva ce-i putem oferi în acelaşi scop unuia de doisprezece ani, şi nu putem să preconizăm ca un copil de doisprezece ani să întâmpine cu aceeaşi pricepere problemele pe care le înţelege omul de douăzeci de ani. Omul trebuie să crească oarecum faţă de ceea ce este adecvat în diferitele epoci de viaţă. La fel stau lucrurile şi cu viaţa întregii omeniri. Adevărul este aşa, că diferitele epoci culturale pe care le indicăm din cunoaşterea evoluţiei omenirii – cea protohindusă, cea protopersană, cea egipteano-caldeeană, cea greco-latină şi apoi cea căreia îi aparţinem noi înşine –, aceste civilizaţii au conţinuturi foarte precise, şi că întreaga omenire trebuie să crească în contextul acestor conţinuturi ale civilizaţiei. Dar aşa cum diferiţi oameni pot rămâne în urma propriilor lor posibilităţi de dezvoltare, acest lucru se poate întâmpla şi cu anumite părţi ale omenirii. Este un fenomen care trebuie luat întru totul în considerare, şi anume trebuie ţinut seama de el în epoca noastră, pentru că omenirea pătrunde acum în stadiul de evoluţie al libertăţii şi este lăsată la voia ei să se adapteze la ceea ce îi este prevăzut pentru această epocă şi pentru cea viitoare. Se află oarecum în seama liberului-arbitru uman să rămână în urma a ceea ce îi este prevăzut. Omului izolat, dacă rămâne în urma a ceea ce i-a fost hărăzit, i se opun alţii care se regăsesc în conţinuturile corecte ale evoluţiei; aceşti ceilalţi îl cară atunci oarecum cu ei. Dar, într-un anumit sens, nu înseamnă pentru el un destin prea confortabil, dacă trebuie să simtă cum rămâne într-un anumit sens în urma celorlalţi, care îşi ating scopul corespunzător evoluţiei.

Şi în viaţa omenească, în mare, se poate întâmpla ca unele popoare să-şi atingă ţelul, altele să rămână în urmă. Ţelurile diferitelor popoare sunt şi ele diferite, aşa cum am văzut. Când un popor oarecare îşi atinge ţelul iar altul rămâne în urma ţelului său, atunci se pierde ceva care ar fi putut fi atins numai prin acel popor rămas în urmă, dar, pe de altă parte, poporul întârziat are foarte multe de preluat, care de fapt nu-i corespund câtuşi de puţin şi pe care le preia prin imitaţie de la alte popoare care-şi ating ţelurile.

Asemenea lucruri se întâmplă în evoluţia omenirii; observarea lor este deosebit de importantă în prezent. Azi vom sintetiza unele aspecte, aruncând lumină asupra lor dintr-un anumit punct de vedere, aspecte care ne sunt cunoscute din alte perspective. Noi ştim că timpul scurs din secolul al VIII-lea î.Ch. şi până în secolul al XV-lea coincide cu perioada dezvoltării sufletului raţiunii sau al înţelegerii, la partea propriu-zis civilizată a omenirii. Această evoluţie a sufletului raţiunii sau al înţelegerii începe în secolul al VIII-lea î.Ch. în sudul Europei, în Asia de sud-vest, şi o putem urmări dacă privim începuturile evoluţiei istorice ale poporului grec. Poporul grec mai deţine încă foarte mult din ceea ce putem numi dezvoltarea sufletului senzaţiei, care era adecvat pentru cea de-a treia epocă postatlanteană, epoca egipteano-caldeeană. Atunci totul era evoluţie a sufletului senzaţiei. Atunci omul se dăruia impresiilor lumii exterioare şi în acestea el recepta totodată tot ceea ce preţuia ca fiind cunoştinţele sale, pe care le lăsa să treacă în impulsurile voinţei sale. Întreg omul se considera un membru al întregului Cosmos. El îşi adresa întrebările stelelor şi mişcărilor lor, dacă se punea problema ce ar trebui să facă, ş.a.m.d. Această trăire participativă la lumea exterioară, această vedere a spiritualului în toate detaliile lumii exterioare era ceea ce îi caracteriza pe egipteni în timpul culminării culturii lor, ceea ce trăia în Asia de sud-vest şi care a avut o a doua înflorire târzie la greci. Vechii greci au avut întru totul această dăruire liberă a sufletului către ambianţa exterioară, şi de această dăruire liberă a sufletului, ambianţei exterioare, era legată o percepţie a spiritelor elementale în fenomenele exterioare. Dar apoi s-a dezvoltat la greci ceea ce filosofii greci numesc „nous”, care este o raţiune cosmică generală, şi care a rămas calitatea de bază a evoluţiei sufletului omenesc până în secolul al XV-lea, atingând un punct culminant în secolul al IV-lea d.Ch., după care s-a estompat. Dar toată această evoluţie din secolul al VIII-lea î.Ch. până în secolul al XV-lea d.Ch. dezvoltă, de fapt, ceea ce este raţiunea. Dacă vorbim însă în această epocă despre „raţiune” trebuie să facem abstracţie de ceea ce înţelegem în prezent prin raţiune. Pentru noi raţiunea este ceva pe care-l purtăm numai în noi, pe care-l dezvoltăm în noi şi cu ajutorul căruia înţelegem lumea. Nu aşa stăteau lucrurile la greci şi nici în secolele al XI-lea, al XII-lea, al XIII-lea, când se vorbea despre raţiune. Raţiunea era ceva obiectiv, raţiunea era ceva ce umplea lumea. Raţiunea punea ordine în diferitele fenomene ale lumii. Omul observa lumea şi fenomenele ei şi-şi spunea: Raţiunea lumii este cea care face ca un fenomen să succeadă altuia, care introduce diferitele fenomene într-un întreg mai mare, ş.a.m.d. Capului uman i se atribuia numai faptul că ar participa la această raţiune generală a lumii.

Când vorbim în prezent despre lumină, dacă vrem să practicăm fizica sau fiziologia modernă, spunem: Lumina este în noi. Dar, având conştienţa naivă, niciun om nu va crede că lumina este numai în capul său. La fel de puţin pe cât ar putea spune acum conştienţa naivă: Afară este beznă, lumina este numai în capul meu, la fel de puţin ar fi putut spune grecul sau omul secolelor al XI-lea, al XII-lea: Raţiunea este numai în capul meu. – El spunea: Raţiunea este afară, ea umple lumea, ea ordonează totul. Aşa cum omul devine conştient de lumină prin percepţia sa, tot astfel, îşi spunea, el devine conştient de raţiune. Raţiunea se aprinde cumva în el.

Se lega ceva important de această venire la suprafaţă a raţiunii lumii în evoluţia culturală umană. Mai înainte, când evoluţia culturală se desfăşura sub semnul sufletului senzaţiei, nu se vorbea despre un astfel de principiu al unităţii care ar fi cuprins întreaga lume, atunci se vorbea despre spirite ale plantelor, despre spirite care reglează lumea animalelor, despre spirite ale apei, despre spirite ale aerului etc. Exista o multitudine de entităţi spirituale despre care se vorbea. Despre această multitudine nu vorbea numai politeismul, religia populară, ci în aceia care erau iniţiaţi exista conştienţa că ei au de-a face în afară cu o multitudine de entităţi. Prin faptul că a apărut epoca raţiunii s-a dezvoltat un fel de monism. Raţiunea a devenit ceva unic, care cuprinde întreaga lume; abia prin aceasta s-a dezvoltat, de fapt, caracterul monoteist al religiei, care are treapta sa pregătitoare deja în cea de a treia epocă postatlanteană. Dar ceea ce trebuie să reţinem în mod ştiinţific despre această epocă – cuprinsă între secolele al VIII-lea î.Ch. şi al XV-lea d.Ch. – este faptul că ea constituie epoca de dezvoltare a raţiunii lumii, şi că atunci oamenii gândeau cu totul altfel despre raţiune decât se gândeşte în prezent.

De ce se gândea atunci în mod diferit despre raţiune? Oamenii gândeau altfel despre raţiune din cauză că, atunci când omul era raţional, în timp ce încerca să înţeleagă ceva cu ajutorul raţiunii, el se şi simţea altfel. Omul umbla prin lume, percepea lucrurile prin simţurile sale; dar întotdeauna când gândea el simţea un şoc. Era ca şi cum simţea o trezire mai intensă decât simţea în starea de veghe obişnuită. Şi reflectarea mai era ceva care era resimţită diferit decât în viaţa obişnuită. Înainte de toate, în reflectare omul simţea ceva obiectiv, nu doar pur subiectiv. De aici vine şi faptul că până în secolul al XV-lea, şi încă până în timpuri mai târzii, oamenii aveau faţă de reflectarea mai profundă asupra lucrurilor un sentiment pe care astăzi nu-l mai au. În ziua de azi, omul nu are sentimentul că reflectarea ar trebui să se desfăşoare într-o anumită dispoziţie sufletească. Până în secolul al XV-lea omul avea sentimentul că, de fapt, nu face decât rău în lume, dacă, nefiind bun, totuşi reflectează. El îşi făcea oarecum reproşuri dacă, fiind un om rău, reflecta. Această stare nu mai este resimţită cu adevărat temeinic. În ziua de azi, oamenii gândesc astfel: Eu pot să fiu rău în sufletul meu şi totuşi să gândesc. – Acest lucru nu l-au făcut oamenii până în secolul al XV-lea. Ei simţeau ca un fel de jignire a raţiunii lumii divine dacă gândeau într-o dispoziţie sufletească rea; ei vedeau, aşadar, în actul reflectării ceva real, se simţeau cu sufletul plutind în raţiunea generală a lumii. De unde vine aceasta?

De acolo că oamenii din acea epocă, din secolul al XVIII-lea î.Ch. până în secolul al XV-lea d.Ch., dar mai ales în secolul al IV-lea d.Ch., îşi foloseau în mod expres trupul eteric atunci când reflectau. Nu în sensul că ei şi-ar fi spus: Acum îmi pun în activitate trupul eteric. Dar ceea ce ei simţeau, întreaga lor dispoziţie sufletească era pusă în mişcare de trupul eteric atunci când gândeau. Se poate spune de-a dreptul: Oamenii gândeau în acea perioadă cu trupul eteric. – Şi acesta este aspectul caracteristic, faptul că în secolul al XV-lea oamenii încep să gândească cu trupul fizic. Atunci când gândim, noi folosim forţele pe care trupul eteric le trimite în trupul fizic. Aşadar, aceasta este marea deosebire care rezultă când observăm gândirea dinaintea secolului al XV-lea şi pe cea de după acest secol. Când cercetăm gândirea de dinaintea secolului al XV-lea, vedem că ea se desfăşoară în trupul eteric (vezi desenul, haşurarea luminoasă), ea dă trupului eteric o anumită structură.

desen
plansa 7  Planșa 7
[măreşte imaginea]

Dacă considerăm acum gândirea din zilele noastre, vedem că ea se desfăşoară în trupul fizic (întunecat). Fiecare astfel de linie a trupului eteric produce o copie a sa şi această copie se află în trupul fizic; ceea ce se întâmplă când se gândeşte în omenire de atunci încoace este, aşadar, o amprentare a activităţii eterice în trupul fizic. Evoluţia care a avut loc începând din secolul al XV-lea şi până în secolele al XIX-lea, al XX-lea a constat în faptul că omul şi-a scos tot mai mult gândirea din trupul eteric şi că el rămâne la această imagine-umbră pe care o obţine în trupul fizic din gândurile originare, aflate în trupul eteric. Deci în a cincea epocă postatlanteană este într-adevăr aşa, că oamenii gândesc de fapt cu trupul fizic, care este, în fond, doar o imagine-umbră a ceea ce a fost cândva gândire cosmică, aşadar că începând din acel timp în omenire trăieşte numai o imagine-umbră a gândirii cosmice.

Vedeţi dumneavoastră, în fond tot ce a apărut după secolul al XV-lea, ceea ce s-a constituit ca matematică mai nouă, ca ştiinţă a naturii mai nouă ş.a.m.d., este imagine-umbră, fantomă a gândirii anterioare; nu mai are viaţă. Omenirea nu-şi face în prezent nicio idee despre cât de vie era gândirea mai înainte. Omul, în acele timpuri vechi, se simţea înviorat în gândirea sa; el era bucuros când putea să gândească, căci gândirea era pentru el un elixir al sufletului. Faptul că gândirea l-ar putea obosi pe om nu era o concepţie a acelui timp. Omul putea obosi într-o oarecare măsură prin altceva, dar când putea gândi cu adevărat el percepea aceasta ca pe o împrospătare, ca pe un elixir al sufletului, el o simţea ca pe un har de care avea parte, atunci când putea trăi în gânduri.

Dar această schimbare din starea sufletească s-a produs, şi noi mai avem astăzi în gândire numai ceva de natura umbrei. De aici vine şi marea dificultate de a-l aduce pe om din gândire într-o stare de avânt oarecare, de entuziasm. Plecând de la gândire poţi prezenta omului modern toate lucrurile posibile, dar el nu intră în stare de entuziasm. Totuşi, aceasta este ceea ce trebuie el să înveţe. Omul trebuie să devină conştient că gândirea modernă este o imagine-umbră şi că această imagine-umbră care este gândirea modernă nu trebuie să rămână imagine-umbră, ci ea trebuie să fie vivifiată pentru a deveni imaginaţiune. O încercare de a face din gândirea modernă imaginaţiune apare, de exemplu, într-o carte cum este Teosofia mea sau în Ştiinţa ocultă, în care sunt introduse peste tot în gândire imagini, pentru ca gândirea să fie chemată la imaginaţiune, aşadar, din nou la viaţă. În caz contrar, omenirea s-ar pustii în întregime. Am putea răspândi erudiţie seacă oricât de departe, dar această erudiţie nu ar putea concentra forţele pentru a ajunge la voinţă şi nu ar înflăcăra dacă în această gândire-umbră, în această fantomă a gândirii care a pătruns în timpul mai nou în omenire nu ar pătrunde din nou viaţa imaginativă.

Aceasta este, aş spune, marea problemă de destin a civilizaţiei mai noi: aceea de a se recunoaşte cum, pe de o parte, gândirea tinde să devină o fiinţă-umbră, cum oamenii se retrag tot mai mult în această gândire, în care se încapsulează, şi cum, pe lângă aceasta, ceea ce trece în voinţă devine, de fapt, o predare către instinctele umane. Cu cât gândirea va fi mai puțin capabilă să asimileze imaginaţiune, cu atât mai mult întregul interes a ceea ce trăieşte în viaţa socială exterioară va trece în instincte. Omenirea mai veche, cel puţin în acele timpuri care au purtat civilizaţia, primea – aceasta o puteţi desprinde din ultimele mele conferinţe –, din întregul ei organism, ceea ce era spiritual. Omul modern nu primeşte ceva spiritual decât din capul său, din această cauză el se lasă, cu privire la voinţă, în voia imboldurilor sale, a instinctelor sale. Acesta este marele pericol, ca oamenii să devină din ce în ce mai mult oameni ai capului, iar în ceea ce priveşte voinţa să se lase în voia instinctelor, ceea ce conduce de la sine înţeles la situaţii sociale cum sunt cele care se întâlnesc în estul Europei şi se manifestă infectând şi la noi, pretutindeni. Acest lucru se întâmplă pentru că gândirea a devenit imagine-umbră. Nu se poate atrage suficient de des atenţia asupra acestor aspecte. Tocmai din astfel de fundamente vor înţelege oamenii ce vrea, de fapt, ştiinţa spiritului de orientare antroposofică. Ea vrea ca imaginea-umbră să redevină o fiinţă vie, ca printre oameni să circule din nou ceea ce cuprinde întregul om. Acest lucru nu se poate însă întâmpla dacă gândirea rămâne imagine-umbră, dacă imaginaţiunile nu pătrund din nou în gândire, dacă numărul, de exemplu, nu este vivifiat aşa cum am arătat când m-am referit la omul alcătuit din şapte părţi, care de fapt sunt nouă, dar la care a doua şi a treia parte, respectiv a şasea şi a şaptea parte se unesc în aşa fel încât devin o unitate, aşa că rezultă şapte, când se însumează cele nouă părţi componente. Această cuprindere interioară a ceea ce i-a fost dat cândva omului dinăuntru trebuie să fie năzuinţa actuală. În această privinţă trebuie luat foarte în serios ceea ce este caracterizat tocmai din această perspectivă prin ştiinţa spiritului de orientare antroposofică.

Pe de altă parte aţi văzut cum gândirea a căpătat un caracter de umbră, şi din această cauză în ordinul iezuiţilor a fost creată o metodă care aduce viaţă în această gândire, sub un anumit aspect. Exerciţiile iezuite urmăresc să aducă viaţă în gândire. Dar ei o fac reînnoind vechea viaţă; ei nu lucrează în sensul imaginaţiunii sau prin imaginaţiune, ci lucrează prin voinţă, care joacă un mare rol îndeosebi în exerciţiile iezuite. Omenirea actuală ar trebui să înţeleagă, dar o face mult prea puţin, că într-o colectivitate iezuită orice viaţă sufletească este cu totul altceva decât la ceilalţi oameni. Ceilalţi oameni ai prezentului au o altă structură sufletească decât aceia care devin iezuiţi. Iezuiţii lucrează dintr-o voinţă cosmică ce nu se poate contesta. De aceea ei văd anumite corelaţii care există, corelații care mai sunt văzute cel mult de câteva alte Ordine, care în schimb sunt combătute la cuţit de iezuiţi. Faptul că în gândirea-umbră intervine realitate, este ceea ce face din iezuit un altfel de om decât oamenii civilizaţiei moderne, care nu mai gândesc decât cel mult în imagini-umbră, din care cauză ei, de fapt, dorm, pentru că gândirea nu intervine în organismul lor, ea nu vibrează în sângele lor, nu curge cu adevărat prin sistemul lor nervos.

Cred că nimeni nu a văzut încă niciodată un iezuit dotat care să fie nervos, în timp ce erudiţia modernă şi instrucţia modernă devin din ce în ce mai irascibile. Când devine omul nervos? Când se afirmă nervii fizici. Atunci se afirmă ceva care din punct de vedere fizic, de fapt, nu are nicio justificare să se afirme, pentru că este acolo doar pentru a conduce spiritualul. Aceste lucruri sunt intim corelate cu distorsionarea esenţei educaţiei noastre moderne, şi iezuitismul este, dintr-un punct de vedere, pe care noi trebuie să-l combatem cu hotărâre, dar tocmai dintr-un punct de vedere al vitalizării gândirii, ceva care merge împreună cu lumea, chiar dacă merge înapoi ca racul. Dar el merge, nu stă pe loc, în timp ce ştiinţa noastră, aşa cum se prectică ea în prezent, nu-l cuprinde în niciun fel pe om.

Dacă îmi este îngăduit să indic aici ceva, trebuie să spun: Am exprimat în repetate rânduri durerea pe care ţi-o pricinuieşte faptul că omul modern, care poate gândi toate lucrurile posibile, care este atât de teribil de deştept, dar care nu este integrat în mod viu, cu nicio fibră a vieţii sale, în actualitate, nu vede ce se întâmplă în jurul său; el nu vede ce se petrece în jurul său, nu vrea să participe la ceea ce se întâmplă în lume. În ceea ce-l priveşte pe iezuit, lucrurile stau altfel. Iezuitul, care aduce la mobilizare întregul om, vede ce vibrează în lume. De aceea aş vrea să vă citesc câteva cuvinte dintr-un manifest iezuit actual, din care veţi vedea ce fel de viaţă pulsează acolo:

„Pentru toţi cei care iau în serios principiile creştine, pentru care binele poporului este cu adevărat o chestiune de inimă, pentru cei cărora cuvântul mântuitor «Misereor super turbam»* le-a pătruns o dată adânc în suflet, pentru toţi aceştia a sosit timpul în care, purtaţi de valurile puternicei maree de furtună a bolşevismului, pot lucra cu mai mult succes cu poporul şi pentru popor. Trebuie numai să nu fie prea şovăitori. Aşadar, se impune combaterea fundamentală şi omnilaterală a «capitalismului», a exploatării şi secătuirii poporului, sublinierea mai clară a datoriei muncii şi pentru stările superioare, procurarea de locuinţe demne de om pentru milioane de tovarăşi ai poporului, chiar dacă aceasta impune revendicarea şi utilizarea palatelor şi a locuinţelor mai mari, exploatarea comorilor Pământului, a forţelor apei şi aerului nu pentru trusturi şi sindicate, ci pentru binele comun, pentru ridicarea nivelului şi culturalizării maselor, participarea tuturor cercurilor populare la administrarea şi conducerea statului, folosirea sistemului de consilii, alături de o reprezentare parlamentară a maselor şi o reprezentare adecvată şi cu drepturi egale a stărilor, pentru a împiedica în mod corect «izolarea maselor de aparatul de stat» pe drept criticată de Lenin [...]. Dumnezeu a dat bunurile Pământului pentru toţi oamenii, nu pentru ca unii să se lăfăie într-o opulenţă excesivă, iar alte milioane să lâncezească într-o sărăcie fizică şi morală la fel de primejdioasă...”

* „Milă îmi este de mulțime” Marcu 8.2 (n.tr.)

Vedeţi dumneavoastră, acesta este focul care simte ceva din ceea ce se petrece. Acesta este un om care în restul cărţii combate cu severitate bolşevismul, care, desigur, nu vrea să ştie nimic despre bolşevism, dar nu stă ca cineva care s-a aşezat frumos pe un scaun şi nu observă focul din lume în jurul lui, ci un om care îl observă şi care ştie ce vrea, pentru că vede.

Oamenii au ajuns doar să reflecteze asupra problemelor lumii şi, în rest, lasă lucrurile să se desfăşoare aşa cum se desfăşoară ele. Acest lucru trebuie evidenţiat, că omul mai are în el şi altceva decât simple gânduri prin care reflectează, şi, de fapt, nu se sinchiseşte de esenţa lumii. În această privinţă, este suficient să indicăm ce anume este, de exemplu, Societatea teosofică. Societatea teosofică îi indică pe marii iniţiaţi care stau undeva; desigur, aceasta o poate face în mod îndreptăţit. Dar nu este vorba de faptul că ei se află acolo, ci de modul în care cei care vorbesc despre ei fac aceasta. Teosofii îşi imaginează că marii iniţiaţi conduc lumea; ei înşişi au gânduri bune pe care le lasă să radieze în toate direcţiile, şi apoi vorbesc despre conducerea lumii, vorbesc despre epocile lumii, despre impulsurile lumii. Dacă se ajunge însă cu adevărat ca ceva real, cum este antroposofia, să trebuiască să trăiască în mod necesar în mersul real al lumii, pentru că nu poate fi altfel, acest lucru este considerat incomod, pentru că atunci nu ai mai putea sta aşezat pe scaun, ci ar trebui să participi la ceea ce se întâmplă în lume.

Trebuie să subliniem cu precizie felul în care ceea ce este raţiune, a devenit în om o umbră, pentru că ea a fost trăită mai înainte în trupul eteric şi acum a alunecat cumva în trupul fizic, unde duce doar o existenţă subiectivă. Dar ea poate să devină vie prin imaginaţiune. Atunci raţiunea va conduce la sufletul conştienţei, şi acest suflet al conştienţei poate fi înţeles drept real numai atunci când el îşi simte Eul în sine ca fiind veşnic, şi când vede cum acest Eu coboară pentru incorporare din lumi spiritual-sufleteşti, şi cum merge prin poarta morţii din nou în lumile spiritual-sufleteşti. Dacă este înţeleasă această entitate interioară spiritual-sufletească a Eului, atunci imaginea-umbră a raţiunii poate fi umplută cu realitate. Căci această imagine-umbră a raţiunii trebuie încărcată cu realitate plecând de la Eu.

Este necesar să fie văzut că există o gândire vie. Căci ce cunoaşte omul începând din secolul al XV-lea? – El cunoaşte doar gândirea logică, el nu cunoaşte gândirea vie. Şi asupra acestui lucru am atras atenţia în repetate rânduri. Ce este gândirea vie? – Vreau să dau un exemplu la îndemână. Eu am scris în 1892 Filosofia libertății. Această Filosofie a libertății are un anumit conţinut. În 1903 am scris Teosofia, care are şi ea un anumit conţinut. În Teosofia este vorba despre trupul eteric, trup astral ş.a.m.d. În Filosofia libertății nu se vorbeşte despre acestea. Acum vin acei oameni care cunosc numai mortul logic, numai cadavrul gândirii şi spun: Da, eu citesc Filosofia libertății şi nu pot să extrag din ea nicio noţiune privind trupul eteric, trupul astral; nu merge, nu le obţin din noţiunile care se află acolo. – Dar este ca şi cum aş avea în faţă un băiat de cinci ani şi aş dori să fac din el un bărbat de şaizeci de ani şi pentru aceasta vreau să îl întind în lungime şi să îl trag în lăţime! Nu-mi este îngăduit să pun în locul viului un proces mecanic lipsit de viaţă. Dar reprezentaţi-vă Filosofia libertății ca fiind ceva viu, ceea ce şi este cu adevărat, imaginaţi-vă că ea se dezvoltă; din ea creşte ceva ce numai cel care vrea să „extragă” din noţiuni ceva nu poate obţine din aceasta. Pe aceasta se bazează toate reproşurile privind contradicţiile că nu se poate înţelege ce este gândirea vie, în opoziţie cu gândirea moartă care domină în prezent întreaga lume, întreaga civilizaţie. În lumea viului, lucrurile se dezvoltă din interior înspre afară. Cel care are părul alb, a avut mai înainte păr negru, el nu l-a dobândit vopsindu-l în alb, ci l-a primit din interior. Ceea ce urcă şi coboară se dezvoltă din interior, şi la fel stau lucrurile şi cu gândirea vie. În prezent însă oamenii vor doar să dezvolte concluzii, vor să simtă numai logica exterioară. Ce este logica? Logica este anatomia gândirii, iar anatomia se studiază pe cadavre, iar logica este studiată pe cadavrul gândirii. Este, desigur, justificat să se studieze anatomia pe cadavru. La fel de justificat este să studiezi logica pe cadavrul gândirii! Dar niciodată nu se va putea înţelege viaţa pe cele studiate pe un cadavru. Despre aceasta este vorba cu adevărat dacă vrei în ziua de azi să iei parte în mod viu, cu tot sufletul, la ceea ce freamătă şi urzeşte în lume. Trebuie să atragem mereu atenţia asupra acestui aspect al problemei pentru că avem nevoie, în sensul bunei evoluţii a lumii, în sensul bunei evoluţii a oamenilor, de o vivifiere a gândirii care astăzi a devenit o umbră. Această transformare în umbră a gândirii a atins punctul culminant la mijlocul secolului al XIX-lea. Din această cauză, la acest mijloc de secol al XIX-lea au avut loc evenimente care au captivat omenirea. Chiar dacă ele nu au fost mari ca atare, dacă sunt puse la locul corect, apar ca fiind mari.

Să luăm sfârşitul anilor cincizeci. Apar atunci «Originea speciilor» a lui Darwin [ Nota 52 ], «Principiile economiei politice» a lui Marx [ Nota 53 ], ca şi «Psihofizica» de Gustav Theodor Fechner [ Nota 54 ], în care se face încercarea de a descoperi psihicul, sufletescul, prin experiment exterior. În aceeaşi perioadă omenirii îi este făcută cunoscută descoperirea fascinantă a analizei spectrale a lui Kirchhoff şi Bunsen [ Nota 55 ], prin care se arată oarecum că oriunde te-ai uita în Univers se găseşte aceeaşi materialitate. Într-un anumit sens, la acest mijloc al secolului al XIX-lea s-a făcut totul pentru a fascina oamenii cu ideea că gândirea trebuie să rămână subiectivă, anume tocmai de natura umbrei, şi în niciun caz nu trebuie ca ea să intervină în exterior, astfel încât nu-ţi este câtuşi de puţin permis să-ţi reprezinţi că în lume ar exista raţiune, „nous”, sau că în Cosmos ar exista ceva viu.

Aceasta este ceea ce a făcut ca acest secol al XIX-lea să fie atât de nefilosofic, dar, în fond şi atât de inactiv, și ceea ce a determinat ca în timp ce relaţiile economice au devenit din ce în ce mai complicate, comerţul mondial să se extindă, devenind economie mondială, astfel încât realmente întregul Pământ a devenit un domeniu economic, încât tocmai această gândire cu caracter de umbră nu putea cuprinde realitatea tot mai impunătoare. Aceasta este tragedia perioadei celei mai moderne. Relaţiile economice au devenit din ce în ce mai masive și puternice, din ce în ce mai brutale, gândirea omenească a rămas cu caracter de umbră, iar umbrele nici atât nu mai puteau pătrunde în ceea ce se desfăşura exterior, în realitatea economică brutală.

Este ceea ce constituie mizeria noastră prezentă. Când un om crede într-adevăr că el este organizat mai fin şi că are o necesitate pentru spiritual, el se obişnuieşte să facă pe cât se poate o figură lungă, să vorbească fals şi să spună cum trebuie să te ridici de la realitatea brutală, căci spiritualul poate fi cuprins, în fond, numai în mistică. Gândirea a devenit atât de fină, încât trebuie să părăsească realitatea, deoarece ea piere imediat în existenţa ei de umbră atunci când vrea să pătrundă în realitatea brutală. Realitatea evoluează dedesubt, după instinctele care proliferează şi brutalizează Noi vedem plutind sus nonsensul gras al misticii şi al concepţiilor despre viaţă şi al teosofiilor şi jos viaţa desfăşurându-se în mod brutal. Este ceva care, pentru vindecarea omenirii, trebuie să înceteze. Gândirea trebuie să fie vivifiată, şi gândul trebuie să devină atât de puternic, încât să nu trebuiască să se retragă în faţa realității brutale, ci să se poată cufunda în această realitate brutală, să poată trăi ca spirit în această realitate brutală; atunci realitatea nu va mai fi brutală. Acest lucru trebuie înţeles.

Ceea ce nu se înţelege în toate direcţiile posibile este faptul că, atunci când în ea trăieşte fiinţa lumii, gândirea nu poate fi altfel decât să-şi reverse forţa peste toate lucrurile. Este ceva de la sine-înţeles. Dar pentru această gândire modernă este un sacrilegiu, atunci când apare o gândire care nu poate fi deloc altfel decât să-şi întindă firele înspre diferitele domenii. Ceea ce trebuie să constituie gravitatea vieţii din ziua de astăzi, este faptul că trebuie înţeles: Noi am avut în gândire, şi anume pe bună dreptate, o imagine-umbră; dar a venit vremea să se introducă în această imagine-umbră de gândire viaţă, pentru ca din această viaţă a gândirii, din această viaţă sufletească interioară să-şi poată primi imboldurile sociale viaţa exterioară fizic-sensibilă.

Despre aceasta vom vorbi în continuare mâine.