Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNTREBĂRI OMENEȘTI, RĂSPUNSURI COSMICE

GA 213


CONFERINŢA a VII-a

Dornach, 8 iulie 1922

Dacă am vorbit ceva mai în detaliu despre Franz Brentano, acest lucru se datorează faptului că prima lucrare din opera postumă a acestui eminent filosof, pe care au publicat-o discipolii săi, a fost o scriere despre viaţa lui Iisus, despre învățătura lui Iisus. Acesta a fost prilejul exterior de care m-am legat. Urmăream însă şi ceva mai profund descriindu-vă viaţa acestui filosof. Voiam să arăt, prin exemplul unui om care a căutat realmente adevărul cu toată fiinţa, nu numai cu intelectul sau cu ştiinţa sa, felul în care a trebuit să se insereze o astfel de personalitate în viaţa spirituală din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Născut în 1838, Franz Brentano era deci student în epoca în care în civilizaţia modernă şi-a făcut apariţia mentalitatea ştiințifică. Şi fiind student era, aşa cum aţi văzut, şi un fervent catolic, calitate în care susţinea ferm credinţa în lumea spirituală, dar numai în cadrul autorizat de practica religioasă catolică şi teologia catolică. Şi acest om, care ajunsese deci, în acest mod, să conceapă lumea spirituală, nemurirea sufletului, existenţa lui Dumnezeu etc. ca pe ceva de la sine înțeles, a devenit om de ştiinţă, şi asta în sensul cel mai conştiincios cu putinţă, într-o epocă în care gândirea ştiințifică era totul. Astfel că, mai mult decât la oricare altă personalitate, atunci când îl cunoşti pe Franz Brentano nu poţi avea decât următorul sentiment: este o ființă de o profundă spiritualitate, dar care nu a putut să se ridice dincolo de mentalitatea natural-ştiinţifică a secolului al XIX-lea, să răzbată cu spiritualitatea sa la o reală percepţie a vieţii spirituale. De fapt, nu cunosc o altă personalitate din epoca modernă la care necesitatea concepţiei antroposofice despre lume să se facă simţită într-un mod atât de caracteristic. În orice moment ai fi tentat să spui: Franz Brentano nu trebuia să mai facă decât un pas sau doi pentru a ajunge la antroposofie. Nu a ajuns la ea pentru că a vrut neapărat să se ţină de ceea ce era uzual pe plan ştiinţific. Prin ceea ce am descris ieri ca trăsătură caracteristică a persoanei sale, prin seriozitatea de care dădea dovadă în tot ceea ce rostea, Franz Brentano dădea deja impresia că ar fi putut deveni un fel de ghid pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Dumneavoastră, pe bună dreptate, puteţi obiecta: Cum se face atunci că această personalitate a rămas total necunoscută în cercurile cele mai largi? Franz Brentano nu era cunoscut decât într-un cerc destul de restrâns de discipoli. Toţi aceşti discipoli au primit de la el cele mai profunde impulsuri. Constaţi şi acum acest lucru, în acţiunea celor care sunt elevii acestor elevi, căci ei sunt, de fapt, cei care mai sunt astăzi aici. Franz Brentano a făcut o impresie puternică asupra unui cerc restrâns de oameni. Şi, cu certitudine, starea de spirit a majorităţii elevilor din acest cerc faţă de Brentano este de aşa natură încât ei îl resimt ca pe unul dintre oamenii cei mai incitanţi, cei mai importanţi pentru multe secole de aici înainte.

Pe de altă parte, chiar faptul că Brentano rămâne necunoscut în cercurile cele mai largi este caracteristic întregii evoluţii a civilizaţiei secolului al XIX-lea. S-ar putea cita o serie de personalităţi care, într-un sens sau altul, sunt de asemenea reprezentanţi ai vieţii spirituale a secolului al XIX-lea. Dar oricât ai căuta, nu găseşti o personalitate la fel de semnificativă, de marcantă, precum Franz Brentano. De aceea aş vrea să spun: la Franz Brentano se observă în mod clar faptul că ştiinţa, sub forma pe care a luat-o în secolul al XIX-lea, a dobândit, o mare autoritate, dar că, în ciuda acestei autorităţi, ea nu poate exercita un rol spiritual conducător în tot ceea ce înseamnă cultură. Pentru a ajunge aici, ştiinţele naturii trebuie mai întâi să găsească o reformulare spiritual-ştiinţifică; atunci ar avea în ele tot ceea ce este necesar pentru ca, împreună cu ştiinţa spiritului, să poată prelua într-un anume fel rolul conducător în viaţa spirituală a omenirii.

Pentru a înțelege aceasta va trebui să adoptăm astăzi o perspectivă mai largă. Dacă ne întoarcem privirile spre epocile cele mai timpurii ale omenirii, ştim că pe atunci domnea, ca facultate general-umană, un fel de clarvedere onirică, la care iniţiaţii Misteriilor au adăugat cunoaşterea superioară suprasensibilă, dar şi cunoştinţe despre lumea senzorială.

Dacă ne întoarcem la timpurile foarte vechi ale evoluţiei omenirii nu vom găsi nicio diferenţă în modul de tratare, indiferent dacă era vorba de lumea fizică sau de lumea suprasensibilă. Întreaga viaţă spirituală a pornit în principal din şcolile misteriale, care erau în acelaşi timp biserici şi centre artistice. Dar această viaţă spirituală a influenţat în acele timpuri în mod profund întreaga viaţă omenească, atât cea statală cât şi cea economică. Cei care se ocupau de problemele statale, dar şi cei care voiau să imprime impulsuri noi în viaţa economică, cereau sfatul preoţilor din Misterii. Pe atunci nu exista o separare efectivă între elementul religios şi elementul ştiinţific. Conducătorii vieţii religioase erau în general călăuzele vieţii spirituale şi tot ei dădeau şi tonul în ştiinţe. Dar, treptat, evoluţia omenirii a fost marcată de o separare a curentelor vieţii omeneşti, care la obârşii formau o unitate. Religia s-a separat de ştiinţă, de artă.

Faptul s-a petrecut însă lent şi progresiv. Dacă ne întoarcem privirile spre Grecia antică observăm că în această ţară nu exista o ştiinţă a naturii în stilul celei din prezent şi lângă ea o filosofie, ci filosofia greacă se preocupa în mod egal şi de ştiinţele naturii. Ştiinţele naturii nu existau separat. Dar pe măsură ce în Grecia filosofia se afirma ca ceva autonom, elementul pur religios s-a separat de această filosofie. Desigur, adevărurile despre lucrurile cele mai profunde au continuat să fie luate din Misterii; dar conţinutul învățământului misterial începuse deja să fie criticat în Grecia, în special în Grecia de mai târziu, din punctul de vedere al raţiunii filosofice. Totuşi revelaţia religioasă s-a perpetuat, şi chiar şi la apariţia Misteriului de pe Golgota ea a fost în principal cea care a căutat să înțeleagă acest Misteriu. Nimeni nu-şi poate face astăzi o reprezentare corectă despre teologia raţională, care încă mai exista în primele secole ale civilizaţiei europene; ei o numesc în mod dispreţuitor „gnosă”, sau ceva similar. Dar această gnosă era clădită pe o înțelegere vastă a spiritualităţii. Ea avea o conştienţă perfectă a faptului că problemele spirituale trebuie înțelese în acelaşi fel cum este înţeleasă de noi astăzi gravitaţia, să zicem, ori fenomenele luminoase sau orice alt principiu fizic. Pe atunci nu exista conştienţa unei separaţii între ştiinţă şi viaţa religioasă. Chiar şi pe tărâmul vieţii creştine, primii părinţi ai Bisericii, primii mari învățători ai creştinismului aveau convingerea că trebuiau să trateze cunoaşterea ca pe ceva unitar. Desigur, separarea în cadrul civilizaţiei greceşti a vieţii religioase exista deja, dar atunci când se trata o problemă de natură spirituală se avea în vedere atât aspectul religios cât şi cel raţional, pur fizic. Acest lucru s-a schimbat odată cu intrarea în Evul Mediu. Atunci s-a născut scolastica, care făcea o diferenţă strictă – am spus deja ieri acest lucru – între ştiinţa omenească şi cunoaşterea propriu-zisă a spiritualului. Această cunoaştere nu putea fi dobândită prin forţele de cunoaştere omeneşti autonome, ci numai prin revelaţie, prin presupunerea existenţei revelaţiilor. Şi, progresiv, s-a ajuns să se spună: Prin propria sa facultate cognitivă omul nu poate pătrunde adevărurile cele mai înalte. El trebuie să le ia aşa cum îi sunt date de către Biserică, drept revelaţie. Ştiinţa omenească nu se poate extinde decât asupra a ceea ce îi dau simţurile şi, aşa cum am mai spus ieri, nu poate face altceva decât să tragă unele concluzii din ceea ce îi oferă simţurile drept adevăruri.

S-a făcut astfel o separare netă între o ştiinţă ce se raporta la lumea senzorială şi ceea ce reprezenta un conţinut al revelaţiei. În multe privinţe, ultimele trei până la cinci secole au devenit fără îndoială extrem de importante pentru evoluţia omenirii moderne. Dacă ai fi spus unui om din acele timpuri vechi, în care religia şi ştiinţa erau una, dacă i-ai fi spus că religia nu era bazată pe facultatea de cunoaştere umană, el ar fi găsit aşa ceva drept absurd; căci toate religiile sunt la origine ieşite din cunoaşterea omenească. Numai că se spunea că, dacă omul se limitează la conştienţa cotidiană, el nu poate ajunge la adevărurile cele mai înalte; trebuie mai întâi să-şi înalțe această conştienţă la o treaptă superioară. Cei vechi spuneau aproape acelaşi lucru cu ceea ce eşti silit să spui astăzi, aşa cum am făcut-o eu, de pildă, în cărţile mele Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? şi Ştiinţa ocultă în rezumat, partea a doua, şi anume că fiinţa umană trebuie, printr-o disciplinare precisă a facultăţilor sale sufleteşti, să urce mai multe trepte pentru a ajunge la cunoştinţe superioare. – Este ceea ce se spunea şi în timpurile antice. Atunci omul era conştient de următorul lucru: Nivelul obişnuit de conştienţă nu îţi permite să cunoşti decât ceea ce există în jurul tău; dar această conştienţă poate fi perfecţionată, astfel încât să poţi ajunge la adevăruri suprasenzoriale. Aşadar, în Antichitate nu s-a spus niciodată că o revelaţie s-ar putea apropia de om fără participarea sa. Acest lucru ar fi fost resimţit ca un nonsens. Toate dogmele cuprinse în diferitele învățături religioase au la origine astfel de adevăruri iniţiatice. În zilele noastre, omul spune foarte uşor: Dogmele, precum cea a Trinităţii, sau a încarnării, trebuie să fie revelate, pe ele nu le poţi percepe cu ajutorul facultăţilor cognitive omeneşti. Dar la origine ele s-au născut totuşi prin facultăţile cognitive omeneşti.

Iar în Evul Mediu s-a produs o schimbare, prin aceea că oamenii au început să facă tot mai mult apel la intelectul lor. Acest lucru se poate observa, de exemplu, la scolastici, unde intelectul era utilizat pe o scară mare, însă doar referitor la lumea senzorială, şi unde nici măcar în cercurile în care s-au perpetuat vechile dogme ca învățături revelate nu se mai simţea putinţa, în acest stadiu de evoluţie al omenirii, de a se dezvolta forţe de cunoaştere superioare. Atunci i s-a refuzat omului dreptul de a-şi croi drum spre lumea suprasensibilă prin facultăţi de cunoaştere superioare. S-a preluat atunci prin tradiţie, prin documente istorice, ceea ce în timpurile vechi se obţinea fără probleme printr-o cunoaştere omenească reală, şi s-a spus că nu este îngăduit să se cerceteze cu ajutorul ştiinţei omeneşti.

Încet, încet s-a instalat faţă de cunoaştere această atitudine. S-a luat treptat obiceiul să se numească credinţă ceea ce altădată fusese o ştiinţă, la care însă nu te puteai încumeta să te înalți. Şi se numea ştiinţă doar ceea ce era dobândit prin facultăţi omeneşti de cunoaştere despre lumea senzorială. Această doctrină s-a dezvoltat din ce în ce mai puternic, în special în catolicism. Dar, aşa cum am subliniat şi ieri, întreaga mentalitate ştiinţifică modernă nu este, în fond, altceva decât o fiică a acestei scolastici. S-a rămas la punctul de vedere care afirmă că intelectul uman nu poate cunoaşte decât natura, şi nu a mai existat preocuparea de a se dobândi cunoştinţe suprasensibile. S-a spus că omul nu poate cuceri, prin facultăţile sale, aceste cunoştinţe. S-a lăsat în seama credinţei faptul de a accepta sau nu vechile cunoştinţe, ca dogme transmise prin tradiţie.

După secolul al XVIII-lea, care proclamase deja domnia cunoaşterii pur senzoriale şi a ceea ce poţi să extragi din ea prin concluzii raţionale, s-a cristalizat în secolul al XIX-lea tendinţa de a considera ştiinţă numai ceea ce se dobândeşte prin aplicarea facultăţilor umane la lumea sensibilă. Iar în această privinţă performanţele secolului al XIX-lea sunt uriaşe, lucru care prin aplicarea metodelor ştiinţifice continuă să conducă şi acum la realizări importante în domeniul cercetării ştiinţifice.

Ultima ascensiune în lumea spirituală care a avut loc în spaţiul public s-a produs la trecerea dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea prin mişcarea cunoscută sub numele de idealismul german. Acestui idealism german i-a premers un filosof precum Kant, care a vrut să enunţe şi filosofic separaţia dintre ştiinţă şi credinţă [ Nota 28 ]. Au urmat apoi acei gânditori energici, Fichte, Schelling şi Hegel, care au stat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea ca ultimi piloni, fiindcă ei au vrut să meargă în continuare cu facultăţile cognitive omeneşti şi nu cu simpla cunoaştere senzorială şi ceea ce se poate deduce prin ea.

Fichte, Schelling şi Hegel sunt foarte diferiţi unul de altul. Fichte a pornit de la Eul uman, a dezvoltat o forţă de necrezut tocmai în înțelegerea Eului uman şi a căutat să-şi aducă lumea mai aproape prin cunoaştere, pornind de la Eul uman. Schelling a construit o concepţie despre lume plină de fantezie. Acest elan pus în slujba creării unui edificiu de gânduri plin de fantezie l-a condus chiar aproape de înțelegerea Misteriilor. Hegel credea în gândurile însele şi credea că în gândul pe care omul îl cuprinde cu gândirea trăieşte nemijlocit veşnicul. Hegel a exprimat un foarte frumos gând spunând că ar vrea să cunoască spiritul şi să-l cucerească din punctul de vedere al gândului [ Nota 29 ]. Numai cel care percepe la Hegel această aspiraţie generală, această căutare continuă a spiritului, poate manifesta atracţie faţă de acest filosof. Căci atunci când citeşti Hegel şi observi cum îşi înşiruie gândurile – majoritatea oamenilor încetează foarte repede lectura lor – îţi dai seama că, în ciuda credinţei sale în spiritualitatea gândului, el este un spirit îngrozitor de abstract. Aşa se face că, deşi la Hegel impulsul către spirit, de care era animat, era extrem de puternic, el nu a putut transmite omenirii decât un inventar de concepte abstracte.

Din ce motiv s-a întâmplat aceasta? Este un fapt cât se poate de tragic că aceşti autentici şi puternici gânditori, precum Fichte, Schelling şi Hegel, nu au putut răzbate până la spiritualitate.

Acest lucru se întâmplă pentru că în civilizaţie, în general, omenirea nu era încă, la acea dată, matură pentru a deschide cu adevărat porţile lumii spirituale. Fichte, Schelling şi Hegel au ajuns numai până la gând. Dar ce este gândul care trăieşte în om în starea de conştienţă obişnuită?

Aduceţi-vă aminte ce am spus acum câtva timp. Dacă urmărim viaţa unui om de la naşterea până la moartea sa, avem în faţă omul ca fiinţă vie; sufletul şi spiritul încălzesc şi iluminează fiinţa fizică ce se află în faţa noastră. Când omul a murit pentru lumea fizică, în lumea fizică rămâne cadavrul. Noi înmormântăm sau incinerăm acest cadavru. Gândiţi-vă numai ce deosebire enormă există – pentru cineva care examinează fără prejudecăţi viaţa – între un om viu şi un cadavru. Dacă încercați măcar o dată să înţelegeți cu inima dumneavoastră această diferenţă, atunci veţi putea resimţi ceea ce trebuie să spună omul de ştiinţă a spiritului în legătură cu o altă fază a vieţii, cea în care fiinţa umană se află între moarte şi o nouă naştere, şi anume faptul că ea trăieşte ca fiinţă sufletesc spirituală într-o lume sufletesc-spirituală, că se dezvoltă în ea, că, în timp ce pe Pământ devii bătrân, în lumea spirituală devii din ce în de mai tânăr, până în momentul în care găseşti din nou drumul de întoarcere aici jos, către un înveliş fizic. Ceea ce trăieşte atunci în om poate fi perceput cu ajutorul forţelor spirituale superioare, la fel cum poate fi perceput cu ajutorul forţelor spirituale superioare ceea ce trăieşte într-un om fizic. Şi atunci poţi să îți pui întrebarea: Ce subzistă la naşterea unui om din tot ceea ce s-a arătat acestuia acolo sus, în lumea spirituală, înainte ca spiritual-sufletescul său să fi coborât? Ceea ce a rămas în om – şi poate fi perceput – sunt gândurile sale. Dar aceste gânduri, pe care omul le poartă în sine aici pe Pământ prin intermediul corpului său fizic, sunt cadavrul acelor gânduri care îi parvin atunci când trăieşte în lumea spiritual-sufletească între moarte şi o nouă naştere. Gândurile abstracte pe care le avem aici sunt pur şi simplu cadavre în raport cu ceea ce trăieşte în om între moarte şi o nouă naştere, aşa cum este cadavrul în lumea fizică în raport cu omul viu, înainte ca acesta să moară.

Cel care nu vrea să-şi ia avânt şi să dea viaţă gândurilor abstracte nu lasă să trăiască în sine, prin lumea gândirii curente, decât cadavrul a ceea ce purta în el înainte de coborârea pe Pământ. Şi oricât de sublime au putut fi gândurile lor, în Fichte, Schelling şi Hegel nu trăiau decât cadavrele acestor gânduri. S-ar putea spune: În timpurile foarte vechi, în care religia, ştiinţa şi arta formau un tot omogen, în gândurile pământeşti mai subzista ceva din această viaţă inerentă omului în lumea spirituală. La Platon chiar, în elanul ideilor sale, se mai poate percepe faptul că în el supravieţuia încă ceva suprapământesc. Acest lucru devine tot mai rar. Oamenii iau vestirea despre suprapământesc ca revelaţie. Dar fără asta omul nu ar fi putut deveni niciodată liber, n-ar fi putut dezvolta libertatea. Cu fiecare zi omul tinde tot mai mult să reţină în gândurile sale doar cadavrul vieţii sale interioare prenatale. Şi aşa cum uneori găsiţi la cadavrul unor persoane o prospeţime extraordinară câteva zile după moarte, la fel şi cu gândurile-cadavru ale lui Fichte, Schelling şi Hegel: ele erau proaspete, dar erau totuşi cadavrele acelui suprasensibil despre care are misiunea de a vorbi adevărata ştiinţă a spiritului.

Dar vă pun acum întrebarea: Credeţi că noi am putea să întâlnim vreodată un cadavru omenesc dacă nu ar exista pe lume şi oameni vii? Cel care întâlneşte un cadavru omenesc ştie că acest cadavru a trăit cândva. Cel care observă fără nicio idee preconcepută gândirea noastră, modul nostru abstract, mort de a gândi, gândirea noastră cadavru, va ajunge în final la concluzia că şi aceasta a trăit cândva, înainte ca fiinţa omenească să fi coborât într-un corp fizic.

Dar şi această cunoaştere s-a pierdut, şi oamenii au făcut experienţa gândirii moarte, iar tot ceea ce le parvenea din gândirea vie venerau ca pe o revelaţie, atunci când mai acordau vreo importanţă acestui fapt. Acest lucru s-a accentuat apoi prin marile progrese din domeniul ştiinţific, intervenite chiar în epoca despre care v-am vorbit, cea a tinereţii lui Franz Brentano.

Astăzi, privitor la Franz Brentano, trebuie să mai adaug doar două particularităţi la cele deja menţionate. Ieri am vrut să pun accentul mai mult pe personalitatea sa, azi aş insista mai curând asupra evoluţiei temporale. De aceea, consideraţiile mele vor fi de ordin mai general.

Alături de toate însuşirile enumerate ieri ale acestui Franz Brentano, educat în catolicism şi devenit apoi filosof, trebuie de menţionat antipatia sa pronunţată faţă de Fichte, Schelling şi Hegel. El nu i-a insultat, aşa cum a făcut-o Schopenhauer cu Fichte, Schelling şi Hegel, pentru că era mai educat; dar a avut în privinţa lor şi cuvinte dure [ Nota 30 ] care, cert, erau rostite cu mai multă eleganţă, nu pe tonul schopenhauerian, adesea realmente reprobabil. Trebuie însă să vezi clar că un om ieşit din catolicism şi adoptând o nouă concepţie asupra lucrurilor nu poate avea o altă atitudine faţă de Fichte, Schelling şi Hegel decât cea a lui Franz Brentano. Ceea ce pentru Hegel era forţa supremă de cunoaştere a omului, gândirea, nu se vrea, pentru cineva crescut în spiritul scolasticii, a fi aplicat decât la lumea simţurilor, gândirea fiind pentru acesta doar un auxiliar.

Gândiţi-vă numai: te apropii cu această gândire-cadavru de lumea senzorială, cuprinzi mai întâi natura nevie. Oricum, cu acestă gândire nu poţi înțelege lumea sensibilă. Pentru natura neînsuflețită, această gândire-cadavru este foarte potrivită. Dar Hegel voia să îmbrățişeze întreaga lume şi toate tainele sale cu această gândire-cadavru. De aceea la Hegel nu veţi găsi vreo teorie privitoare la nemurire sau la Dumnezeu. Ceea ce veţi găsi la el este ceva ce, pe lângă altele, vă va apărea foarte curios:

Hegel împarte sistemul său în trei părţi:

Logica
Filosofia naturii
Teoria despre spirit
Artă
Religie
Ştiinţă

Logica este un inventar al tuturor conceptelor pe care omul le poate dezvolta, dar numai al conceptelor abstracte. Această logică porneşte de la fiinţare, trece apoi la neant, devenire etc. Ştiu bine că dacă aş începe să enumăr întreaga listă v-aş scoate din răbdări, căci în toate aceste lucruri nu veţi găsi nimic din ceea ce căutaţi în realitate. Şi cu toate astea, Hegel spune [ Nota 31 ]: Ceea ce iese la suprafaţă în om atunci când formulează astfel de concepte abstracte, precum fiinţare, neant, devenire, existenţă etc., este Dumnezeu înainte de crearea lumii.

Luaţi logica hegeliană. Acolo nu sunt date decât concepte abstracte, de la început până la sfârşit, ultimul concept fiind cel al finalităţii. Cu acestea nici nu poţi face deocamdată mare lucru. Nu se pomeneşte aici nimic de o nemurire a sufletului, de o existenţă a lui Dumnezeu, în sensul în care dumneavoastră o recunoaşteţi ca fiind cea îndreptățită, nu există aici decât un inventar de concepţii pur abstracte. Dar imaginaţi-vă că aceste concepte abstracte preexistă, că ele au existat înainte de a fi existat natura, înainte de a fi existat omul etc. Acestea sunt Dumnezeu înaintea creării lumii, spune Hegel. Logica este Dumnezeu înaintea creării lumii. Şi această logică a creat natura şi apoi, în natură, a devenit conştientă de ea însăşi.

Deci mai întâi logica, care după Hegel este Dumnezeu înaintea creării lumii. Apoi ea trece la cealaltă formă de fiinţare a sa şi ajunge la ea însăşi, la conştienţa de sine; ea devine atunci spiritul uman. Şi apoi sistemul se închide, culminînd cu arta, religia şi ştiinţa. Acestea sunt cele trei forme superioare de manifestare ale spiritului. Aşa încât în religie, artă şi ştiinţă Dumnezeu continuă să trăiască în sânul Pământului. Hegel nu înregistrează altceva decât ceea ce este pe Pământ în existenţa curentă. În realitate el nu face decât să proclame spiritul care a murit, nu spiritul viu.

Acest lucru nu poate fi decât respins de către oamenii care caută ştiinţă în sensul actual, în sensul educaţiei naturalist-ştiinţifice. Şi nu poate fi decât respins, pentru că atunci când ieşi în natură cu concepte moarte nu merge să rămâi doar la nişte abstracţiuni. Chiar dacă deocamdată formaţia dumneavoastră botanică este insuficientă, astfel încât transformaţi frumoasele flori într-un număr de stamine, într-o descriere a seminţei, a pistilului etc., chiar dacă mai aveţi în cap astfel de concepte abstracte şi ieşiţi apoi cu ierbarul să adunaţi plante şi vă întoarceți apoi doar cu nişte concepte abstracte, rămân cel puţin florile presate, care sunt totuşi mai concrete decât conceptele cele mai abstracte. Iar dacă sunteţi chimist, vă aflaţi într-un laborator şi vă imaginaţi tot felul de procese la nivelul atomului şi altele de acest gen, tot nu puteţi să nu descrieţi ceea ce se petrece în retortă, atunci când expuneţi substanţa aflată în ea flăcării unei lămpi cu alcool şi o încălziţi pentru a o vaporiza sau a o face să se topească, şi aşa mai departe. Încă mai sunteţi obligaţi să descrieţi ceva dintr-un lucru oarecare. Şi, în fine, când în optică fizicienii vă descriu cum se refractă razele luminoase, ca şi tot ceea ce mai fac aceste raze după părerea fizicienilor, tot sunteţi nevoiţi, dacă se desenează această frumoasă schemă ce arată trecerea razelor printr-o prismă, difracţia lor în diferite moduri, să reveniţi cu gândul la amintirea culorilor. Şi chiar dacă în explicaţia fizică a culorilor s-a evaporat de mult orice culoare, dumneavoastră tot vă mai amintiţi culoarea. Dar când vreţi să cuprindeţi, să înțelegeți spiritualul cu ajutorul unui sistem conceptual cu totul abstract, cu ajutorul logicii complet abstracte, nu vă mai rămâne altceva decât logica abstractă.

O fiinţă precum Franz Brentano nu putea accepta aceasta ca pe o descriere autentică a spiritului, cum de altfel nici ceilalţi scolastici nu pot accepta aşa ceva, căci ei mai au cel puţin această descriere venită prin tradiţie, ca revelaţie. De aceea Brentano, student pe la mijlocul secolului al XIX-lea, era animat de o sete aproape de neîmblânzit după adevăr şi ştiinţă, de o conştiinciozitate ştiinţifică de neegalat, care îl făceau să nu poată primi nimic de la cei care, în epoca sa, erau ultimele celebrităţi filosofice în această civilizaţie modernă. El nu putea avea consideraţie decât pentru o metodă ştiinţifică riguroasă. În inimă, el purta ceea ce îi dăduse catolicismul şi teologia sa. Toate acestea el nu a reuşit să le îmbine pentru a construi o nouă concepţie despre spiritual.

Dar ceea ce ne atrage atât de mult la acest om este tocmai infinita sa sinceritate. Căci – şi cu aceasta ajung la cel de al doilea punct pe care l-am menţionat – dacă observăm fiinţa umană, naşterea sa în lumea fizică, primele sale mişcări neastâmpărate de copil, şi vedem în aceste prime acţiuni stângace, dezordonate şi dezlânate de copil, evoluţia a ceva colosal de înțelept, existent înainte ca el să coboare în lumea fizică, ne vom spune, dacă înțelegem just ştiința spiritului, următorul lucru: Noi observăm cum se naşte organismul-cap al copilului. În el avem o imagine a Cosmosului. Forţele pământeşti se contrapun, într-un fel, doar la baza craniului. Dacă baza craniului ar fi la fel de rotunjită cum este capul în partea de sus, atunci capul ar fi o imagine perfectă a Cosmosului. Omul aduce cu el acest lucru. Putem foarte bine să considerăm capul, dacă îl privim ca fiind corpul fizic, ca o imagine a Cosmosului. El este realmente aşa ceva.

desen plansa 12   Planşa 12
[măreşte imaginea]

Mi s-a luat în nume de rău faptul că am menţionat şi public o chestiune atât de importantă [ Nota 32 ], dar dacă nu prezentăm aceste realităţi este imposibil să descoperim conexiunile cosmice. Am expus public faptul că în creier există o anumită dispunere a circumvoluţiunilor, că există anumiţi centri etc. Creierul uman este, chiar până în aceste mici detalii, o imagine a cerului înstelat din momentul naşterii omului. În cap noi vedem o imagine a Cosmosului, pe care îl vedem şi exterior prin simţurile noastre, chiar dacă majoritatea oamenilor nu percep elementul lui spiritual. În organismul toracic, în ceea ce, în principal, stă la baza sistemului ritmic, vedem cum forma rotunjită a Cosmosului este oarecum biruită pentru a se adapta Pământului, dar, cel care priveşte atent organismul toracic, cu conformaţia aparte a coloanei vertebrale şi a coastelor, şi observă cum acesta este legat prin respiraţie cu Cosmosul, acela poate să vadă încă în organismul toracic, în organismul ritmic, chiar dacă mult modificat, un fel de reflectare a Cosmosului. Nu se mai întâmplă acelaşi lucru în cazul organismului metabolism-membre. Aici este imposibil să recunoşti ceva care să reproducă modelul Cosmosului. Formaţia cefalică este legată de gândire, organismul toracic sau ritmic este legat de simţire, iar organismul metabolism-membre este legat de voinţă.

desen   Planşa 12

De ce oare tocmai organismul metabolism-membre, care ilustrează de fapt elementul cel mai pământesc la om, este purtătorul voinţei? Legătura este următoarea: prin capul omenesc avem o imagine, întru totul fidelă, a Cosmosului. Elementul sufletesc-spiritual s-a scurs complet în cap, s-a infiltrat în forţele plăsmuitoare. S-ar putea spune şi astfel: Înainte de a coborî pe Pământ omul a învățat de la forţele cosmice, a primit învăţături de la forţele cosmice, pornind de la care şi-a format capul său. Ceva mai puţin după acestea îşi modelează organismul toracic, dar, mai puţin decât orice, organismul locomotor. În acesta din urmă îşi are sălaşul voinţa. Astfel, dacă privim organismul uman exterior, atunci gândirea trebuie să o asociem capului, simţirea omului median, iar voirea organismului metabolism-membre. În ceea ce este realmente la nivel inferior, şi anume în metabolism şi în membre, spiritualul este, de asemenea, receptat cel mai bine, aşa încât în gândire avem doar un cadavru a ceea ce eram înainte de a coborî pe Pământ. În simţire avem deja ceva mai mult, dar simţirea rămâne, după cum ştiţi, la stadiul de vis, iar în ceea ce priveşte voinţa, aceasta nu mai poate fi localizată în niciun fel cu conştienţa obişnuită. Voinţa rămâne cu totul în inconştient, dar în ea subzistă cel mai mult elementul viu din ceea ce eram înainte de coborârea pe Pământ. În timpul în care noi ne dezvoltăm în copilărie, în voinţă se ascunde în măsura cea mai mare sufletul nostru nemuritor.

Majoritatea oamenilor nu-şi face multe scrupule şi afirmă: Omul are în el trei forţe psihice: gândirea, simţirea şi voirea. Ştiți desigur că aceste trei activităţi sufleteşti sunt enumerate ca şi cum ar exista o conştienţă a lor, în timp ce abia în antroposofie noi atragem atenţia că doar gândirea este ceva complet treaz. Sentimentul este precum visele omului, iar despre voinţă omul nu ştie absolut nimic. Trebuie să insist mereu: când vrem să ridicăm fie şi numai un braţ, omul nu ştie nimic despre cum se insinuează în organismul său gândul „Eu ridic brațul” şi devine voinţă, astfel încât mişcarea de ridicare a braţului să aibă realmente loc. Despre acest lucru omul nu este conştient în stare de veghe, aşa cum nu este conştient de alte lucruri atunci când doarme. În loc să spună: Noi avem gândirea trează, simţirea în stare de vis, voirea adormită, oamenii spun: Noi avem gândire, simţire şi voire şi ele se situează în întregime pe acelaşi plan.

Reprezentaţi-vă acum un om însuflețit de un sentiment incomensurabil al adevărului şi care urmează preceptele ştiinţei moderne, adică nu aplică decât gândirea. Indiferent dacă se află în faţa unui microscop sau observă Cosmosul cu ajutorul unui telescop ori practică astrofizica cu ajutorul unui spectroscop, cercetătorul modern nu se adresează niciodată decât gândirii conştiente. De aceea, pentru Franz Brentano era ca o axiomă faptul că orice lucru ce rămâne în inconştient trebuie respins. El voia să rămână numai la gândirea conştientă normală şi pentru asta nu a vrut să dezvolte facultăţi de cunoaştere superioare. La ce să ne aşteptăm de la un astfel de om când el vorbeşte despre suflet, când îl auzim vorbind ca psiholog? Dacă s-ar rezuma numai la conştient, ne-am aştepta ca el să nu vorbească în psihologie deloc despre voinţă. Ne-am aştepta ca el să şteargă complet de pe listă voinţa, să manifeste o mare doză de incertitudine faţă de sentiment, şi să nu trateze cu adevărat decât gândirea.

Alte spirite mai superficiale nu au mers atât de departe. Psihologia lui Franz Brentano nu împarte facultățile sufleteşti în gândire, sitnţire şi voinţă, ci în reprezentare, judecată sau cugetare, şi fenomene de iubire şi ură, adică fenomene de simpatie şi antipatie, care ţin, de fapt, de simţire. Nu veţi găsi la el absolut deloc voirea. Adevărata voire, voirea activă, lipseşte în psihologia brentaniană, fiincă el era un cercetător profund onest al adevărului şi a trebuit să-şi spună: Eu pur şi simplu nu găsesc voirea.

O dată în plus, este extrem de înduioşător să vezi ce infinit de onestă şi sinceră este acestă personalitate. Voirea lipseşte în psihologia lui Brentano, iar judecata şi reprezentarea el le separă, pentru a avea tot trei elemente ale vieţii sufleteşti; dar judecata şi reprezentarea sunt una şi aceeaşai facultate psihică, aşa încât el nu are, de fapt, decât două elemente.

Gândiţi-vă acum la consecinţa care rezultă din concepţia lui Brentano. Care este în realitate, după concepţia sa, elementul absent din om? Ajuns un om de ştiință modern şi nevrând să accepte nimic care nu se relevă gândirii conştiente, conform metodei ştiinţifice, el decuplează voinţa de sufletul omenesc. Şi ce exclude prin aceasta? Tocmai elementul viu, care ne era propriu în starea în care ne aflam înainte de a coborî într-un corp fizic.

Brentano a fost adus în faţa unei ştiinţe care îi elimina tocmai veşnicul din suflet. Ceilalți psihologi nu au resimţit asta. El a resimţit-o şi, datorită acestui fapt, pentru el s-a căscat un imens abis între ceea ce fusese odinioară pentru sine doctrina revelaţiei, care îi vorbea despre veşnicia sufletului omensc, şi ceea ce putea să găsească doar cu ajutorul metodei ştiinţifice, lucru care îi impunea suprimarea voinţei şi, prin aceasta, a veşnicului din sufletul omenesc.

Astfel, Brentano ajunge să fie o personalitate emblematică pentru tot ceea ce secolul al XIX-lea nu putea să-i dea omului. Căci porţile lumii spirituale trebuiau să fie mai întâi deschise. Şi acesta este motivul pentru care v-am vorbit tocmai de Franz Brentano, care a murit în anul 1917 la Zürich. Eu văd în el pe cel mai caracteristic dintre toţi filosofii secolului al XIX-lea, care au nutrit o aspiraţie foarte serioasă după adevăr, dar au fost opriţi de lanţurile mentalităţii ştiinţifice şi care nu au vrut să se înalțe la o concepţie sprituală despre lume, dar arată peste tot că a venit momentul în care este nevoie de acestă concepţie spirituală. Care este până la urmă diferenţa între ceea ce vrea ştiinţa spiritului de orientare antroposofică şi aspiraţia tragică a unui om precum Franz Brentano? Este că Franz Brentano a prezentat peste tot, cu o extremă agerime a minţii, conceptele pe care ni le dă conştienţa obişnuită şi a spus: Aici trebuie să ne oprim. Dar cunoaşterea nu este încheiată; în zadar se tinde altfel către o cunoaştere adevărată. El însă n-a fost niciodată satisfăcut, a căutat fără încetare să iasă din acest cerc. Dar omul de ştiinţă din el nu i-a permis să meargă mai departe. Şi tot aşa au continuat lucrurile până la moartea sa. Ai fi tentat să spui că ştiinţa spiritului nu putea să înceapă decât de acolo de unde s-a oprit Franz Brentano, că ea a trebuit să îndrăznească să facă pasul de la conştienţa obişnuită la conştienţa superioară. Tocmai de aceea el este atât de interesant, poate chiar filosoful cel mai interesant din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiincă la el această aspiraţie către adevăr era realmente ceva propriu. Şi acum trebuie spus: Dacă doreşti să studiezi pe un simptom ceea ce trebuie să trăiască un om în cadrul evoluţiei ştiinţifice şi spirituale a epocii actuale, trebuie să iei ca exemplu pe acest filosof Franz Brentano, nepotul lui Clemens Brentano. El este un exemplu tipic pentru tot ceea ce trebuie să caute un om şi, cu siguranţă, nu poate găsi cu ajutorul metodei ştiinţifice obişnuite. Este un exemplu prin faptul că trebuie să treci dincolo de ceea ce a aspirat el cu atâta onestitate, cu un simţ al adevărului atât de dezvoltat. Cu cât îl observi mai atent, până în clasificările şi structurările psihologiei sale, cu atât eşti mai frapat. El este evident unul dintre acele spirite care arată că omenirea are din nou nevoie de o viaţă spirituală care să poată acţiona în orice domeniu. Acest lucru nu poate veni de la ştiinţele naturii. Dar aceste ştiinţe ale naturii sunt cu adevărat destinul epocii moderne, tot aşa cum ele au devenit destinul lui Brentano. Căci, precum un adevărat Faust modern al secolului al XIX-lea, Brentano se află mai întâi la Würzburg, apoi la Viena, apoi la Florenţa şi apoi la Zürich și se luptă cu problemele cele mai mari ale omenirii. El nu îşi măr-. turiseşte chiar că „noi nu putem şti nimic”, dar ar fi trebuit de fapt să şi-o mărturisească, dacă ar fi conştientizat pe deplin propria sa metodă. El ar fi trebuit, de fapt, să îşi spună: Ştiinţele naturii sunt cele care mă împiedică să iau drumul care duce în lumea spirituală.

Dar aceste ştiinţe ale naturii vorbesc un limbaj foarte autoritar. Tot aşa este şi astăzi în viaţa publică. Ştiinţele însele nu pot oferi oamenilor ceea ce ei au nevoie pentru sufletul lor. Cele mai mari cuceriri ale secolului al XIX-lea şi cele ale secolului al XX-lea nu au putut da oamenilor ceva care să fie un fel de spiritualitate călăuzitoare. Iar un obstacol important îl reprezintă această mentalitate ştiinţifică prin puternica sa autoritate, căci oriunde apare antroposofia ştiinţele încep să i se opună şi, cu toate că ştiinţele însele nu-i poate oferi omului nimic, eşti întrebat, apropo de antroposofie: Ştiinţele naturii sunt în acord cu ea? – pentru că chiar şi acei oameni care nu ştiu nimic despre ce spun ştiinţele naturii au astăzi indus sentimentul că ştiinţele naturii au dreptate şi că, atunci când afirmă că antroposofia este o absurditate, aşa trebuie să fie. Aşa cum v-am spus, oamenii nu au nevoie să ştie prea multe despre ştiinţele naturii, căci ce mare lucru ştiu oratorii monişti despre aceste ştiinţe? În majoritatea cazurilor ei nu au în cap decât nişte generalităţi provenite de la ele, valabile şi acum trei decenii! Dar când ei se exprimă, atunci o fac ca şi cum ar vorbi din spiritul autentic al ştiinţele actuale. De aceea pentru mulţi oameni toate acestea trec drept autoritate.

Pornind de la destinul interior al lui Brentano putem acum înțelege şi destinul exterior, de data aceasta nu interior, ci exterior, al concepţiei antroposofice despre lume.