Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNTREBĂRI OMENEȘTI, RĂSPUNSURI COSMICE

GA 213


CONFERINŢA a VIII-a

Dornach, 9 iulie 1922

Aş vrea de această dată să vă arăt, cu ajutorul unui exemplu personal, cum a trebuit să se nască din ansamblul vieţii spirituale ceea ce noi numim în prezent antroposofie. Evident, întotdeauna se va obiecta, şi pe drept cuvânt, că dacă discutăm astfel de lucruri ne mişcăm, de fapt, într-un cerc restrâns. Observăm câţiva oameni cu aspiraţii ştiinţifice, filosofice sau de alt gen ce nu sunt cunoscuţi de publicul larg şi rămânem astfel în afara a ceea ce trăieşte în marea masă a omenirii. Dar este destul să priviţi ceva mai imparţial acest aspect şi veţi vedea că nu puteţi lua lucrurile în felul acesta. Gândiţi-vă numai că tot ceea ce trăieşte sub formă de conţinuturi sufleteşti marilor mase omeneşti, sub formă de impulsuri care inspiră comportamentul şi viaţa provine de la anumite personalităţi conducătoare, care, poate, nici ele nu au luat încă cunoştinţă de ceea ce trăiesc anumite personalităţi, precum cea pe care am analizat-o noi, în cămăruţa lor liniştită de lucru, cum se spune.

Nu trebuie să uităm însă că în aceste personalităţi palpită întreaga epocă, cu gândurile şi simţirile ei, că întotdeauna un număr mai mare de oameni, şi anume aceia care îşi însuşesc o formă de educaţie superioară, asimilează experienţa trăită de aceste personalităţi şi o poartă apoi până la acele locaşe unde se formează şi acele persoanalităţi conducătoare ale omenirii care acţionează asupra maselor mari de oameni. Astfel, cele trăite de aceşti oameni retraşi în liniştea cămăruţei lor de lucru pregătesc deja impulsurile ce vor trăi apoi într-o epocă în masele mari omeneşti. Numai că în mod obişnuit nu se remarcă modul prin care aceste impulsuri spirituale se revarsă în masele mari de oameni. Şi astfel, noi nu putem privi ceea ce trăieşte cu adevărat, în realitate, în civilizaţia contemporană, decât aşa cum am procedat şi în aceste zile aici; şi este justificat să spunem şi că un curent precum antroposofia nu se putea naşte decât treptat, din străfundurile vieţii spirituale ale secolului al XIX-lea, prin faptul că ceea ce a constituit cultura contemporană a oprimat, de fapt, sufletul omenesc, aşa cum tocmai am văzut pe baza exemplului concludent al lui Franz Brentano.

Şi pentru a generaliza mai mult ceea ce am vrut să spun prin aceste consideraţii, aş dori să lărgesc puţin câmpul de observaţie la o sferă ceva mai mare.

Îl vedem pe Franz Brentano, catolic fervent încă, profesor de filosofie la Würzburg. După cele ce am spus ieri şi alaltăieri ne putem face o idee aproximativă despre problemele filosofice expuse de Franz Brentano, cu convingerile sale pronunţat catolice, dar şi cu un intelect ascuţit, de la catedra sa de profesor în Würzburg. El căuta să explice totul cu ajutorul inteligenţei sale ascuţite, dar în fundal trăia totdeauna o credinţă împrumutată din teologia catolică. Multe gânduri importante au fost exprimate cu aceste prilejuri. Aşa, de exemplu, în Franz Brentano trăia deja învățătura recentei teorii evoluţioniste din ştiinţele naturii, care se sprijină pe faptul că creierul omului nu este mult diferit de cel al maimuţelor superioare. Această doctrină a evoluţiei pur naturalistă a conchis de aici că între om şi mamiferele superioare există o înrudire. Franz Brentano, care în genere nu nega cunoştinţele ştiinţifice, ci adopta o atitudine pozitivă, a făcut acelaşi lucru şi faţă de acestă afirmaţie. El şi-a spus: Ei bine, fie! Ştiinţele naturii pot demonstra că creierul omului nu este foarte diferit de cel al antropoidelor. Dar dacă privim viaţa sufletească a antropoidelor şi pe cea a oamenilor constatăm o enormă diferenţă. Se constată înainte de toate că, spre deosebitre de oameni, nici măcar speciile superioare de maimuţe nu pot dezvolta noţiuni abstracte. Omul poate dezvolta noţiuni abstracte. Dacă deci creierul uman – aşa gândea Franz Brentano – este atât de asemănător cu cel al maimuţelor, atunci gândurile pe care le dezvoltă în sine omul nu pot proveni din creierul său, căci altfel ele ar trebui să se nască şi din creierul maimuţelor. Trebuie deci să conchidem că omul posedă ceva ce constituie o substanţă sufletească aparte de unde vin gândurile, pe care antropoidele nu îl pot cuprinde, asimila.

Deci Franz Brentano deduce autonomia substanţei sufleteşti tocmai din receptarea cunoştinţelor naturalist-ştiinţifice. Asta se petrecea prin anii 1866-1870, pe când preda filosofia la Würzburg, pentru că în fundalul celor dezvoltate pe plan filosofic stătea încă o concepţie globală a Universului moştenită de la teologia catolică. Dar apoi, pe măsură ce Franz Brentano se detaşa de teologia catolică pentru a lăsa să crească în el ceea ce îi era propriu de la obârşii, care însă la început mai era străluminat de teologia catolică, pe măsură deci ce Franz Brentano se afunda tot mai mult într-o concepţie pur naturalist-ştiinţifică chiar despre fenomenele sufleteşti, el a pierdut substanţa sufletească, nu a mai putut spune nimic despre ea. Când a vrut să se înalțe de la problema socializării şi a separării reprezentărilor la problema vieţii sufleteşti interioare propriu-zise, facultatea sa de cunoaştere pur şi simplu a paralizat.

V-am spus deja că tot acest mod de gândire ştiinţifică, oricât le displace asta unora dintre adepţii săi, nu este nimic altceva decât o continuare directă a gândirii scolastice. Gândirea scolastică ajunsese să spună: Revelaţia vorbeşte despre lumea suprasensibilă. Obiectul cunoaşterii omeneşti nu poate fi decât lumea senzorială şi cele câteva concluzii pe care le scoate din observaţia senzoarială. – Şi ceea ce fusese atât de bine cultivat la scolastici, şi anume faptul că ei tratau separat ceea ce era accesibil cunoaşterii senzoriale ca ştiinţă şi separat ceea ce exista drept cunoaştere despre lumea suprasensibilă şi provenea pe calea revelaţiei, a continuat să se dezvolte şi în cursul secolelor al XVI-lea, al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea, ajungându-se la o concepţie după care doar fenomenele naturii se studiau conform acelor principii, care se indică de alfel încă din şcoală, şi eliminându-se pur şi simplu doctrina revelaţiei din ceea ce însemna ştiință. Astfel încât putem numi deja ştiinţa modernă un copil legitim al scolasticii medievale, în sensul pe care tocmai vi l-am expus aici, şi nu ar trebui să ne mire foarte tare dacă vedem cum anumiţi oameni care au stăruit în doctrina revelaţiei, precum Franz Brentano în tinereţa sa, dar şi unii erudiţi catolici din ziua de azi, dau credit exclusiv unei ştiinţe ce se limitează doar la lumea senzorială şi insistă spunând că nu ar trebui să se tindă spre o cunoaştere care vizează suprasensibilul, căci acest suprasensibil trebuie să rămână obiectul credinței în revelaţie. Poţi deci uşor să-ţi imaginezi că oamenii de ştiinţă şi teologii catolici colaborează într-o instituţie fără să apară vreun diferend referitor la zona pe care şi-o rezervă teologul catolic şi cea pe care o admite omul de ştiință. În legătură cu aceasta, aş vrea să dau un exemplu.

Să observăm că între 1867 şi 1870 Franz Brentano predă logica, metafizica, etica, istoria filosofiei la Würzburg. Aş vrea acum, pentru a vă face problema cât mai palpabilă, să rămân mai întâi în acelaşi loc, la Würzburg, şi să vă transpun cu gândul în amfiteatrul lui Franz Brentano cam în jurul anului 1869, pe când expunea acele teorii pe care tocmai le-am menţionat, în care, referitor la asemănarea dintre creierul omului şi cel al maimuţelor superioare, vorbea despre necesitatea existenţei unei substanţe sufleteşti care produce din ea gândirea omului.

Să luăm acum un alt capitol pe care îl expunea tot atunci: Despre existenţa lui Dumnezeu, despre dovada existenţei lui Dumnezeu. El cita atunci, într-un mod foarte perspicace, tot ceea ce inteligenţa omului poate aduce în sprijinul dovezii existenţei lui Dumnezeu, dar atrăgând atenţia la sfârşit că facultatea de cunoaştere umană nu permite decât o apropiere de această existenţă a lui Dumnezeu, că adevărul privitor la acest subiect ar trebui să fie dat totuşi prin revelaţie. Să ne reprezentăm acum cât mai viu faptul că Franz Brentano expunea în faţa unui auditoriu numeros metafizica şi filosofia sa în spiritul Bisericii catolice, ţinând însă întotdeauna cont de ceea ce spune ştiinţa, că el aborda în acest mod toate problemele esenţiale ale fiinţei umane, şi să trecem de la amfiteatrul lui Franz Brentano de la Universitatea din Würzburg la cel al fiziologului Adolf Fick [ Nota 33 ]. În aceeaşi epocă în care Franz Brentano îşi ţinea cursurile sale despre metafizică şi filosofie, Adolf Fick preda la Würzburg fiziologie.

Aş vrea acum să vă fac să trăiţi ceea ce putea să audă un auditor la cursul de fiziologie al lui Adolf Fick; un auditor care poate tocmai venise de la cursul ţinut în spiritul despre care vă povesteam. Iată conţinutul concepţiei prezentate de Adolf Fick. Eu nu fac decât să citez, căci ceea ce vă spun acum este conţinut aproape literal în cursurile ţinute de Adolf Fick la acea epocă la Universitatea din Würzburg. El spunea ceva ce, aproximativ, ar putea fi rezumat în următoarele fraze: Să luăm, de pildă, căldura, pe care o percepem iniţial prin senzaţia noastră. Când atingem un corp, el ne pare cald sau rece, avem senzaţii calorice. Ceea ce corespunde însă acestor senzaţii calorice în lumea exterioară este o mişcare a particulelor cele mai mici ale corpurilor, este o mişcare executată în atomi şi molecule, sau chiar de atomi şi molecule în spațiu. Dacă observăm, de pildă, un gaz, acesta trebuie să fie într-un spaţiu închis din toate părţile; în el se află însă atomii şi moleculele acestui gaz. Aceştia nu sunt însă imobili, ei se mişcă dintr-o parte în alta, se lovesc unii de alţii şi se lovesc de pereţi. Acolo, în interior, totul este mişcare şi agitaţie (vezi desenul). Şi când atingem cu epiderma noastră acel obiect, care în interior nu este decât mişcare, simţim căldura.

desen plansa 13   Planşa 13
[măreşte imaginea]

În acea epocă această concepţie era curentă în ştiinţele naturii; era concepţia rezultată în special din lucrările efectuate de Julius Robert Mayer, Helmholtz, Clausius [ Nota 34 ] şi alte spirite naturalist-ştiinţifice ale epocii moderne. Joule [ Nota 35 ], un fabricant de bere englez care era în acelaşia timp şi cercetător, a descoperit că se poate produce căldură cu ajutorul unei mişcări, de pildă, cu o roată cu palete care se învârte în apă şi care încălzeşte apa. S-a putut apoi măsura lucrul mecanic efectuat de roata cu palete şi căldura care a rezultat, fapt ce a permis să se spună: Cu ajutorul mişcării, a lucrului mecanic, se obţine căldura. Aceasta deci nu ar fi altceva decât o transformare a ceea ce efectuează roata cu palete ca mişcări vizibile atunci când se învârte în apă; acestea se transformă deci în nişte mişcări invizibile, care sunt resimţite apoi ca fiind căldură. Astfel s-a ajuns să se conceapă căldura ca un fel de mişcare.

S-a mai descoperit atunci că nu numai căldura ci şi alte forţe naturale se puteau converti în mişcare. Faptul i-a permis unui fiziolog precum Adolf Fick să anunţe că toate forţele naturale, magnetism, electricitate, forţe chimice, erau convertibile între ele, că puteai să transformi pe una într-alta, că, în fond, singura diferenţă rezidă în faptul că diversele forme de mişcare sunt resimţite diferit de către simţurile noastre. Dacă facem deci abstracţie de ceea ce există în noi ca senzaţie de căldură, de lumină etc. şi privim ceea ce este afară în spaţiu, vedem cum acolo, peste tot, nu este decât mişcare. Acest fiziolog a extrapolat apoi acest gând spunând: Chiar şi atunci când cercetăm corpul omenesc, cel mai perfect organism – şi aici Adolf Fick intră în domeniul său propriu, în fiziologie – noi nu putem presupune o forţă vitală specială care face să se mişte particulele, moleculele organismului omenesc cu o mişcare anume, ci că tot ceea ce se mişcă în exterior atunci când noi percepem căldura, fie ele forţe de întindere, de electricitate sau de magnetism, toate acestea acţionează şi în corpul omensc. Apoi el explică cum în corpul omenesc, prin asimilarea oxigenului, carbonul oxidează, dând naştere acidului carbonic, degajând căldură, că hidrogenul oxidează pentru a da naştere apei, degajând căldură, că deci oxigenul absorbit provoacă un proces de ardere a ceea ce omul poartă în el. Apoi el precizează cum se poate stabili câtă căldură degajă omul în funcţie de cantitatea de oxigen absorbit. Încă de pe atunci se făcuseră experimentări cu calorimetrul pentru a se determina cantitatea de căldură degajată de un animal sau altul. Când ele s-au repetat şi la om s-a observat că ceva nu concordă. S-a spus însă că, desigur, au fost comise nişte erori în timpul experimentărilor şi s-au găsit atunci, cu aproximaţie, nişte cifre din care reieşea că ceea ce corespunde absorbţiei unei anumite cantităţi de oxigen era degajat apoi sub formă de căldură. S-a presupus că doar o parte din ceea ce este prelucrat aici în interiorul corpului trece în mişcarea muşchilor, că deci doar într-o anumită măsură ceea ce se dezvoltă drept căldură în interiorul corpului prin oxidarea carbonului, care devine acid carbonic, sau hidrogenului, care devine apă, corespunde în om acestor mişcări musculare. Omul inspiră oxigen. Hidrogenul oxidează devenind apă, carbonul oxidează devenind acid carbonic sau dioxid de carbon. Ceea ce îi conferă omului căldura sa interioară, şi pe care el o emite apoi prin radiere, este numai mişcarea particulelor sale cele mai mici. Abia după conversiunea forţelor se face conversiunea parţială în ceea ce stă la baza activităţii musculare, când omul nu radiază doar căldură, ci efectuează o muncă cu ajutorul muşchilor săi sau doar îşi mişcă membrele. Astfel, se poate spune: Omul este în ansamblu un fel de mecanism fizico-chimic complex, care emană căldură şi produce lucru mecanic datorită oxigenului inspirat.

Adolf Fick continua aproape în aceşti termeni: Dacă oamenii inspiră continuu oxigen şi îl consumă folosindu-l ca mijloc de combustie, ar fi trebuit demult să se remarce, de-a lungul evoluţiei pământeşti, o diminuare a oxigenului. Dar nu acesta este cazul. Se poate explica însă şi acest lucru prin faptul că oxigenul este produs continuu. Plantele sunt expuse la razele Soarelui, iar prin absorbţia lumnii solare ele degajă oxigen. Astfel, oxigenul este din nou eliberat şi omul îl poate iarăşi inspira. Oxigenul inspirat de către oameni şi animale este deci continuu regenerat cu ajutorul regnului vegetal.

Adolf Fick mai spunea în conferinţele sale: Cel puţin Soarele, care emite continuu lumină şi degajă căldură, ar trebui să devină mai rece. El menţiona atunci cum s-ar putea calcula gradul de răcire a Soarelui. Julius Robert Mayer îl calculase deja înaintea lui şi chiar arătase că Soarele ar fi trebuit demult să se fi răcit, că, dat fiind cantitatea de căldură degajată, Soarele n-ar mai trebui să mai degajeze niciun pic de căldură. De aici, Robert Mayer emitea ipoteza, reluată apoi de Adolf Fick în expunerile sale, după care mase întregi de comete, despre care Kepler afirmase că în Univers ar trebui să existe mult mai multe decât peştii din ocean, se precipitau fără încetare în Soare. Şocul ciocnirii intre două corpuri generază căldură. Datorită acestor coliziuni neîntrerupte există o generare continuă de căldură şi totodată de lumină solară. Singura nedumerire, spunea Adolf Fick, este faptul că trebuie să admitem că aceste mase există în permanenţă. Trebuie deci să admitem că masele care lovesc Soarele sunt apoi respinse, astfel încât ele să poată intra din nou în coliziune cu el mai târziu. Dar şi aici el a găsit o scăpare, arătând că, după aşa-numitul al doilea principiu al teoriei termodinamicii, nu este neapărat necesar să existe în permanenţă căldură solară, fiindcă există o lege a evoluţiei care desigur se poate riguros demonstra – Clausius tocmai formulase în acea perioadă al doilea principiu al termodinamicii –, după care, prin conversia forţelor, forţele se transformă continuu în căldură, însă căldura nu se transformă înapoi în forţe, astfel încât întotdeauna există un surplus de căldură şi deci, în final, tot ce se întâmplă în lume trebuie să se transforme în stări calorice, care până la urmă se egalizează. Nu se va mai întâmpla atunci nimic în lume decât această aşa-zisă moarte termică. Şi totul ar trebui să intre în această moarte termică.

Aşa prezenta deci Adolf Fick ce o să se întâmple, anume că Pământul, cu tot ce se petrece pe el, inclusiv omul, evoluează spre această moarte termică, că deci orice fenomen ar trebui să sucombe într o zi în această moarte termică. O concepţie strict fizică despre lume!

Ni-l putem imagina pe Adolf Fick, fiziologul, expunându-şi această teorie, această concepţie fizică despre lume, în timp ce în amfiteatrul de vizavi Brentano îşi ţinea cursul său, aşa cum v-am descris adineaori. Aş vrea însă acum să vă citez două concluzii ale acestor două tipuri de expozeuri. Să presupunem că Brentano, în amfiteatrul său, şi-ar fi încheiat o dată expunerea sa cu aceste cuvinte: Dacă avem în vedere concepţia naturalist-ştiinţifică despre evoluţia lumii, trebuie să luăm ca punct de plecare un stadiu care să poată fi înțeles naturalist-ştiinţific. Noi vom ajunge la o stare finală pe care chiar ştiinţa actuală o descrie ca fiind moartea termică. Dar tot acest lucru este străluminat şi animat de un proces divin-spiritual. Suntem conduşi la începuturi, unde intervine un act creator al lui Dumnezeu ce cheamă la viaţă şi care apoi poate să fie privit, poate să fie abordat naturalist-ştiinţific. Ajungem la moartea termică, din care numai un act creator divin poate conduce evoluţia mai departe. Iată ce ar fi putut spune, şi chiar a spus, Franz Brentano în concluzie la unul dintre cursurile pe care le ţinea.

Să presupunem că cele două cursuri ar fi avut loc unul după altul, nu simultan, şi că un student, după ce a ascultat expunerea lui Franz Brentano, ar fi mers în sala lui Adolf Fick şi ar fi auzit expunerea finală despre fiziologie. Ce ar fi auzit acolo?

Eu nu fac acum decât să citez cuvintele pe care Adolf Fick le-a rostit el însuşi în acei ani, cam prin 1869, la aceeaşi universitate unde a predat şi Franz Brentano. După ce transmisese printr-o serie de cursuri reflexiile pe care tocmai vi le-am enunţat, el a spus: Ajungem la punctul în care orice proces din noi şi din jurul nostru intră în moarte termică, adică lumea ia sfârşit. Dar dacă noi, conform tuturor regulilor ştiinţelor naturii pe care le avem acum, putem admite un astfel de sfârşit al lumii, dacă nimic nu s-a uitat, dacă trebuie să presupunem un astfel de sfârşit al lumii conform ştiinţelor riguroase ale naturii, atunci nu ne putem imagina decât că această lume a avut şi ea cândva un început; căci este de neconceput ca o lume, care ar durat de veşnicii cu aceste legi ale ştiinţelor naturii, să nu fi ajuns deja demult la o moarte termică. Dat fiind că această moarte termică nu se instalează decât după un anumit timp, lumea trebuie să fi cunoscut un început, adică – conchide Adolf Fick – ea îşi are obârşia într-un act creator al lui Dumnezeu.

Se putea deci să auzi într-o sală filosofia teologico-catolică a lui Franz Brentano, cu concluzia pe care tocmai v-am expus-o, şi să mergi apoi vizavi la fiziolog – bineînțeles nu unul de genul „grăsunului Vogt”[ Nota 36 ] şi a altora de seama sa, care nu-şi duceau gândul până la capăt –, care spunea acelaşi lucru, deşi se situa exclusiv pe terenul ştiinţelor naturii.

Avem aici un fapt extrem de interesant. Aceasta înseamnă că dacă nu mergeai mai departe de ceea ce ziceau ştiinţele naturii, presupunând un act creator divin, erai în perfect acord cu ceea ce se expunea în amfiteatrul vecin din punctul de vedere a1 teologiei catolice.

Or, ce putea face un auditor care ar fi luat cunoştinţă de această concepţie la cursul lui Adolf Fick, care ar fi auzit spunându-se, de exemplu, că lumea este întocmită după legi fizice dar că se poate, de asemenea, dovedi că lumea s-a născut dintr-un act creator divin? Adolf Fick i-ar fi spus atunci pur şi simplu: Dacă vrei să ştii mai mult despre acest act divin, mergi atunci vizavi, în celălalt amfiteatru, unde este expusă teologia catolică! Oricum, aceasta este impresia pe care ar fi trebuit să o resimtă un auditor.

Şi acum, transpuneţi-vă din nou în sufletul lui Franz Brentano. Pe atunci încă mai era posibil ca el să ajungă, cu mentalitatea lui ştiințifică, în mod nemijlocit la o concluzie ca aceasta, pentru că ceea ce lui i se părea sigur în legătură cu lumea suprasensibilă îi parvenea de la teologia catolică. Zece ani mai târziu nu mai era posibil aşa ceva. Aşa cum v-am descris, zece ani mai târziu el nu mai putea găsi lumea suprasensibilă bazată în întregime pe doctrina revelaţiei, în sensul catolicismului. Cu alte cuvinte, dacă auditorul trecea acum de la ştiinţele naturii vizavi, la sala unde ar fi urmat să asculte completarea cerută de ştiinţele naturii însele, cel care acum nu mai putea rămâne la vechile tradiţii ale revelaţiei nu-i mai putea spune nimic. Şi aceasta era în mare situaţia pe când Franz Brentano ținea deja cursurile la Viena. El părăsise de puţin timp Biserica. În 1874 vine la Viena; de fapt, el a ieşit definitiv din Biserică încă din 1873, cu toate că, odată cu dogma infailibilităţii, fusese profund afectat de către Biserică. Dar el ţinea atât de mult la Biserica catolică încât a continuat încă mulţi ani să reflecteze profund la această problemă.

Acum nu ne mai putem imagina un student venind, ca în anii şaizeci, din sala, să spunem, nu a lui Adolf Fick la Würzburg, ci a lui Brücke [ Nota 37 ] la Viena sau a oricărui alt fiziolog, căci ei spuneau desigur acelaşi lucru, şi să se ducă în sala lui Franz Brentano pentru a asculta acolo completarea. Căci la Franz Brentano el auzea cu siguranţă lucruri extraordinar de entuziasmante şi interesante privind problemele etice, psihologice, dar nu găsea nicăieri posibilitatea de a face trecerea la suprasensibil cu ajutorul cunoaşterii nemijlocite. Chiar din acest exemplu noi vedem cum posibilitatea de a ajunge la suprasensibil pornind de la vechea cultură spirituală, de la vechea credinţă în revelaţie dispăruse. Iată faptul cultural cel mai important pe plan spiritual din epoca pe care o trăim. Căci în aceste stări de spirit, suscitate de aceste condiţii, au crescut sufletele naturilor conducătoare. Iar noi am intrat în întreg haosul cultural care domneşte acum prin ceea ce au generat aceste naturi conducătoare.

Aş vrea să vă prezint acum problema dintr-o altă latură. Printre cei care studiau încă pe timpul în care Franz Brentano preda în mod strălucit la catedră se afla şi Richard Wahle [ Nota 38 ]. Richard Wahle scria în 1894 cartea sa, care, de fapt, este mult mai importantă decât se admite de obicei în cercurile filosofice: Ansamblul filosofiei şi sfârşitul ei. Moştenirile lăsate de ea teologiei, fiziologiei, esteticii şi pedagogiei de stat. Cel care aruncă o privire imparţială asupra evoluţiei vieţii spirituale trebuie să remarce că această carte este una dintre apariţiile cele mai semnificative. Aş vrea să vă descriu succint cum vedea lumea Richard Wahle. Căci, fără îndoială, această viziune s-a născut în întregime din puternicele impulsuri pe care Richard Wahle le-a primit de la Franz Brentano şi din tot cea ce se putea dobândi de altminteri la acea epocă drept formaţie spirituală.

Richard Wahle spune: În ce constă, de fapt, experienţa pe care o avem noi despre lume? Ei bine, experienţa pe care o avem noi despre lume constă în „evenimentele” care se produc în faţa noastră. Mă aflu aici; pereţii, lumina, lămpiile, oamenii apar în faţa ochilor mei. Prin reprezentările mele, eu trebuie să fac din aceste evenimente experienţa mea persoanlă. Peste tot, întâmplări care îmi sunt date prin reprezentări. Eu nu port altceva în mine decât reprezentările evenimentelor Lumea este o sumă de evenimente, care mi se înfățişează prin reprezentările mele. Dar să observăm fără prejudecăţi ce avem de fapt aici. Avem cumva în faţa noastră o masă? Noi avem o întâmplare, un fapt care ni se înfățişează prin reprezentarea mesei. Avem în faţă un om? Avem în faţă un fapt care ni se înfățişează prin reprezentarea unui om. Noi nu avem altceva decât reprezentanţi ai faptelor. – Într-o epocă atât de mult influenţată de personalitatea lui Franz Brentano, era un lucru extraordinar de perspicace să observi cum acesta ştergea cu buretele voinţa, aşa v-am spus ieri, şi nu admitea decât viaţa de reprezentare şi cel mult viaţa afectivă. Această viaţă de reprezentare nu dă decât reprezentanţi ai întâmplărilor. Şi cum sunt aceste întâmplări? Ele sunt neputincioase, total neputincioase. Căci dacă sunt în prezenţa acestui fapt – dau numai un exemplu extrem, că o persoană pălmuieşte pe alta, poate să fie o întâmplare sau o sumă de întâmplări –, ceea ce se află în spatele acestora eu nu ştiu! În felul său, Richard Wahle spune foarte corect: Noi nu avem decât fapte, înfățişate prin reprezentări subiective. La factorii primordiali noi nu putem ajunge. – El admite în întregime că în spatele a ceea ce noi deţinem ca oameni sunt ascunse cauze primare, la care însă nu putem ajunge. De aceea noi nu putem ajunge niciodată la altceva decât la un agnosticism. Trebuie să recunoaştem că, atunci când o persoană pălmuieşte pe alta, reprezentarea mea despre mâna care se mişcă este neputincioasă, că acesta nu stă sub nicio formă pe obrazul celuilalt. Mie nu-mi este dată decât o reprezentare. Astfel, Richard Wahle descompune tot ceea ce îi este accesibil omului în aceşti reprezentanţi subiectivi ai întâmplărilor. Chiar şi percepţiile noastre interioare constituie întâmplări, numai că în loc să vină din exterior, precum faptele obişnuite, vin din interior. Şi de această dată noi nu ştim nimic despre factorii primordiali care se află în noi înşine. Noi nu avem nici cea mai mică reprezentare despre factorii primordiali care au stat la baza faptei prin care mâna mea, în baza ordinului dat de gândul meu, care, desigur, este lipsit de forţă şi nu poate el însuşi să pălmuiască pe un altul, se ridică pentru a da o palmă. Noi nu ştim care sunt factorii care au stat la bază aici, nu ştim ce anume din noi stă la origine. Cel mult putem admite că gândul, singurul care ne este dat, nu poate pălmui o altă persoană, căci gândul este cu totul neputincios, iar dacă luăm pe cei mai mari eroi din istorie, ei sunt daţi doar prin gândurile subiective. Luaţi, de exemplu, pe Bismark: el este dat doar ca reprezentant subiectiv al faptelor. Nu conţinuturile vieţii sale sufleteşti, nici chiar ale celui mai mare erou, au înfăptuit faptele. Faptele au avut loc datorită factorilor primordiali. Dar omul nu pătrunde până la aceşti factori primordiali.

Vedeţi deci la Brentano o tentativă de a ieşi dintr-o concepţie care încă mai tindea către realitate, dar către o realitate care este dată doar prin credinţa în revelaţie, şi de a se îndrepta spre un intelectualism pur al vieţii de reprezentare, la care se opreşte, astfel încât nici nu mai poate continua Psihologia sa dincolo de primul volum. Şi vedeţi cum Richard Wahle, ieşit din acelaşi curent istoric, se simte obligat să rămână la reprezentările neputincioase, la conţinutul intelectului. Totul devine fără forţă. Omul nu face decât să elaboreze concepte intelectuale, pentru ca în final să observe că ele sunt lipsite de forţă.

Pentru mine a fost un eveniment deosebit să-l aud pe Richard Wahle spunându-mi recent, după prima mea conferinţă ţinută la Viena [ Nota 39 ]: Am şi eu reprezentările mele privind factorii primordiali, dar de fapt, în comparaţie cu ce erau filosofii antici, noi nu suntem altceva decât un fel de ciocli. – Există ceva tulburător la Richard Wahle, căci el a fost condamnat să facă ultima mărturisire într-un mod deosebit de inteligent, de spiritual, aceea că omul nu poate lua de la civilizaţia modernă nimic în sufletul său în afară de ceva lipsit de vigoare şi fără savoare. Atunci eu am făcut o uşoară aluzie la cei care mai predau pe vremea aceea, pe când Wahle încă mai era elev la Viena, adică Zimmermann şi Franz Brentano. Atunci el a răspuns: Da, ei au încercat cel puţin să afirme ceva, noi nu mai putem face nici măcar asta.

Şi vedeţi ce a apărut sub formă de carte în 1894: Ansamblul filosofiei şi sfârşitul ei. Moştenirile lăsate de ea teologiei, fiziologiei, esteticii şi pedagogiei de stat. Teologie! Trebuie oare să primim înă o dată ceea ce este tradiţie teologică? Trebuie ca omul să renunţe definitiv să avanseze singur până la un suprasensibil? Trebuie să ne întoarcem pur şi simplu înapoi la ceea ce Franz Brentano a fost forțat, într-un mod atât de semnificativ, să părăsescă? Cum se poate atunci înfăptui procesul prin care filosofia lasă teologiei ca testament o parte din ceea ce ea a elaborat odinioară? Cum poate filosofia să transmită fiziologiei moştenirea a ceea ce ea a dat lumii?

Gândiţi-vă numai la următorul lucru: fiziologia, în sensul lui Adolf Fick, ne conduce la un act creator al lui Dumnezeu de la începutul evoluliei. Această moştenire n-ar putea deci în niciun caz să ne transmită ceva satisfăcător. Estetica, dat fiind exigenţele ştiinţei actuale, oricum n-ar putea să treacă drept o disciplină în stare să ne conducă în domeniile adevărului. Dar pedagogia de stat? Ei bine, este cu totul de înțeles ca cineva, care nu poate stabili nicio legătură între sine şi lumea spirituală, să apeleze la nişte reprezentări apărute prin intermediul oamenilor în cadrul societăţilor omeneşti, să vrea deci să înhame la pedagogia de stat – în sensul cel mai larg – ceea ce trebuie să conducă la acţiune; să vrea ca tot ceea ce îl conduce pe om, fie el copil sau adult, la acţiune să fie hotărât prin legi de stat, ca anumite orientări să-i fie date prin legile statului. În această carte – Ansamblul filosofiei şi sfârşitul ei – vedem agnosticismul etalându-şi floarea sa cea mai ingenioasă, cea mai energică şi cea mai conştiincioasă.

Şi cum ar fi putut să fie altfel? Aş vrea să exprim printr-o imagine ceea ce vreau să spun acum. Filosofia – iubire pentru înțelepciune; nu poţi iubi decât ceea ce ştii că e viu. Atât timp cât s-a ştiut că Sophia este o fiinţă vie, se putea vorbi de filosofie. La ora actuală, când Sophia nu mai este decât un agregat de noţiuni despre materia inertă din Univers, „philo” trebuia şi ea să dispară.

În fond, acest revoluţionar, Richard Wahle, a făcut în domeniul filosofiei lucrul cel mai logic ce se putea face. El nu a făcut decît să constate pur şi simplu ceea ce a rămas din filosofie sub influenţa intelectului cras. Aşa ceva nu mai poţi să iubeşti. Totul nu poate decât să cadă în derizoriu. Trebuia ca ea să-şi fi ajuns „sfârşitul”. După moartea Sophiei nu mai poţi avea iubire pentru Sophia moartă, decât cel mult in memoriam. Poţi să scrii atunci doar o istorie despre, de acum dispăruta, filosofie. Ai putea să-i aduci un frumos omagiu de comemorare. Istorii ale filosofiei pot fi desigur scrise în continuare. Poţi să galvanizezi, să înviorezi vechi sisteme. Este, în fond, lucrul cel mai des întâlnit la filosofii moderni. Au existat neokantieni, neofichteieni şi haekelieni; a apărut tot ceea ce poate aminti de dragostea pentru o iubită defunctă. Şi dacă avem în vedere reprezentanţii subiectivi, fără vigoare şi serbezi ai faptelor, care sunt de fapt reprezentările intelectualiste, vom înțelege întregul curs. Vom înțelege atunci şi că gândirea filosofică veche a ajuns în realitate la un sfârşit şi că nu putea fi altfel.

Tocmai de aceea în cartea mea Enigmele filosofiei, după ce am schiţat un tablou al cursului întregii filosofii, începând de la filosofii vechi şi mergând până într-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, am încercat să arăt cum ceea ce era înainte filosofie trebuie în mod necesar să se transforme în antroposofie. De aceea ultimul capitol este o schiţă a antroposofiei.

Faptul de a fi procedat astfel încât să am ca ultim capitol al actualei scrieri de istorie a filosofiei antroposofia nu este rezultatul gândurilor subiective, ci al cursului obiectiv al evoluţiei istoriei însăşi. Şi chiar dacă avem în vedere personalităţile cele mai caracteristice ale epocii recente, acestea te forţează să vezi lucrurile astfel. Căci după ce omenirea a ajuns la concepte fără vlagă şi searbede, golite de orice realitate, după ce omenirea a uitat că aceste concepte sunt cadavrul a ceea ce a fost viaţă odinioară, înainte să fi coborât din lumile spirituale în existenţa pământească, este necesar ca noi să vivifiem conceptele şi ideile prin ceea ce eu am descris în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, şi anume prin meditaţie şi concentrare. Şi sarcina noastră este nu de a ne opri cumva, ca Franz Brentano, la reprezentările ştiinţifice, ci de a le recepta şi de a le da viaţă prin acea muncă spirituală interioară care constă în meditaţie şi concentrare. Iar atunci înseşi reprezentările ştiinţelor naturii din epoca noastră vor fi cele care ne vor conduce cel mai sigur în lumea suprasensibilă. Ele ne vor conduce chiar la dezvoltarea acelei metode care este metoda antroposofiei; din ştiinţele naturii se va dezvolta astfel metoda antroposofiei. Aceasta va putea, la rândul ei, să impregneze cu esenţă şi substanţă vie pe reprezentanţii fără vlagă şi forţă ai faptelor, căci acestă esenţă şi substanţă vie trebuie să parvină pentru omenire, care a avansat odată până la intelect, din intelectul însuşi.

Aş vrea să spun încă ceva: Franz Brentano îmi apare în mod cu totul deosebit emblematic şi în ceea ce priveşte partea mai intimă a problemei. Pe când era încă destul de tânăr, el a scris unei cunoştinţe o scrisoare cu privire la meditaţie, căci ţinea foarte mult la o meditaţie ce i-a fost imprimată prin educaţia catolică, dar pe care nu a dus-o niciodată până la dezvoltarea de sine stătătoare a unei vieţi spirituale interioare. În legătură cu meditaţia pe care o cunoscuse, el scria aproximativ aceste cuvinte [ Nota 40 ]: Vă sfătuiesc să nu renunţaţi la meditaţie. Cel care nu duce decât o viaţă activă şi mai puţin una contemplativă, meditativă, nu trăieşte decât un sfert de viaţă. El trebuie să trăiască trei sferturi din viaţă dăruindu-se contemplării meditative. Tot ceea ce îl poate apropia pe om de Dumnezeu provine în mod necesar din contemplarea meditativă. Şi el conchide prin această frază caracteristică: „Aş prefera mai degrabă să mor decât să renunţ la meditaţie.”

Dar aceasta era o meditaţie deprinsă de la vechea viaţă spirituală. Şi resimţim tragismul unei personalităţi care iubeşte profund meditaţia dar care, fiind ferecată în cătuşele ştiinţelor naturii, nu poate evolua către o meditaţie liberă, care să o conducă la o nouă cuprindere a vieţii spirituale, a vieţii suprasensibile. Poate că tocmai din acest fragment de scrisoare reiese faptul că Franz Brentano a fost condus printr-o necesitate interioară până la pragul porţilor antroposofiei, că nu le-a putut deschide însă, pentru că el a respins tot ceea ce credea că trebuie respins prin convingerile şi felul de a gândi propriu ştiinţelor naturii.

Că ştiinţa are anumite limite este un fapt. Cum însă ea nu spune numai: Aici nu se mai poate obţine nimic – ci şi, în sensul lui Adolf Fick, colegul de universitate al lui Franz Brentano: Aici avem un act creator divin, o faptă creatoare –, atunci este permis să se afirme şi următorul lucru: Aşa cum este justificat să-ţi plasezi reflecţiile în contextul fenomenelor fizice, tot aşa trebuie să se poată angaja reflecţii şi aici. Fizicul nu fixează pur şi simplu limite, el arată că acolo există ceva care trebuie privit şi pozitiv. Realmente, nu dintr-o voinţă arbitrară subiectivă se atrage azi atenţia asupra acestor lucruri, nu întâmplător se insistă asupra necesităţii antroposofiei pentru ansamblul civilizaţiei omeneşti, ci dimpotrivă. Cel care abordează fără idei preconcepute istoria vieţii spirituale poate deduce chiar din ea necesitatea antroposofiei.

Presupuneţi că antroposofia ar fi recunoscută în ce priveşte caracterul ei ştiinţific; atunci pur şi simplu vom avea profesori gen Adolf Fick, care vor preda cam aşa: Cercetarea ştiinţifică se opreşte aici, în rest nu mă pot pronunţa, dar există o continuare, şi aceasta este cercetarea antroposofică. – Desigur, tot ceea ce se va produce pe plan fizic la sfârşitul evoluţiei Universului, cum ar fi această moarte termică, va fi văzut în lumina corectă atunci când întreaga evoluție va fi privită în sensul celor prezentate în cartea mea Ştiinţa ocultă în rezumat, unde se merge în urmă până la epoca saturniană, unde găsim existența naturală la începuturile ei, care constă numai din căldură, şi unde se merge mai departe, până la existenla Vulcan, care constă de asemenea din căldură. Dar în această carte actul creator spiritual nu se analizează numai la început şi la sfârşit, ci pe tot parcursul evoluției. Aici aspectul fizic este în mod constant pus în legătură cu forţele spirituale şi cu faptele spirituale ale acelor entități spirituale ce nu coboară niciodată într-un corp fizic. Aşa încât, bineînțeles, nu asistăm la o simplă juxtapunere a ceea ce este antroposofic şi a ceea ce este fizic, ci la o întrepătrundere a celor două. Dacă se analizează, de exemplu, anumite realități fizice, va trebui să ascultați şi ceea ce este de spus privitor la forţele spirituale care acţionează în existenţa fizic-senzorială. Atunci nu se va mai vorbi despre evenimente şi factori necunoscuţi, ci se va vorbi de modul în care în orice moment, nu numai la începutul şi la sfârşitul evoluției, ci şi de-a lungul întregii evoluții, putem găsi în evenimentele care apar factorii primordiali necunoscuți.

Aş vrea să vă lămuresc aceasta şi printr-o altă imagine. Presupuneți că aveţi o oglindă şi că vedeți ceea ce tocmai v-am descris. Putem să rămânem la acest exemplu concret, deşi este puțin brutal. Presupuneți deci că vedeți în oglindă ceea ce v-am descris, adică o persoană pălmuind pe o altă persoană. Aveţi deci în oglindă întregul proces. Aici sunteți cu siguranță în prezența unor imagini şi nu se poate spune că această imagine este atât de puternică încât îi poate da celeilalte imagini o palmă. Este aproximativ ceea ce ajunge să gândească filosoful epocii moderne despre reprezentările sale. Ele sunt neputincioase precum imaginile din oglindă. O imagine dintr-o oglindă nu îi poate da o palmă altei imagini din oglindă. Dar filosoful Richard Wahle, de exemplu, merge mai departe într-un mod foarte ingenios. El spune: Noi nu ajungem la factorii primordiali; nici dacă aş avea în faţă doi oameni şi unul din ei i-ar da celuilalt o palmă, eu nu am decât reprezentarea acestui fapt, iar reprezentarea omului A nu-i poate da o palmă omului B. Astfel că eu nu ajung la factorii primordiali, la cine anume dă în realitate palma.

Prin această imagine ne putem înfățişa foarte bine următorul lucru: imaginea-oglindă a lui A nu poate pălmui imaginea-oglindă a lui B. Dar priviți bine imaginile-oglindă, acolo veți vedea tot felul de forme de mişcare. Desigur, nu veți ajunge să credeţi că palma i-a făcut în mod deosebit rău acestei imagini; de asemenea, nici dumneavoastră nu veți compătimi cu adevărat această imagine pentru că a primit o palmă. Dar priviţi finalul! Priviți bine chipul acestei imagini după ce a primit palma. Veţi găsi pe acest chip ceva ce ar rămâne inexplicabil, dacă ce ați văzut acolo a fost doar o imagine fără vlagă şi searbădă.

Altfel spus: filosofia a ajuns la Richard Wahle într-un punct în care ea nu mai putea decât să vorbească despre evenimente, nu însă să şi citească în evenimente, deoarece întreaga forţă atavică a vechii clarvederi, singura care a permis această citire, s-a pierdut. În imaginea celui care a fost pălmuit, în formele pe care le ia chipul, dumneavoastră citiți ceva care trimite la nişte factori primordiali. Dacă deschideți o carte, citiți în ea, dacă ştiţi să citiți, fără a fi nevoie să spuneți, de exemplu: Dar eu nu văd aici factorii primordiali. Căci ceea ce citiți vă duce totuşi la o anumită înțelegere a factorilor primordiali. Noi trebuie să învățăm din nou să citim în ceea ce sunt fenomenele, manifestările. Putem foarte bine admite că într-o epocă intelectualistă nu avem decât nişte reprezentanți ai faptelor; dacă însă suntem în stare să ne apropiam cu forţă interioară de aceşti reprezentanți subiectivi, vom învăța şi să îi citim. Atunci vom deveni nu kantieni, ci antroposofi, care îşi spun: Cu siguranță, din reprezentările imediate pe care le avem la dispoziţie nu putem deduce nimic cu privire la factorii primordiali. Dar dacă ştim să citim în lume, atunci ne vom putea ridica treptat, prin citirea evenimentelor, a faptelor, până la înțelegerea factorilor primordiali.

Acest lucru se poate face însă doar dacă vom insufla din nou vieții noastre sufleteşti forţă interioară. Și aceasta nu se poate cuceri decât pe căile indicate, prin meditație, concentrare etc. Ne este astfel permis să spunem: Filosofia recentă a stors, a extirpat din ea tot ceea ce dă viață reprezentării şi intelectului. Oamenii au fost de vină că nu au putut găsi drumul către lumile suprasensibile, iar de la epoca în care aceşti oameni au trăit trebuie să învățăm să tindem către o astfel de dezvoltare interioară încât drumul care duce în aceste lumi suprasensibile să poată fi găsit.

Iată ceea ce voiam să vă explic prin această incursiune istorică destul de detaliată în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Prin această incursiune am vrut să pregătesc puţin ceea ce voi dezvolta în conferinţele următoare.