Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNTREBĂRI OMENEȘTI, RĂSPUNSURI COSMICE

GA 213


CONFERINŢA a X-a

Dornach, 15 iulie 1922

Există un fapt ce, după părerea mea, trebuie luat în considerare, şi anume că în urmă cu ceva timp adversarii celor rostite la Congresul antroposofic de la Viena [ Nota 45 ] au convocat o adunare [ Nota 46 ] la care oratorii cei mai diverşi au rostit discursuri în sensul actual al materialismului. În final, un medic deosebit de impregnat de materialism a rezumat diferitele discursuri într-un slogan care, într-un fel, ar fi trebuit să ţină loc de deviză pentru adversarii ştiinţei spiritului de orientare antroposofică. Acest slogan este: „lupta împotriva spiritului”. Într-adevăr, există astăzi oameni care privesc lupta împotriva spiritului ca o adevărată deviză.

Când răsună astfel de cuvinte, faptul ne aduce aminte totdeauna că actualmente există mulţi oameni de soi şi bine intenţionaţi care sunt prizonierii unui fel de stare de somn faţă de ceea ce se petrece în lumea civilizată şi care nu vor să vadă ce direcţie iau lucrurile. Se iau drept semne nesemnificative ale timpului, drept părere personală a cutărui sau cutărui individ, lucruri de cea mai mare importanţă, în timp ce apare clar o tendinţă existentă în mersul real al evoluţiei omeneşti. Și ar trebui, de fapt, ca toţi cei care pot arăta o înțelegere pentru o astfel de chestiune să participe din toată inima lor la evidenţierea ei cu adevărat.

Am încercat, referindu-mă la două personalităţi, să arăt cum şi naturi mai profunde au fost prinse în curenţii spirituali recenţi. Am pus în opoziţie aceste două personalităţi, Franz Brentano şi Nietzsche, pentru a vă arăta prin ei cum oameni orientaţi iniţial cu totul către spiritual sunt, într-un fel, sub aspectele cele mai variate, acaparaţi de modul de gândire naturalist-ştiinţific contemporan. Când ai în vedere personalităţi pentru care ceea ce tocmai v-am descris devine destin, poţi fi impresionat şi mai profund decât atunci când aceste lucruri sunt descrise doar în mod abstract.

În ceea ce-l priveşte pe Brentano am vrut să fac să se înțeleagă cum o personalitate crescută într-o educaţie impregnată total de catolicism a păstrat în întreaga sa viaţă înclinația pentru lumea spirituală pe care creştinismul catolic o implantase în sufletul său. Chiar în Franz Brentano, care s-a născut în 1838, deci a trăit exact în epoca în care concepţia naturalist-ştiinţifică a secolului al XIX-lea a invadat întreaga cercetare şi aspiraţie spirituală a oamenilor, în această personalitate se poate observa o supravieţuire a unor curente foarte vechi ale concepţiei despre lume.

Dacă îl avem în vedere pe tânărul Brentano, care în anii cincizeci, şaizeci studia în seminarele catolice, constatăm că el îşi umplea sufletul cu două lucruri, care iniţial l-au călăuzit într-un mod sigur. Unul este doctrina catolică a revelaţiei, faţă de care el se situa precum teologii Bisericii catolice din epoca Evului Mediu. Revelaţia catolică, legată de tot ceea ce este spiritual, este preluată prin tradiţie. Te afli în prezenţa unui fel de cunoaştere a lumilor suprasensibile dăruită omului prin har. La aceasta se adaugă la Brentano şi celălalt element, prin care el a vrut iniţial să înțeleagă ce anume primise prin doctrina catolică a revelației. Acest element era filosofia aristoteliană, acea filosofie care a fost elaborată încă în timpul Greciei antice. Până la mijlocul anilor şaizeci, poate chiar ceva mai mult, în Brentano a trăit o viaţă sufletească ce se exprima cu totul în sensul unei solastici medievale. El spunea: Ceea ce trebuie să ştie omul despre lumile suprasensibile trebuie să primeşti aşa cum o revelează Biserica, iar gândirea o poţi aplica la studiul naturii şi al vieţii, conform metodei celui mai mare maestru al acestui studiu, după metoda filosofului grec Aristotel.

Aceste două elemente, aristotelismul şi cunoaşterea prin revelație a Bisercii catolice, au fost îngemănate în viața lor sufletească de către scolasticii Evului Mediu, au fost privite de ei ca fiind conciliabile. Ele au continuat să trăiască în Franz Brentano. Concepția sa a fost zguduită numai de ceea ce s-a arătat ulterior drept metodă ştiințifică a ştiinlelor naturii; a fost atât de puternic zguduită încât la preluarea catedrei de conferenţiar la Würzburg Brentano a susținut ca teză principală o frază după care în filosofie ar trebui să se procedeze ca în ştiință. El a vrut apoi să fondeze o psihologie, o doctrină a sufletului în care viața sufletului este privită aşa cum priveşte ştiința fenomenele naturale exterioare.

Putem aşadar spune: În acest om s-a produs o întorsătură bruscă. El voia să contopească cunoaşterea prin revelaţie şi cunoaşterea prin raţiune, limitată doar la pământesc. Pretenția sa era deci că nu poate fi ştiință decât ceea ce este construit după modelul metodei ştiințelor naturii. Ar trebui să încercăm să resimțim profund în suflet ce înseamnă de fapt o schimbare atât de radicală.

Ce aş vrea să vă fac să înțelegeți acum este faptul că până la această schimbare concepția medievală a scolasticilor a continuat să lumineze într-o personalitate excepțională. Ea continuă să acţioneze şi astăzi în mulţi contemporani de-ai noştri care practică cu sinceritate catolicismul şi continuă să acționeze, chiar dacă sub o formă puțin modificată, în mulți adepți sinceri ai concepției evanghelice. Dacă l-am citat pe Nietzsche a fost nu pentru că în sufletul lui mai supravieluia scolastica medievală, ci pentru că în sufletul său continua să trăiască ceva ce şi-a făcut apariția în timpul Renaşterii, ca un fel de reacție la scolastică. Nietzsche poseda un fel de înțelepciune artistică greacă, care a servit de bază întregii sale concepții despre lume. El poseda această înțelepciune cam în acelaşi fel în care o posedau oamenii Renaşterii. Dar aceşti oameni ai Renaşterii nu erau încă tentați sau înclinaţi să nu recunoască spiritualul în realitatea sa. Ei mai simțeau, mai presimțeau încă realitatea spiritualului. Aşa că şi în sufletul lui Nietzsche mai supraviețuia ceva din epoci foarte vechi. Şi el, aşa cum vă spuneam ieri, a trebuit să se afunde în concepția naturalist-ştiințifică a secolului al XIX-lea şi a pierdut complet ceea ce lega sufletul său de lumea spirituală.

Faptul la care tocmai am făcut aluzie ascunde, pentru adevăratul căutător al adevărului din ziua de azi, enigme de o imensă importanță. Să luăm cele două curente spirituale care străbat viața sufletească, aşa cum le aflăm în scolastica Evului Mediu. Aş vrea să ilustrez ceea ce avem aici în modul următor. Noi avem în cadrul scolasticii Evului Mediu un număr de, să le zicem, teze asupra lumii suprasensibile, de pildă asupra Trinității entității spirituale primordiale, asupra Încarnării lui Christos în trupul lui Iisus din Nazaret, o serie întreagă de teze care, trebuie spus, nu se raportează la lumea sensibilă ci la lumea suprasensibilă, care au fost găsite în timpuri de demult de către oameni care erau pe atunci inițiați. Căci, bineînțeles, nu trebuie să-ți imaginezi că aşa ceva, precum teza Trinității sau a Încarnării, a fost pur şi simplu inventat de o persoană oarecare pentru a amăgi oamenii. Aceste teze sunt mai curând rezultatul experiențelor, a vieluirilor avute de vechii inițiați. Faptul că s-a considerat că aceste teze sunt o revelație supranaturală este ceva ce a intervenit abia după aceea. Aceste teze au fost, la obârşii, găsite pe calea inițierii. Mai târziu nu s-a mai recunoscut că este posibil să treci printr-o astfel de inițiere şi să ajungi singur la viziunea Trinității, de pildă.

Un lucru devine dogmă doar atunci când nu mai ai acces la obârşia cunoaşterii sale. Dacă cineva este un inițiat şi spune că vede Trinitatea, pentru el aceasta nu este o dogmă ci o experiență trăită. Dacă undeva se afirmă că este imposibil să vezi aşa ceva, că acest lucru trebuie să fie revelat şi apoi crezut, atunci aici avem de-a face cu o dogmă. Disprețul unora față de dogme nu este, desigur, justificat, ci reprezintă doar o anumită atitudine a lor față de dogme, atitudine care, la rândul ei, este atacabilă. Dacă putem urmări dogmele care au un conținut profund spiritual până la acea formă în care au fost exprimate cândva de un inițiat, ele încetează să mai fie dogme. Dar acest drum, pe care omul trebuie să îl parcurgă pentru a ajunge la locul unde se pot vedea lucrurile, nu mai era urmat din Evul Mediu. Existau vechi teze care fuseseră odinioară înțelepciune iniţiatică. Ele au devenit dogme, pe care acum trebuia pur şi simplu să le crezi. Trebuia să le accepţi drept cunoaştere revelată. Acesta a fost deci unul dintre curente, cunoaşterea revelată. Celălalt curent a fost cunoaşterea raţională, urmată de către scolastici în sensul doctrinei aristoteliene. Despre ea se gândea însă astfel: Prin această cunoaştere raţională este posibil să explorezi natura până la un anumit punct. Poţi, de asemenea, să tragi concluzii logice din această cunoaştere a naturii, de pildă să tragi concluzia că ar trebui să existe un Dumnezeu. Trinitatea nu o poţi găsi, dar poţi găsi deducţia raţională că ar trebui să existe un Dumnezeu, că lumea a avut un început. Aceasta era atunci o cunoaştere raţională.

Existau multe astfel de concluzii pe care scolasticul medieval le datora cunoaşterii raţionale, care mergea până la atingerea suprasensibilului; doar că nu se admitea contemplarea, viziunea suprasensibilului. Se admiteau însă concluzii raţionale, prin care, ce-i drept, nu se puteau înțelege cunoştinţele propriu-zise ale revelaţiei, dar prin care puteai totuşi să atingi uşor ceva precum existenţa lui Dumnezeu sau începutul existenţei lumii. „Preambula fidei”, aşa se numeau aceste adevăruri care puteau fi găsite prin intermediul raţiunii şi care puteau sluji apoi drept fundament pentru a pătrunde la ceea ce nu putea fi aflat prin raţiune, ci trebuia să fie conţinutul revelaţiei.

Acum, după ce am pus unul lângă altul aceste două curente spirituale, aceste curente ale cunoaşterii, să ne transpunem în sufletul unui om în care aceste două curente coabitează. În epoca în care înflorea scolastica – am spus aceasta de multe ori de-a lungul anilor –, ceea ce trăia în sufletul unui scolastic nu avea nimic rău, aşa cum vorbesc astăzi anumiţi oameni lipsiţi de înțelegere, ci era pur şi simplu ceea ce se oferea de către evoluţia omenirii la o anumită etapă a evoluţiei medievale. Într-o anumită epocă, pur şi simplu nu se putea avea altă concepţie. Desigur, aceste lucruri sunt depăşite astăzi. La ora actuală trebuie găsite alte căi pentru cunoaşterea şi activitatea sufletului omenesc decât cele care erau în vigoare în scolastică. Dar pentru aceasta ar trebui să ne străduim să pătrundem cu înțelegerea şi această scolastică. Şi nu o putem face decât dacă ne punem întrebarea: Cum coabitau în sufletul unui scolastic onest cunoaşterea prin revelaţie şi cunoaşterea prin raţiune, bazată pe fenomene naturale şi pe deducţii raţionale parţiale extrase din fenomenele naturale? Cum coexistau aceste două lucruri?

Ce căuta, de fapt, un astfel de scolastic şi, odată cu el, toţi credincioşii săi, cei care se situau în catolicism cu toată sinceritatea, când se transpunea în acea stare sufletească ce tindea către atingerea revelaţiei, când spunea: Ceea ce oferă dogmele nu trebuie neapărat să fie văzut, contemplarea directă nu este posibilă; ceea ce spun ele trebuie să fie luat ca o revelaţie? Scolasticul încerca să trezească o anumită dispoziţie sufletească faţă de lumea suprasensibilă. El era intru totul pătruns de faptul că această lume suprasensibilă există şi se află într-o relaţie intimă cu ceea ce trăieşte în om ca suflet. Dar el nu căuta în om o cale de cunoaştere pentru a ajunge direct, prin propria sa persoană, la ceea ce stă într-un raport intim cu omul, lumea suprasensibilă.

Încercați să vă reprezentaţi acea dispoziţie sufletească. Era dispoziţia pe care o resimţi, să zic aşa, în faţa unui necunoscut cunoscut sau a unui cunoscut necunoscut, în faţa cuiva pe care trebuie să-l adori şi să-l venerezi, manifestând totodată un fel de sfială, care te face să nu ridici privirea spre el.

Alături se afla cunoaşterea raţională. Raţiunea scolastică era de o acuitate excepțională, şi ea a rămas până acum neegalată. De multe ori ţi-ai dori – am spus lucrul acesta adesea chiar şi aici – ca oamenii care practică astăzi ştiinţele naturii sau orice ştiinţă în general să vrea să învețe, să gândească cu aceeaşi acuitate cu care au putut să o facă scolasticii. Era o cunoaştere raţională, care îşi refuza ei însăşi să treacă peste anumite limite: cunoaşterea revelată, de o parte, cunoaşterea raţională, de cealaltă parte. Dacă însă comparăm acum logic cunoaşterea revelată şi cunoaşterea raţională a scolasticilor cu structuri asemănătoare din ziua de astăzi, apare o diferenţă considerabilă.

Scolasticul îşi spunea: Tu nu ai dreptul să pătrunzi prin cunoaşterea ta într-un domeniu rezervat doar pentru a primi revelații. Tu nu ai dreptul să pătrunzi în vreun fel în contemplarea Trinităţii, în contemplarea Încarnării. – Dar în revelaţia pe care el o primea de la Biserica sa erau date totuşi idei despre Trinitate, despre Încarnare. Ele erau descrise. Se spunea: Cunoaşterea nu urcă până la aceste lucruri, dar ele pot fi gândite dacă gândurile despre ele sunt în sensul a ceea ce este revelat. Nu puteţi spune despre scolasticii Evului Mediu că ar fi avut un sentiment mistic obscur despre suprasensibil. Nu era aşa ceva. Era deja o gândire dezvoltată în idei plastice, care îmbrăca conţinutul revelaţiei. Se reflecta asupra Trinităţii, se reflecta asupra Încarnării. Dar nu se reflecta aşa cum se face în cazul gândurilor la care ajungi tu însuşi, ci aşa cum gândeşti nişte gânduri care îți sunt revelate.

Vedeţi dumneavoastră, acest lucru corespunde într-o anumită măsură unui fapt caracteristic cunoaşterii superioare. Există şi astăzi încă mulţi oameni care au anumite viziuni atavic-clarvăzătoare, cum pot fi numite, care au imaginaţiuni de natura visului. Există mulţi oameni care, în aceste imaginaţiuni atavic-clarvăzătoare, se pot ridica, de exemplu, până la contemplarea evenimentelor atlanteene. Acest fapt mai există şi astăzi. Dar nu trebuie să credeţi că în ceea ce percep aceste persoane sub formă de imaginaţiuni clarvăzătoare nu trăieşte niciun gând. Astfel de clavăzători au adesea gânduri mult mai plastice decât ciudaţii noştri logicieni, care învață gândirea din învățământul actual. În faţa logicii unora care învață să gândească din ceea ce le oferă învățământul actual poţi uneori să disperi, în timp ce despre logica ce se revelează simplu, prin clarvedere atavică, nu ai de ce să disperi, căci ea răspunde adesea unor legi foarte stricte.

În consecinţă, şi astăzi încă se mai poate dovedi că în ceea ceeste realmente revelat pe cale suprasensibilă contemplării omeneşti există implicit gândire. Aşa şi în scolastica Evului Mediu. Există o concepţie, apărută abia în ultima vreme, cum că odată cu cunoaşterea trebuie să dispară şi gândurile din conţinuturile revelate, aşa încât credinţa vrea să excludă astăzi din cuprinsul său nu numai cunoaşterea, ci şi gândirea. Scolasticii Evului Mediu nu au făcut aşa ceva. Ei au eliminat, ce-i drept, cunoaşterea, dar nu şi gândirea. Si dacă luaţi dogmatica scolasticii medievale veţi găsi acolo un sistem de gândire extrem de perfecţionat.

Acest lucru mai supravieţuia încă într-un om precum Franz Brentano. De aceea el ştia să gândească. El putea concepe idei. Constaţi acest lucru chiar în rudimentele Psihologiei sale, din care nu a reuşit să finalizeze decât primul volum. Mai constaţi la el un anumit dar pentru elaborarea plastică a ideilor, chiar dacă mereu el se calcă îngrozitor pe sine pe picioare, ceea ce îl împiedică să avanseze. De îndată ce are o idee oarecare despre un element sufletesc – şi el are aşa ceva – îşi interzice imediat să gândească despre acele lucruri. Această interdicţie este astăzi un lucru extraordinar. V-am povestit cum un om extrem de inteligent, autorul cărții Ansamblul filosofiei şi sfârşitul ei, îmi spunea chiar el la Viena: Am ideile mele cu privire la ceea ce se află în spatele evenimentelor ca factori primordiali. Dar din punct de vedere ştiințific el îşi interzicea să aibă aceste idei. Ai putea să-ţi imaginezi, desigur doar ipotetic, că un om format la şcoala ştiinţelor naturii poate brusc, printr-un miracol, să devină clarvăzător, şi că el începe să lupte cu furie împotriva acestei clarvederi din el însuşi. Ipotetic poţi foarte bine să-ţi imaginezi aşa ceva, fiindcă autoritatea cunoaşterii ce se rezumă la fenomenele exterioare este imensă.

Exista deci pe de o parte acest lucru în sufletul scolasticului medieval: un conţinut revelat plăsmuit în formă concretă. Pe de altă parte exista o cunoaştere raţională, orientată asupra naturii, dar care încă nu era precum cunoaşterea noastră contemporană despre natură. Pentru a vă convinge de ceea ce am spus, n-aveţi decât să deschideţi o carte de istorie naturală a lui Albert Magnus [ Nota 47 ]; veţi găsi fără îndoială obiecte din natură precum cele care se descriu astăzi – ele sunt desigur descrise altfel decât sunt descrise astăzi –, dar pe lângă aceasta veţi afla aici şi tot felul de fiinţe elementare şi spirituale. Aici mai trăieşte încă spirit în natură, nu avem doar o descriere complet searbădă a aparenţei senzoriale sub formă de istorie naturală şi ştiinţe ale naturii. Aceste două lucruri coabitează deci: un conţinut revelat faţă de care îţi este interzisă cunoaşterea, dar pe care totuşi îl gândeşti, astfel încât spiritul omenesc îl poate obţine mereu în gândurile sale, şi un conţinut al cunoaşterii raţionale, dar care încă mai are spirit, şi mai are încă ceva, ceva ce trebuie să fie contemplat, privit în spirit, dacă vrei să îl ai în faţa ta în realitatea sa.

desen

 Planșa 17
plansa 17-18   Planşele 17-18
[măreşte imaginea]

Cunoaşterea naturii s-a dezvoltat în întregime pornind de la scolastica medievală. Una din ramurile scolasticii, cunoaşterea raţională, a continuat să se dezvolte, devenind concepţia modernă despre natură. Dar ce a rezultat de aici? Reprezentaţi-vă cât mai viu gândurile unui scolastic privitoare la cunoaşterea naturii. În ele mai există încă un conţinut spiritual. Faţă de ce îl protejează aceste conţinuturi spirituale pe naturalistul scolastic al Evului Mediu?

Aş putea, eventual, reprezenta aceasta schematic. Presupuneţi că aveţi un scolastic din Evul Mediu, cu dorul său după o cunoaştere revelată, în sus, şi cu dorul său după o cunoaştere raţională, în jos. Dar în cunoaşterea naturii el are un element spiritual. Las aici să transpară puţin roşu. În cuvintele revelate el are gândirea. Las aici să transpară puţin galben.

desen   Planşele 17-18

Care este, de fapt, tendinţa acestei cunoaşteri raționale? Ea tinde spre afară, ea vrea să se îndrepte spre obiectele exterioare care ne înconjoară. Gândurile pe care le concepi caută să cupleze, să adere la obiecte. Când dumneavoastră vreţi să cunoaşteţi o plantă, să aveţi o noţiune despre ea nu veţi putea face aceasta fără să se producă următorul calcul: noţiunea aderă la ea, vrea să se cupleze la ea. Dar la un scolastic conţinutul spiritual, care încă străbate cunoaşterea sa raţională, împiedică noţiunea să se alipească strâns, să se sudeze acolo jos. Noţiunea nu aderă complet, este într-un fel puţin respinsă. În ce nu se alipeşte ea? Când, de pildă, cunoaşterea raţională intelectualistă din zilele noastre se alipeşte la natura exterioară, când aderă perfect la ea, aderă de fapt la ahrimanic, se încorporează în arhimanic. Ce înseamnă deci spiritualitatea scolasticului medieval în raport cu cunoaşterea sa raţională? Este, în fond, ca şi cum el ar vrea să se apropie de ceva cu cunoaşterea sa raţională, de ceva care arde un pic. Dar el simte arsura şi se dă mereu înapoi, se retrage: natură înseamnă păcat! – El se păzeşte de Ahriman! Asta a condus însă la evoluţia ulterioară: în secolul al XIX-lea ea a izgonit din cunoaşterea raţională tot conţinutul spiritual şi prin aceasta cunoaşterea raţională s-a încorporat în arhimanic.

Şi ce spune atunci această cunoaştere raţională zăvorâtă în ahrimanicul exterior? Ea spune: Lumea constă din atomi. Mişcarea atomilor stă la baza întregii cunoaşteri ştiinţifice. Căldura, lumina ea le explică prin mişcări ale atomilor, tot ce există în lumea exterioară explică prin mişcări ale atomilor, căci acest lucru satisface nevoia noastră după cauzalitate.

În 1872 Du Bois-Reymond rosteşte la Leipzig celebrul său discurs privind limitele cunoaşterii naturii. Este un discurs în care cunoaşterea raţională a scolasticii a progresat atât de mult încât orice spiritualitate a fost izgonită, iar prin deviza „Ignorabimus” spiritul omului trebuia să cupleze la ahrimanic. Şi Du Bois-Reymond descrie foarte explicit cum un cap omenesc, care are acum o vedere de ansamblu a acestui întreg vârtej de atomi din Univers, nu vede nici albastru, nici verde, nici altă culoare, ci peste tot percepe numai mişcări ale atomilor. El nu simte căldură, ci peste tot unde este căldură simte această mişcare despre care v-am vorbit aici acum opt zile. El îşi sugestionează ceea ce există drept culoare, stări termice, sunet etc. El îşi împuie capul cu o cunoaştere a lumii ce constă numai din atomi. Imaginați-vă acum următorul lucru: Un astfel de cap îşi reprezintă întregul Univers constituit numai din atomi. El are în cap: Încă din momentul în care Cezar a trecut Rubiconul, în Cosmosul nostru exista această constelaţie precisă de atomi. E destul acum să faci ecuaţia diferenţială şi, dezvoltând calculele necesare, poţi să găseşti constelația următoare, apoi pe cea următoare şi aşa mai departe.

desen   Planşa 18

El poate calcula viitorul cel mai îndepărtat. Du Bois-Reymond numea acesta cap laplaceean [ Nota 48 ], fiindcă era un ideal al lui Laplace. În acel an, 1872, am avea deci descrierea unui intelect care cuprinde lumea în mod universal, care concepe totul ca fiind o mişcare de atomi şi care crede că este destul să cunoşti ecuaţiile diferenţiale şi să le integrezi pentru a obţine formula Universului.

La ce s-a ajuns însă în felul acesta? S-a ajuns ca oamenii să învețe să gândească precum Ahriman, să urmărească idealul de gândire ahrimanic. Se va cunoaşte întreaga semnificaţie a ceea ce se întâmplă în prezent doar când vom şti ce înseamnă cu adevărat acest lucru. În istoria recentă a evoluţiei spirituale se va reţine discursul cu celebrul său „Ignorabimus”, dar valoarea sa şi semnificaţia sa vor fi recunoscute abia atunci când vom fi în măsură să arătăm că aici una din ramurile curentului spiritual scolastic a cuplat efectiv la ahrimanic. Vedeţi dumneavoasatră, scolasticul îşi menţinea oarecum cunoaşterea sa într-o planare, într-o plutire. Ea nu se apropia atât de mult de ceea ce există în exterior. El se retrăgea constant, cu cunoaşterea sa, din faţa lui Ahriman. De aceea, el avea mare nevoie să elaboreze concepte cu adevărat inteligente; căci concepte inteligente încă trebuie să fie dezvoltate prin iscusinţă omenească. Ca să faci experienţe este nevoie de iscusinţă omenească, pentru a asambla aparatele în diverse montaje, şi aşa mai departe; dar o gândire atât de pătrunzătoare, de inteligentă precum cea a scolasticii este cu totul altceva.

Momentul în care s-a făcut această cuplare, această anexare la ahrimanic, a marcat o cotitură foarte importantă. Căci ceea ce percepeţi afară în lume sub formă de fenomene senzoriale, sub forma mediului dumneavoastră înconjurător, nu există aici decât atât timp cât este Pământul. Totul va pieri odată cu planeta noastră. Ceea ce va supravieţui sunt gândurile, care au aderat, au cuplat la obiectele din lumea exterioară. Când este gândit ceva în genul gândirii laplaceene sau a aceleia pe care Du Bois-Reymond o prezenta ca un ideal al gândirii naturalist-ştiințifice, asta nu înseamnă numai că acest lucru a fost gândit, ci şi că aceste gânduri, care au realitate, se înfig în exterior. Şi când tot ceea ce noi observăm pe Pământ prin simţurile noastre va pieri, aceste gânduri pot trăi în continuare, dacă nu sunt cu totul distruse mai înainte. De aceea există un mare pericol, fiindcă, dacă acestea devin un mod de gândire generalizat, Pământul nostru se transformă într-o planetă care va fi conformă reprezentărilor materialiştilor. Materialismul rămâne o simplă teorie atât timp cât el nu dobândeşte realitate. Dar puterile ahrimanice tind mereu ca gândurile materialismului să devină atât de puternice şi atât de răspândite încât ceea ce în primă fază rămâne din Pământ să fie atomii.

Dacă noi spunem astăzi că totul trebuie explicat pornind de la atomi, aceasta este o eroare. Dar dacă toţi oamenii încep să gândească că totul ar trebui explicat pornind de la atomi, dacă toţi oamenii îşi pun pe umeri capete laplaceene, atunci Pământul va deveni într-adevăr ceva compus din atomi. Nu de la obârşii este adevărat că Pământul se compune din atomi şi din particulele lor, însă omenirea poate face să devină aşa. Iată esenţialul. Omul nu este pur şi simplu predispus să aibă păreri false, ci gândurile false generează realităţi false; când gândurile false se generealizează, iau naştere realităţi.

Acest pericol ahrimanic s-a manifestat deja astăzi. Celălalt pericol, cel din cunoaşterea revelată, scolastica medievală a căutat să-l evite, îmbrăcând această cunoaştere într-un veşmânt de gânduri. Gândurile care cuprindeau conţinutul revelaţiei erau gânduri concrete. Treptat, dogmele au fost tot mai puţin analizate cu gândirea, până într-acolo încât oamenii au ajuns chiar să renunţe la ele. Desigur, trebuie să renunţi la ceea ce este de neînțeles; acest lucru este pe de o parte cu totul justificat, iar dacă oamenii nu mai pot urmări dogmele până la a le contempla, la a le urmări cu gândirea, este de înțeles că ei le abandonează. Dar unde ajung ei atunci? Ei ajung la gândurile cele mai abstracte despre dependenţa faţă de un veşnic sau un infinit complet vag şi nedefinit. Atunci nu se vor mai forma în mod plastic gânduri care să poarte în ele un conţinut al revelaţiei, ci se va simţi doar un sentiment obscur şi mistic al unei dependenţe oarecare faţă de un infinit nebulos. Atunci conţinutul gândurilor va dispărea. În ultima vreme s-a şi pornit deja pe această cale. Este calea care duce la luciferic. Şi la fel de sigur cum drumul cunoaşterii raţionale a condus în ultima vreme la ahrimanic, tot aşa de sigur cealaltă cale poate intra în luciferic.

Şi acum priviţi încă o dată un astfel de spirit precum Franz Brentano, în sensul celor ce tocmai le-am descris. Franz Brentano se apropie de natură exact în această stare de spirit: Doar să nu-l ating pe Ahriman! – şi tot aşa se apropie de lumea suprasenzorială: Doar să nu-l ating pe Lucifer! – Deci această dispoziţie, să nu cumva să devin atomist, să nu cumva să devin mistic, cu care el se apropie de ştiinţele naturii, reprezintă o autoritate atât de puternică încât i se supune. El descrie fenomenele psihologice pe baza metodei ştinţifice. Dacă ar fi pornit de la un punct de vedere superficial, cum fac mulţi psihologi din ziva de azi, el ar fi scris o psihologie ahrimaniană, o „psihologie sau ştiinţă despre suflet fără suflet”. Asta el nu putea să facă. De aceea a părăsit tentativa sa după primul volum şi nu le-a mai scris pe celelalte – ar fi trebuit să fie patru. Ceva din el îl făcea să nu poată concepe ideea de a plonja cu totul în ahrimanic.

Nietzsche a fost şi el la fel acaparat de ştiinţele naturii. Dar cum a întâmpinat el ştiinţele naturii? Nu s-a sinchisit deloc de nişte metode anume, el privea doar în general modu1 de gândire ştiinţific. Îşi spunea: Tot ce este sufletesc îşi găseşte fundamentul în fiziologie, acesta este doar un „omenesc, prea omenesc”. Ceea ce ar fi trebuit să fie propriu-zis idealuri divin-spirituale este o manifestare, o revelaţie a omenesc, prea omenescului. El a respins tocmai acel mod de cunoaştere pe care îl găsim la Brentano: cunoaşterea raţională. A lăsat voinţa să acţioneze în el. Şi, aşa cum am spus deja ieri, el a secătuit orice ideal, a secătuit spiritualul. Acesta este celălalt fenomen, în care o persoană ajunge, într-un fel, aproape de ahrimanic, dar se izbeşte de el. În loc să cupleze la ahrimanic, se izbeşte de el. Ea ar vrea, de asemenea, să dezvolte atomismul, dar se izbeşte ca de un zid.

Vedem astfel cum anumite spirite care au trăit în secolul al XIX-lea şi-au dezvoltat o dispoziţie sufletească deosebită prin faptul că s-au apropiat infinit de mult de ceea ce intră în joc în cunoaşterea noastră ca puteri ahrimanice. Este destinul acestor spirite ale secolului al XIX-lea să se apropie atât de incredibil de mult de Ahriman. Şi ele ajung atunci fie într-o situație precum cea a lui Brentano, de a se opri chiar la frontieră, de a se retrage timid şi a nu mai merge absolut deloc mai deparate cu cunoaşterea lor, fie de a începe, precum Nietzsche, să lovească în dreapta şi în stânga. Dar tocmai puterea ahrimanică este cea care a rostogolit în secolul al XIX-lea peste cunoaştere talazurile ei, ale căror efecte se prelungesc în secolul al XX-lea. Trebuie să ţinem seama de acest lucru. Iar spiritele originale, care în secolul al XIX-lea au vieţuit personal această întâlnire semideghizată cu Ahriman, au avut în spate toate acestea ca un destin tragic. În ceea ce îi priveşte pe elevi, aceştia au primit deja gândurile gata pregătite. Aceste gânduri trăiesc în ei. Puterea ahrimanică a dat deja o formă gândurilor. Primele spirite originale au dat înapoi, au avut o tresărire de recul; elevii au căpătat gândurile ahrimanice imperfecte. Ele acţionează de acum în ei; „Luptă contra spiritului”, luptă împotriva spiritului care nu vrea să predea Pământul puterilor ahrimanice, ură împotriva spiritului, luptă împotriva spiritului.

Toate acestea trebuie privite astăzi ca un context real. Aceste fapte trăiesc astăzi ca o dispoziţie a secolului, ca o stare de spirit a epocii. Ea trebuie înţeleasă, pentru a putea într-adevăr să sesizăm cât este de necesar să instaurăm o adevărată concepţie spirituală despre lume, în toate formele culturale în care trebuie să se exprime o astfel de concepţie despre lume.