Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TAINA SFINTEI TREIMI

GA 214


CONFERINŢA a IV-a

Dornach, 30 iulie 1922

Să privim înapoi la principiile iniţierii mai vechi şi să vedem cum acei oameni care mai trăiau încă cu aceste principii ale iniţierii s-au opus, în calitate de iniţiaţi, creştinismului, dezvoltând din concepţiile lor ceea ce a devenit mai târziu conţinut dogmatic, astfel încât acesta nu a mai putut fi înţeles, mai ales după secolele VIII şi IX. Trebuie să ne amintim numai că înaintea Misteriului de pe Golgota în civilizatia umanităţii nu s-a simţit influenţa principiului Eului uman. Omul a avut întotdeauna predispoziţie pentru acest principiu al Eului. El a fost chiar creat pentru a-şi dezvolta fiinţa sa interioară şi exterioară din acest principiu al Eului. Dar numai încet şi treptat el a ajuns să simtă şi mai ales să devină conştient de ceea ce reprezenta în el esenţa Eului şi forţa Eului. Astfel încât se poate spune: Este de la sine înţeles că, de fapt, şi în timpurile dinaintea Misteriului de pe Golgota entitatea umană era alcătuită din corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu, dar conştienţa omului nu îngloba în sine această esenţă – Eul. Acesta exista mai mult sau mai putin inconştient. În vremurile mai vechi, umblau pe Pământ oameni care nu erau pe deplin conştienţi de Eul lor. Eul îşi exercita influenţa în cadrul entităţii umane numai când omul nu-şi mai dezvoltă corpul fizic cu intensitate. Cei care erau inconştienţi de Eul lor şi-au dezvoltat corpul fizic mai mult decât aceia care au pătruns în conştienţa deplină a Eului. Acest lucru nu a avut loc în mod brusc, el s-a petrecut în secolele dinainte şi de după Misteriul de pe Golgota, dar este perceptibil pentru contemplarea istoriei de pe poziţiile ştiinţei spirituale. Trebuie să spunem: Ceea ce poate păstra omul din corpul său fizic şi, de asemenea, din corpul său eteric şi din corpul său astral, poate fi menţinut numai când ceva din natura spiritual-divină se scurge în entitatea umană. Atât timp cât oamenii aveau, în absenţa conştienţei Eului, o clarvedere atavică, acest spiritual-divin se scurgea din Cosmos în oameni. Oamenii nu ar fi putut deveni niciodată fiinţe libere, dacă nu ar fi apărut Eul, deoarece în ei nu se mai scurgea spiritual-divinul. Ei au devenit fiinţe libere datorită faptului că au devenit puternici şi în conştienţa Eului lor. Dar acest lucru a fost posibil numai atunci când oamenii s-au dezvoltat treptat prin gândurile lor abstracte. Gândurile abstracte sunt însă cadavrele lumii spirituale. Am atras deja atenţia în aceste conferinţe că, aşa cum cadavrul corpului nostru fizic rămâne ca reziduu, atunci când trecem prin moartea pământeană [29], tot astfel din acea entitate spiritual-sufletească care suntem în lumea spirituală, înainte de a coborî în lumea fizică, rămâne un cadavru. Dar acest lucru se petrece astfel doar de când omul a fost înzestrat cu conştienţa Eului său. Iar gândurile, gândurile abstracte reprezintă acest cadavru. Prin faptul că devenim capabili să înglobăm în noi gânduri abstracte, cuprindem cadavrul fiinţei noastre spiritual-sufleteşti aşa cum era înaintea coborârii în lumea pământeană. Acest lucru este rezultatul faptului că în corpul nostru fizic se instalează şi ceva din principiul sfârşitului, al degradării.

Natura omului s-a schimbat în cursul evoluţiei sale pământene. Vechile trupuri arătau altfel decât cele de astăzi. În trecut, omul era de fapt neliber în trupul său, dar în natura sa proprie plină de prospeţime era într-o continuă mişcare, astfel încât el se împlinea prin propria-i activitate fizică-eterică-astrală. Deci se poate spune: Noi trăim în cadrul lumii civilizate într-o perioadă a dezvoltării umanităţii în care corpul începe să se degradeze. Şi tocmai prin acest corp care decade, care stă la baza gândurilor intelectualiste, adică abstracte, noi ne dobândim libertatea. Prin acest corp în decadenţă omul a dobândit toate lucrurile de care el este atât de mândru ca om de ştiinţă cu nuanţă intelectualistă.

Dacă gândim la aceste lucruri, trebuie să spunem: Înaintea Misteriului de pe Golgota în om nu fiinţa conştienţa deplină a Eului. Dar au existat oameni care au dezvoltat această conştienţă, prin acţiunea de iniţiere din Misterii. Aceştia erau iniţiaţii. Am spus multe lucruri despre ce se întâmpla cu cei care treceau prin procesul de iniţiere în locurile speciale ale vechilor Misterii şi care urcau la acest Eu deplin conştienţi de sine, în timp ce natura umană era în general lipsită de acest Eu. Numai că vechiul iniţiat putea să ajungă la acest Eu doar prin aceea că prin acţiunea culturală a Misteriilor în el pătrundea ceva care a fost resimţit în toate culturile şi civilizaţiile vechi ca fiind Tatăl veşnic al Cosmosului. Învăţăcelul vechilor Misterii, iniţiatul, avea această trăire atunci când atingea un anumit punct al iniţierii sale, încât îşi spunea: Tatăl trăieşte în mine.

Un iniţiat din cadrul culturii ebraice vechi ar fi caracterizat ceea ce se întâmplase cu el prin iniţiere în felul următor: Omenirea, în general, are caracteristic faptul că Tatăl o susţine şi o conduce, dar El nu sălăşluieşte în conştienţă şi nu dezvoltă conştienţa faţă de Eu. Tatăl dă omului obişnuit respiraţia, sufletul viu. Iniţiatul vede în ceea ce fusese insuflat ca suflet viu ceva special, principiul Tatălui veşnic al Cosmosului, care sălăşluia în om. Când în vechiul iniţiat al lumii ebraice se naşte acest principiu divin al Tatălui şi omul devine conştient de aceasta, el spune: Eu sunt cel care sunt. Aşa se face că un astfel de om care făcea parte din vechile popoare şi care, pe drept cuvânt, datorită sălăşluirii principiului divin al Tatălui în el, putea exprima Eul, Eu care a fost în toată antichitatea numele inexprimabil al lui Dumnezeu, al divinităţii-Tată, era considerat reprezentant al Tatălui pe Pământ. Aceşti iniţiaţi erau numiţi Taţi; se aflau în mijlocul popoarelor. Erau numiţi Taţi (Părinţi) deoarece reprezentau principiul-Tată printre ceilalţi oameni. Şi se spunea că în Misterii pătrundea în ei dumnezeiescul Tată. Din această cauză Misterile erau considerate ca ceva în care în cadrul terestrului se dezvoltă ceea ce există şi străbate numai afară, întregul Cosmos. În locurile de Misterii şi apoi prin Misterii în om, principiului divin al Tatălui i se construia un adăpost. Omul a devenit el însuşi un astfel de adăpost al principiului divin al Tatălui.

Astfel erau resimţite prin Misterii sălăşluirea şi pelerinajul lui Dumnezeu în cadrul lumii pământene, şi se privea în afară, spre Cosmos, spre lumea mare; în măsura în care aceasta era percepută ca fiind străbătută şi întreţinută de principiul divin al Tatălui, ea era numită macrocosmos, lumea mare. Apoi se privea spre locurile de Misterii, unde acestui Dumneeeu-Tată îi era construit un adăpost, în care erau iniţiaţi oamenii care deveneau chiar adăpostul pentru acest Dumnezeu-Tată şi ceea ce erau Misteriile, ceea ce devenea însuşi omul prin Misterii: lumea mică, microcosmosul. Acest lucru s-a menţinut până la Goethe; când Goethe a devenit membru al unor loji, el şi-a însuşit expresia curentă „Lume mare şi lume mică [30] şi înţelegea prin lumea mare, macrocosmosul şi prin lumea mică loja, care pentru el trebuia să fie o imagine a lumii mari.

Toate acestea au intrat într-un alt stadiu atunci când în cadrul evoluţiei umane a avut loc Misteriul de pe Golgota. În timpul acestui Misteriu pe Pământ mai existau acei oameni care simţeau în ei ceva din Eul independent. Conştienţa Eului începuse în oarecare măsură să se stabilescă în oameni. Dar în acelaşi timp se mai întâmplă ceva: corpul fizic uman începe să devină friabil în interior, să se dezagrege. Şi astfel dezvoltarea umană se află, în timpul evoluţiei terestre, în faţa pericolului de a pierde tot mai mult legătura cu lumea spirituală, dar şi în faţa pericolului ca trupul fizic să se dezagrege tot mai mult.

Pentru a împiedica aceasta, entitatea pe care o numim Hristos a decis să se întrupeze în Iisus din Nazaret, aşa cum mai înainte principiul divin al Tatălui se revărsase în iniţiaţi. Prin faptul că principiul divin al Tatălui s-a revărsat în iniţiaţi, a fost adăugat corpului fizic, corpului eteric şi corpului astral Eul. Aşa cum am spus, numai acelor oameni care reprezentau numele inexprimabil al lui Dumnezeu, în care se sălăşluise dumnezeiescul Tată, le era permis să exprime Eul.

Dar în mijlocul evoluţiei pământene existau oameni care începeau să-şi spună Eu, care înglobaseră Eul în conştienţa lor. Într-un astfel de om, care era Iisus din Nazaret, a pătruns principiul Fiului, principiul Hristos. Acest principiu Hristos a pătruns aşadar în Eu. În timp ce mai înainte avusese loc pătrunderea principiului Tatălui în corpurile fizic, eteric şi astral, acum are loc pătrunderea principiului Hristos în omul care evoluase.

Amintiţi-vă cum am descris omul zilele trecute. V-am spus: Plantele distrug în ele însele natura fizică, s-ar putea spune că o corup; animalul corupe natura fizică şi pe cea eterică, iar omul corupe natura fizică, pe cea eterică şi pe cea astrală. Omul nu o corupea total în timpul evoluţiei sale dinaintea Misteriului de pe Golgota; acum el o corupe integral, în timp ce Eul său îşi ocupa locul în entitatea sa. Iniţiatul vechilor Misterii se elibera însă complet de corpurile sale (fizic, eteric, şi astral), în timp ce principiul Tatălui îl inunda şi devenea un Eu.

În timp ce Hristos a pătruns şi a sălăşluit în Iisus din Nazaret, el a distrus nu numai corpurile fizic, eteric şi astral, ci, împreună cu ele, şi Eul, în măsura în care acesta era dezvoltat în acea perioadă în Iisus din Nazaret. Astfel în Iisus Hristos sălăşluia principiul superior Hristos, care se comportă faţă de Eu aşa cum se comportă de obicei Eul uman faţă de corpul astral. (planșa 6, Vater = Tată, Ich = Eu)

plansa 6  Planșa 6
[măreşte imaginea]

Acest lucru îl puteau încă vedea vechii iniţiaţi, care aveau dezvoltate capacităţi superioare de clarvedere. Când aceşti vechi iniţiaţi priveau omul, aşa cum exista acesta în vremea lor, observau că omul reunea în sine toate forţele existente în celelalte fiinţe din natură, le depăşeau şi într-un sens le rezumau. Aţi văzut cum poate fi regăsit în corpul uman fizic regnul mineral, în corpul uman eteric regnul vegetal, în corpul uman astral regnul animal şi apoi omul propriu-zis. În timp ce acei iniţiaţi aduşi la capacitatea de clarvedere în vremuri anterioare, aceşti Taţi (Părinti) ai popoarelor, în măsura în care unii din ei mai existau, au primit vestea despre Evenimentul Hristos, despre apropierea Evenimentului de pe Golgota, ei vedeau ceva în plus, în care nu se ridicau numai fiinţele pământene până la om, ci în care omul se ridica până la spiritualul-divin.

Când în om este prezent ca expresie umană ceva ce noi cunoaştem ca trăind în corpul fizic exterior al omului, vom înţelege cum acei iniţiaţi vedeau în Iisus Hristos mai mult decât un om, vedeau ceva ce depăşea limitele omenirii, limitele omenescului. Initiaţii au văzut pe Iisus Hristos într-o strălucire deosebită, nu numai cu culoarea incarnatului uman, ci cu o strălucire specială, radiantă.

Această strălucire vechii iniţiaţi o puteau percepe şi la tovarăşii lor: era forţa principiului Tatălui care sălăşluia în iniţiaţi. Dar ei nu percepeau numai principiul Tatălui, ci şi ceva care radia în mod special din Iisus Hristos, deoarece în El nu erau distruse numai corpurile fizic, eteric şi astral, ci şi Eul, în măsura în care acesta putea fi prezent într-un om al acelor timpuri.

Nu numai iniţiaţii L-au putut vedea pe Iisus Hristos ca pe o entitate deosebit de radiantă, ci şi alţi oameni special înzestraţi în această privinţă. Faptul că şi oameni care erau înzestraţi numai cu daruri naturale, nu cu daruri obţinute în Misterii, chiar dacă nu erau decât cazuri izolate, recunoşteau în Iisus Hristos natura Sa superioară, era o noutate chiar şi pentru iniţiaţii din timpul Misteriului de pe Golgota.

De aici s-a născut înţelegerea faptului că prin Misteriul de pe Golgota trebuia să se întâmple ceva ce mai înainte nu avea loc decât în cadrul Misteriilor. În lumea mare, în macrocosmos, a fost transpus ceva ce mai înainte nu se întâmpla decât în cadrul microcosmosului, a lumii mici. În cadrul ultimelor locuri de Misterii ale antichităţii taina lui Hristos a fost revelată cu cea mai mare claritate şi tocmai această vestire a tainei lui Hristos s-a pierdut pentru civilizaţia mai nouă, în cursul primelor patru secole de dezvoltare europeană. Pentru că în Iisus Hristos nu mai trăia numai principiul Tatălui, ci şi principiul Fiului, aceşti vechi iniţiaţi ştiau că Iisus Hristos reprezenta ceva unic în cadrul evoluţiei, unic în măsura în care nu va mai putea apărea un astfel de Misteriu de pe Golgota, o astfel de sălăşluire a principiului Fiului într-un om.

Aceşti iniţiaţi mai ştiau că Hristos a venit printre oameni ca Mântuitor, pentru a împiedica fărâmiţarea corpului uman prin încorporarea Eului. Ce s-ar fi întâmplat dacă Hristos nu ar fi venit ca Mântuitor? Când omul moare, el îşi leapădă corpul supus degradării. În cazul acesta, dacă Hristos nu ar fi acţionat ca Mântuitor fenomenele de descompunere care afectează corpul pieritor s-ar fi reflectat în sufletul care rămâne după moarte. Morţii ar fi fost neliniştiţi, chinuiţi de ceea ce reprezintă corpul lor fizic, în descompunere,  pentru existenţa terestră. Aceste suflete care au trecut prin moarte ar trebui să ştie că şi Pământul are de suferit prin faptul că trebuie să preia un corp în descompunere. Şi vechii iniţiaţi ştiau, ca şi cei care se numesc creştini, care se pătrund de esenţa principiul Hristos, că aceste suflete priveau acum în jos, la corpul lor, care le-a fost luat prin moarte, încât puteau spune: Prin sălăşluirea lui Hristos în noi, în timpul cât am fost copii ai Pământului, noi am vindecat (mântuit) acest corp fizic într-atât, încât poate fi pus în Pământ fără a reprezenta pentru el un pericol de descompunere. Pentru a deveni Eu, omul trebuia să aibă mai întâi un corp supus descompunerii; dacă acest corp ar fi rămas supus descompunerii, Pământul ar fi fost vătămat. Iar când sufletele ar fi privit în jos la corpul lor fizic preluat de Pământ ar fi fost chinuite după moarte, crezând că Pământul ar fi vătămat prin acest corp fizic ce se descompune.

După împlinirea Misteriului de pe Golgota sufletele umane îşi puteau spune, după ce trecuseră de poarta morţii: Da, acest corp supus degradării l-am purtat pe Pământ; lui îi datorăm posibilitatea de a putea dezvolta un Eu liber în entitatea umană. Dar Hristos a vindecat acest corp fizic prin sălăşluirea Lui în Iisus din Nazaret, astfel încât să nu fie dăunător pentru existenţa pământeană, iar noi să putem privi liniştiţi la această experienţă, ştiind că după Misteriul de pe Golgota pe Pământ nu cade o sămânţă rea prin acel corp fizic de care omul are nevoie pentru Eul său. Hristos a trecut prin Misteriul de pe Golgota în vederea sfinţirii corpului uman fizic, pentru existenţa sa terestră.

Ce s-ar fi întâmplat în evoluţia Pământului dacă lucrurile ar fi rămas aşa? Atunci s-ar fi putut spune: În timpuri trecute, Dumnezeu-Tatăl s-a sălăşluit în oameni pentru ca acestia să se poată înălţa, ca suflete, până la Eu, şi să poată fi vestit celorlalţi oameni. Apoi s-a sălăşluit în entitatea umană Fiul, Hristos. Aceia care au în sine pe Hristos salvează prin aceasta corpul pentru evoluţia pământeană. Aşa cum prin vechiul principiu al Tatălui şi sălăşluirea lui în om a fost salvată, prin Misterii, partea sufletească a oamenilor, tot astfel este salvată partea lor trupească de către Tămăduitor, de către Mântuitor, de către Hristos, care a trecut prin Misteriul de pe Golgota.

Dar dacă ar fi rămas numai la acest stadiu, cei care îşi ştiu salvat trupul ar trebui să poarte acum în sine pe Hristos, ca entitate activă, care acţionează şi corporal. Şi astfel oamenii n-ar fi putut deveni fiinţe libere. Dacă lucrurile ar fi rămas aşa, oamenii s-ar fi dezvoltat în aşa fel, încât ar fi putut prelua pe Hristos în ei pentru liniştirea sufletelor lor după moarte, pentru ca acestea să poată privi în jos, spre Pământ, în felul descris mai sus; dar oamenii nu ar fi putut deveni liberi. Dacă ar fi vrut să devină buni, ei ar fi trebuit să-L lase pe Hristos să acţioneze în ei la fel cum în antichitate acţionase Tatăl în cei care nu erau iniţiaţi. Oamenii au devenit liberi prin faptul că în ei a fost dezvoltat Eul. Iniţiaţii au devenit liberi în timpurile vechi, ceilalti erau neliberi, pentru că Tatăl trăia în mod inconştient în ei. Dacă creştinii lui Hristos ar fi fost entităţi conştiente în sine, de fiecare dată când ar fi vrut să devină buni ar fi trebuit să stingă în ei conştienţa Eului, pentru a-L trezi pe Hristos prin aceasta. Nu ei ar fi fost buni, ci numai Hristos din ei. Oamenii ar fi trebuit să peregrineze pe Pământ, Hristos ar fi trebuit să sălăşluiască în ei şi în timp ce el s-ar fi folosit de trupurile lor ar fi avut loc vindecarea acestor trupuri. Dar binele săvârşit de oameni ar fi fost binele lui Hristos, nu al oamenilor.

Nu aceasta a fost misiunea Fiului divin care se legase cu evoluţia Pământului prin Misteriul de pe Golgota. El voia să sălăşluiască în omenire, dar nu voia să tulbure conştienţa Eului care urca acum în oameni. El a făcut o dată acest lucru cu Iisus, în care, după Botez, în locul conştienţei Eului a trăit conştienţa Fiului. Dar acest lucru nu trebuia să se petreacă cu oamenii timpurilor viitoare. Eul acestora trebuia să se poată ridica la conştienţa deplină şi, cu toate acestea, Hristos să poată sălăşlui în interiorul lor.

Pentru aceasta era necesar ca Hristos să nu mai fie perceput de oameni prin vederea lor nemijlocită, ca să rămână unit cu existenţa pământeană. Era ceva asemănător cu ce se întâmpla în vechile locaşuri de iniţiere: Când o fiinţă vizibilă fizic pentru oamenii care văd în lumea fizică, putând fi urmărită de aceştia prin existenţa sa, încetează de a fi vizibilă, se spune că şi-a făcut călătoria în Cer. Ea a pătruns în acele regiuni în care vizibilitatea fizică nu se mai manifestă. Aşa şi-a făcut Hristos călătoria sa în Cer (Înălţarea la Cer), aşa a devenit invizibil. El şi-ar fi păstrat într-un anume sens deplina vizibilitate, dacă ar fi sălăşluit în interiorul oamenilor şi ar fi distrus Eul, aşa încât aceştia ar fi putut deveni buni numai prin aceea că Hristos ar fi fost activ în ei.

Modul în care Hristos mai era vizibil pentru apostoli şi după Învierea Sa a dispărut: Hristos s-a înălţat la Cer. Dar El a trimis oamenilor acea entitate dumnezeiască care nu distruge conştienţa despre Eu, spre care te ridici nu prin privire spirituală, ci prin Duhul invizibil. El a trimis oamenilor Sfântul Duh.

Sfântul Duh este trimis de Hristos pentru ca oamenii să-şi poată păstra conştienţa Eului, iar el să poată sălăşlui în om în mod inconştient. Astfel încât omul, când îşi aduce în faţa sufletului literalmente fiinţa care este el de fapt, trebuie să spună: Dacă privesc înapoi la ceea ce ştiau vechii iniţiati, văd că în mine trăieşte principiul Tatălui, care umple Cosmosul, principiu care a apărut la vechii iniţiati şi le-a dezvoltat Eul. Acesta este principiul care a trăit în noi înainte să fi coborât în lumea fizică. Prin sălăşluirea în ei a acestui principiu-Tată, vechii iniţiaţi îşi aminteau cu deplină claritate cum trăiseră înainte de a fi coborât în ceea ce exista înainte de naştere, în preexistenţă: Ex deo nascimur.

După Misteriul de pe Golgota pentru om nu a putut rămâne valabil principiul: „Văd pe Hristos“, deoarece nu ar fi putut deveni bun prin el însuşi; numai Hristos ar fi putut fi bun în el. Omului nu-i putea reveni decât: In Christo morimur. El putea muri în Hristos; putea să-L unească pe Hristos cu ceea ce în el era principiu al morţii.

Dar noua sa conştienţă putea fi trezită prin entitatea pe care i-a trimis-o Hristos, prin Sfântul Duh: Per spiritum Sanctum reviviscimus.

În felul acesta vedeţi coerenţa din cadrul Treimii. Cu acestea devine clar totodată şi că este inerent creştinismului faptul că omul şi fără a-L vedea pe Hristos însuşi poate ajunge la trezirea Duhului în el. Prin faptul că Hristos a trimis omenirii Sfântul Duh, El i-a dat şi capacitatea ca din intelectual să se avânte ea însăşi spre înţelegerea spiritualului. Din această cauză nu este permis să se spună că omul nu ar putea înţelege suprasensibilul spiritual prin spiritul său; omul ar putea justifica această neînţelegere a suprasensibilului numai dacă ar ignora Duhul Sfânt şi ar vorbi numai despre Dumnezeu-Tatăl şi despre Dumnezeu-Fiul. Şi în Evanghelie este făcută o referire clară pentru cel care vrea să vadă, care vrea să citească, că este o revelaţie însuşi faptul că omul prin spiritul său inerent – numai să se încline spre Hristos – poate înţelege suprasensibilul. Din această cauză ni se spune că la Botezul lui Hristos a apărut Sfântul Duh. Și la apariţia Sfântului Duh răsună în Cosmos vorbele: „Acesta este Fiul meu mult iubit, astăzi L-am zămislit.“

Tatăl este zămislitorul nezămislit care îl introduce pe Fiu în lumea fizică. Dar în acelaşi timp Tatăl se servește de Sfântul Duh pentru a împărtăşi omenirii faptul că în Duh poate fi cuprins suprasensibilul, chiar dacă acest spirit nu se vede, dar numai atunci când acest spirit lucrează în interior, ridicând la viaţă și spiritualul său abstract, când el prin Hristosul inerent lui trezeşte la viaţă cadavrul de gânduri pe care noi îl avem din existenţa noastră prenatală.

Revelația despre Duhul Sfânt şi apariţia Duhului Sfânt la Botez s-a produs prin Tatăl. Şi atunci când Hristos a trimis Duhul Sfânt alor săi, această revelație s-a produs prin Hristos, prin Fiul. Din această cauză era o veche dogmă care spunea că Tatăl este creatorul necreat, Fiul este cel născut de către Tatăl, Duhul Sfânt este împărtășit umanităţii de către Tatăl şi de către Fiul. Aceasta nu este pur şi simplu o dogmă stabilită după bunul plac, ci reprezintă înţelepciunea iniţiatică a primelor secole creştine şi ea a fost obscurată doar mai târziu, aşa cum au fost obscurate trihotomia şi Treimea [31].

În cadrul omenirii în evoluţie, principiul divin care acţionează în sensul creştinismului nu poate fi înţeles fără Sfânta Treime şi, când în locul Treimii apare o altă revelaţie a lui Dumnezeu, aceasta nu este, în fond, o revelaţie deplin creştină. Trebuie să înţelegem Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dacă vrem să înţelegem concret revelaţia lui Dumnezeu în adevăratul ei sens.

Când s-a declarat în cadrul scolasticii că omul nu ar avea o revelaţie decât prin credinţă, dar că prin cunoaşterea sa el nu se poate ridica până la suprasensibil, nici Evanghelia nu mai era inteligibilă. Delimitarea cunoaşterii umane de credinţă era un păcat săvârşit împotriva vestirii Duhului Sfânt de către Tatăl la Botezul lui Iisus şi de însuşi Iisus la trimiterea Duhului Sfânt la sărbătoarea Rusaliilor.

În cadrul evoluţiei europene s-a păcătuit mult împotriva impulsului creştin originar, iar omenirea are cu adevărat nevoie să se întoarcă la acest impuls originar.

În mare parte, impulsurile creştine originare au încremenit în dogme. Dar când pătrunzi în spiritul viu, din ceea ce este adevăr în dogme vor scăpăra din nou scântei. Dogmele vor înceta atunci să fie dogme. Greşeala Bisericii nu constă în faptul că a propagat dogme, ci în aceea că le-a transformat în beton, că le-a cristalizat, că le-a îndepărtat de cunoaşterea umană. În timp ce cunoaşterea umană a fost limitată la lumea simţurilor, dogmele nu puteau decât să cristalizeze, să încremenească, să devină de neînţeles. Căci este o imposibilitate ca simpla credinţă să poată aduce vreun fel de înţelegere. Ceea ce trebuie mântuit în omenire este cunoaşterea însăşi, este readucerea cunoaşterii la suprasensibil.

Acest imbold ne vine, în fapt, de pe Golgota, dacă îl înţelegem corect, dacă ştim cum a trimis Hristos în omenire principiul divin al Tatălui, Duhul Sfânt, după ce a trecut prin Misteriul de pe Golgota. Cine vede crucea pe Golgota, trebuie să vadă în acelaşi timp şi Treimea, căci cu adevărat, în felul cum este implicat în întreaga evoluţie umană, Hristos indică Sfânta Treime.

Dragi prieteni, aceasta este ceea ce am dorit să pătrundă astăzi în inimile voastre şi ceea ce trebuie să ne dea o bază pentru alte reflecţii, în viitorul apropiat.