Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TAINA SFINTEI TREIMI

GA 214


OMUL ŞI RELAŢIA SA CU LUMEA SPIRITUALĂ ÎN SUCCESIUNEA TIMPURILOR

CONFERINŢA a V-a

Dornach, 5 august 1922

Când omul foloseşte starea sa obişnuită de conştienţă, el cunoaşte numai o parte din ceea ce este legat de existenţa sa. Dacă privim la lumea din jurul nostru, obţinem cu ajutorul stării noastre obişnuite de conştienţă imaginile lumii exterioare, pe care le putem aduce în noi prin intermediul simţurilor. Şi în timp ce gândim asupra a ceea ce ne dau simţurile, în timp ce în noi apar gânduri, de la aceste gânduri ne rămân imagini ale amintirii. Viaţa se desfăşoară în suflet în aşa fel, încât omul priveşte lumea exterioară, trăieşte cu aceasta, dar, în acelaşi timp, el poartă în sine şi imaginile amintirii lucrurilor, trecute, pe care le-a vieţuit.

Numai că ceea ce trăieşte în amintire nu este recunoscut în mod corect de conştienţa obişnuită. Omul îşi reprezintă că a obţinut despre lumea exterioară cunoştinţe, percepţii care au dat naştere în interiorul lui la imagini pe care el le poate readuce ca imagini ale amintirii. Lucrurile însă nu stau aşa. Observaţi, pe etape, ce se petrece, de fapt, cu omul. Veţi fi observat deja în ce fel dau naştere la imagini remanente lucrurile de care nu ne preocupăm în mod special în gândurile noastre, ci pe care le contemplăm numai cu simţurile, de exemplu, cu ochii. Goethe a descris astfel de imagini remanente în tratatul său despre culori [32]: imagini care pălesc, se şterg. Te uiţi la un lucru, închizi ochii: imagini modificate dispar treptat. Aceste imagini sunt puţin luate în seamă în viaţa obişnuită, căci pentru percepţie apare o activitate mai energică: gândim asupra lucrului perceput. Când omul are o activitate de gândire mai slabă, iar lumea exterioară îi furnizează prin intermediul vederii o imagine, reverberează o imagine remanentă. Dacă omul gândeşte însă asupra acesteia, el întru câtva preia mai departe înăuntru activitatea care vine din afară şi atunci reverberează imaginea sa mentală. Aceasta este tot o reverberaţie.

Aceste imagini sunt mai puternice, reverberaţia lor este mai puternică decât aceea a simplelor imagini care dăinuie după percepţia senzorială; dar, în fond, este totuși doar o treaptă superioară. Aceste imagini care reverberează în gând ar dispărea totuși, aşa cum dispar şi imaginile senzoriale remanente, dacă ar lua naştere numai ca imagini de gând. Dar nu se întâmplă aşa. Căci omul nu are numai cap, ci şi restul organismului, care este cu totul altceva decât capul. De fapt, capul este mai ales o imagine remanentă a ceea ce se întâmplă cu omul înainte ca acesta să fi coborât din lumea spirituală în lumea fizică, prin naştere sau concepție. El este cu mult mai fizic decât restul organismului. Restul organismului este mult mai puţin dezvoltat fizic decât capul, şi s-ar putea spune: Elementul spiritual este prezent în cap numai ca o imagine, în timp ce pentru restul organismului el este puternic spiritual. Aveţi un cap bine dezvoltat fizic, modelat în mod plastic; în acesta se găseşte puţin spirit în sens spiritual. Şi aveţi un organism care fizic nu este în mod puternic o imagine remanentă a ceea ce a fost omul înainte de coborâre, înainte de naştere, dar spiritualul este mai puternic în restul organismului. Elementul fizic prevalează în alcătuirea capului, la restul organismului prevalează elementul spiritual.

Gândurile pe care le avem s-ar stinge la fel cu imaginile care provin prin intermediul vederii, dacă nu ar fi preluate şi prelucrate de organismul nostru spiritual. Dar organismul nostru spiritual nu ar putea face mare lucru cu aceste imagini, dacă nu ar mai avea loc concomitent şi altceva. În timp ce percepem aceste imagini pe care le transformăm în gânduri efemere, care se află, de fapt, doar în capul nostru, tot aşa cum primim imaginile prin ochi, pe care le prelucrăm apoi, transformându-le în gânduri, în afară de imagine – căci imaginile oculare le obţinem din lumea eterică-fizică – mai primim în noi din lumea exterioară şi spiritualul, astfel încât nu doar purtăm spiritul în noi, ci continuu și restul de spirit al lumii intră în noi. Puteţi spune, aşadar: Cu ajutorul ochiului percepeţi ceva din lumea fizică-eterică care este în dumneavoastră ca efect-imagine; dar dincolo de acesta se află un fenomen spiritual foarte real, care rămâne numai în subconştient. Omul nu-l poate percepe cu conştienţa obişnuită. El este un fenomen spiritual care se desfăşoară paralel cu percepţia fizică. Şi în timp ce percepeţi imaginea care trăieşte pentru scurt timp în ochi, în timp ce există gândul pe care aţi dori să-l mai păstraţi, dar care şi el dispare, se petrece în dumneavoastră ceva spiritual şi, atunci când vă amintiţi, pur şi simplu întoarceți privirea spre interior şi vă uitaţi la ceea ce s-a întâmplat aici în mod spiritual, în timp ce percepeaţi.

Vreau să vă explic acest lucru printr-un exemplu mai intuitiv. Să presupunem că vedeţi ceva în lumea exterioară, de pildă, o maşină. Aveţi imaginea maşinii. În sensul descris de Goethe, aceasta dă naştere unei imagini remanente care produce reverberaţii un timp scurt, apoi se stinge. Obţineţi gândul maşinii, care persistă ceva mai mult, dar care se stinge şi el. Dar în organismul dumneavoastră spiritual mai pătrunde ceva. În orice caz, când este vorba de maşină acest ceva este foarte puţin frumos, în cazul plantei, de exemplu, este mult mai frumos. Iar acum să zicem că după o lună priviti în interiorul dumneavoastră. Amintirea ia naştere prin ceea ce a pătruns atunci în dumneavoastră fără să vă fi dat seama, concomitent cu ce v-a generat gândul. Nu gândul a hoinărit aici, jos, ci un fenomen spiritual inconştient. Acesta este observat mai târziu. Amintirea este observatie, observaţie mai târzie a unui fenomen spiritual care s-a desfăşurat paralel cu percepţia fizică. De fapt, noi oamenii trăim în lume astfel: Aici este curentul continuu al vieţii noastre; noi ne aflăm în oceanul lumii spirituale. Acum, ne petrecem existența noastră între moarte şi o nouă naştere în această lume spirituală. Numai că există perioade în care ieşim din lumea spirituală. Aşadar, noi continuăm să ne mişcăm şi în anumite perioade ieşim din această lume, ca un peşte care sare din apă. Aceasta este viaţa terestră. Noi nu ieşim din marea existenţei spirituale cu întreaga noastră fiinţă spirituală, ci numai cu capul. Partea inferioară rămâne întotdeauna în lumea spirituală. Pentru percepţia spirituală lucrurile stau astfel, încât putem spune: Între moarte şi o nouă naştere, omul trăieşte în lumea spirituală. Apoi aruncă o privire cu capul său în partea sa fizică, dar cu cea mai importantă parte a sa el rămâne încă în lumea spirituală, chiar şi între naştere şi moarte. Şi este bine că rămânem acolo, deoarece altfel nu am avea amintiri. Ceea ce ne oferă lumea spirituală ne face posibilă amintirea. Facultatea de a-ţi putea aminti este un fenomen spiritual care aparţine întru totul unei lumi obiective şi nu unei lumi subiective. Starea de conştienţă obişnuită acceptă în această privinţă o eroare. Ea nu crede că de amintire se leagă un proces real. Dar conştienţa obişnuită se înşeală, ca cineva care ar avea în faţa sa un castel. Acum el vede direct realitatea acestuia, este aproape de adevăr. Apoi se îndepărtează. Obiectul devine tot mai mult o problemă a perspectivei, iar el spune: Acum nu mai am decât o imagine, nu mai am o realitate. La fel ne îndepărtăm, în timp, de adevăr. Castelul nu dispare din spaţiu, când se modifică imaginea noastră despre el. Tot atât de puţin se modifică din punct de vedere fizic ceea ce corespunde imaginii despre amintirea noastră. Aceasta rămâne, aşa cum rămâne şi castelul. Noi nu putem aprecia corect perspectiva noastră temporală. Sunt multe lucruri referitoare la om care trebuie aşezate în lumină corectă. În conştienţa care se desfăşoară în timp nu avem altceva decât o privire în perspectiva timpului asupra trecutului. Trecutul nu trece, el rămâne. Numai imaginile noastre se deplasează într-o perspectivă temporală.

Planșa 7
Planșa 8
plansa 7 plansa 8
[măreşte imaginea]
[măreşte imaginea]

Dar tocmai această relaţie cu ceea ce în noi sunt procese spirituale, chiar şi în perioada dintre naştere şi moarte, s-a schimbat în mod substanţial pentru om, în cursul vieţii terestre. Noi vedem că omul este alcătuit din corp fizic şi corp eteric. Dar aceasta este ceea ce în timpul nopţii rămâne culcat, atunci când omul doarme. În timpul zilei în acest corp fizic şi eteric se mai află şi corpul astral şi Eul. Eul acelor oameni care au trăit înaintea Misteriului de pe Golgota – şi în incarnări mai vechi noi am fost acei oameni – a intrat într-o stare crepusculară la apropierea Misteriului de pe Golgota. Pe atunci trezirea se petrecea în alt mod decât la cei care au trăit după Misteriul de pe Golgota. Corpul astral pătrunde în întregime în corpul eteric. În trecut şi Eul pătrundea în foarte mare parte în corpul eteric. Astăzi, lucrul acesta nu se mai întâmplă. În prezent, Eul nu mai pătrunde decât în corpul eteric din zona capului. La omul din vechime Eul pătrundea în întregime, ajungând şi în părţile inferioare ale corpului eteric. În prezent, el nu mai coboară, ci rămâne la nivelul capului. Datorită acestui fapt noi putem gândi în mod intelectual. În clipa în care ne-am afunda mai mult în noi, am obţine imagini interioare instinctive. Eul este, de fapt, încă în mare parte în afara corpului fizic, la omul de astăzi, astfel încât tocmai fiinţa sa intelectuală se bazează pe aceea că el nu mai pătrunde cu Eul său în întregul corp eteric. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, el ar avea o clarviziune instinctivă. Întrucât însă nu mai pătrunde în întreg corpul eteric, ci numai în acea parte care corespunde capului, omul nu obţine clarvederea instinctivă, ci o vedere conştientă, o percepţie conştientă a lumii exterioare, dar o percepţie prin intermediul capului a lumii exterioare, aşa cum este, de fapt, percepţia noastră. Omul din vechime vedea cu întregul său organism. Omul de azi nu mai vede decât cu capul. Iar capul este partea cea mai bine organizată fizic în perioada dintre naştere şi moarte. Din această cauză, omului din perioda intelectualistă nu-i este dat decât ceea ce el percepe prin corpul său fizic şi, în plus, ceea ce percepe prin corpul eteric al capului său: gândurile pe care el şi le creează. Fenomenul amintirii care are loc aici, jos, se sustrage deja conştienţei. Aşa cum am spus-o, omul modern interpretează acest lucru în mod cu totul greşit.

Prin aceasta omul din vechime nu vedea în jurul său numai lumea exterioară, ci, în spatele ei, şi fiinţa spirituală. El nu înţelegea exact lumea exterioară fizică, aceasta era pentru el mult mai puţin clară decât pentru omul de azi. În schimb, vedea, dincolo de lucrurile existente în lumea fizică, entităţi spiritual-divine de natură inferioară, dar şi unele de natură superioară. Este o reprezentare naivă, copilărească aceea de a crede că atunci când oamenii din vechime îsi descriau zeii lor în natură ei imaginau ceva. Ei nu imaginau nimic. Ar fi la fel de naiv ca atunci când auzind pe cineva că a văzut în stare de veghe un anumit lucru am spune: El nu a făcut decât să imagineze acest lucru. Cei din vechime nu au imaginat pur şi simplu lucrurile, ci le-au văzut întreţesute în percepţiile senzoriale, din care cauză acestea din urmă erau şi mai neclare, lucrurile fiind văzute pe fundalul desfăşurării evenimentelor divin-spiritual. Omul din vechime avea, aşadar, o cu totul altă imagine a lumii. La trezire, se cufunda adânc în corpul său eteric şi prin aceasta avea o cu totul altă imagine despre lume. El se afla în sine însuşi, şi datorită acestui lucru entităţile spiritual-divine i se arătau în propriile lor destine.

Omul privea în lumile zeilor care precedaseră propria sa lume. Zeu îi indicau omului destinul lor, şi el putea să perceapă destinul zeilor în timp ce privea în lumile acestora. El putea spune: Eu ştiu de unde vin, ştiu cu ce lume sunt în legătură. Acest lucru se datora faptului că omul putea avea în el însuşi punctul de plecare al perspectivei sale. El făcea din corpul său eteric un organ pentru a putea percepe lumea zeilor. Omul modern nu poate face acest lucru. El îşi poate avea perspectiva numai în cap, iar acesta se află în afara părţii celei mai spirituale a corpului eteric. Corpul eteric al capului este ceva haotic, nu este organizat, aşa cum este corpul eteric al restului organismului. Din această cauză omul vede mai bine decât pe vremuri lumea fizică, dar nu mai vede zeii din spatele acesteia. Dar astăzi el se află din acest punct de vedere într-o perioadă de pregătire. Este pe cale de a ieşi în întregime din el şi de a-şi obţine perspectiva din afară. Acest lucru îi este hărăzit omului în viitor. El este deja pe această cale, deoarece când nu fiinţezi în nimic decât în propriul tău cap nu te mai afli în lume decât cu cele mai abstracte gânduri, nu mai eşti la locul tău în nici un lucru; este destul de exagerat dacă spunem: Nu eşti în nimic altceva decât într-un cap de om. Căci un cap uman nu-ţi oferă decât conştienţa existenţei fizice-pământeşti. Pe măsură ce omul, evoluând, iese din capul său, el va dobândi din nou cunoaştere, dar de această dată despre sine însuşi. Când omul mai era în el obtinuse cunoaşterea despre destinul zeilor. Prin faptul că iese din sine el poate obţine cunoaşterea propriului său destin cosmic, poate privi în el însuşi. Iar dacă oamenii ar face eforturi acum, capul nici nu i-ar stânjeni atât de tare cât se crede de obicei, în acţiunea de a privi în destinul uman propriu, în destinul omului. Piedica constă numai în faptul că oamenii sunt fixati în a nu dori să trăiască în nimic altceva decât în capul lor; este aşa cum se spune, „politică a turlei de biserică“ (expresia germană Turmkirchpolitik are sensul de orizont îngust, n. tr.); s-ar putea spune şi cunoaştere a omului-cap. Este un fel de a nu vrea să vezi în afară de ce produce capul, atunci când oamenii nici nu catadixesc să recunoască înţelepciunea umană pe care o oferă antroposofia, care ne arată ce se poate şti despre om, ce se poate cunoaşte prin raţiunea umană sănătoasă.

Astfel, omul este pe cale de a face cunoştintă cu omul, pentru că el îşi găseşte treptat punctul său de plecare în afara omului. Aşadar, destinul uman general este acela de a ieşi tot mai mult din corpul eteric şi de a cunoaşte omul. Dar acest lucru este legat de un anumit pericol. Treptat se pierde, sau cel puţin există posibilitatea de a se pierde legătura cu corpul eteric. Acest lucru a fost remediat în destinul cosmic al umanităţii prin Misteriul de pe Golgota. În timp ce înainte omul vedea destinele zeilor în afara lui, acum el este predispus să-şi vadă propriul destin uman. Dar în timp ce el iese din ce în ce mai mult din sine, iar Misteriul de pe Golgota este înţeles aşa cum voia Pavel: „Nu eu, ci Hristos în mine“, omul reintră, prin legătura sa cu Hristos, din nou în sfera umanului. Aşadar, tocmai prin vieţuirea lui Hristos, el poate suporta această ieşire treptată din sine. Dar această vieţuire a lui Hristos trebuie să devină din ce în ce mai intensă. Din această cauză, atunci când lumea exterioară a zeilor a amurgit, în decursul destinului Cosmosului a apărut posibilitatea de a avea un destin divin care s-a desfăşurat chiar pe Pământ; este, aşadar, legat întru totul cu omul.

Lucrurile stau astfel încât, dacă ne reprezentăm omul din vechime, el îşi avea percepţiile sale legate de zei în jurul său. El şi le alcătuia din imagini. Era mitologia sa, mythos-ul. Aceste percepţii ale zeilor au amurgit, s-au estompat. În jurul omului nu mai există decât lumea fizică. În schimb, acum el are posibilitatea de a se lega în interiorul său cu un destin divin, o dată cu trecerea lui Dumnezeu prin moarte, cu Învierea lui Dumnezeu. În vechime, omul îşi îndrepta ochiul său spiritual în afară, vedea destine ale zeilor, îşi alcătuia din acestea mythos-ul care era vieţuit în imagini, în imagini fluctuante, Mythos-ul, care putea avea forme multiple, pentru că, de fapt, el trăia în lumea spirituală în modurile cele mai diferite. Am spune că această lume a zeilor era percepută cam neclar de omul terestru, încă de pe când el o vedea în clarviziunea sa instinctivă. Din această cauză, oamenii aveau, în funcţie de caracterele lor, imagini diferite pentru această lume a zeilor. Prin aceasta, miturile popoarelor au devenit diferite. Omul conştientiza o lume adevărată, dar mai mult o percepea în vise, care veneau totuşi din lumea exterioară. Erau imagini a căror claritate nu era destul de mare pentru a fi univocă pentru toţi oamenii.

Apoi, destinul zeilor s-a desfăşurat chiar pe Pământ. Celelalte destine erau mai îndepărtate oamenilor. Omul le vedea în perspectivă. Din această cauză nu le percepea cu claritate. Ele îi erau mai îndepărtate în viaţa sa pământeană. Evenimentul hristic îi este foarte apropiat în viaţa sa pământeană. Pe zei îi vedea neclar pentru că îi privea în perspectivă. El nu cuprindea încă în totalitate Misteriul de pe Golgota, aşa cum era normal, pentru că acesta îi era prea aproape. Pe zei îi vedea în perspectivă, cu unele neclarităţi, pentru că erau prea îndepărtaţi pentru a-i vedea clar, altfel toate popoarele ar fi alcătuit acelaşi mythos. Misteriul de pe Golgota îi era omului prea aproape, era prea legat de acesta. Trebuia să mai obţină o perspectivă; prin faptul că ieşea tot mai mult din sine, el trebuia să obţină perspectiva pentru destinul zeiesc pe Pământ, pentru Misteriul de pe Golgota.

Acesta este motivul pentru care aceia care trăiau şi mai puteau vedea în timpul când a avut loc Misteriul de pe Golgota puteau înţelege cu uşurinţă pe Hristos. Ei văzuseră lumea zeilor şi ştiau că Hristos a ieşit din această lume şi a venit pe Pământ pentru continuarea destinului său, care începe cu Misteriul de pe Golgota. Ei deja vedeau neclar Misteriul de pe Golgoga; dar pe Hristos puteau să-l vadă bine până la Misteriul de pe Golgota. Ei ştiau să spună multe lucruri despre Hristos ca Dumnezeu şi au început să discute ce s-a întâmplat cu acest Dumnezeu atunci când s-a afundat într-un om după ce Ioan L-a botezat în apa Iordanului. Din această cauză în primele timpuri ale creştinismului există o hristologie bine afirmată şi nu o iisusologie. Deoarece mai târziu lumea zeilor a încetat să mai fie ceva cunoscut, hristologia s-a transformat într-o iisusologie. Iar iisusologia a devenit tot mai puternică, până în secolul al XIX-lea, când Hristos nu mai era înţeles pe cale raţională şi teologia modernă şi-a dat toată osteneala să înţeleagă pe Iisus pe cât posibil omeneşte, lăsându-l pe Hristos să dispară.

Dar prin cunoaştere spirituală trebuie regăsită perspectiva pentru a recunoaşte pe Hristos în Iisus. Abia prin aceasta devine posibil ca în loc de a nu mai fi deloc în legătură cu omul şi a nu-l mai privi decât din afară, omul şi omenirea să fie văzute din nou cu interes, prin stabilirea legăturii cu Hristos, pe calea ocolită a înţelegerii Misteriului de pe Golgota.

Astfel putem spune: Ieşind din ea însăşi, omenirea este pe cale să transforme treptat, în întregime, spiritualitatea în noţiuni şi idei concrete. În această privinţă omenirea a ajuns foarte departe şi este posibil să apară o nouă situaţie. Oamenii ar putea să ajungă tot mai departe în ceea ce priveşte capacitatea abstractă, capacitatea intelectuală şi să dezvolte în ei un fel de crez prin care şi-ar spune: Da, de fapt noi vieţuim ceva spiritual, dar acest spiritual este o Fata Morgana, care nu are greutate, este constituită numai din idei. Omul trebuie să regăsească posibilitatea de a umple aceste idei cu substanţialitate spirituală. Va reuşi să facă aceasta continuând să vieţuiască pe Hristos în acelaşi timp cu trecerea în viaţa intelectuală. Intelectualismul modern trebuie deci să concrească cu conştientizarea lui Hristos. Ca oameni, nu trebuie să vrem să recunoaştem ceva, dacă nu putem găsi conştientizarea lui Hristos pe calea intelectualismului.

În vechime, omul vorbea despre căderea în păcat. El pomenea despre această imagine a căderii în păcat ca şi cum, prin fiinţa sa, el ar fi aparţinut unei lumi superioare şi ar fi ajuns prin decădere într-una inferioară, ceea ce, chiar dacă o concepem numai ca pe o imagine, corespunde întru totul realităţii. Se poate vorbi într-un sens real despre o cădere în păcat. Dar aşa cum omul din vechime intuia corect când spunea: Am căzut dintr-o înălţime spirituală şi m-am unit cu ceva aflat pe o treaptă inferioară, tot astfel şi omul de azi ar trebui să ştie că gândurile care devin tot mai abstracte îl duc tot la un fel de cădere, dar la o cădere prin care merge în sus, prin care cade în sus, adică urcă, dar urcă spre degradarea sa, aşa cum omul antichităţii simţea că coboară spre degradarea sa. Aşa cum omul care înţelegea căderea în păcat în sensul vechi a văzut în Hristos pe cel care a adus omul în relaţia corectă faţă de păcatul său - şi anume, posibilitatea unei mântuiri -, aşadar, ca şi omul vechi care atunci când îşi dezvolta starea de conştienţă vedea în Hristos pe cel care l-a scos din starea de păcat, şi omul de azi, care se afundă în intelectualism, este necesar să vadă în Hristos pe acela care-i conferă greutate, pentru ca el să nu plece în zbor (vorbind în sensul spiritual) de pe Pământ, respectiv din lumea în care trebuie să se afle.

Dacă omul din vechime privea la Evenimentul Hristos cu predilecţie în sensul dezvoltării voinţei, ceea ce este legat cu căderea în păcat, omul de azi ar trebui să înveţe să-L privească pe Hristos în legătură cu gândul, care trebuie însă să-şi piardă realitatea, atunci când omul nu-i poate da greutate, astfel încât în viaţa gândurilor să existe din nou realitate.

Trebuie să-ţi spui: Omenirea străbate o perioadă de evoluţie. Şi aşa cum lui Pavel îi era îngăduit să vorbească despre vechiul Adam şi despre noul Adam, despre Hristos, acest lucru îl poate face într-un anume sens şi omul modern; numai că acestuia trebuie să-i fie clar că omul care avea încă în sine vechea conştienţă se simţea în siguranţă prin Hristos, că omul de azi trebuie să se ştie apărat prin Hristos faţă de graba de a se dărui lipsei de esenţă din abstracţiunea pură, din intelectualismul pur. Omul modern are nevoie de Hristos pentru a-şi mântui din nou păcatul, în măsura în care răul mai poate fi reparat. Iar gândul devine bun prin aceea că se poate lega din nou cu realitatea adevărată, cu realitatea spirituală. În felul acesta există întru totul posibilitatea, pentru cel care înţelege tainele Cosmosului, să-L introducă pe Hristos chiar şi în evoluţia cea mai modernă a conştienţei.

Acum, revenind la imaginea noastră anterioară, pe care am asociat-o capacităţii omeneşti de a-şi aminti, putem spune: Da, continuăm să trăim ca oameni în lumea spirituală, ne ridicăm deasupra lumii spirituale prin faptul că privim în afară, în lumea fizică, cu capul. Totuşi nu ieşim cu totul în afară, ci numai cu capul nostru. Rămânem în lumea spirituală, în aşa fel încât chiar şi amintirile noastre se manifestă întotdeauna în această lume. Lumea amintirilor noastre rămâne jos, în marea lumii spirituale. Atât timp cât ne aflăm între naştere şi moarte şi nu suntem destul de puternici în Eul nostru pentru a vedea ce se întâmplă aici, jos, chiar şi numai cu amintirile noastre, nu observăm nimic, nici în legătură cu situaţia noastră în timpul mai recent al umanităţii. Dar când murim problema lumii spirituale din care ieşim în existenţa fizică, precum un peşte care iese din apă să ia aer, devine deosebit de serioasă. Nu privim înapoi încât să credem că vedem imagini ale amintirii lipsite de esenţă, prin faptul că ne dăruim erorii că perspectiva timpului ucide şi realitatea. Omul se dăruieşte amintirii la fel ca cineva care, pentru motivul că există o perspectivă spaţială, nu consideră a fi realitate ceea ce vede în depărtare, ci consideră că ar fi vorba numai de imagini; un astfel de om ar spune: Da, când mă îndepărtez, castelul acela devine atât de mic, încât nu poate avea o realitate, căci într-un astfel de castel nu pot locui oameni, deci nici nu poate avea o realitate. La fel şi aici. Când omul priveşte înapoi în timp, el nu mai consideră imaginile amintirilor ca realităti, pentru că nu ia în considerare perspectiva timpului. Dar toate acestea încetează atunci când încetează orice perspectivă, când am ieşit din spaţiu şi timp. După moarte toate acestea încetează. Atunci apare foarte puternic ca realitate ceea ce trăieşte în perspectiva timpului.

Este posibil ca în vieţuirea noastră să fi preluat în interior ceea ce se numeşte conştienţă hristică. Atunci privim înapoi şi vedem că în viaţă ne-am legat cu realitatea, că nu am trăit pur şi simplu abstract. Perspectiva încetează, realitatea este în faţa noastră. Dacă însă am rămas la simpla vieţuire abstractă, adevărul este şi atunci prezent, dar în cursul vieţii pământene am construit castele aeriene. Am construit ceva care nu are în sine nici o consistenţă. Prin cunoaştere şi ştiinţă intelectuală se poate construi, dar ceea ce se obţine este inconsistent, fragil.

Omul modern are nevoie să se impregneze cu conştienţa hristică pentru a se lega cu realităţile, pentru a nu construi castele aeriene, ci castele spirituale. Pentru Pământ, castelele aeriene sunt ceva la care ceea ce se află dedesubt este prea puţin dens. Pentru viaţa spirituală castelele aeriene se află sub nivelul spiritual. Castelele aeriene stau întotdeauna la locul lor. Numai că pentru viaţa pământeană ele sunt fizic prea rarefiate, pentru existenţa spirituală sunt fizic prea dense. Oamenii nu se pot desprinde de ceea ce este dens fizic, dar care faţă de spiritual are o realitate redusă; ei rămân legaţi de Pământ, nu capătă o anumită libertate faţă de existenţa terestră, construind castele aeriene prin intermediul intelectualismului.

Vedeţi aşadar că tocmai pentru intelectualism conştienţa hristică capătă o importanţă foarte reală, importanţa unei adevărate învăţături a mântuirii – de construire a castelelor aeriene – pentru existenţa noastră, după ce am trecut prin poarta morţii.

Pentru antroposofie, aceste lucruri nu constituie probleme de credinţă, ele sunt cunoştinţe care se dobândesc, aşa cum se pot dobândi cunoştinţele matematice de la cel care ştie să folosească metodele matematice.