Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TAINA SFINTEI TREIMI

GA 214


CONFERINŢA a VII-a

Dornach, 9 august 1922

Autorul despre care am vorbit ultima oară ar trebui să dea de gândit tocmai celor care aparţin mişcării antroposofice. Vedem în Oswald Spengler o personalitate stăpână pe foarte multe cunoştinţe ştiinţitice. Se poate chiar spune că multe idei care au devenit în ultimele secole bunul omenirii civilizate sunt cunoscute de Spengler. El a asimilat cunoştinţe din mai multe ştiinţe sau cel puţin idei întâlnite în diferite ştiinţe.

Speculaţiile sale sunt uneori seducătoare. Este în cea mai mare măsură ceea ce în Europa Centrală – nu în Franţa, ci în Europa Centrală – poate fi numit un om spiritual. În orice caz, pentru spiritualitatea franceză gândurile lui Oswald Spengler sunt prea complicate şi prea dense. Dar, aşa cum am spus, în sens central-european el poate trece perfect drept un gânditor de spirit. L-am putea numi cu greu un gânditor elegant în sensul cel rnai bun al cuvântului, deoarece prezentarea gândurilor sale, în ciuda oricărei spiritualităţi, are ceva teribil de pedant. Şi se poate chiar vedea cum în spatele gândurilor acestui om de spirit pândeşte insistent un ochi făţarnic. În orice caz, în înseşi gândurile sale există ceva grosolan.

Aş spune că acestea sunt mai mult consideraţii estetice. Important este că în faţa noastră se află o personalitate care are idei potrivite timpului, care însă nu acordă nici o importantă gândirii în general. Căci Oswald Spengler nu consideră hotărâtor pentru adevărata devenire a lumii ceea ce vine din gândire, ci apreciază ca fiind hotărâtoare impulsurile instinctive ale vieţii. În consecinţă, gândirea pluteşte deasupra vieţii, ca ceva ce ţine de risipă, am putea spune, de lux, astfel încât, după el, gânditorii reflectează asupra vieţii, dar din această gândire a lor nu poate să pătrundă nimic în viaţă. Viaţa există deja, când gânditorii îşi formulează concepţiile lor asupra ei.

Atunci când un gânditor ajunge să stăpânească ideile prezentului cu un oarecare grad de universalitate, el deja le simte ca fiind sterile, nefertile. El nu se adresează însă acestor idei, ci acelui ceva care există în viaţa instinctivă şi vede civilizaţia actuală din punctul de vedere care rezultă pentru el pe această cale.

O priveşte astfel încât spune: Ceea ce a produs civilizaţia contemporană este în declin în toate privinţele. Nu poţi decât să speri că o dată şi o dată din ceea ce Spengler numeşte „sânge“ va apărea ceva care nu va mai colabora cu ceea ce este civilizaţia actuală, ci va nimici totul şi va aşeza în loc o forţă care să-şi aibă originea numai în domeniul instinctelor.

Oswald Spengler vede cum oamenii civilizaţiei mai noi au devenit treptat sclavi ai vieţii dominată de maşini. El nu vede însă cum în cadrul acestei vieţi, mai ales în domeniul tehnicii – pentru că faţă de spiritual tehnica este complet goală de conţinut –, poate apărea posibilitatea libertăţii umane, chiar ca o reacţie. Despre acest lucru el nu are cunoştinţă.

Ultima oară am atras atenţia asupra faptului că Spengler spune: Omul de stat, practicianul, comerciantul şi alţii acţionează cu toţii din impuls, nu din gândire. În glumă am spus: Oswald Spengler pare să nu fi observat niciodată că există şi părinţi spoveditori şi alte lucruri asemănătoare. Nu a observat nimic altceva, relaţia cu părintele spoveditor reprezentând pentru el un aspect secundar, decadent, aparţinând istoriei lumii.

Dacă privim retrospectiv evoluţia umană, vom vedea cum aşa-zişii oameni ai faptei, acei oameni care au de făcut ceva în lume, fie se adresează oracolelor, fie, în perioade mai timpurii, acelor concluzii care sunt recunoscute ca fiind deciziile lumii spirituale în cadrul Misteriilor. Este suficient să ne gândim cum cei care obţineau informaţiile privind deciziile lumii spirituale în Misterii le transmiteau acelora care voiau sau trebuiau să devină oameni ai faptelor. Când pătrundem retrospectiv în evoluţia umană descoperim cum din lumea spirituală – şi nu din sânge, căci această teorie a sângelui este ceva cât se poate de mistic, de nebulos – aşadar, nu dintr-un eventual substrat întunecos al sângelui, ci din spirit se obţineau impulsurile care pătrundeau apoi în faptele pământene.

Intr-un anume sens, aşa-numiţii oameni ai faptei erau unelte pentru marile creaţii spirituale, a căror orientare era recunoscută în cadrul cercetării spirituale din Misterii. Noi găsim ecouri ale Misteriilor pretutindeni în istoria greacă şi în cea romană; dar le mai recunoaştem şi în tot cursul primei părţi a evului mediu.

V-am atras atenţia că nu putem înţelege legenda lui Lohengrin decât dacă ştim s-o urmărim retrospectiv, din lumea fizică exterioară până în Cetatea Graalului evului mediu timpuriu sau, de fapt, mijlociu.

Aşadar, atunci când Oswald Spengler crede că din sânge se nasc evenimentele istoriei universale şi că acestea nu au nimic a face cu ceea ce pătrunde în oameni prin gânduri dovedeşte o înţelegere cu totul greşită a adevăratului mers al evoluţiei umanităţii.

În timpurile mai vechi oamenii erau dependenţi într-o mare măsură de cercetarea lumii spirituale, atunci când voiau să facă ceva. Atunci trebuia cercetată, dacă ne este îngăduit să ne exprimăm astfel, intenţia zeilor. Acest raport de dependenţă faţă de zei pe care-l avem în vedere îi făcea pe oamenii timpurilor mai vechi să fie neliberi. Ei erau trataţi ca nişte recipiente în care zeii îşi turnau substanţele, substanţe spirituale, sub a căror influenţă acţionau oamenii.

Pentru ca oamenii să poată deveni liberi era necesar să înceteze această influenţă. Prin aceasta, gândurile lor deveneau tot mai mult imagini. Gândurile mai vechi ale umanităţii erau în mult mai mare măsură realităţi. Iar Oswald Spengler atribuie sângelui tocmai realităţile care existau în gândurile omenirii mai vechi, acele substanţe care acţionau prin oameni, în tot cursul evului mediu.

Apoi au venit vremuri noi. Gândurile oamenilor şi-au pierdut conţinutul lor divin, conţinutul lor substanţial. Ele au devenit simple imagini abstracte ale gândurilor. Numai că acestea nu mai sunt obligatorii. Numai prin aceste imagini abstracte ale gândurilor omul poate deveni liber.

De-abia acum, în cursul secolelor mai noi, până în secolul al XX-lea, omul a descoperit în el altceva decât structura organică necesară modelării unor astfel de imagini. Aceasta a însemnat educarea omenirii pentru libertate. Omul nu mai avea imaginaţiuni sau inspiraţii atavice, aşa cum era cazul în timpurile mai vechi. El nu avea decât imagini de gânduri. În aceste imagini de gânduri el putea deveni tot mai mult liber, pentru că imaginile nu pot constrânge. Dacă în imagini avem impulsuri morale, acestea nu mai pot constrânge, aşa cum se întâmpla în substanţa veche a gândurilor. Atunci ele acţionau asupra omului ca forţe naturale. Imaginile de gânduri mai noi nu mai actionează ca forţe naturale. Din această cauză trebuie să li se dea drept conţinut ceea ce cunoaşterea naturii obţine prin simpla observare cu ajutorul simţurilor. Prin aceasta se obţinea o ştiinţă de observaţie senzorială, care umplea gândurile din afară; din interior însă, ele voiau tot mai puţin să se umple cu ceva. Astfel încât oamenii trebuiau să apeleze, dacă doreau să mai dispună de gânduri pline de conţinut, la tradiţiile vechi, aşa cum se întâmpla fie în diferite confesiuni religioase devenite tradiţionale, fie în societăţi secrete, aşa cum înfloreau acestea pe toată întinderea Pământului. Marea masă a oamenilor a fost reunită în cele mai diverse confesiuni religioase, unde oamenilor li se prezenta ceva al cărui conţinut îşi avea originea în timpuri mai vechi, când gândurilor le mai era dat un conţinut. Sau se organizau – sub formă de cult sau altfel – în cadrul societăţilor secrete, ceea ce se perpetua prin tradiţie din timpuri mai mult sau mai puţin vechi. Gândurilor li se conferea din afară un conţinut senzorial de observaţii. Din interior ele primeau un conținut de impulsuri vechi, devenite tradiţional dogmatice.

Acest lucru trebuia să se întâmple şi în perioada cuprinsă între secolul al XVI-lea şi ultima treime a secolului al XIX-lea, deoarece atunci a mai acţionat principiul spiritual numit principiul arhanghelului Gabriel; aşadar, numele acelei entităţi – este numai o terminologie, eu vreau să mă refer la o forţă spirituală – care a acţionat în sufletele umane în mod inconştient. Oamenii înşişi nu aveau în interioritatea lor nici un conţinut. Pentru viaţa lor spiritual-sufletească ei preluau un conţinut tradiţional. Dar în felul acesta oamenii nu simţeau că participă la acest conţinut spiritual. Primul care a simţit această neparticipare, dar care nu a putut ajunge la existenţa unei noi spiritualităţi a fost Friedrich Nietzsche. Din această cauză el a pierdut orice impuls pentru conţinutul spiritual-sufletesc. Şi atunci a căutat impulsuri cât se poate de nedeterminate, impulsuri ale puterii şi altele asemănătoare.

Oamenii nu au nevoie numai de un conţinut spiritual pe care să-l cuprindă în gândurile lor abstracte, ci de căldura interioară care poate apărea în acest conţinut spiritual şi care este un lucru deosebit de important.

Această căldură interioară era obţinută de marea masă a oamenilor prin diferite acţiuni cultuale sau altele asemănătoare acestora, care aveau loc în cadrul diferitelor confesiuni. În comunităţile masonice sau în alte societăţi secrete din timpurile mai noi se turna în suflete şi această căldură.

Acest lucru era posibil în perioada gabrielică despre care vorbim datorită faptului că pretutindeni pe Pământ erau prezente spiritele elementare rămase încă din evul mediu. Numai că pe măsură ce se înainta în secolul al XIX-Iea şi cu atât mai mult în secolul al XX-lea acestor spirite elementare care existau în toate fenomenele naturale le-a devenit din ce în ce mai greu să paraziteze viaţa socială a oamenilor. Existau aici multe lucruri care se opuneau în mod inconştient acestui fapt, tocmai în timpurile mai noi.

Când în asemenea societăţi secrete bazate pe tradiţie – este de necrezut cât de „vechi“ şi de „sfinţite“ trebuie să fie toate aceste culte ale societăţilor secrete – se desfăşurau acţiuni de cult sau când se transformau învăţături în sensul tradiţiei vechi, ca un ecou al vechilor Misterii, acest lucru convenea anumitor spirite elementare. Prin faptul că oamenii nu se concentrau în timpul oficierii unei slujbe oarecare, din care nu înţelegeau nimic, apărea în faţa lor ceva de o infinită înţelepciune: erau prezenţi, nu înţelegeau de fapt nimic, dar înţelegerea lor ar fi fost posibilă. Atunci soseau fiinţele elementare şi gândeau cu ajutorul raţiunii umane pe care oamenii nu o foloseau. Oamenii îşi dezvoltaseră mult cugetarea liberă, dar nu o foloseau. Ei preferau să asiste la ceva care ţinea de tradiţie, fără să gândească. Şi astăzi lucrurile stau tot aşa, cu toate că oamenii actuali ar putea gândi, dacă ar vrea să-şi folosească raţiunea. Dar nu le place acest lucru, nu-l fac, nu simt o înclinaţie pentru gândirea activă. Le place să spună: Ah, pentru asta trebuie să faci un efort, acest lucru este abstract, este ceva care necesită o muncă interioară!

Dacă oamenilor le-ar plăcea să gândească nu ar frecventa cu atâta plăcere tot felul de spectacole cinematografice, unde nu poti şi nici nu ai nevoie să gândeşti; aici totul se derulează. Acel foarte puţin care ar mai trebui gândit este scris pe ecran şi se poate citi. Încet şi treptat s-a dezvoltat în cursul epocii mai recente lipsa de simpatie pentru gândirea interioară activă. Oamenii au pierdut aproape cu totul obiceiul de a gândi. Dacă undeva se ţine o conferinţă care nu este însoţită de proiecţii de imagini şi unde ar trebui să mai şi gândeşti putin, oamenii preferă să doarmă. Poate că se mai duc la conferinţă, dar dorm, pentru că gândirea activă nu se bucură de o vogă deosebită.

Şi tocmai la această voinţă de a nu gândi timp de secole s-au adaptat cele mai multe activităţi desfăşurate de diferitele societăţi secrete. Asemenea fiinţe elementare, care încă mai aveau legături cu oamenii în prima jumătate a evului mediu, când se mai efectuau experienţe de laborator, experiente alchimice care îi făceau pe oameni să gândească asupra felului în care participau aceste entităţi spirituale la ele, existau pretutindeni.

Şi de ce nu ar fi folosit ele prilejul ce li se oferea! Oamenii aveau acum un creier cu care ar fi putut gândi; dar ei nu voiau să gândească. Aşa au ajuns să se implice aceste fiinţe elementare, care gândeau: Dacă oamenii înşişi nu-şi folosesc creierul, putem să-l folosim noi. Iar în aceste societăţi secrete care nu iubeau decât ceea ce era traditional, aducând la suprafaţă numai lucruri vechi, interveneau aceste fiinţe elementare şi foloseau creierele umane pentru a gândi. În felul acesta, din secolul al XVI-lea a fost folosită de către spiritele elementare substanţă aparţinând creierului.

În evolutia umanităţii au pătruns foarte multe lucruri fără colaborarea oamenilor, idei bune, care se referau la convieţuirea oamenilor.

Pentru aceşti oameni o mare problemă era răspunsul la întrebarea: Ce se transmite, de fapt, de la om la om? Oamenii ar trebui să gândească, dar ei nu gândesc. Aşadar, ce este ceea ce acţionează de la om la om?

Aceasta a fost o mare problemă pentru Goethe. Şi în această dispoziţie sufletească a scris el Meşterul Wilhelm (Wilhelm Meister). Autorul descrie contexte sociale întunecate, care rămân inconştiente pentru om, dar care sunt dominante, fiind captate, duse mai departe în mod semicoşntient de unul sau de altul. Se întreţes tot felul de fire. Goethe încearcă să găsească aceste fire. El le caută. Şi în măsura în care a putut să le găsească el a vrut să le aducă până la dezvăluire în scrierea sa cu caracter de roman Meşterul Wilhelm.

Asemenea preocupări s-au întâlnit apoi în tot secolul al XIX-lea. Dacă oamenii ar avea înclinaţia să zăbovească asupra unei cărţi mai mult decât timpul dintre două mese – asta este o exprimare figurativă, pentru că cei mai mulţi oameni adorm între două mese, dacă au citit o treime din acest timp; apoi ei citesc următoarea treime între următoarele două mese, iar treimea cealaltă între următoarele două mese şi, datorită acestui fapt, totul se risipeşte –, ar fi bine dacă şi acele romane sau nuvele care se pot parcurghe între două mese sau între două gări de cale ferată i-ar impulsiona să gândească la cele citite. Acest lucru nu poate fi pretins de la timpurile actuale, dar dacă ştiţi cum a căutat asemenea interacţiuni, de exemplu, Gutzkow în cartea sa Vrăjitorul din Roma şi în cartea sa Cavalerii spiritului [35], dacă analizaţi înlănţuirile sociale neobişnuite căutate de George Sand în romanele sale, veţi putea observa cum în secolul al XIX-lea forţe nedeterminate acţionează în subconştient; şi veţi constata că autorii le urmăresc şi că ei se află, ca în cazul lui George Sand, în modurile cele mai diferite, pe urmele corecte.

Dar în ultima treime a secolului al XIX-lea aceste fiinţe elementare care gândeau cu creierele umane, care puneau stăpânire pe sufletele umane şi influenţau contextele sociale se satură de această situaţie. Ele îşi satisfăcuseră necesitătile legate de istoria mondială. S-a mai întâmplat şi altceva care le-a împiedicat să continue această activitate parazitară. Această activitate s-a desfăşurat cu succes spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi cu precădere în secolul al XIX-lea; apoi aceste fiinţe elementare au ajuns să-şi exercite tot mai puţin dreptul lor. Şi aceasta deoarece din lumea spirituală au coborât în planul fizic tot mai multe suflete având multe speranţe cu privire la viaţa pământeană.

După ce oamenii, când au fost copii, s-au jucat şi s-au zbenguit, au fost crescuţi în vremurile mai noi în sărăcie, ei nu au devenit conştienti de faptul că au avut speranţe prea mari înainte de a coborî pe Pământ. Dar aceste stări sufleteşti au continuat să acţioneze, transformându-se în emoţii, şi mai acţionează încă şi în prezent. De fapt, sufletele umane coboară în lumea fizică cu aşteptări deosebit de mari. De aici apar şi decepţiile care sunt trăite de mai mult timp de inconştient în sufletul copiilor, pentru că speranţele nu sunt totuşi satisfăcute.

Spirite alese care aveau impulsuri deosebit de puternice, creatoare de speranţe, au fost, de pildă, cei care au contemplat acest plan fizic şi, văzând că aici speranţele nu sunt satisfăcute, au scris utopii despre cum ar trebui să fie, cum s-ar putea face.

Ar fi deosebit de interesant să se studieze cum erau structurate aceste suflete care au coborât din lumile spirituale în existenţa fizică, sufletele marilor utopişti, şi a celor mai mici, care au gândit despre lucruri ce nu pot fi numite utopice, dar care înfăţişează oamenilor un Paradis pe Pământ, ar fi interesant de ştiut cum erau, de fapt, structurate aceste suflete pentru pătrunderea lor în planul fizic terestru.

Această coborâre plină de aşteptări reprezintă un supliciu pentru fiinţele care trebuie să folosească creierul unor oameni plini de speranţe. Folosirea creierului nu le ajută când coboară oameni plini de speranţe. Până în secolul al XVIII-lea oamenii mai coborau încă cu aşteptări mai modeste. Atunci lucrurile erau favorabile folosirii creierelor de către alte entităţi, nu de entităţile umane. Dar în ultima treime a secolului al XIX-lea situaţia a devenit deosebit de acută pentru entităţile care trebuiau să folosească acest creier uman, în cazul oamenilor care coborau plini de speranţe. Aceste speranţe dădeau naştere la emoţii subconştiente, lucru pe care-l resimţeau apoi aceste fiinţe, când voiau să folosesacă creierele. Din această cauză, ele încetează de a mai face acest lucru. În această situatie apare, în cadrul omenirii civilizate moderne, ideea că oamenii au gânduri, dar că şi le oprimă. Creierul s-a ruinat treptat, mai ales la clasele superioare, din cauza oprimării gândurilor. Alte fiinţe neumane care să ia în stăpânire aceste gânduri nu mai apar.

Acum oamenii au gânduri, dar nu ştiu ce să facă cu ele. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei categorii de oameni care nu ştiu ce să facă cu gândurile lor este Oswald Spengler. El se deosebeşte de ceilalţi prin aceea că, spre deosebire de ceilalţi – oare cum ar trebui, de fapt, să ne exprimăm pentru a nu provoca o indignare prea mare atunci când, aşa cum se întâmplă întotdeauna, aceste lucruri sunt repovestite afară –, care şi-au neglijat cu totul creierul în anii tinereţii, astfel încât acesta este înclinat să lase gândurile să se piardă, Spengler şi-a conservat creierul, astfel încât nu este atât de gol; el nu se afundă întotdeauna numai în sine, nu se ocupă numai de sine însuşi.

O mare parte a omenirii este interior în stare de piftie. Piftia se face din diferite produse rezultate la tăierea porcului care nu pot fi folosite nici măcar la pregătirea cârnaţilor şi care se amestecă cu componentele gelatinoase. Şi aş spune: Sub influenţele cele mai aiuritoare produse de educaţie, creierul majoritătii oamenilor ajunge astfel în starea de piftie. Ei nu sunt vinovaţi. Nu vorbim despre aceasta în sens acuzator, ci mai degrabă într-un sens de disculpare, şi în sensul că îţi este milă de creierele devenite piftii.

Vreau să spun că dacă oamenii nu ştiu ce să facă cu propria lor persoană, sunt striviti, comprimaţi şi în stare de piftie, în ei înşişi, atunci gândurile se pot afunda în aceste lumi inferioare ale creierului şi apoi din acestea în regiunile inferioare ale omului etc.

Dar nu acesta este cazul unor oameni ca Oswald Spengler. Aceştia pot da formă gândurilor. Şi prin aceasta el este un om spiritual, el are gânduri. Dar aceste gânduri pe care le poate avea omul devin ceva abia în cazul când ele capătă un conţinut spiritual. Pentru aceasta este necesar să existe un conţinut spiritual. E nevoie de conţinutul pe care vrea să-l dea antroposofia; în caz contrar, ai gânduri, dar nu ştii ce să faci cu ele. Cu gândurile lui Spengler lucrurile stau – aproape ai vrea să spui că îţi apare o imagine imposibilă – ca în cazul unui bărbat care în vederea unei căsătorii viitoare cu o doamnă a procurat tot felul de veşminte splendide, nu pentru el, ci pentru acea doamnă, dar ea fuge, părăsindu-l înainte de nuntă, iar el are acum aceste veşminte dar nu are pe cine să îmbrace cu ele!

Astfel puteţi vedea ce gânduri minunate există la Spengler; ele sunt croite după modelele ştiintifice cele mai moderne, dar lipseşte doamna care ar trebui să se îmbrace cu aceste veşminte. Bătrânul Capella avea cel puţin, aşa cum am spus acum câteva săptămâni, retorica, gramatica şi dialectica, devenite cam caşectice. Acestea nu mai erau tot atât de durdulii ca muzele lui Homer sau ale lui Pindar, dar existau cele şapte arte libere care au figurat tot timpul evului mediu; mai dispuneai de cineva pe care să-l îmbraci cu veşmintele.

Dar acum a sosit timpul spenglerismului, timpul în care, să spunem, s-au confecţionat haine, dar lipsesc fiinţele pe care le-ai putea îmbrăca cu ele şi, nu-i aşa, lipseşte doamna! Muza nu vine, hainele sunt aici. Şi astfel nu se poate face nimic cu toată garderoba de gânduri moderne. Gândirea nu există pentru a interveni în vreun fel în viaţă.

Lipseşte substanţialul, şi anume ceea ce ar trebui să vină din lumea spirituală. Acest lucru lipseşte. Şi atunci se dă explicaţia: Ei asta-i, toate astea sunt un nonsens, aceste veşminte există numai pentru a fi privite. Să le punem pe cuiere şi să aşteptăm ca din nedeterminarea mistică să apară o ţărăncuţă robustă, care la rândul ei nu are nevoie de veşminte frumoase; ea va rezulta din primordial cu caracteristicile la care ne putem aştepta.

Aşa se întâmplă cu spenglerismul: el aşteaptă să apară din nedeterminat; din nedefinit, din nediferentiat, impulsuri care nu au nevoie de haine de gânduri, iar hainele de gânduri le agaţă pe cuiere de lemn, pentru a fi privite; dacă ele nu ar fi nici măcar pentru a fi privite nu am putea pricepe de ce Oswald Spengler a scris două volume atât de groase care sunt absolut inutile. Ce să faci cu două cărţi groase, dacă gândirea lipseşte din ele? Spengler nu dă însă nici un prilej de a deveni sentimental, altminteri ai putea găsi că unele pasaje sunt nostime. Aici trebuie să sosească Cezar! Dar Cezarul modern este acela care a procurat cât se poate de mulţi bani şi a adunat laolaltă toţi inginerii posibili, care prin spirit au devenit sclavii tehnicii, şi acum întemeiază cezarismul modern, bazat pe banii purtaţi de sânge sau pe sângele purtat de bani. În acest context, gândirea nu mai e importantă, ea stă în spate şi se ocupă cu tot felul de gânduri.

Dar omul scrie două cărţi groase în care găsim gânduri frumoase. Totuşi acestea sunt absolut inutile. Ar fi fost mult mai înţelept dacă el ar fi folosit această hârtie pentru a elabora, să spunem, o reţetă prin care s-ar putea obţine cele mai favorabile amestecuri de sânge de pe lume sau ceva asemănător. Asta este ceea ce, potrivit părerii sale, ar trebui făcut.

Nu există nici o corespondenţă între ceea ce ar trebui făcut şi ceea ce prezintă el în cărţile sale. Când citeşti aceste cărţi ai sentimentul că poţi spune: Da, omul ştie ceva, ştie cum este amurgul Occidentului, căci a înghiţit toată această dispoziţie sufletească a apusului, a amurgului; el este burduşit cu ea. Pentru a grăbi acest amurg al Occidentului n-ai putea face ceva mai bun decât să-l faci pe Oswald Spengler coordonatorul acestui proces. Căci el pricepe toate aceste lucruri, are acest calibru din punct de vedere spiritual. Şi în felul acesta este foarte reprezentativ pentru timpul său. El consideră că întreaga civilizaţie modernă se distruge. Fără îndoială, dacă toţi vor face ca el, ea va dispărea. Aşadar, trebuie ca ceea ce scrie el să fe şi adevărat. Eu găsesc că are un adevăr interior uriaş.

Aşa stau lucrurile. Cel care se află pe terenul antroposofiei ar trebui să asculte cu atenţie ceea ce spune un spirit ca Oswald Spengler. Căci a lua în serios viaţa spirituală este tocmai ceea ce urmăreşte antroposofia. În antroposofie, în adevăr, nu este vorba să se pornească de la dogme, ci ca această viaţă spirituală, această viaţă spirituală substanţială să fie luată cu adevărat în serios, foarte în serios si să se înţeleagă că aceasta îl trezeşte pe om.

Este foarte interesant că Oswald Spengler spune: În gândire, omul este treaz – asta el nu o poate nega –, dar ceea ce este cu adevărat activ vine din somn, şi acest lucru este conservat în plantă şi în ceea ce este de natură vegetală în om. Ceea ce există în om de natură vegetală se manifestă în mod viu: somnul este viul. Veghea produce gânduri; dar cu starea de veghe apar numai tensiuni interioare.

Aşa s-a ajuns ca unul dintre oamenii cei mai înzestraţi ai prezentului să afirme: Ceea ce fac trebuie să fie implantat în mine în timp ce dorm şi, de fapt, nu am nevoie să mă trezesc. Să mă trezesc este un lux, este un lux absolut. Ar trebui doar să umblu, iar ceea ce îmi trece prin minte în somn ar trebui să şi aduc la împlinire tot în somn. De fapt, ar trebui să umblu în vis. Este un lux faptul că, în timp ce umblu încolo şi încoace, mai există deasupra şi un cap care se bagă continuu în acest proces de a gândi asupra tuturor lucrurilor. Pentru ce aceasta? Pentru ce să fii treaz?

Dar aceasta este o dispoziţie sufletească. Iar Spengler o exprimă cu mare precizie: Omul modern nu iubeşte această stare de trezie! Da, în acest sens apar tot felul de astfel de imagini! Am vrea să spunem că atunci când la începuturile Societăţii antroposofice, cu ani în urmă, se ţinea o conferinţă existau întotdeauna în primele rânduri persoane care marcau somnul, chiar şi în mod exterior, pentru ca să devină evidentă participarea adevărată, să iasă în evidenţă participanţii cu adevărat interesaţi. Somnul este ceva deosebit de îndrăgit. Cei mai mulţi realizează acest lucru; în ocaziile pe care le-am pomenit, lumea era liniştită în această privinţă. Dacă nu se aud sunetele specifice ale sforăitului, oamenii sunt cuminti, cel puţin sunt liniştiţi. Dar Spengler este uimitor; el face gălăgie cu privire la lucruri pentru care alţii nu-şi fac probleme. Ceilalţi dorm; Spengler însă spune: Trebuie să dormi, nu trebuie să fii treaz. Şi îşi foloseşte toată ştiinţa pentru a face o pledoarie convingătoare pentru somn. Un om deosebit de spiritual face o pledoarie adecvată pentru somn!

Este un lucru căruia trebuie să-i acordăm atenţie. Nu trebuie să faci gălăgie, ca Spengler, dar ar trebui să examinezi această atitudine şi apoi să realizezi cât de necesar este ca starea de veghe să fie înţeleasă, această stare de trezie tot mai accentuată care trebuie creată prin impulsurile spirituale ale antroposofiei.

Este necesar – trebuie să subliniem mereu acest lucru – ca starea de veghe, adevărata veghe sufletească, cea mai interioară, să înceapă a fi iubită treptat. De fapt, localitatea Dornach, în care ne aflăm, este privită cu antipatie tocmai pentru că vrea să îndemne la veghe, nu la somn, şi pentru că ar vrea să ia starea de veghe foarte în serios, ar vrea să introducă starea de trezie în toate lucrurile, trezie în artă, trezie în viaţa socială, trezie înainte de toate în cunoaştere, trezie în toată viaţa practică, în toate aspectele vieţii umane.

Şi este necesar să se atragă din când în când atenţia asupra acestor lucruri. Căci cel puţin în momente ca acesta în care ne aflăm acum, când trebuie să întrerupem aceste conferinţe pentru un scurt timp, până la reîntoarcerea mea de la cursul ce urmează să-l ţin la Oxford, trebuie să ne referim, ca de atâtea alte ori, la faptul că între noi trebuie să se instaureze o anumită înclinaţie spre starea de trezie, o preluare a ceea ce există în antroposofie, pentru a-i da o orientare spre starea de veghe a omului.

Iar starea de veghe nu se poate atinge fără zel şi sârguinţă. Dacă nu se manifestă un interes pentru această stare de veghe, pe care o vrea, de fapt, antroposofia, atunci poate vom mai organiza şi alte congrese, ba poate că ne vom plimba în stare de somnambulism, dar nu ne vom trezi, ci vom continua să dormim laolaltă cu ceilalti oameni adormiţi. Şi nici măcar nu vom sesiza simptomele care apar, cum este acest avocat gălăgios al stării de somn în evoluţia omului, pe acest Oswald Spengler, căci el face gălăgie în favoarea somnului. El este cel care contestă că ar fi treaz, pledează cu atâta înfocare pentru somn. Este un somn atât de neliniştit! El se zvârcoleşte şi face din somn un spectacol. Vorbeşte în somn, şi chiar foarte frumos, dar nu este bine să vorbeşti în somn. Omenirea trebuie să se trezească!

Tocmai acest lucru se poate învăţa de la Spengler, că omenirea trebuie să se trezească; altminteri, totul merge înainte, altminteri vor apărea din ce în ce mai mulţi oameni care vor vorbi în somn şi care vor spune lucruri extrem de frumoase. Dar din aceasta nu va rezulta nimic pentru evoluţia omenirii. Vom dezvolta în continuare cultura noastră occidentală, cu anexa ei americană, care se va afunda tot mai mult în instituţii spitaliceşti în care oamenii nu doresc să se mai scoale, ci vor să doarmă continuu, în care ei vorbesc în somn, ţin discursuri minunate care sunt admirate de alţii; dar şi admiraţia nu mai este atunci decât tot un somn. Ceea ce admiră doarme, ceea ce este admirat doarme.

Aşadar, este imperios necesar să devenim conştienti de necesitatea trezirii. În cadrul Societăţii antroposofice acest lucru ar trebui să fie conceput ca un fel de program dintre cele mai importante: Vrem să ne trezim! Atunci vom vedea oameni, multi oameni, mergând cu totul altfel în jurul nostru, chiar şi printre antroposofi, dacă vor să fie total treji şi proaspeţi. Pot fi astfel, căci antroposofia îi poate împrospăta. Simţiti cum poate împrospăta antroposofia şi cum nu este ea adecvată zvârcolirii în pat şi vorbirii în somn, cum poţi deveni proaspăt atunci când cuprinzi în toată fiinţa ei antroposofia; proaspăt pe toate tărâmurile, al artei, religiei şi ştiinţei, al practicii.

Încercaţi să gândiţi, cât nu vom fi împreună, cum puteţi obţine sfaturi despre trezirea raţională, despre o depăşire a spenglerismului. Alcătuiti ceva mai bun decât este în stare să alcătuiască acest Spengler, care nu realizează cu strădaniile sale decât amurgul Occidentului. (Ultima frază conţine în limba germană un joc de cuvinte practic intraductibil în limba română, bazat pe faptul că Spengler are aici semnificaţia de tinichigiu. Fraza ar suna atunci: Faceţi o lucrare de tinichea mai bună decât meştereşte acest tinichigiu, care nu făureşte cu tinicheaua sa decât amurgul Occidentului, n. tr.)