Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TAINA SFINTEI TREIMI

GA 214


CONFERINŢA a IX-a

Oxford, 22 august 1922

Vom lua în considerare, astăzi, unele aspecte care pot fi sintetizate pentru un cerc lărgit de antroposofi cu ajutorul unora dintre adevărurile cunoscute nouă. Vă este poate cunoscut modul de a descrie acele lumi pe care omul trebuie să le parcurgă între moarte şi o nouă naştere, dat de mine în cartea Teosofia [39]. Azi aş dori să descriu câteva din aceste lumi, dintr-un punct de vedere diferit faţă de cel adoptat în acea carte.

În Teosofia au fost folosite în cea mai mare parte imaginaţiuni pentru lumea sufletească şi cea spirituală prin care trece omul după ce a păşit prin poarta morţii, pentru a urca, în dezvoltarea sa ulterioară, spre o nouă viaţă pământeană. Azi nu vreau să mă folosesc de punctul de vedere imaginativ pentru a vă prezenta această problemă, ci mai mult de inspiraţie. Pentru a înţelege, putem lua ca punct de plecare trăiri pe care le avem în cursul vieţii noastre pe Pământ.

Într-un moment oarecare dintre naştere şi moarte ne aflăm în corpul nostru fizic, faţă în faţă cu lumea. Ceea ce se află în interiorul corpului nostru fizic noi numim fiinţa noastră umană. Acceptăm premisa că această fiinţă umană nu ascunde numai realităţi anatomice şi procese fiziologice, ci admitem că în interiorul lui se desfăşoară şi procese sufleteşti şi spirituale. Vorbim despre noi înţelegând prin aceasta ceea ce se află în interiorul corpului nostru şi privim lumea din jurul nostru, pe care o numim ambianţa noastră. Ştim că ne facem reprezentări despre această lume exterioară, iar aceste reprezentări continuă să trăiască în noi. Astfel încât în jurul nostru există lumea înconjurătoare şi într-o oarecare măsură imagini reflectate ale acestei lumi, care se află în viaţa noastră sufletească.

Când ne aflăm în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, ne aflăm în însăşi lumea care este ambianţa noastră aici pe Pământ. Tot ceea ce puteţi vedea cu mare precizie sau ce puteţi numai bănui a fi lume exterioară devine lumea dumneavoastră interioară. Acesteia i vă adresaţi, spunând: Eul meu. Aşa cum consideraţi că plămânul dumneavoastră aparţine Eului dumneavoastră, între moarte şi o nouă naştere consideraţi Soarele şi Luna ca fiind organele dumneavoastră, ca fiind ceea ce se află în interiorul dumneavoastră. Şi singura lume exterioară pe care o aveti sunteţi dumneavoastră înşivă, aşa cum sunteţi pe Pământ, sunt organele dumneavoastră terestre.

Dacă aici, pe Pământ, spunem: În noi un plămân, în noi o inimă, în afara noastră un Soare, în afara noastră o Lună, în afara noastră un cerc de constelaţii zodiacale, în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere spunem: În noi un cerc de constelaţii zodiacale, în noi Soarele, în noi Luna, în afara noastră plămân, în afara noastră inimă. Tot ceea ce purtăm în interiorul nostru devine tot mai mult, între moarte şi o nouă naştere, lumea noastră exterioară, Universul nostru, Cosmosul nostru. Concepţia privind relaţia dintre lume şi om este complet opusă când trăim între moarte si o nouă nastere.

Şi aşa se face că atunci când vieţuim moartea, aşadar când trecem prin poarta morţii, avem mai întâi o viziune clară despre ce era aici, în vremea când eram pe Pământ, numai o imagine. Trebuie să vă reprezentaţi că această imagine face asupra dumneavoastră impresia unei lumi exterioare. Mai întâi aveti această imagine, ca un fel de viziune în dumneavoastră. Şi după moarte aveţi la început o conştienţă despre ceea ce aţi fost pe Pământ ca om, în forma unor amintiri şi imagini terestre. Dar acestea se sting din ce în ce mai mult şi dumneavoastră ajungeţi la intuirea omului: lumea Eului, omul-Univers. Aceste imagini se intensifică. Numai că nu trebuie să vă imaginaţi că atunci plămânul va arăta aşa cum arată acum. Nu ar fi o înfăţişare care v-ar putea înlocui frumoasa înfăţişare a Soarelui şi a Lunii; dar ceea ce era atunci plămân, ce era inimă este ceva mult mai important, mai puternic decât ceea ce sunt acum Soarele şi Luna în faţa ochiului uman.

Pe această cale se obţine o impresie despre ceea ce este, de fapt, Maia. Oamenii vorbesc despre Maia, despre marea iluzie care este aici lumea pământeană, dar ei nu cred cu adevărat în aceasta; oamenii tot mai cred că totul este aşa cum arată în faţa ochilor pământeşti. Dar nu acesta este cazul. Plămânul este numai o formaţiune aparentă, la fel şi inima. În realitate plămânul nostru este o parte a Cosmosului nostru, şi cu atât mai mult inima; căci inima noastră este ceva mult mai maiestuos, ceva mult mai important decât un Soare.

Noi vedem cum răsare treptat o lume cosmică uriaşă, despre care vorbim astfel, încât spunem: Jos este cerul. Dar, de fapt, înţelegem că jos este ceea ce pregăteşte capul uman prin incarnarea viitoare; sus este ceea ce este jos. Totul se inversează. Acolo se află toate forţele care pregătesc omul pentru a se îndrepta spre Pământ, pentru a sta în viaţa pământeană viitoare pe cele două picioare ale sale.

Aceasta o putem sintetiza prin cuvintele: Cu cât ne apropiem de o nouă viaţă pământeană, cu atât mai mult se contractă pentru noi Universul om. Devenim din ce în ce mai conştienti că acest Univers la început maiestuos (mai ales la mijlocul intervalului dintre moarte şi o nouă naştere) se atrofiază, că din planetele pe care le purtăm în noi, din ţesătura pe care o realizează planetele rezultă ceea ce mai târziu vibrează, pulsează în corpul eteric uman, că stelele fixe din cercul de constelaţii zodiacale devine ceea ce formează viaţa noastră neurosenzorială. Se formează mai întâi un corp spiritual, apoi un corp eteric, care este preluat de pântecele matern şi îmbrăcat cu materie terestră, când a devenit foarte mic.

Şi vine clipa când ne apropiem de viaţa pământeană, când simţim dispărând Universul pe care l-am avut mai înainte. El se contractă, devine mai mic. Acest lucru produce în noi dorul de a reveni pe Pământ, de a ne contopi din nou cu un corp fizic, pentru că, într-un fel, acest Univers se retrage în faţa vederii spirituale. Dacă analizăm cum devenim oameni, trebuie să ţinem seama de o cu totul altă desfăşurare a timpului. Viaţa dintre moarte şi o nouă naştere durează secole, şi dacă un om s-a născut în secolul al XX-lea, atunci coborârea sa este pregătită lent, încă din secolul al XVI-lea. Şi avem omul, care acţionează apoi într-o anumită relaţie asupra condiţiilor de pe Pământ.

Un stră-străbunic al dumneavoastră s-a îndrăgostit în secolul al XVI-lea de o stră-străbunică; ei au simţit o dorinţă vie de a fi împreună. În această dorinţă aţi acţionat deja dumneavoastră, din lumile spirituale. Şi când în secolul al XVII-lea un stră-străbunic mai puţin îndepărtat a iubit o stră-străbunică mai puţin îndepărtată, dumneavoastră aţi fost într-un anumit sens mijlocitorul. V-ati cercetat întregul şir de generaţii, astfel încât în final să rezulte cei care puteau fi mama si tatăl dumneavoastră.

În această nedeterminare misterioasă care se află în relaţiile de iubire pământeană sunt în joc acele forţe care pornesc de la cei care caută incarnări viitoare. Din această cauză nu există niciodată libertate deplină, conştientizare deplină în ceea ce priveşte întâlnirea persoanelor masculine şi feminine în cadrul relaţiilor exterioare. Aceste lucruri sunt cu totul în afara înţelegerii oamenilor.

Ceea ce numim azi istorie este, de fapt, ceva cu totul exterior. Despre istoria sufletelor oamenilor nu aflăm mare lucru în viaţa exterioară actuală. Oamenii de azi ignoră total faptul că sufletele oamenilor simţeau cu totul altfel în secolele al XII-lea şi al XIII-lea. Nu tot atât de clar, ci mai mult ca într-o stare de vis, oamenii secolelor al X-lea, al XI-lea şi al XII-lea mai ştiau despre astfel de forţe tainice care acţionau din lumea spirituală, venind însă de la suflete omeneşti. În Occident nu s-a vorbit prea mult despre vieţi terestre repetate, despre reincarnări. Dar pretutindeni au existat oameni care ştiau despre aceste lucruri. Numai bisericile au eliminat toate gândurile legate de vieţile terestre repetate şi le-au afurisit. Şi trebuie să vă faceţi o reprezentare despre faptul că mulţi oameni din Europa au ştiut până în secolele al XII-lea şi al XIII-lea că omul parcurge vieţi terestre repetate.

Apoi a venit timpul în care omenirea occidentală trebuia să se dezvolte prin intelectualitate. Omul trebuia să-şi obţină libertatea treptat. În timpurile vechi nu exista libertate, atunci era prezentă clarvederea înceţoşată asemănătoare visului. Nu există libertate, ci cel mai mult o credinţă în libertate, în acele relaţii interumane care sunt, să spunem, dominate de iubirea pământeană pe care am descris-o. În acest caz este întotdeauna în joc interesul sufletelor care vor coborî pe Pământ.

Dar omenirea trebuie să devină, totuşi, în cadrul evoluţiei pe Pământ, din ce în ce mai liberă. Pământul atinge scopul evoluţiei numai dacă omenirea devine din ce în ce mai liberă. Pentru aceasta a fost necesară intelectualitatea, într-o anumită epocă. Acea epocă este epoca noastră. Dacă priviţi în urmă la condiţiile terestre în care oamenii au avut o clarvedere asemănătoare visului, vedeţi că în această clarvedere trăiau întotdeauna entităţi spirituale. Omul nu putea spune pe atunci: Am în cap gândurile mele. Ar fi fost un neadevăr. În timpurile vechi el trebuia să spună: Eu în cap am viaţa îngerilor. Dar mai târziu el trebuia să spună: Am în cap viaţa spiritelor elementare. A venit mai întâi secolul al XV-lea, apoi secolele al XIX-lea şi al XX-lea, când omul nu mai avea în cap nimic spiritual, nu mai avea în cap decât gânduri, gânduri.

Prin faptul că nu mai avea nimic de natură sprituală mai înaltă în sine, el şi-a putut construi imagini despre lumea exterioară. Dar putea să fie liber omul atât timp cât spiritele trăiau în el? Acest lucru nu era posibil. Spiritele îl dirijau, îi dădeau totul. Omul a putut deveni liber abia atunci când nu a mai fost dirijat de spirite, când nu a mai avut decât gânduri-imagini.

Gândurile-imagini nu te pot constrânge la nimic. Dacă te aşezi în faţa oglinzii, chiar dacă imaginile reflectate pot reprezenta oameni răi, ele nu vă vor creea niciodată o problemă; niciodată nu vă vor da o palmă adevărată, pentru că nu au realitate, pentru că sunt imagini. Dacă vreau să iau o hotărâre oarecare, pot să fac să se vadă acest lucru în imaginea reflectată, dar aceasta nu poate lua nici o decizie.

În epoca în care intelectualitatea nu introduce în cap decât gânduri, ia naştere libertatea, căci gândurile nu pot să ne constrângă. Dacă lăsăm ca impulsurile noastre morale să fie numai gânduri, aşa cum aţi văzut în cartea Filosofia libertăţii [40], putem ajunge la libertate în epoca noastră. Aşa încât în mod obligatoriu trebuia să vină un timp al intelectualismului. Sună ciudat, dar aşa stau lucrurile. A trecut timpul când oamenilor le era permis să dezvolte intelectualitatea pură, simpla gândire în imagini. Acest lucru a trecut o dată cu secolul al XIX-lea. Oamenii dezvoltă aceste gânduri-imagini, iar gândurile cad pradă forţelor ahrimanice; forţele ahrimanice găsesc calea de acces spre om, care îşi pierde din nou libertatea în relaţia cu forţele ahrimanice. În prezent omenirea se află în faţa acestui pericol.

Omenirea se află în faţa eventualităţii fie de a înţelege lumea spirituală, de a înţelege că aşa ceva este realitatea aşa cum am descris-o azi, fie să o conteste. În acest din urmă caz, dacă ajungi să conteşti în prezent această realitate nu mai poţi gândi liber, ci Ahriman, forţele ahrimanice încep să gândească în omenire; atunci toată evoluţia umană se va înscrie pe o linie descendentă.

Aşadar, este imperios necesar ca tot mai mulţi oameni să înţeleagă că trebuie să ne reîntoarcem la viaţa spirituală. Acest sentiment al necesităţii întoarcerii la viaţa spirituală este ceea ce ar trebui să caute în prezent oamenii în sinea lor. Dacă nu-l caută, omenirea va cădea pradă lui Ahriman. Acestui lucru ar fi bine să i se acorde prioritate înaintea oricărui alt gând, care ar trebui să fie contemplat în lumina acestuia.

Acest lucru am vrut să-l comunic în prima parte a conferinţei de azi. Poate că domnul Kaufmann [41] va fi atât de amabil să traducă această primă parte. Apoi voi continua.

* * *

Prin astfel de expuneri poate deveni evident că viaţa parcursă în lumea spirituală între moarte şi o nouă naştere este fundamental diferită de cea pe care o parcurgem între naştere şi moarte. Din această cauză nu sunt suficiente imaginile luate din viaţa pământească, pentru a caracteriza viaţa spirituală propriu-zisă a omului, ci putem conduce numai, încet şi treptat, la o înţelegere a ceea ce este realitate în lumea spirituală. Vreau să dau unele exemple în acest sens.

Presupuneţi că omul îşi părăseşte aici corpul său pământesc şi pleacă cu viaţa sa spiritual-sufletească dincolo, în lumea spiritual-sufletească. Să presupunem că o persoană care şi-a dobândit cunoaşterea iniţiatică în sens mai intim are posibilitatea să urmărească sufletele în viaţa lor de după moarte. În acest scop sunt necesare numeroase pregătiri, este necesară o anumită karma care să lege omul de aici cu omul de dincolo. Este vorba de a obţine posibilitatea de înţelegere cu un om care a trecut pragul morţii. Vă vorbesc despre vieţuiri spirituale de o deosebit de mare dificultate, căci, în general, este mai uşor să descrii lumea în mod spiritual, decât să te apropii de un mort. Oamenii cred că nu ar fi greu să ajungi la un mort; este mult mai greu să ajungi cu adevărat la el decât să obţii cunoştinţe spirituale generale.

Aş dori să vă fac cunoscute unele particularităţi ale comunicării cu morţii. Mai întâi, nu este posibil să comunici cu morţii decât dacă te poţi transpune în capacitatea lor de amintire despre lumea fizică. Morţii mai păstrează o legătură cu vorbirea umană, chiar cu limba pe care au vorbit-o aici, pe Pământ. Dar atitudinea lor faţă de limbă se modifică. Astfel, se observă, când comunicăm cu un mort, că acesta nu mai are nici o înţelegere, nici cea mai slabă înţelegere, pentru substantive. Poţi adresa substantive unui mort, dar el pur şi simplu nu le aude. În schimb, mortul păstrează un timp destul de îndelungat înţelegerea pentru toate cuvintele ce desemnează acţiuni.

De regulă, obţii o înţelegere cu mortul numai dacă te pricepi să-i pui întrebări. Uneori trebuie să procedezi în aşa fel, încât să trăieşti împreună cu el ceva foarte concret – căci după moarte imaginile din sufletul său sunt mai mult reprezentări abstracte –, aşadar trebuie să te concentrezi asupra unui lucru care este o vieţuire concretă, reală, pe care aici, în viaţă fiind, o iubea foarte mult; numai aşa te poţi apropia treptat de mort.

De obicei, nu primeşti imediat un răspuns. Adeseori răspunsul vine doar după câteva zile. Dar nu primeşti niciodată răspuns dacă pui întrebarea cu ajutorul substantivelor. Trebuie să încerci să dai oricărui substantiv o formă verbală. Această pregătire este deosebit de necesară. Ceea ce înţelege mai bine un mort sunt verbele pe care le faci intuitive. Aşadar, el nu va percepe niciodată cuvântul „masă“, dar dacă reuşeşti să-i reprezinţi acţiunea de a face o masă, aşadar ceva ce se află în devenire, atunci, treptat, poţi să te faci înţeles, astfel încât el să intuiască întrebarea şi să obţii răspunsul, care uneori este sub formă de verb, dar care adeseori este sub forma a ceea ce aici, pe Pământ, considerăm că sunt interjecţii, cuvinte ce exprimă senzaţii.

Mortul vorbeşte în alcătuiri de litere, de sunete. Şi cu cât a dăinuit mai mult în lumea spirituală după moarte, el ajunge să vorbească într-o limbă pe care ţi-o însuşeşti când obţii pentru limba pământeană o capacitate de diferenţiere, când nu mai eşti legat de semnificaţia abstractă a cuvintelor, când pătrunzi în conţinutul de simţire al sunetelor.

Aşa cum am mai spus şi în conferinţele privind educaţia, în cazul vocalei A resimţim ceva ca o mirare. Mirarea o preluăm în sufletul nostru, dacă nu spunem A, ci Ah! Aceasta înseamnă A = mă mir, şi mirarea intră în mine: h (în germană, A şi ch, Ach!). [Fraza care urmează este intraductibilă, se comentează adăugarea unui m, ceea ce în limba germană duce la cuvântul mach! (fă!) – n. tr.] În acest fel vin adeseori răspunsurile morţilor. Ei nu vorbesc engleza, germana şi nici rusa, ei vorbesc astfel, încât numai sufletul şi inima îi înţelege, atunci când sufletul şi inima sunt în legătură cu urechile.

V-am spus mai înainte: Inima este mai maiestuoasă decât Soarele. Pentru accepţia terestră, inima se află undeva înăuntru, şi dacă o scoatem ca piesă anatomică ea nu are un aspect frumos. În realitate, inima se află în întregul om, pătrunde toate celelalte organe, sălăşluieşte şi în ureche. Noi trebuie să ne obişnuim tot mai mult cu această limbă de suflet a morţilor, dacă îmi este îngăduit s-o numesc astfel.

Prin ea ne obişnuim, dacă eliminăm treptat tot ce ţine de substantive, să pătrundem în verbal. Activitatea, devenirea sunt înţelese de om mult timp după moarte. Mai târziu el înţelege o altă limbă decât cea adevărată. Ceea ce primim de la cel mort trebuie să retranspunem într-o limbă terestră.

În felul acesta, omul se dezvoltă treptat afară din corpul său, în lumea spirituală, în timp ce întreaga sa viaţă sufletească se schimbă. Şi când vine timpul ca omul să se apropie de Pământ, el trebuie să-şi modifice din nou întreaga viaţă sufletească, căci soseşte clipa în care se va afla în faţa unei sarcini uriaşe, clipa în care va trebui să alcătuiască singur forma astrală şi apoi forma eterică a omului viitor, care va trăi în plan fizic pe Pământ.

Ceea ce facem aici, jos, pe Pământ, este o lucrare exterioară. Mâinile noastre se ocupă de modelarea a ceva exterior. Când ne atlăm între moarte şi o nouă naştere sufletul nostru se ocupă de alcătuirea corpului nostru. Faptul că omul rezultă prin ereditate este numai o aparenţă. Prin ereditate nu i se dă decât învelişul fizic exterior, dar chiar şi forma organelor trebuie să o dea omul. Vreau să vă dau un exemplu în acest sens.

Când omul se apropie de viaţa pământeană, el mai poartă în sine Soarele şi Luna. Dar treptat Soarele şi Luna se atrofiază, contopindu-se. Atunci simţiţi ca şi cum cei doi plămâni s-ar contopi în dumneavoastră. Astfel percepeţi existenţa dumneavoastră cosmică, contopirea organului dumneavoastră solar cu organul dumneavoastră lunar. Şi atunci se desprinde ceva din Soare şi ceva din Lună. Acum ai ceva – cum ai avut mai devreme în tine Soarele şi Luna – care este un fel de imagine a Soarelui şi a Lunii. Ai în faţa ta două sfere uriaşe, dintre care una este Soarele spiritualizat, cealaltă Luna spiritualizată: una din sfere este strălucitoare, cealaltă mocneşte, este caldă mai mult în sine, păstrând parcă lumina, în mod egoist, la suprafaţa sa.

Aceste două sfere care se desprind de omul modificat cosmic – de acest Adam Kadmon [42] existând încă şi azi – se apropie din ce în ce mai mult. Apoi, când cobori pe Pământ spui: Soarele şi Luna devin una. Şi aceasta este ceea ce te conduce – începând de la stră-străbunică, străbunică, bunică şi aşa mai departe – la acea mamă care trebuie să te nască. În această evoluţie te conduc Soarele şi Luna, dar în acelaşi timp se şi apropie din ce în ce mai mult una de cealaltă.

Şi atunci vezi o sarcină în faţa ta. Vezi un singur punct, încă îndepărtat, în embrionul uman. Şi vezi cum ceea ce a rezultat din Soare şi Lună ca ceva unitar se apropie de mamă. În faţa ta vezi o sarcină pe care o pot caracteriza după cum urmează.

Gândiţi-vă că această mănuşa ar fi ceea ce ţi se prezintă drept Soare şi Lună reunite. Ştii că atunci când conştienţa ta cosmică va dispărea cu totul, când vei trece prin întuneric – aceasta se întâmplă după concepţie, când omul se cufundă în embrion –, va trebui să întorci totul pe dos, astfel încât interiorul să vină spre exterior. Ceea ce au fost Soarele şi Luna trebuie să le întorci pe dos, şi atunci ia naştere un mic orificiu; prin acesta trebuie să intri în Eul tău, şi acesta va fi, în imagine, corpul tău uman pe Pământ.

Vedeţi, aceasta este pupila din ochiul uman. Din acel lucru care aici este unu apare dualitatea, doiul, ca şi cum ar lua naştere două imagini în oglindă. Acestea sunt cei doi ochi umani, la început uniţi, pentru ca apoi să se întoarcă pe dos, ca Soare şi Lună unificate.

Îţi revine această sarcină, pe care o îndeplineşti în mod inconştient. Trebuie să întorci totul pe dos, să scoţi interiorul spre afară şi să intri prin micul orificiu. În stadiul embrionar se formează două imagini-cópii fizice. Căci ochii embrionari fizici sunt două imagini: ceea ce a luat nastere din Soare si Lună.

În felul acesta se perfecţionează diferitele părţi ale organismului uman, prin faptul că ceea ce este vieţuit ca fiind întregul Univers este adunat, în timp ce i se dă o anumită formă. Părţile de organism formate in felul acesta nu fac apoi decât să se îmbrace şi să se răsîmbrace cu ajutorul materialului atât de plastic care este materia. Pe aceasta numai o acceptă. Dar forţele, pe acelea le formează, le formează din Univers.

Dacă, de exemplu, Soarele se află, în perioada de dinaintea naşterii, în semnul Leului – nu este necesar ca aceasta să fie poziţia de la naştere, poate fi şi cu mai mult timp înainte –, nu acum îti faci din Soare şi Lună ochiul, acest lucru se va întâmpla într-un alt moment; în acest timp însă te uneşti cu interiorul Soarelui. Dacă ai intra în interiorul Soarelui, acesta ar arăta cu totul altfel decât îşi imaginează azi fizicienii. Reprezentarea fizicienilor este atât de candidă! Interiorul Soarelui nu este o minge de gaz, ci ceva mai puţin decât spaţiul, de unde spaţiul este chiar eliminat. Dacă îţi imaginezi spaţiul ca ceva care are întindere, care presează, interiorul Soarelui ar trebui să ţi-l reprezinţi ca ceva care absoarbe, ca spaţiu negativ, mai gol decât spaţiul. Foarte puţini oameni ajung la o reprezentare adecvată. Când traversezi acest spaţiu negativ, vieţuieşti ceva căruia poţi din nou să-i dai formă şi care apoi apare ca inimă umană.

Din Soare şi Lună nu se alcătuieşte numai forma ochilor; şi forma inimii este dată tot de Soare, dar numai dacă Soarele înglobează în sine şi forţele care îi parvin de la constelaţia Leului, transmiţându-le mai departe.

În felul acesta omul îşi construieşte întregul organism, fie din mişcările, fie din constelaţiile de stele din Univers. Acest organism uman este o reflectare a lumii stelare şi o mare parte a lucrării dintre moarte şi o nouă naştere constă din aceea că ne construim corpul din Univers. Fiinţa umană, aşa cum există pe Pământ, este un Univers, dar un Univers atrofiat. Iar ştiinţele naturii sunt atât de naive, încât cred că omul nu se naşte decât din germenele uman! Este ca şi cum cineva, observând că acul magnetic care arată mereu cu un capăt spre nord şi cu celălalt spre sud, ar începe să caute forţele care îi dirijează poziţia numai în interiorul acului magnetic şi nu ar privi Pământul ca pe un magnet.

Aşa stau lucrurile când cineva spune: Omul ia naştere din germenele uman. El nu ia deloc naştere din germenele uman, ci din întregul Univers. Iar elementul său spiritual-sufletesc dintre moarte şi o nouă naştere colaborează la forma umană sufletesc-eteric-suprasensibilă, care apoi se poate înveşmânta cu materia fizică. Omul nu este decât scena pentru ceea ce Universul şi el însuşi realizează cu forţele sale metamorfozate în fizicul său.

Astfel se dezvoltă omul. Totul începe cu limbajul, prin încetarea folosirii substantivelor şi prin trecerea la un nou limbaj. Se trece de la limbă la vederea interioară a lumii stelare, apoi el trăieşte în lumea stelelor. Şi abia după aceea începe să articuleze şi să diferenţieze din lumea stelelor, să formeze ceea ce el va deveni, ceea ce el va fi în incarnarea următoare. În felul acesta se trece din fizic în spiritual, prin transformarea limbii; şi aşa se întoarce înapoi, prin transformarea Universului în om. Şi numai când înţelegem cum spiritual-sufletescul care se pierde în acest fel în vorbire devine una cu lumea stelară şi apoi se retrage din această lume pătrundem acest întreg ciclu vital al omului dintre moarte şi o nouă naştere.

Aceste lucruri erau clare multor oameni pe vremea când a avut loc pe Pământ Misteriul de pe Golgota. Atunci nimeni nu credea că Iisus Hristos s-a dezvoltat pe Pământ, ci exista părerea că el a fost mai întâi în acea lume căreia îi aparţinem între moarte şi o nouă viaţă, şi se reflecta asupra modului în care a coborât şi a trecut în Pământ.

Ştiinţa iniţiatică a fost renegată chiar de lumea romană; trebuiau să rămână numai dogmele vechi. Un anumit grup constituit în Italia după Misteriul de pe Golgota a făcut toate eforturile pentru ca vechile metode de iniţiere să nu se transforme în metode noi; trebuiau să rămână oamenilor numai cunoaşterea lumii fizice exterioare, iar despre lumile suprasensibile nu trebuiau să aducă informaţii decât dogmele vechi, pe care oamenii le preiau ca noţiuni cu ajutorul intelectului şi nu le mai înţeleg; ei trebuie numai să creadă în ele. În felul acesta cunoaşterea care a existat înainte a fost împărţită într-o ştiintă despre lumea pământeană şi într-o credinţă într-o altă lume, până când această credinţă s-a atrofiat într-atât, încât pentru unii ea nu mai este alcătuită decât dintr-o sumă de dogme care nu mai sunt înţelese şi care nu mai constituie decât un punct de sprijin pentru a putea crede. Ce crede oare omul modern care nu mai este legat de dogmele Sfintei Treimi? Ceva înceţoşat, foarte general, spiritual. Dar noi trebuie să ne întoarcem la concepţia prin care putem să vieţuim participativ în sfera spiritualului; asta înseamnă că avem nevoie de o ştiinţă iniţiatică, o ştiinţă care ne vorbeşte astfel: Admiră ochiul uman, el însuşi este o mică lume. Nu este o simplă imagine, este ceva real, din motivele expuse mai sus. Căci acest ochi a fost o dată, când ne aflam între moarte şi o nouă naştere, o unitate, şi aceasta, care ulterior s-a răsturnat, a reprezentat o contopire a doi ochi, pentru că, dacă am fi structuraţi să vedem numai cu un ochi, ca ciclopii, nu am putea dezvolta niciodată Eul într-o lume vizibilă; l-am dezvolta numai în lumea sentimentelor.

Helen Keller [43] prezintă o altă lume a sentimentelor şi a reprezentărilor decât ceilalţi oameni; ea se poate înţelege cu alţii numai pentru că i-a fost înţeleasă vorbirea. Fără aceasta nu am putea dezvolta o reprezentare a Eului. Noi o dezvoltăm numai pentru că putem aşeza mâna dreaptă peste cea stângă, mai ales când aşezăm deasupra membrele simetrice. În felul acesta dezvoltăm şi o reprezentare subtilă a Eului, pentru că încrucişăm cu cei doi ochi axa vizuală, atunci când privim. Întotdeauna când privim ceva încrucişăm ochii.

Cei doi ochi materiali sunt o unitate pe plan spiritual. Şi acest unu se află în spatele rădăcinii nasului, acest ochi unu, acest spiritual care se oglindeşte şi devine doi ochi. Pentru că omul poate fi un om drept şi un om stâng, el se poate numi om. Dacă ar fi numai drept sau numai stâng şi nu o fiinţă simetrică orice reprezentare ar ieşi afară, în lume; nu am ajunge la un Eu închegat.

Prin faptul că reunim cele două imagini ale Soarelui şi Lunii într-una singură, ne formăm pentru o incarnare viitoare. Ne spunem: Tu nu te poţi descompune, nu poţi deveni solar şi să ai alături un om lunar. Trebuie să devii un om unitar. Atunci când poţi simţi această coerenţă ia nastere din nou acel ochi solar-lunar. Ochiul uman solar-lunar reprezintă transformarea formei a ceea ce purtăm în noi ca ochi, iar cei doi ochi ai noştri sunt, de fapt, imaginile-cópii ale ochiului uman solar-lunar-unitar.

Aceste lucruri am vrut să le spun astăzi despre experienţa cu totul diferită pe care o avem când ne aflăm în lumea spirituală, faţă de cea trăită pe plan fizic. Lucrurile sunt interdependente, dar depind în aşa fel unele de altele, încât noi suntem cu totul întorşi pe dos. Dacă am putea să răsturnăm omul, să-l întoarcem pe dos, ca să aducem interiorul său spre exterior, în aşa fel încât interiorul, de exemplu, inima, să ajungă la suprafaţa omului – el nu ar rămâne în acest caz viu, ca om fizic, asta puteţi s-o credeţi –, dacă am putea, apucându-l din interiorul inimii, să-l întoarcem ca pe o mănuşă, el nu ar mai fi acelaşi om, ci s-ar dilata, devenind un Univers. Căci dacă te concentrezi asupra unui punct din interiorul inimii şi ai capacitatea de a te întoarce pe dos în spiritul tău, atunci devii această lume, pe care altminteri o vieţuieşti între moarte şi o nouă naştere. Aceasta este taina interiorităţii umane care însă în lumea fizică nu poate fi întoarsă spre exterior. Dar inima umană este şi ea o lume întoarsă pe dos; astfel este din nou legată lumea terestră fizică cu lumea spirituală. Trebuie să ne obişnuim cu această întoarcere pe dos. Dacă nu ne obişnuim cu ea, nu obţinem niciodată o reprezentare corectă despre cum se comportă, de fapt, lumea fizică de aici faţă de lumea spirituală.