În ultima vreme a trebuit să atrag în repetate rânduri atenția asupra faptului că s-ar putea da la fel de bine o descriere a vieții omenești pentru perioada pe care o petrece el între adormire și trezire, cum se poate da o astfel de descriere pentru răstimpul dintre trezire și adormire. Tot ceea ce trăiește omul între trezire și adormire este viețuit de el prin intermediul trupurilor sale fizic și eteric. Prin faptul că el posedă organe de simț corespunzător dezvoltate în trupurile fizic și eteric, el devine conștient de lumea care este legată, ca mediu înconjurător, de trupurile sale fizic și eteric, fiind, ca să spunem așa, una cu această lume. Dar pentru că el nu a dezvoltat în starea sa actuală de evoluție, în Eul său și în trupul său astral, în mod asemănător, organe de percepție sufletesc-spirituale, care – dacă-mi este îngăduit să folosesc expresia paradoxală – ar fi organe de simț suprasensibile, el nu poate aduce în conștiența sa ceea ce viețuiește între adormire și trezire. Astfel încât doar contemplarea spirituală ar putea cuprinde cu privirea ceea ce ar conține oarecum biografia acestui Eu și a trupului astral, în paralel cu biografia care se înfăptuiește cu ajutorul trupului fizic și acelui eteric.
Acum, dacă vorbim despre trăirile omului din răstimpul dintre trezire și adormire, dintre aceste trăiri face cu necesitate parte ceea ce se petrece împreună cu el, ceea ce este trăit de el și determinat de el, în mediul său fizic-eteric înconjurător. De aceea, trebuie să vorbim despre un mediu fizic-eteric înconjurător, despre o lume fizic-eterică, în care se află omul între trezire și adormire. Tot așa se află el într-o lume între adormire și trezire, numai că aceasta este o lume cu totul altfel structurată decât cea fizic-eterică. Iar pentru contemplarea suprasensibilă există posibilitatea de a vorbi despre această lume, care este mediul nostru înconjurător atunci când dormim, la fel cum este mediul nostru înconjurător lumea fizică atunci când veghem. Și noi vrem să aducem în fața sufletelor noastre în aceste conferințe unele aspecte care pot arunca lumină asupra acestei lumi. Elementele sunt date, în această privință, în ceea ce găsiți, de exemplu, descris în cartea mea Știința ocultă în schiță. Acolo găsiți, într-o anumită privință, chiar dacă este o descriere schițată, modul în care se continuă regnurile lumii fizic-eterice, cel mineral, vegetal, animal și uman cu regnurile Ierarhiilor superioare. Vrem să prezentăm astăzi câte ceva în această privință.
Noi ne spunem: Atunci când ne îndreptăm privirea sau celelalte organe de simț ale noastre în stare de veghe în mediul nostru fizic-eteric înconjurător, atunci percepem cele trei regnuri ale naturii, respectiv cele patru: mineral, vegetal, animal și uman. Dacă mergem mai departe în acele sfere care sunt accesibile doar percepției suprasensibile, avem cumva continuarea acestor regnuri: regnul, Împărăția Îngerilor, a Arhanghelilor, a Arhailor, a entităților Exusiai, Dynamis, Kyriotetes, ș.a.m.d. (vezi schema de mai jos).
Avem așadar două lumi care se întrepătrund reciproc: lumea fizic-eterică și lumea suprasensibilă. Și noi știm că ne aflăm realmente între adormire și trezire înlăuntrul acestei lumi suprasensibile, și că avem trăiri în cadrul ei în ciuda faptului că aceste trăiri nu ajung în conștiența obișnuită din cauza organelor sufletesc-spirituale, care ne lipsesc.
Acum se pune problema să putem înțelege mai exact ce anume viețuiește omul în această lume suprasensibilă atunci când dăm un fel de descriere a acestei lumi suprasensibile în același mod în care se dă o descriere a lumii fizic-eterice prin științele naturii, prin istorie. Ca să înțelegem o astfel de știință suprasensibilă a parcursului real al lumii în care ne aflăm ca oameni ce dorm, trebuie desigur să extragem mai întâi anumite aspecte. Și pentru început voi extrage un eveniment care are o importanță profundă pentru întreaga evoluție a omenirii din ultimele milenii.
Noi am discutat adesea acest eveniment sub un aspect, anume din punctul de vedere al lumii fizic-eterice și al istoriei ei. Vrem să-l discutăm astăzi sub alt aspect, cel care se prezintă atunci când nu îl abordăm din punctul de vedere al lumii fizic-eterice, ci pe acela al lumii suprasensibile. Evenimentul pe care îl am în vedere și pe care l-am descris adesea dintr-unul din aceste două puncte de vedere, este cel care s-a desfășurat în secolul IV al erei noastre.
Eu am descris cum întreaga constituție a sufletului omului occidental se schimbă în acest secol al IV-lea, cum lucrurile stau realmente așa că fără o abordare spiritual-științifică a lor de fapt nu se mai înțelege modul în care au simțit și resimțit oamenii lucrurile în perioada de dinaintea secolului al IV-lea. Noi am descris adesea această simțire, această constituție sufletească. Noi am descris cu alte cuvinte ceea ce au viețuit oamenii în perioada în care s-a desfășurat această schimbare din secolul IV. Dar acum vrem să luăm întrucâtva în considerare ce anume au resimțit în acea perioadă entitățile care aparțin regnurilor suprasensibile. Vrem oarecum să ne îndreptăm înspre cealaltă latură a vieții, vrem să privim lucrurile din punct de vedere spiritual. Faptul că gândurile s-ar afla numai înlăuntrul capetelor este doar o prejudecată a așa-numitei omeniri luminate. Noi nu am afla nimic despre lucruri prin gânduri, dacă aceste gânduri s-ar afla numai în capetele oamenilor. Cel care crede că gândurile s-ar afla numai în capetele oamenilor este supus – oricât de paradoxale ar părea lucrurile – aceleiași prejudecăți ca un om care crede că gura de apă cu care-și potolește setea ar fi luat naștere pe limba sa, și nu s-ar fi revărsat din ulciorul de apă în gura lui. Căci, în fond, este la fel de ridicol să afirmi că gândurile iau naștere în capul omenesc pe cât de ridicol este să spun – dacă eu îmi astâmpăr setea cu o gură de apă pe care o am în ulcior – că apa ar fi luat naștere în gura mea. Tot așa, gândurile sunt întrutotul răspândite în lume. Gândurile sunt forțele care domnesc în lucruri. Iar organul nostru de gândire nu este decât ceva care se adapă din rezervorul cosmic al forțelor gândirii, ceva care preia gândurile în sine. Așadar noi nu trebuie să vorbim despre gânduri ca și cum ele ar fi ceva care aparțin doar omului. Noi trebuie să vorbim despre gânduri în așa fel încât să fim conștienți că gândurile sunt forțele care stăpânesc lumea, care sunt răspândite pretutindeni în Cosmos. Dar aceste gânduri nu zboară libere în jurul nostru, ci ele sunt mereu purtate, prelucrate de anumite entități. Și lucrul cel mai important este că ele nu sunt purtate mereu de aceleași entități.
Dacă ne îndreptăm înspre lumea suprasensibilă găsim, prin cercetarea suprasensibilă, că gândurile prin care oamenii înțeleg lumea au fost purtate afară, în Cosmos – aș putea și spune: au fost iradiate în afară; expresiile pământești sunt prea puțin potrivite pentru aceste procese și entități sublime –, așadar că aceste gânduri au fost purtate, iradiate până în secolul IV d.Ch. de către ființele acelei Ierarhii pe care noi o desemnăm drept Exusiai, sau Ființe ale formei (vezi schema – tabla 2).
Atunci când vechiul grec voia să-și dea seama – din știința misterială – de unde are el de fapt gândurile, el trebuia să facă aceasta în sensul că își spunea: Eu îmi întorc acum privirea spirituală înspre acele ființe care ne-au fost revelate prin știința misterială drept Ființe ale formei, drept forțe ale formei. Acestea sunt purtătoarele inteligenței cosmice, ele sunt purtătoarele gândurilor cosmice. Ele lasă gândurile să se reverse prin evenimentele cosmice și transmit aceste gânduri umane sufletului, care își actualizează aceste gânduri, viețuindu-le. Oricine s-a familiarizat cu lumea suprasensibilă printr-o inițiere specială în acele vechi timpuri ale vieții grecești și a ajuns la viețuirea acestor Ființe ale formei, a ajuns să vadă aceste Ființe ale formei, și pentru a-și forma imaginea corectă, imaginațiunea corectă despre ele, el a trebuit să le adauge ca atribut: gândurile luminoase care se revarsă prin lume. Vechiul grec vedea aceste Ființe ale formei cum lăsau să pornească din ființa lor forțe luminoase de gânduri, care pătrundeau apoi în procesele lumii și continuau să acționeze ca puteri ale inteligenței creatoare de lumi. El își spunea întrucâtva: Forțele formei, Exusiai, au în Cosmos sarcina de a revărsa gândurile prin procesele cosmice. – Și la fel cum descrie știința sensibilă activitatea oamenilor, prin aceea că notează una sau alta, lucruri pe care le fac oamenii separat sau împreună, tot așa ar trebui să descrie o știință suprasensibilă, atunci când cuprinde cu privirea activitatea forțelor formatoare pentru epoca respectivă, modul în care își îndreaptă reciproc aceste ființe suprasensibile forțele de gândire, cum le primesc unele de la celelalte și cum sunt încorporate în această revărsare și receptare acele procese cosmice care se manifestă apoi pentru om în exterior ca fenomene ale naturii.
Apoi a venit în evoluția omenirii acel secol al IV-lea după Christos. Și el a adus pentru această lume suprasensibilă evenimentul extraordinar de important că entitățile Exusiai – forțele, entitățile formei – și-au predat forțele lor de gândire Arhailor, forțelor primordiale sau Începătoriilor (vezi schema – tabla 2).
Arhaii, Începătoriile, au preluat atunci sarcina pe care au exercitat-o anterior entitățile Exusiai. Astfel de procese există mereu în lumea suprasensibilă. Acesta a fost un eveniment cosmic deosebit de important. Entitățile Exusiai, ființele formei, și-au păstrat de atunci doar sarcina de a regla percepțiile senzoriale exterioare, adică de a domina prin anumite forțe cosmice tot ceea ce există în lumea culorilor, a sunetelor ș.a.m.d. Astfel încât cel care privește în aceste lucruri din epoca ce a început după secolul al IV-lea, trebuie să-și spună că vede cum gândurile care stăpânesc lumea sunt transferate Arhailor, Începătoriilor, și cum ceea ce văd ochii și aud urechile în nenumăratele configurații ale lumii și într-o continuă metamorfoză constituie țesătura pe care o urzesc entitățile Exusiai, care mai înainte le dăduseră oamenilor gândurile și care le dau acum senzațiile simțurilor, în timp ce Începătoriile le dau acum gândurile.
Și această realitate a lumii suprasensibile s-a reflectat aici jos în lumea sensibilă în așa fel încât în acea vreme veche în care au trăit, de exemplu, grecii, gândurile au fost percepute obiectiv în lucruri. La fel cum credem noi în ziua de azi că percepem la obiecte roșul sau albastrul, tot așa considera grecul că gândul nu este cuprins doar cu capul său, ci iradiază din lucruri la fel cum iradiază roșul sau albastrul.
Eu am descris în cartea mea Enigmele filosofiei în ce a constat cealaltă latură, aș spune, umană, a acestui fapt. Dumneavoastră găsiți descris întrutotul cum se reflectă acest proces important al lumii suprasensibile în lumea fizic-sensibilă, în cartea mea Enigmele filosofiei. Acolo sunt folosite expresii filosofice pentru că limbajul filosofic este o limbă pentru lumea materială, în timp ce atunci când discutăm lucrurile din punctul de vedere al lumii suprasensibile, trebuie să vorbim și despre realitatea suprasensibilă că sarcina entităților Exusiai a fost transferată Arhailor.
Astfel de lucruri se pregătesc în omenire de-a-lungul unor epoci întregi, și ele sunt legate de transformări temeinice în sufletele omenești. Eu am spus că această realitate suprasensibilă s-a desfășurat în secolul IV după Christos, dar această indicație este doar aproximativă, deoarece acesta a fost, ca să spunem așa, doar punctul central al evenimentului, căci acest transfer s-a realizat de-a-lungul unui timp îndelungat. El s-a pregătit deja în timpurile precreștine și s-a desăvârșit abia în secolele XII, XIII, XIV după Christos. Secolul al IV-lea este, ca să spunem așa, doar punctul central, care a fost indicat pentru a ne referi la ceva anume în devenirea istorică a omenirii.
Cu aceasta am ajuns totodată în acel moment din evoluția omenirii în care perspectiva omului asupra lumii suprasensibile începe să se întunece complet. Conștiența sufletului încetează să mai vadă, să mai perceapă suprasensibil, în măsura în care sufletul omenesc se dăruiește lumii sensibile. Probabil că acest aspect va apărea și mai intens în fața sufletelor dumneavoastră dacă vom arunca lumină asupra lui și dintr-o altă direcție.
În ce constă de fapt ceea ce vreau să indic eu cu atâta intensitate? Constă în aceea că oamenii se simt tot mai mult în individualitatea lor. Prin aceea că lumea de gânduri se transferă de la ființele formei la Începătorii, de la Exusiai la Arhai, omul își resimte mai intens gândurile propriei sale entități, pentru că Arhaii trăiesc pe o treaptă mai apropiată de om decât entitățile Exusiai. Și când omul începe să vadă suprasensibil, el are următoarea impresie. Atunci el își spune: Da, aceasta este lumea pe care eu o văd ca lume sensibilă. Să zicem că partea galbenă (vezi schema – tabla 3) este partea îndreptată către simțurile mele, iar partea roșie este partea ascunsă simțurilor mele.
Conștiența obișnuită nu știe chiar nimic despre raporturile care intră aici în considerare. Dar conștiența suprasensibilă are întrutotul următorul sentiment: Dacă aici se află omul (vezi schema – tabla 3), atunci între om și impresiile senzoriale se află Îngerii, Arhanghelii și Arhaii; aceștia se află de fapt pe partea aceasta a lumii sensibile. E drept că ei nu se văd cu ochii obișnuiți, dar ei se află de fapt între om și întregul covor senzorial. Iar Exusiai, Dynamis și Kyriotetes sunt de fapt dincolo de acest covor; ei sunt acoperiți de covorul senzorial. Astfel încât omul care are o conștiență suprasensibilă resimte gândurile, după ce acestea au fost predate Arhailor, ca venind spre sine. El le simte ca și cum ele s-ar afla acum mai mult în lumea sa, în timp ce mai înainte ele erau în spatele culorilor, al roșului, al albastrului, care se află în lucruri, și se apropiau oarecum prin roșu, prin albastru, sau prin do diez sau prin sol. Prin acest transfer el se simte într-un raport mai liber cu lumea gândurilor. Aceasta creează în el și iluzia că omul și-ar face singur gândurile.
Omul s-a dezvoltat abia în cursul timpului ca să preia oarecum în sine ceea ce mai înainte îi era oferit ca lume exterioară obiectivă. La această situație s-a ajuns abia treptat în decursul evoluției omenirii. Dacă ne întoarcem acum cu mult înapoi în evoluția omenirii, dacă ne întoarcem dincolo de catastrofa atlanteană, în vechea epocă atlanteană, vă rog să vă reprezentați alcătuirea umană din acea perioadă așa cum am descris-o eu în Știința ocultă sau în prezentările Din Cronica Akasha. Substanța trupului lor era cu mult mai fină, mai subtilă decât a devenit ulterior, în epoca postatlanteană. Dar datorită acestui fapt – eu am descris toate acestea în cărți – și sufletescul omului se afla într-un cu totul alt raport cu lumea, iar atlanteenii au viețuit lumea cu totul altfel. Vreau să indic un singur aspect al acestui mod deosebit de trăire. Atlanteenii nu puteau viețui, de exemplu, o terță, și nici măcar o cvintă. Ei puteau ajunge la o trăire muzicală abia atunci când resimțeau septima. Și apoi resimțeau intervale mai mari, dintre care cel mai mic era septima. Ei nu auzeau terțele sau cvintele; pentru ei, acestea nu existau.
Dar datorită acestui fapt viețuirea formațiunilor sonore era cu totul alta, și sufletul avea un cu totul alt raport față de formațiunile sonore. Căci atunci când el trăiește muzical – fără intervalele intermediare – doar în septimă, și trăiește în septimă în modul firesc în care au trăit atlanteenii în septimă, atunci el nu percepe elementul muzical ca pe ceva care i se întâmplă omului sau se desfășoară în om, ci în clipa în care percepe în general elementul muzical el este în afara trupului său, el trăiește afară, în Cosmos. Și aceasta era situația atlanteenilor. La atlanteeni trăirea muzicală coincidea cu o trăire nemijlocit religioasă. Trăirea lor de septimă li se revela în așa fel încât ei nu puteau să spună că ar avea ei înșiși ceva de a face cu nașterea intervalului de septimă, ci ei resimțeau cum se revelau în septimă zeii care domneau și urzeau în Univers. Ei nu atribuiau niciun sens afirmației: Eu fac muzica – ei puteau găsi un sens numai atunci când spuneau: Eu trăiesc în muzica înfăptuită de zei.
Această trăire muzicală mai exista în perioada postatlanteană – considerabil atenuată – în acea perioadă în care era viețuit, în esență, intervalul de cvintă. Dumneavoastră nu trebuie să comparați acea viețuire cu resimțirea actuală a cvintei de către om. În ziua de azi omul resimte cvintă în sensul că ea îi dă impresia a ceva exterior care nu este împlinit. Ea are pentru el un gol, în sensul propriu-zis al cuvântului, ceva gol. Ea s-a golit pentru că zeii s-au retras de la oameni.
Și în perioada postatlanteană mai trăia omul în intervalele de cvintă faptul că în aceste cvinte trăiau într-adevăr zeii. Iar atunci când mai târziu a apărut în muzică terța, terța mare și terța mică, a fost așa că elementul muzical se cufunda oarecum în sufletul omenesc iar omul nu mai era răpit în afara ființei sale prin trăirea muzicală. În adevărata epocă a cvintelor omul era cu totul răpit din trupul său prin trăirea muzicală. În epoca terțelor, care, după cum știți, a apărut relativ târziu, omul se află în sine însuși cu trăirea muzicală. El preia elementul muzical în corporalitatea sa. El întrețese muzicalul cu corporalitatea sa. De aceea apare la trăirea terței diferența dintre major și minor, și omul trăiește, pe de o parte ceea ce poate fi viețuit în modul major, și pe de altă parte ceea ce poate fi viețuit în modul minor. Trăirea muzicală se leagă de dispozițiile lăuntrice omenești înălțătoare, de bucurie, deprimante, pline de durere, pline de suferință, pe care le viețuiește omul ca purtător al trupurilor sale fizic și eteric prin nașterea terței, prin venirea majorului și minorului în elementul muzical. Omul își preia oarecum trăirea sa cosmică din Cosmos și se unește el însuși cu această trăire. În vremurile vechi cea mai importantă trăire cosmică a lui era în așa fel – și aceasta a fost întrutotul situația în vremea cvintei, dar într-o măsură și mai înaltă în epoca septimei, dacă-mi este îngăduit să mă exprim așa – încât el se simțea nemijlocit scos din trup, încât el își putea spune: Lumea sunetelor îmi trage afară Eul și trupul astral din trupurile mele fizic și eteric. Eu îmi întrețes existența mea pământeană cu lumea divin-spirituală, și formațiunile sonore răsună ca ceva pe aripile căruia zeii văluresc prin lume, vălurire pe care eu o viețuiesc prin aceea că percep sunetele.
Vedeți așadar, în acest domeniu aparte, cum trăirea cosmică se apropie oarecum de om, cum Cosmosul pătrunde în om și cum atunci când ne întoarcem în timpurile vechi noi trebuie să căutăm cele mai importante trăiri omenești în suprasensibil; și cum vine apoi timpul în care omul, aș spune, trebuie considerat ca fenomen senzorial-pământesc atunci când sunt descrise cele mai importante evenimente cosmice.
Aceasta se petrece într-o epocă ce începe după ce gândurile au fost predate de la ființele formei la Începătorii. Aceasta se exprimă prin faptul că vechea epocă a cvintelor – care a existat anterior acestei predări – trece în epoca terțelor, cea a trăirii în major și minor.
Acum este deosebit de interesant dacă mergem cu această trăire într-o perioadă și mai îndepărtată decât cea atlanteană, așadar în acea perioadă a evoluției pământești a omenirii care se pierde pentru contemplarea retrospectivă în trecutul străvechi, cel mai îndepărtat, dar a cărui contemplare se poate realiza prin vederea suprasensibilă. Ajungem atunci la o epocă – dumneavoastră o găsiți descrisă în cartea mea Știința ocultă ca epocă lemuriană – în care omul nu poate percepe elementul muzical în așa fel încât să poată deveni conștient de un interval din cadrul unei octave, ajungem la un timp în care omul percepe un interval muzical numai în măsura în care acesta depășește intervalul de octavă: astfel încât omul percepe un interval c-d (do-re) numai când d-ul (re-ul) se află în octava următoare.
Tabla 3Așadar în epoca lemuriană avem o trăire muzicală ce nu se poate desfășura prin ascultarea unui interval din cadrul unei octave, ci intervalul trebuie să treacă dincolo de octavă, până la primul sunet din octava următoare, și apoi până la următorul sunet din cea de-a doua octavă superioară. Și atunci omul viețuiește ceva care poate fi cu greu descris; dar poate că vă puteți face o reprezentare dacă spun că omul trăiește secunda din octava următoare și terța din cea de-a doua octavă următoare. El trăiește un fel de terță obiectivă, și tot așa trăiește și cele două terțe, anume pe cea mare și cea mică. Numai că terța – cea pe care o viețuiește el – nu este desigur o terță în sensul nostru, căci dacă iau prima în aceeași octavă, sunetul pe care îl am în vedere referitor la a doua primă următoare, este terță. Dar prin faptul că omul putea viețui nemijlocit intervalele care pentru noi sunt în ziua de azi în așa fel, încât noi spunem: Prima este într-o octavă, secunda în octava următoare, terța în cea de-a treia octavă – acest om din vechime percepea ceea ce constituie un fel de major obiectiv și minor obiectiv, un major și un minor care nu erau trăite de om în sine însuși, ci un major și un minor care erau resimțite ca expresie a trăirii sufletești a zeilor. Nu se poate spune că oamenii din epoca lemuriană trăiau bucuria și durerea, înălțarea și deprimarea, ci trebuie să se spună că oamenii viețuiau în perioada lemuriană prin această simțire muzicală deosebită, prin faptul că erau răpiți în afara trupurilor lor prin perceperea acestor intervale, sunetele cosmice de jubilare ale zeilor și jeluirea cosmică a zeilor. Și noi putem privi înapoi la o epocă terestră trăită cu adevărat de oameni în care era proiectat în afară, în Univers, ca să spunem așa, ceea ce viețuiește omul în ziua de azi în major și minor. Ceea ce viețuiește el astăzi lăuntric era proiectat în afară, în Cosmos. Ceea ce îi străbate în ziua de azi sufletul, sentimentul, era perceput de el, în desprinderea de trupul său fizic, ca trăire a zeilor din afară. Ceea ce ar trebui să caracterizăm noi în ziua de azi drept trăire lăuntrică a majorului, era perceput de el afară, prin desprinderea de trupul său fizic, drept cântec de jubilare cosmică, drept muzică de jubilare cosmică a zeilor, ca o expresie a bucuriei lor pentru crearea Universului. Iar ceea ce avem noi în ziua de azi ca trăire lăuntrică a minorului era perceput cândva de omul din epoca lemuriană ca o jeluire imensă a zeilor în vederea posibilității că oamenii pot cădea în ceea ce istoria biblică descrie drept cădere în păcat, drept desprindere de puterile divin-spirituale, de puterile bune.
Este ceva ce răsună înspre noi din acea minunată cunoaștere a vechilor misterii care a trecut ca de la sine în artă, ceva pe care noi îl percepem cum nu ni se descrie doar abstract că oamenii au fost supuși odinioară ispitirii luciferice și celei ahrimanice și că au experimentat una sau alta, ci că oamenii au auzit realmente cum au jubilat în timpurile străvechi ale Pământului zeii în Cosmos datorită bucuriei creației lor cosmice și cum au privit ei totodată profetic înspre căderea omului, spre desprinderea lui de puterile divin-spirituale și au exprimat aceasta în jeluirea lor cosmică.
Această înțelegere artistică a ceea ce a preluat ulterior forme tot mai intelectuale este ceea ce răsună din vechile misterii și din care noi putem dobândi profunda convingere că religia, cunoașterea și arta au izvorât dintr-un singur izvor. Și de aici trebuie să dobândim convingerea că trebuie să ne întoarcem la acea constituție sufletească a omului care va lua din nou naștere atunci când sufletul cunoaște, fiind străbătut și impregnat de sentimente religioase și artistice; la acea constituție sufletească ce înțelege, dintr-o profunzime plină de viață, ceea ce a avut Goethe deja în vedere prin cuvintele [Nota 10]: Frumosul este o manifestare a legilor tainice ale naturii, care fără aceasta ar rămâne pe veșnicie ascunse. Taina evoluției omenirii în cadrul existenței Pământului, în cadrul devenirii Pământului, ne revelează ea însăși această unitate lăuntrică a tot ceea ce trebuie să parcurgă omul împreună cu lumea printr-o cunoaștere pătrunsă de o religiozitate și de artă, pentru ca el să poată viețui împreună cu lumea propria sa dezvoltare.
Iar acum a venit timpul în care aceste lucruri trebuie să ajungă din nou în conștiența omului, pentru că altfel natura omenească ar trebui să decadă în privința sufletescului său. Omul ar trebui să se usuce sufletește în zilele noastre și în viitorul apropiat prin cunoașterea devenită unilateral intelectualistă, el ar trebui să-și tocească sufletul prin arta devenită unilaterală, și ar trebui de-a-dreptul să fie lipsit de suflet prin religia devenită unilaterală, dacă nu ar putea găsi calea care să-l conducă la armonia lăuntrică și la unitatea acestora trei, dacă nu ar găsi calea să iasă din sine într-un mod mai conștient decât odinioară și să vadă și să audă din nou suprasensibilul împreună cu cele sensibile.
Tocmai atunci când privim cu știința spiritului la vechile personalități mai profunde ale culturii grecești în devenire, la acele personalități ale căror urmași au fost un Eschil sau un Heraclit, atunci găsim că toate aceste personalități, în măsura în care ele au fost inițiate în misterii, au avut un același sentiment din cunoașterea lor și din forțele lor artistice creatoare, în sensul că ele mai simțeau încă, așa cum a simțit și Homer – „Cântă, o, muză, mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul” – că în ei nu domnește ceva personal, ci ceva pe care îl îndeplineau în comun cu lumea spirituală, în sentimentul lor religios, și prin care își spuneau: În vremurile străvechi oamenii s-au viețuit de fapt ca oameni prin aceea că în cele mai importante preocupări ale lor – așa cum v-am arătat eu pentru elementul muzical, dar și la conceperea gândurilor era aceeași situație – ei ieșeau din ei înșiși și viețuiau împreună cu zeii. Iar ceea ce viețuiau ei acolo a fost pierdut de oameni.
Acest sentiment al pierderii unui bun străvechi de cunoaștere, al unui bun artistic și religios al omenirii a apăsat întrutotul sufletele mai profunde ale grecilor.
Asupra oamenilor contemporani trebuie să vină altceva. Prin dezvoltarea forțelor corecte ale trăirii sale sufletești omul actual trebuie să ajungă să regăsească ceea ce s-a pierdut cândva. Eu aș spune: Omul trebuie să dezvolte o conștiență – căci noi trăim în epoca sufletului conștienței – în privința modului în care ceea ce a devenit lăuntric găsește din nou calea înspre afară, înspre divin-spiritual. Și acest lucru se va putea îndeplini – eu l-am indicat [Nota 11] ca răspuns la o întrebare care a fost pusă la Goetheanum la primul Curs universitar –, acest lucru se va putea îndeplini, de exemplu, într-un domeniu, atunci când bogăția lăuntrică a sentimentelor care este viețuită într-o melodie va trece cândva la sunetul individual, atunci când omul va afla taina sunetului individual, când, cu alte cuvinte, omul nu va mai viețui doar intervalele ci va putea trăi realmente cu bogăția lăuntrică, cu multitudinea lăuntrică a trăirii sunetului individual, ca și cu o melodie. În prezent abia dacă există vreo idee în această privință.
Dar dumneavoastră vedeți cum merg lucrurile: de la septimă la cvintă, de la cvintă la terță, de la terță la primă, până la sunetul individual, și apoi ele se continuă. Astfel încât ceea ce a fost cândva o pierdere a dumnezeiescului trebuie să se transforme în evoluția omenirii – dacă e ca omenirea să progreseze în continuare pe Pământ și nu să se distrugă –, să se transforme pentru omenirea Pământului într-o regăsire a divinității.
Noi înțelegem corect trecutul numai dacă îi putem opune imaginea corectă a evoluției noastre în viitor, numai dacă putem resimți profund zguduiți ceea ce resimțea în străvechea epocă greacă un om profund: Eu am pierdut prezența zeilor – și dacă noi putem opune acestei trăiri, tot dintr-un suflet zguduit dar care are o strădanie intensă, ființială: Noi vrem să aducem la înflorire și rodire spiritul care se află ca germen în noi, pentru ca noi să-i putem regăsi pe zei.
