Prin faptul că privim la ceea ce v-a fost prezentat în ultimele considerații în privința evenimentelor, realităților și acțiunilor din lumile suprasensibile – și care au constituit mai mult sau mai puțin o completare a micii mele lucrări Conducerea spirituală a omului și a omenirii veți înțelege că în vremurile noastre, în esență, se pune problema de a înțelege că se manifestă covârșitorul eveniment despre care am spus că ține în principal de secolul al IV-lea, și care constituie predarea administrării gândurilor cosmice de către Spiritele formei, Spiritelor personalității, forțelor primordiale. Dacă vom cuprinde cu privirea întregul sens, sensul cosmic al acestui important eveniment, putem spune că el constă întrutotul în a da omenirii în decursul evoluției ei ceea ce trebuie ea să primească în actuala noastră epocă a cincea postatlanteană, în epoca dezvoltării sufletului conștienței, anume libertatea omenească lăuntrică, posibilitatea pentru fiecare om individual de a acționa din sine însuși. Noi știm că, în esență, evoluția omului pe Pământ a fost un fel de pregătire pentru această epocă, și că pentru început a trebuit să fie creată în om baza naturală, pentru ca el să-și poată dezvolta apoi, în cadrul a ceea ce a devenit prin această bază naturală, sufletescul în sine, până la libertate. Cum depinde acest fapt de evenimentele suprasensibile caracterizate?
Dacă aducem acest eveniment, în linii mari, în fața sufletelor noastre, putem spune: Noi cuprindem cu privirea, pe de o parte, această lume spirituală în așa fel încât cei mai importanți conducători spirituali ai omenirii sunt acele entități pe care noi le denumim Spirite ale personalității, Arhai, dar acele spirite ale personalității, acei Arhai care au dobândit administrarea gândurilor cosmice din mâinile Spiritelor formei, spiritele Exusiai. Acești Arhai, cărora omenirea în evoluția ei le datorează oarecum posibilitatea de a ajunge la gânduri prin propria ei activitate sufletească lăuntrică, sunt împiedicați în acțiunea lor de acele entități care, în calitatea lor de spirite Exusiai, Spirite ale formei, au rămas în urmă pe o treaptă anterioară de evoluție, de acele entități care, ca Spirite ale formei, nu au cedat gestionarea gândurilor cosmice. Și în cadrul epocii sufletului conștienței, în care ne aflăm începând din secolul XV, omul va fi pus cândva în situația de a alege, într-una din încarnările sale, în situația de a se decide realmente pentru libertate, sau, ceea ce este același lucru, de a dobândi posibilitatea acestei libertăți prin îndreptarea sa către adevărații Arhai.
Vedem în orice caz în epoca noastră cum se opun oamenii faptului de a se desprinde de acele entități spirituale care, în calitatea lor de Exusiai, nu vor să predea dezvoltarea gândurilor. Ne putem clarifica rolul pe care-l joacă aceste entități în actuala evoluție a omenirii dacă vedem ce rol au avut în timpurile vechi, pe bună dreptate, entitățile Exusiai, aflate într-o evoluție normală.
În vremurile vechi oamenii nu și-au dezvoltat gândurile așa cum trebuie să o facă în ziua de azi. Ei nu și-au dezvoltat gândurile prin activitate lăuntrică, prin muncă lăuntrică. Ei și-au dezvoltat gândurile prin aceea că s-au dăruit contemplării naturii exterioare și au perceput totodată gândurile la fel cum percepem noi în ziua de azi culorile și sunetele. Căci în timpurile și mai vechi, în care oamenii se dăruiau clarvederii instinctive, inconștiente, ei primeau totodată, împreună cu imaginile clarvederii inconștiente, și gândurile, ca pe un dar al lumilor divin-spirituale. Așadar oamenii nu își elaborau gândurile, oamenii primeau gândurile. Ei trebuiau să facă aceasta în timpurile vechi.
La fel cum copilul trebuie să-și dezvolte mai întâi natura sa fizică, la fel cum copilul trebuie să-și creeze mai întâi o bază pentru ceea ce va putea învăța abia mai târziu, în viață, tot așa a putut ajunge omenirea ca întreg la dezvoltarea lăuntrică activă a unei lumi de gândire numai după ce a lucrat din afară spre lăuntru la natura omenească a acestei lumi de gândire.
Așadar această perioadă de pregătire a trebuit să fie parcursă. Dar de fapt, în această perioadă de pregătire, omul nu a putut niciodată spune că este chemat să devină o ființă liberă. Căci după cum puteți vedea din cartea mea «Filosofia libertății», condiția fundamentală a libertății omenești este tocmai aceea ca omul să-și dezvolte el însuși gândurile prin activitatea sa lăuntrică și ca el să-și poată extrage din aceste gânduri dezvoltate de el însuși – pe care eu le-am numit în cartea mea Filosofia libertății gânduri pure –, și impulsurile morale.
Astfel de impulsuri morale născute din temeliile propriei ființe omenești nu au existat – și nici nu puteau să existe – în vremurile vechi ale evoluției omenirii. Pe atunci au trebuit să fie date, împreună cu gândurile – care erau oarecum date de Dumnezeu, ca de exemplu sub formă de porunci, de legi, care erau absolut obligatorii și-i făceau pe oameni neliberi –, și impulsurile morale. Și dumneavoastră găsiți expus tocmai acest aspect al lucrurilor în cartea mea Filosofia libertății: Trecerea omenirii de la obligativitatea de a respecta poruncile, legile, care exclud libertatea, la acțiunea din intuiția morală, care include libertatea.
Însă în cazul Spiritelor formei, lucrurile stau așa că ele aduc mereu ceva din afară, înlăuntrul omului. Tot ceea ce a realizat omul din afară, în propria sa ființă, conține faptele Spiritelor formei. Și lucrurile au stat întrutotul așa că atâta timp cât Spiritele formei i-au implantat omului gândurile cosmice, gândurile au fost ceva, aș spune, care îl întâmpinau pe om fie ca percepții din pietre, plante sau animale, fie urcau dinlăuntru ca instincte și impulsuri omenești. Pe atunci omul plutea oarecum pe valurile vieții, și valurile vieții erau ridicate – dar și potolite, în măsura în care ele înălțau gânduri – de către Spiritele formei. Așadar de om se apropia din afară ceea ce cuprindea el apoi lăuntric. Și de aceea omul se raporta în acele vechi timpuri la zeii săi, în sensul că el îi căuta pe zei ca fiind cauzele procesului lumii și ale lui însuși. Atunci când omul vorbea despre zei el vorbea în sensul că el căuta în zei cauza a ceea ce este pe Pământ, cauza fenomenelor naturii de pe Pământ. Omul se îndrepta mereu înspre zei ca înspre cauzele lucrurilor. Marile întrebări religioase ale vechii omeniri erau: De unde provine lumea? De unde vin eu însumi?
Dacă parcurgeți vechile mituri veți găsi mereu, chiar și în istoria biblică a creației, că ele sunt mituri ale Genezei, care este indicată acolo pentru că oamenii au căutat, la început, mai ales această origine a lumii, dar, în esență, ei au rămas pe loc în această căutare privind originea lumii.
Întreaga dispoziție lăuntrică a sufletului omenesc a fost dată prin aceea că omul a fost dependent de Spiritele formei în privința lumii sale de gândire. Până în secolul al IV-lea d.Ch. și în ecourile acesteia până în secolul al XV-lea, prin ordinea cosmică – dacă-mi este îngăduit să mă exprim așa – Spiritele formei au fost întrutotul îndreptățite să dețină întreaga guvernare a gândurilor, întreaga administrare a gândurilor și să aducă din afară oamenilor gândirea, dezvoltarea gândurilor.
De atunci încoace lucrurile s-au schimbat. De atunci încoace, spiritele Exusiai, Spiritele formei, au predat Arhailor administrarea gândurilor. Dar cum administrează Arhaii aceste gânduri? Ei nu o mai fac în așa fel încât să insufle oamenilor aceste gânduri, să le depună în oameni din afară, ci în așa fel încât dau oamenilor înșiși posibilitatea de a dezvolta aceste gânduri. – Cum se poate realiza așa ceva?
Aceasta se poate realiza datorită faptului că noi, oamenii, am trecut cu toții printr-un mare număr de încarnări pământești. În acele timpuri vechi în care spiritele Exusiai aduceau oamenilor în mod îndreptățit gândurile din afară, oamenii nu trecuseră încă prin atât de multe vieți pământești, ca în prezent. Pe atunci ei nu puteau găsi încă în sine – dacă activau realmente în ei impulsul în această privință – propria activitate pentru a produce în ei înșiși puterea gândirii. Noi trăim în ziua de azi, să spunem, după un anumit număr de încarnări pământești. Și dacă avem voința în acest sens – căci de voință depinde – atunci putem găsi în noi forța de a produce din noi înșine o lume proprie de gânduri, o lume de gânduri individuală, așa cum am explicat eu în Filosofia libertății.
Dar vă rog să luați acest gând pe deplin în serios! Gândiți-vă că am intrat în epoca în care omul este preocupat să-și elaboreze gândurile, să și le formeze din propriul său lăuntru. Dar el se află, ca om, izolat în lume. Iar gândurile lui ar rămâne oarecum izolate în lume, și nu ar avea nicio importanță pentru Cosmos dacă nu ar exista entități spirituale care să îmbine în mod corect ca forță și impuls în Cosmos, gândurile pe care și le elaborează omul în libertatea sa. Și așa avem progresul care s-a realizat prin trecerea administrării gândurilor de la Spiritele formei la Spiritele personalității.
Spiritele formei au extras oarecum aceste gânduri din rezervorul cosmic general al gândurilor, pentru a le aduce din afară oamenilor. Omul a preluat aceste gânduri cosmice în sine, și el a trebuit să se simtă ca un fel de creatură care se deplasează în cadrul valurilor și talazurilor produse în Cosmos de Spiritele formei. Lumea gândurilor era înlăuntrul Cosmosului în așa fel, încât își transfera armonia și asupra omului. Dar omul era o ființă neliberă în Cosmos. Acum omul și-a dobândit libertatea de a-și elabora el însuși propriile gânduri; dar ele ar rămâne cu toate în Cosmos gânduri-eremit, gânduri singuratice, dacă nu ar fi preluate și purtate din nou în armonia cosmică. Iar aceasta se înfăptuiește tocmai prin Arhai în epoca noastră.
Aici este creată baza pentru rezolvarea acelei dihotomii istorice extrem de importantă care a intervenit în ultima vreme și a adus sufletele omenești într-o confuzie infinită. Oare nu vedeți această dihotomie? Eu v-am menționat adesea [Nota 19], din alte puncte de vedere, cum învață omul, pe de o parte, că întregul Cosmos este străbătut de o ordine naturală, că această ordine naturală intervine și în propria sa entitate umană, că inițial a existat o formațiune nebuloasă din care s-au detașat, prin concentrare, Soarele și planetele, din care s-a desprins, la rândul lui, și omul. Oare nu vedem, pe de o parte, sistemul legilor cosmice ale naturii în care se simte încadrat omul? Și oare nu vedem, pe de altă parte, cum, pentru a-și adeveri adevărata sa demnitate umană, omul depinde de faptul de a-și trezi în el însuși – ca ființă dată a naturii – gândurile în privința unei ordini cosmice morale, pentru ca impulsurile sale morale să nu se volatilizeze în Univers, ci să aibă realitate?
Aș spune că această dihotomie a ajuns mereu la o anumită reflectare filosofică în decursul secolului al XIX-lea. Priviți luptele religioase din cadrul protestantismului, de exemplu pe acelea legate de școala lui Ritschl. Oamenii nu cunosc, în majoritatea lor, aceste lupte religios-filosofice-teologice, pentru că ele s-au desfășurat în cadrul restrâns al școlilor teologice sau filosofice. Însă ceea ce se desfășoară în acest cadru restrâns al școlilor teologice sau filosofice, nu rămâne înăuntrul lor. Nu se pune problema dacă dumneavoastră sau omenirea în general, știe ceea ce a gândit Ritschl [Nota 20] despre ordinea moral-divină a Cosmosului sau despre personalitatea lui Iisus. Dar ceea ce au gândit astfel de personalități în decursul secolului XIX despre personalitatea lui Iisus se revarsă în afară și trăiește deja în învățăturile care se dau copiilor între șase și doisprezece ani. Iar acestea devin constituție generală a sufletului omenesc, și au devenit constituție generală a sufletului omenesc. Și chiar dacă oamenilor nu le este pe deplin clar, totuși lucrurile stau așa că în ei se formează sentimente nedefinite, nemulțumire în viață, care trece apoi în acțiuni haotice care trebuie să producă în cele din urmă o epocă haotică, așa cum este cea în care trăim. Iar marea întrebare neliniștitoare a omenirii actuale ia naștere prin faptul că omul trebuie să-și spună: aceasta este lumea legilor naturii, provenită din ceața primordială și care se va încheia cândva prin moartea termină, în care tot ceea ce este sufletesc-spiritual va fi pierit într-o lume devenită imobilă și care există într-o stare generală de moarte termică, astfel încât întreaga lume va fi devenit un mare cimitir. Iar toate idealurile morale ce provin din individualitatea omului, vor fi murit.
Omul nu-și clarifică în ziua de azi această situație, pentru că nu este suficient de onest. Dar tot ceea ce preia el din civilizația actuală trebuie să-l conducă cu necesitate la a se îmbolnăvi din cauza acestei dihotomii extraordinar de importante din concepția sa despre lume – numai că el nu o știe – să se îmbolnăvească din cauză că există o lume naturală căreia îi este el supus, din cauză că el trebuie să accepte o lume morală și că el nu are nicio posibilitate, prin actuala sa concepție despre lume, să atribuie ideilor morale o realitate.
Lucrurile nu au stat la fel pentru omenirea mai veche. Omenirea mai veche simțea că ea își avea idealurile morale de la zei. Aceasta era pe vremea în care spiritele Exusiai, Spiritele formei, insuflau oamenilor gândurile, așadar și gândurile morale. Pe atunci omul știa că și în cazul în care Pământul va cădea pradă morții termice, în viitor vor exista realmente entitățile divin-spirituale, care au gândurile cosmice din întregul Cosmos. Astfel încât omul știa că dacă el își face gânduri, acestea există, așa cum există și procesele exterioare ale naturii, și că ele trebuie să aibă o existență continuă, la fel ca și procesele naturii exterioare.
Numai că trebuie să ne fie absolut clar că în ziua de azi mulți oameni nu se mai descurcă cu viața. Unii o mărturisesc – probabil sunt cei mai onești –, ceilalți nu o mărturisesc, dar prin acțiunea lor ia naștere haosul general în care am intrat.
Însă tot ceea ce este în ziua de azi haos în lume, dezordine în lume, este consecința reală a acestei dihotomii lăuntrice, a faptului de a nu cunoaște în ce măsură ordinea morală a lumii, ordinea morală cosmică, este o realitate. Oamenii ar vrea să devină insensibili față de marile întrebări cosmice, pentru că ei nu vor să-și adune puterile să-și mărturisească în ce constă de fapt dihotomia.
Acum, cu ceea ce se numește în ziua de azi civilizație exterioară a noastră, dilema nu poate fi rezolvată. Ea poate fi rezolvată numai pe acel teren al unei concepții spirituale despre lume, care este căutată prin antroposofie. Și atunci se va ajunge să se înțeleagă cum Arhaii sunt cei care au dobândit acum sarcina în Cosmos, în conducerea cosmică a lumii, de a conecta realmente gândurile oamenilor – care iau acum naștere în mod izolat, prin activitate lăuntrică, în suflete – de a le conecta pretutindeni realmente la procesele cosmice, de a le încadra pretutindeni în Cosmos.
Și omul regăsește în felul acesta, într-un mod măreț, terenul pentru ordinea morală a lumii. Și cum îl găsește? Păi, omul nu ar putea deveni liber dacă nu ar putea dezvolta sentimentul: Tu îți dezvolți gândurile din propria ta individualitate; tu ești elaboratorul gândurilor tale.
Dar în felul acesta noi desprindem totodată gândurile de Cosmos. Căci în vremurile vechi situația a fost oarecum așa: dacă aici era marea gândurilor cosmice (vezi desenul, galben) și aici se aflau oamenii, pe care-i desenez schematic așa (roșu), atunci ar trebui să desenez astfel (galben) ceea ce pătrunde în fiecare om drept parte a sa din lumea gândurilor cosmice. Omul depindea de lumea gândurilor cosmice; aceasta se cufunda în el. Iar faptul că lucrurile puteau fi așa, a rezultat din acțiunea Spiritelor formei.
Această situație s-a schimbat, în decursul evoluției omenirii. Avem aici marea gândurilor cosmice (vezi desenul, galben); administrarea lor a fost predată Arhailor. Dacă desenez acum, aici jos, oamenii individuali, gândurile lor sunt ca decuplate; ele nu mai sunt legate de gândurile cosmice. – Așa trebuie să stea lucrurile. Căci omul nu ar putea niciodată deveni o ființă liberă dacă nu și-ar desprinde lumea sa de gânduri de Cosmos. El trebuie să o desprindă, ca să devină o ființă liberă; dar apoi aceste lumi trebuie din nou conectate. Ceea ce este necesar așadar este administrarea acestor gânduri – care nu privește pentru început nemijlocit viața omului (verde), ci privește Cosmosul – prin Arhai, Spiritele personalității.
Dar să considerăm acum aceste gânduri în sens moral și să simțim cum gândurile devin în sens moral în așa fel încât noi ne spunem: Atunci când vom păși în lumea spirituală – fie că am trecut prin poarta morții, fie altfel, fie în viitorul Pământului – ne vom întâlni cu Spiritele personalității, cu Arhaii. Vom putea percepe atunci ce au putut face ei cu gândurile noastre, care pentru început, de dragul libertății noastre, au fost izolate în noi. Și atunci vom putea recunoaște valoarea noastră ca oameni și demnitatea noastră de oameni din ceea ce au putut face Arhaii, Spiritele personalității, din gândurile noastre. Iar gândul cosmic este îndreptat nemijlocit spre dispoziția lăuntrică morală, spre impulsionarea morală.
Din antroposofia corect înțeleasă poate lua naștere în ziua de azi pretutindeni impulsionarea morală. Numai că ceea ce este antroposofia trebuie cuprins cu omul întreg.
Dacă vom înțelege acest gând, gândul responsabilității noastre față de Arhaii normal evoluați, dacă înțelegem corect această relație spirituală a noastră din Cosmos, atunci trăim corect și în epoca noastră, atunci vom fi adevărații oameni ai epocii noastre. Și atunci vom privi în mod corect la ceea ce ne înconjoară mereu: nu numai la lumea sensibilă, ci și la o lume spirituală. Vom vedea acele entități spirituale, Arhaii, față de care omul trebuie să devină responsabil dacă vrea să-și parcurgă în mod demn și corect evoluția sa ca om în decursul timpurilor Pământului. Vom vedea că în epoca actuală ceea ce a fost cândva ordine necesară a lumii se confruntă cu ceea ce a rămas din acele Spirite ale formei care vor încă să administreze gândurile în vechiul mod. Și acesta este caracterul cel mai important al civilizației timpului nostru! Acestea sunt de fapt sarcinile mai profunde ale omului: să devină liber prin atitudinea sa corectă față de Arhai, față de Spiritele personalității, pentru ca el să poată dobândi atitudinea corectă și față de acele Spirite ale formei care nu mai sunt îndreptățite să participe la administrarea gândurilor, care vor să mai administreze încă aceste gânduri ca mai înainte, pe când acestea se mai aflau încă în drepturile lor. Și, pe de o parte, vom găsi ceea ce face viața grea în ziua de azi în lume, dar vom găsi pretutindeni și căile care duc la ieșirea din această situație. Numai că noi trebuie să căutăm aceste căi în calitate de oameni liberi. Căci dacă noi nu avem voința să ne dezvoltăm liberi gândurile, ce pot face Arhaii cu noi?
În epoca noastră se pune problema ca omul să vrea realmente să fie o ființă liberă. În majoritatea cazurilor, el nu o vrea. El trebuie să se deprindă mai întâi cu faptul de a voi acest lucru. Omului îi este încă greu, în ziua de azi, să vrea să fie o ființă liberă. El ar prefera de fapt să-și poată dori ceea ce îi place, și prin preajmă să se afle spirite care să-i îndeplinească dorințele într-un mod invizibil, suprasensibil. Probabil că atunci s-ar simți liber și ar simți că are demnitate umană! Este suficient să mai treacă doar câteva încarnări – un timp deloc îndelungat, cam prin anul 2800 sau 3000 – și atunci nu ne vom mai putea ierta într-o încarnare următoare, când vom privi în urmă la încarnarea anterioară, că am confundat cândva libertatea umană cu încurajarea comodității omenești de către zeii toleranți!
Căci omul confundă în ziua de azi aceste două lucruri: libertatea cu îngăduința zeilor binevoitori față de comoditatea omenească, față de dorințele omenești născute din comoditate. În ziua de azi mulți oameni mai vor să existe zei binevoitori, care să le îndeplinească dorințele fără multă participare din partea lor. După cum am spus, este suficient să vină anul 2800 sau anul 3000, și într-o încarnare următoare vom dezaproba și disprețui foarte mult această atitudine. Dar chiar dacă dezvoltăm în ziua de azi o dispoziție lăuntrică morală corectă, ea trebuie să fie unită cu o anumită tărie morală, care vrea într-adevăr libertatea – pentru început, libertatea lăuntrică; cea exterioară se va dezvolta atunci în modul corect, dacă există voința pentru libertatea lăuntrică. Pentru aceasta este însă necesar să putem observa corect unde anume sunt active aceste Spirite ale formei nejustificate.
Păi, ele sunt pretutindeni active. Îmi vine acum gândul – căci intelectul omenesc are o asemenea tendință luciferică, o astfel de atitudine – că există oameni care să spună: Ar fi mult mai rațional pentru ordinea divină a lumii dacă aceste Spirite ale formei rămase în urmă nu ar mai administra gândurile, sau nici nu ar exista! – Pe oamenii care gândesc așa îi sfătuiesc ca, în calitate de oameni raționali, să se gândească și dacă se pot hrăni fără ca intestinul lor să se umple în același timp cu substanțe neplăcute. Căci una nu este posibilă fără cealaltă. Și tot așa, nu este posibil în lume să existe lucruri care determină într-un mod măreț și impresionant demnitatea omului, fără corelatele corespunzătoare.
Deci unde vedem că sunt active Spiritele formei rămase în urmă? În primul rând le vedem active, în ziua de azi, în șovinismul național, care se răspândește în lumea întreagă, acolo unde gândurile oamenilor nu se dezvoltă nemijlocit din miezul lor omenesc cel mai lăuntric, ci din sânge, din ceea ce izbucnește din instincte.
În această privință există două atitudini față de naționalitate. Una este aceasta: Omul disprețuiește Arhaii normal evoluați și se dăruiește pur și simplu la ceea ce fac din naționalități Spiritele formei rămase în urmă. Atunci el crește pur și simplu pe baza naționalității, insistă în mod șovinist asupra a ceea ce se devine prin faptul că omul s-a născut din sângele unei naționalități. Vorbește din specificul naționalității, își primește gândurile o dată cu limba acelei naționalități; el își primește forma gândurilor sale prin forma deosebită a limbajului. El clădește pe ceea ce au făcut Spiritele formei din naționalități.
Și dacă vrea să cedeze acestor Spirite ale formei rămase în urmă și este în același timp un om deosebit de ambițios, care a ajuns prin destin într-o funcție deosebită, atunci fabrică – luând tocmai în considerare șovinismele naționale din lume – «Paisprezece puncte» și găsește apoi adepți care să considere aceste paisprezece puncte ale lui Woodrow Wilson ca fiind ceea ce urmează să aducă ceva măreț în lume.
În realitate, ce au fost aceste paisprezece puncte ale lui Woodrow Wilson? Ele au fost ceva aruncat în lume pentru ca lumea să se poată lăsa în prada a ceea ce au vrut să reverse Spiritele formei rămase în urmă asupra diverselor baze naturale ale națiunilor. Căci aici Spiritele formei rămase în urmă au fost direct inspiratoare.
Se poate vorbi despre aceste lucruri la cele mai diferite nivele. Ceea ce am spus eu astăzi la un anumit nivel ce corespunde caracteristicii Arhailor și spiritelor Exusiai, am spus absolut la fel cu ani în urmă pentru a caracteriza importanța din lume a acestor paisprezece puncte ale lui Woodrow Wilson, prin care s-a adus atâta nenorocire și haos în lume, tocmai pentru că au scăldat lumea în iluzii.
Mai departe vedem în ziua de azi cum se afirmă ceea ce pornește de la aceste spirite ale formei rămase în urmă în concepția unilaterală materialist științifică despre lume, unde există o adevărată oroare – sau mai bine spus o teamă groaznică – față de trecerea la activitatea în gândire. Imaginați-vă ce spectacol cumplit ar da un profesor obișnuit dacă un student oarecare ar privi în laborator la microscop și ar vrea să prezinte un gând oarecare al său. Așa ceva nu se admite! Căci acolo trebuie consemnat cu grijă numai ceea ce se poate constata prin observare sensibilă, căci nu se știe deloc că aceasta constituie doar o jumătate a realității, pe când cealaltă jumătate a realității este produsă prin propria creație și gândire omenească. Dar pentru aceasta trebuie să se știe care este misiunea actuală a Arhailor corect evoluați. În știința care a fost alterată de Spiritele formei rămase în urmă trebuie să se afirme misiunea corectă a Spiritelor personalității. Dar în fața acesteia există cea mai mare teamă imaginabilă.
Dumneavoastră cunoașteți anecdota privind modul în care se face știință în conformitate cu diversele baze natural-naționale. Se pune întrebarea: Cum se procedează atunci când se pune în ziua de azi problema de a cunoaște prin zoologie, o cămilă; cum procedează diferitele națiuni? Englezul face o călătorie în pustie și observă cămila. El are nevoie probabil de doi ani pentru acest lucru, până când a observat cămila în toate situațiile ei de viață, dar el învață să cunoască în acest mod cămila în mediul ei natural; o descrie – lăsând desigur toate gândurile deoparte – dar el descrie tot ce a observat fără să-și creeze propriile gânduri. Francezul merge la o menajerie unde se află o cămilă, privește cămila din menajerie, și o descrie. El nu învață să cunoască la fel ca englezul, cămila în toate situațiile sale naturale, ci el o descrie așa cum este ea la menajerie. Germanul nu merge nici în pustiu și nici la menajerie, ci se așează în camera sa de lucru, pune apriori laolaltă toate gândurile pe care le poate reuni din ceea ce a învățat el, construiește apriori cămila și descrie cămila din această construcție realizată apriori. – Așa se istorisește de obicei această anecdotă. Și ea este aproape adevărată, căci pretutindeni ai senzația, indiferent că este descrisă o cămilă sau un om sau ceva asemănător, că descrierea a apărut în acest mod. Dar un singur lucru nu se găsește aici. Iar acesta ar fi adevăratul rezultat final, adevăratul răspuns la această anecdotă triplu configurată: Anume, că ar fi pe undeva un al patrulea – acum nu se pune problema dacă se duce în pustiu sau studiază cărți, pentru că nu are ocazia să meargă în pustiu sau la menajerie, sau se duce la un pictor de animale, și privește tablourile acestuia, pe care sunt pictate cămile cu o artă genială – care este capabil să pună din toate cele de care dispune întrebarea înspre însăși ordinea divin-spirituală a lumii, anume întrebarea: Care este esența cămilei? – Cel care poate realiza această muncă lăuntrică, acela vede din/pe cămila care este în menajerie, cum se comportă aceasta în pustiu; el vede aceasta și din ceea ce își poate imagina prin lectura diferitelor cărți, poate și a cărților în care există descrieri hidos de caricaturale, filistin-pedante, școlărești. Dacă el poate pătrunde în natura cămilei, el realizează totuși, chiar și din descrierile școlărești, din toate descrierile construite apriori, el realizează despre ce este vorba.
De asta are nevoie omenirea în ziua de azi – desigur nu cu excluderea, ci cu includerea experienței exterioare din lume, cu includerea experienței sensibile din lume: de a regăsi calea spre spiritual. Și aici avem din nou ceea ce ar trebui să ne conducă în fiecare domeniu al strădaniei noastre de cunoaștere, să vedem în mod corect cum ne pot seduce spiritele formei rămase în urmă și cum cunoașterea reală a ceea ce este misiunea Spiritelor personalității ne poate încadra corect ca oameni în epoca noastră. Și cel mai important este să ne putem orienta în acest mod în privința copiilor în creștere pentru a ajunge la o adevărată artă a educației. Căci este tocmai ceea ce se manifestă ca lipsă infinită în întreaga artă a educației: Oamenii se atașează de ceea ce a devenit omul în decursul evoluției istorice datorită Spiritelor formei rămase în urmă și presupun că este întrutotul corect ca omul să fie așa.
Împotriva acestei situații se revoltă – s-ar putea spune: Slavă Domnului! – natura copiilor. Aceasta nu vrea să accepte lucrurile. Omul matur le poate accepta cu ușurință; natura copilului se revoltă împotriva lor, și în special natura tinerilor se revoltă.
Avem din nou unul dintre punctele caracteristice ale Mișcării actuale de tineret și unul din punctele caracteristice în care pedagogia actuală, aș spune, ar trebui să devină clarvăzătoare – sau cel puțin să accepte să beneficieze de roadele clarvederii –, ca să se recunoască realmente că atunci când omul se naște în ziua de azi aduce cu sine și germenul activității lăuntrice a gândurilor. Și dacă există acest germen al activității lăuntrice a gândurilor, învățăm înainte de toate ceva pe care majoritatea oamenilor din ziua de azi nu îl știu. Știți ce nu pot face oamenii în ziua de azi? Ei nu știu să îmbătrânească. Iar tineretul ar dori să aibă drept conducători oameni deveniți maturi. Ei nu doresc să aibă tineri la conducere – și chiar dacă afirmă acest lucru se amăgesc pe ei înșiși –, ei doresc să aibă drept conducători oameni care au înțeles să îmbătrânească în mod corect, care au dus cu ei până la vârsta bătrâneții germenul viu al dezvoltării gândurilor. Și dacă tinerii pot observa acest lucru, atunci ei urmează astfel de conducători, pentru că știu că aceștia au ceva să le spună, deoarece au înțeles să îmbătrânească în mod corect. Dar ce întâlnesc tinerii în ziua de azi? Ei întâlnesc oameni care nu sunt mai maturi decât ei înșiși! Oameni care nu au înțeles să îmbătrânească și au rămas copii la nivelul gândirii; aceștia nu știu mai mult decât știu deja cei de cincisprezece-șaisprezece ani. Și atunci nu e de mirare că cei de cincisprezece, șaisprezece ani nu vor să urmeze niște oameni care au maturitatea unora de șaisprezece-șaptesprezece ani, pentru că aceștia nu au știut să îmbătrânească. Ei nici nu au înțeles că trebuie să desfășoare o activitate în corpurile care îmbătrânesc. Tinerii își doresc, în orice caz, oameni care au îmbătrânit în mod corect, nu numai oameni care să aibă riduri și păr alb sau chelie dar care, în fond, sunt la fel de tineri ca ei înșiși, ci tinerii vor să aibă ca model ființe omenești care au înțeles cum să îmbătrânească, așadar au crescut o dată cu vârsta în înțelepciune și putere.
Problema Mișcării de tineret s-ar rezolva cu ușurință dacă ar fi cuprinsă în întreaga ei importanță cosmică, dacă s-ar ține conferințe temeinice pe tema: Cum este posibil în ziua de azi să ajungi la o reală maturitate, și să nu rămâi la mintea unui copil până la bătrânețe? Aceasta este problema.
Tinerii se vor ralia, într-un mod întrutotul de la sine-înțeles, celor care nu au rămas la mintea de copil, celor care au îmbătrânit cu adevărat și în prezența cărora ei se pot regăsi. Dar ei nu pot învăța nimic de la cei de seama lor, și unui tânăr care are, de exemplu, optsprezece ani și probabil nu a învățat prea multe – câte ceva a învățat el –, care are încă tot părul pe cap – negru sau blond – și nu are riduri, mai are încă un obraz bucălat și încă nu a ajuns să-și lase barbă, i se pare grotesc, nu-i așa, să-l urmeze pe un altul care nu este deloc lăuntric mai matur decât el, dar arată așa de ciudat – are o chelie, are părul cărunt și nu a învățat mai multe decât el însuși, dar arată cu totul altfel! – Acesta este, în fond, miezul lăuntric al acestei realități a neîmpăcării dintre tineri și bătrâni.
Dumneavoastră trebuie să abordați într-un mod absolut serios ceea ce am încercat eu să vă spun acum în mod umoristic, să-i considerați întreaga importanță plină de gravitate, și atunci veți putea cuprinde cu privirea sufletească ceea ce există în civilizația actuală ca mare și importantă și arzătoare întrebare.
Deoarece nu mă lasă inima să întrerup aici expunerea – nu voi putea ține următoarele trei conferințe [Nota 21], deoarece vineri trebuie să fiu deja la Stuttgart – îmi voi permite să țin joi la ora opt o conferință, dar numai pentru aceia care vor să o audă.
