Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONSIDERAŢII ESOTERICE ASUPRA LEGĂTURILOR KARMICE
VOLUMUL VI

GA 240


KARMA ÎN OMUL INDIVIDUAL ŞI ÎN EVOLUŢIA OMENIRII

PRIMA CONFERINŢĂ

Londra, 24 august  1924 (fără încheiere)

În primul rând, am plăcuta satisfacţie de a mulţumi din inimă d-lui Collison, preşedintele Societăţii Antroposofice Engleze, pentru cuvintele amabile pe care tocmai le-a rostit. Puteţi fi întotdeauna convinşi că pentru mine este o profundă bucurie să mă aflu din nou printre dumneavoastră şi să desfăşurăm aici unele aspecte ale muncii noastre antroposofice. În acest moment ne putem găsi cu această muncă antroposofică sub două impresii, în primul rând sub impresia care s-a produs prin faptul că tocmai venim de la Torquay, unde am putut trăi un anumit timp în lăuntrul unor reprezentări ale lumii spirituale care se situau sub semnul pe care l-am caracterizat alaltăieri al celor două activităţi din cursul verii [ Nota 90 ], care au luat naştere din impulsul prietenului nostru Dunlop şi al prietenei noastre d-ra Merry [ Nota 91 ], impuls din care emana pentru noi, aş putea spune, o ambianţă ocultă, prin faptul că în întreaga atmosferă a acestor activităţi, în această comuniune cu natura, care acţionează în mod elementar şi, de asemenea, în mod spiritual, sau cel puţin în apropierea unei asemenea naturi, se simţea un anumit imbold lăuntric de a rămâne cu ceea ce am expus în cadrul acelor impulsuri care sunt cu totul legate de locul respectiv.

A doua impresie provine de la faptul că mi s-a oferit posibilitatea să vă vorbesc, dragii mei prieteni, pentru prima dată de când a avut loc la Goetheanum, Congresul de Crăciun, atât de important. Acest Congres de Crăciun, a fost, fireşte, căci aceasta era în intenţiile dumneavoastră, a fost discutat, gândit, simţit, în privinţa semnificaţiei lui în această Ramură a prietenilor noştri englezi. Este adevărat, dragii mei prieteni, că întregul impuls al acestui Congres de Crăciun, pe de o parte, în măsura în care acest lucru s-a arătat în diferitele locuri unde am putut vorbi după acest Congres de Crăciun, acest întreg impuls al Congresului de Crăciun este înţeles, el începe să fie asimilat, – ici mai mult, colo mai puţin – dar e adevărat, de asemenea, că el mai provoacă uneori uimire în inimile iubiţilor noştri prieteni antroposofi.

Acest impuls de Crăciun devenise necesar deoarece evoluţia Societăţii Antroposofice, de când a devenit independentă, de când s-a desprins, de când s-a separat de Societatea Teosofică şi a încetat să mai fie legată în mod exterior de aceasta, nu a luat acea formă pe care crezusem eu, mai ales în 1913, că o va lua.

Şi apoi, din Societatea Antroposofică s-au dezvoltat multe lucruri care nu erau însufleţite lăuntric de puterea de viaţă organică a ceea ce reprezintă din punct de vedere spiritual Mişcarea antroposofică. Eu am explicat toate acestea în timpul Congresului de Crăciun şi acum nu vreau decât să le amintesc. Era, într-un anumit sens, o cutezanţă, în săptămânile care au precedat Congresul de Crăciun, să ajung la decizia de a-mi asuma preşedinţia Societăţii Antroposofice, aşa cum a fost ea întemeiată acum la Goetheanum. Căci până atunci nu voisem să apar în cadrul Mişcării antroposofice decât în fundal, în calitate de învăţător, şi nu acceptasem nici o funcţie oficială. E greu, cu obligaţiile care îi revin învăţătorului în lumea spirituală, cu toate responsabilităţile faţă de lumea spirituală, să îţi asumi, tocmai în epoca noastră, administrarea exterioară a Societăţii, care are de fapt ca sarcină administrarea bogăţiilor spirituale, a comorii de înţelepciune a antroposofiei. Numai că acest lucru trebuia să se întâmple. Dar aceasta era o cutezanţă, în măsura în care ne aflam în faţa unei eventualităţi, prin faptul că multe lucruri din acele curente spirituale care voiau să se reverse în lumea oamenilor din lumea spirituală, şi pe care Mişcarea antroposofică are ca sarcină să le primească, s-ar fi putut pierde.

Dar îmi este îngăduit să spun că situaţia a luat întru totul o asemenea formă încât nu numai că începând de la Congresul de Crăciun revelaţiile venite din lumea spirituală nu au fost îngrădite, ci, dimpotrivă, lumea spirituală vede chiar cu o mult mai mare bunăvoinţă ceea ce se realizează în Societatea Antroposofică datorită Mişcării antroposofice şi că, începând de la acest Congres de Crăciun, darurile din lumea spirituală se revarsă de fapt cu o abundenţă mult mai mare, astfel încât, aşadar, şi din această perspectivă esoterică, noi ne putem îndrepta privirea în urmă cu o totală satisfacţie asupra Congresului de Crăciun.

Ceea ce s-a spus prin cuvintele: semnificaţia esoterică a Mişcării antroposofice, aceasta, dragii mei prieteni, trebuie să devină ceva tot mai adevărat, tot mai real. Suflul care trece prin Mişcarea antroposofică trebuie să devină tot mai esoteric. Acest lucru va fi înţeles în mod just numai atunci când va fi înţeleasă sarcina cu totul esoterică a Comitetului director de la Goetheanum, atunci când va fi înţeles ceea ce am vrut să spun la Congresul de Crăciun, şi anume că el trebuie să fie un Comitet de iniţiativă, că el trebuie să sesizeze sarcinile care îi revin, din lumea spirituală, Mişcării antroposofice, că el trebuie să le preia, să le orienteze spre lume şi că nu are dreptul să fie un simplu Comitet administrativ.

Ei bine, dragii mei prieteni, am văzut că inimile au primit cu o mare receptivitate elementul esoteric ce se revarsă începând de la Congresul de Crăciun prin întreaga natură a conferinţelor noastre. Şi e posibil să sperăm că şi în viitor va fi aşa, deşi poate situaţia este de-aşa natură încât, în virtutea spiritului conservator al Angliei, să mai remarcăm aici o uşoară tendinţă de a prefera să se menţină vechile stări de lucruri, aşa cum erau, fără a le adăuga ceea ce trebuie să emane de la Goetheanum, absolut prin voinţa Mişcării antroposofice înseşi. Dar poate că, încetul cu încetul, se va introduce şi în acest conservatorism ceva dintr-un element progresist. Şi suntem îndreptăţiţi să sperăm că ceea ce poate este astăzi prezent, dar nu este încă remarcat, nu este în general remarcat, va trece fără să fi fost remarcat şi că i se va pierde obişnuinţa înainte de a se fi ştiut că era prezent. Eu ştiu cât suntem de legaţi de ceea ce s-a instalat odată. Dar trebuie să ne putem înălţa simţirea, dragii mei prieteni, până la conştienţa faptului că Mişcarea antroposofică este, în principiu, ceva nou, faţă de tot ceea ce există în lume, şi că este extraordinar de greu, ba, în multe domenii, chiar imposibil, să cultivăm acest element nou în vechile forme. Bineînţeles, pe de altă parte, îi este greu omului să găsească pentru un conţinut nou o formă nouă.

Ei bine, dragii mei prieteni, pornind de aici, aş vrea să vă atrag atenţia asupra faptului că, în fond, Mişcarea antroposofică, aşa cum vrea ea să ia formă acum, să ia formă mai ales în curentele ei spirituale, este un fel de reîntoarcere la intenţiile iniţiale. Ceea ce exista în aceste intenţii nu este numai ceea ce s-a întâmplat atunci, la Berlin, când a fost întemeiată Secţia Germană a Societăţii Teosofice [ Nota 92 ], când, cu ocazia întemeierii acestei Secţii Germane a Societăţii Teosofice, a fost anunţat de mine un ciclu de conferinţe [ Nota 93 ] cu titlul «Antroposofie», astfel încât, ca să spunem aşa, pe lângă întemeierea Secţiei Germane a Societăţii Teosofice exista Mişcarea antroposofică; dar ceea ce am desfăşurat noi în cadrul a ceea ce se numea Theosophical Society nu a fost niciodată altceva decât antroposofie.

Şi nu exista numai antroposofia, ci exista şi intenţia mea fermă de a introduce un caracter esoteric în Mişcarea antroposofică. De aceea, prima conferinţă pe care am ţinut-o în cadrul a ceea ce trebuia să fie spus în cadrul Secţiei Germane a Theosophical Society purta titlul: «Exerciţii practice cu privire la karmă».

Dar personalităţile care erau atunci prezente cu ocazia acestei întemeieri s-au speriat teribil când au auzit acest titlu, şi aş putea descrie şi astăzi într-un mod foarte concret undele astrale ale fiorilor şi tremurăturilor care s-au manifestat mai ales la domnii mai în vârstă, proveniţi din mişcarea teosofică, în momentul în care au auzit că voiam să vorbesc despre unele aspecte practice ale karmei. Şi mi s-au adresat cuvinte ca acestea: Aşadar, dumneavoastră vreţi să înmormântaţi într-o zi – căci oamenii credeau, într-adevăr, că ei realizaseră o muncă timp de decenii –, vreţi să înmormântaţi într-o zi întreaga noastră muncă de decenii! – Şi au avut loc în permanenţă întruniri particulare, consilii, în care m-au făcut să înţeleg că lucrurile nu ar putea merge în acest fel. Şi eu simţeam pe atunci nu numai impresia astrală şi a Eului pe care o produceau undele fiorilor şi tremurăturilor, ci simţeam şi impresia frisoanelor de „piele de găină” astrală ale bătrânilor domni.

Devenea absolut imposibil să-mi menţin intenţia şi să-mi susţin programul, căci ar fi fost o întreprindere zadarnică. Astfel încât mişcarea teosofică din Germania a luat în continuare un curs mai degrabă teoretic, cum o face şi Theosophical Society în general, iar esoterismul propriu-zis a trebuit să aştepte.

Poate că a fost bine aşa. Căci au trecut de atunci de trei ori şapte ani, în timpul cărora multe lucruri au putut fi asimilate în inconştient şi în subconştient, care nu voiau deloc să pătrundă în conştienţă. Şi aşa s-a şi întâmplat. Astfel, acum, tocmai pentru integrarea impulsului de Crăciun de la Goetheanum, această integrare poate începe în acea formă esoterică, prin căutarea pe tărâmul karmic a impulsurilor oculte ale evoluţiei lumii, a Cosmosului şi a omenirii. Vom pune întrebări referitoare la karma omenirii, la karma omului individual, şi aşa mai departe, şi răspunsurile vor fi date, dacă pot fi date astăzi, din lumea spirituală, în funcţie de karma omenirii, de karmele individuale, ş.a.m.d.. Astfel vor putea deveni perceptibile impulsurile care, venind din lumea suprasensibilă, vor să pătrundă cu toată forţa în lumea oamenilor prezentului.

De aceea, după ce această introducere va fi tradusă [ Nota 94 ], vom începe astăzi printr-o expunere corespunzătoare în această direcţie.


Modul în care este astăzi ancorată karma în omul individual şi în evoluţia omenirii şi în care pot fi discutate diferite realităţi karmice va putea apărea în faţa sufletelor dacă vom preceda această discuţie cu o introducere asupra evoluţiei conştienţei umane, pornind de la nişte stări în care oamenii aveau chiar în viaţa obişnuită o percepţie nemijlocită, elementară, a karmei, pentru a trece la alte stări de conştienţă la care s a ajuns mai târziu şi în cadrul cărora viziunea nemijlocită a karmei s-a pierdut. Căci lucrurile stau astăzi în aşa fel încât omul, în cadrul conştienţei cu care este înzestrat acum în conştienţa diurnă, trează, nu ştie nimic despre karma sa. Lumea în care trăieşte el de la trezire până la adormire îl împiedică să cunoască în mod nemijlocit, elementar, karma. Dar omenirea nu a trăit mereu în această stare de conştienţă pe care o numim astăzi normală, ci în vechile timpuri omenirea mai trăia, chiar şi în epoca postatlanteană, chiar şi în viaţa cotidiană, într-o altă stare de conştienţă. Astăzi există pentru conştienţa normală trei stări de conştienţă, pe care le-am caracterizat adesea: prima este conştienţa de stare de veghe, a doua este conştienţa de vis, în care fragmente ale trăirilor din timpul zilei apar ca nişte reminiscenţe ale conştienţei, dar în care intervin, de asemenea, influxuri ale lumii spirituale; şi, în sfârşit, a treia, starea de somn total, în care pentru sufletul uman nu există de jur împrejur decât confuzie, crepuscul, întuneric şi în care conştienţa cade, ca să spunem aşa, în inconştienţă. (Se scrie la tablă:)

1. Conştienţă de veghe
2. Conştienţă de vis
3. Conştienţă de somn.
plansa 4
Planşa 4

Această situaţie nu a existat întotdeauna în sânul omenirii. În cadrul evoluţiei umane au existat timpuri în care conştienţa cotidiană se desfăşura cu totul altfel. Şi, dacă ne întoarcem foarte, foarte departe în trecut, la vremurile care au urmat imediat după catastrofa atlanteană, când uscatul a ieşit în anumite locuri la suprafaţă, acolo unde înainte nu exista decât mare, după ce marea invadase locurile unde înainte exista uscat, când Pământul a trebuit să traverseze o perioadă glaciară, dacă noi considerăm aceste vremuri care au urmat imediat după vechea catastrofă atlanteană, când s-au năruit vaste şi vechi culturi, dacă ne întoarcem, aşadar, într-o perioadă care se întinde cu aproximativ opt, zece mii de ani în urmă, atunci întâlnim, fireşte, o omenire care cunoştea alte trei stări de conştienţă. Omenirea care a supravieţuit vechii catastrofe atlanteene avea şi ea trei stări de conştienţă, dar acestea erau esenţial diferite. Starea de conştienţă cotidiană, lucidă, pe care o are omul de astăzi, de la trezire până la adormire, când el vede orice alt om în contururi precise, când vede, de asemenea, celelalte fiinţe ale naturii şi procesele din natură în contururi precise, această stare de conştienţă de veghe din timpul zilei nu exista, fireşte, în acele vremuri vechi; ci omul era perceput fără contururi precise, extinzându-se în toate părţile în spiritual, într-un element auric, şi în acest element auric era perceput sufletul său. Animalele erau percepute, de asemenea, cu o puternică aură. În această aură erau percepute procesele interne, digestia, respiraţia. Plantele erau văzute năzuind cu florile lor spre înalturi într-un fel de nor care învăluia în permanenţă Pământul. Pentru această conştienţă, totul era cufundat într-o lumină astrală pe cale de a se stinge. Şi se poate spune foarte bine că, pentru acea veche omenire care a trăit după catastrofa atlanteană, această stare de conştienţă diurnă era o conştienţă prin care omul avea asupra lumii fizice o viziune astrală pe cale de a se stinge.

Spun pe cale de a se stinge, în sensul că luminozitatea acestei viziuni slăbea treptat; căci, înainte de catastrofa atlanteană, această contemplare într-o lumină astrală era mult mai puternică, mult mai intensă decât mai târziu. Dar intrarea în această stare de conştienţă, acea intrare-trezire în această stare de conştienţă, căci cu o intrare-trezire, aşa cum este şi astăzi trezirea, poate fi comparată acea intrare-trezire în această stare de conştienţă a viziunii astrale pe cale de a se stinge, era alta decât este pentru omul de astăzi ieşirea din starea de somn, când în suflet rămân pentru început vise haotice, înainte ca omul să-şi înceapă ziua.

Când aceşti oameni ai vremurilor trecute se trezeau, lor li se părea că în conştienţa lor persistă nu numai o lume a visului, ci şi o lume reală în care fuseseră cufundaţi, de a cărei existenţă ei ştiau, de asemenea, ştiau că ieşeau din ea şi că în această lume aveau relaţii cu fiinţe spirituale, cu fiinţe spirituale aparţinând Ierarhiilor superioare, cu fiinţe spirituale de natură elementară. Această trezire era în realitate comparabilă cu situaţia în care astăzi omul trece dintr-un loc unde a trăit multe, în alt loc, unde, în cercul unor noi experienţe, îşi aminteşte de tot ce a trăit. Când omul îşi începea ziua în acele vechi timpuri, el avea noi experienţe diurne, dar avea, de asemenea, amintirile descrise: eu am fost într-un alt loc, unde eram în compania altor fiinţe, unde nu mă aflam în mod direct împreună cu oamenii fizici care mă înconjoară de obicei, împreună cu animalele şi plantele, ci eram înconjurat de suflete umane excarnate, care trăiau între moarte şi o nouă naştere, un loc unde mă aflam împreună cu alte fiinţe care nu trăiesc niciodată pe Pământ în vreo încarnare.

După ce omul părăsea o anumită categorie de locuitori ai Universului, el se simţea transpus apoi într-o altă lume, în lumea experienţelor fizice dintre naştere şi moarte. Dar el simţea în mod clar şi amintirea lumii spirituale, a acelei lumi pe care omul o parcurge între moarte şi o nouă naştere. Putem spune: în viziunea astrală pe cale de a se stinge pătrundea viziunea lumii spirituale.

Astfel încât, de fapt, această stare de conştienţă în care se află omul astăzi printre entităţi pur fizice nu exista în acea epocă. Oamenii aveau pe atunci o anumită senzaţie, nu numai ca într-un fel de vis, ci într-o reprezentare foarte concretă a realităţii, şi anume ei vedeau, când se aflau în conştienţa diurnă, arbori, animale, munţi şi stânci şi nori, dar ştiau că aceasta este aceeaşi lume cu cea în care trăiesc acele fiinţe spirituale şi acele suflete umane care nu sunt încarnate pe Pământ, care trăiesc în lumea spirituală, şi împreună cu care trăim între moarte şi o nouă naştere. Aceşti oameni aveau pe atunci această reprezentare concretă: când omul se trezeşte, aceste fiinţe pătrund în fiecare arbore, în fiecare stâncă ce poate fi observată, în adâncul munţilor şi în înalturile norilor, ele se furişează şi dispar în diferitele entităţi, în creaturile naturii fizice exterioare.

Omul mergea prin pădure şi vedea un arbore deosebit. Atunci, el ştia că în acel arbore a dispărut o fiinţă nocturnă cu care el fusese împreună, şi el vedea în mod clar, aşa cum astăzi mai poate vedea doar iniţiatul, cum entităţile spirituale se furişează în lăcaşurile fizice ca în casele lor. Nu este de mirare că toate aceste lucruri au trecut în mituri şi că oamenii au vorbit de spiritele arborilor, de spiritele izvoarelor, de spiritele norilor şi ale munţilor. Ei vedeau furişându-se în munţi, în valuri, în nori, în plante, în arbori toate acele fiinţe cu care se aflaseră împreună în timpul nopţii.

Era ca un revărsat de zori sufletesc, care vedea pe atunci lumea spirituală furişându-se în lumea fizică-sensibilă. Despre spiritele superioare, sublime, se spunea în cuvinte pline de demnitate: ele îşi au locul lor de odihnă în timpul zilei în aceste lăcaşuri fizice. Despre fiinţele elementare inferioare care trăiesc printre oameni, adesea printre animale, într-o perioadă a evoluţiei lor, se spunea: ele se pitesc acolo. Acest lucru era exprimat pe un ton de tachinare. Dar ceea ce se exprima, pe de o parte, într-o stare de superioritate, pe de altă parte, într-o stare de neputinţă, caraghioasă, aceasta corespundea în mod exact sentimentului pe care îl avea omul faţă de acest revărsat de zori sufletesc.

Dar imaginaţi-vă, dragii mei prieteni, că un om se afla în timpul ultimei faze a somnului său într-o asemenea lume spirituală şi dimineaţa ieşea din ea; el îşi dădea seama absolut clar abia la trezire că s-a aflat acolo. De ce aceasta? De ce vedea el de fapt numai la trezire, când spiritele dispăreau, această lume spiritual-suprasensibilă în care trăia între moarte şi o nouă naştere? Acest lucru se întâmpla pentru că – în timpul acestei stări, aşadar, în timp ce omul era în ultima fază a somnului său, în care contempla viziunea lumii spirituale – omul mai trăia şi într-o a treia stare de conştienţă. El trăia într-o stare de conştienţă care făcea ca în faţa sufletului să apară, la rândul său, ca prin vrajă, o cu totul altă lume. Şi anume în timp ce, în existenţa sa pământească, omul contempla în timpul somnului său lumea spirituală, privirea lui se îndrepta în urmă asupra evoluţiei karmei sale.

Această a treia stare de conştienţă a oamenilor care au trăit imediat după catastrofa atlanteană era viziunea karmei. Aceasta era pentru ei, în acea epocă, pur şi simplu, o realitate. (Se completează ceea ce a fost notat pe tablă:)

1. Conştienţă de veghe: viziune astrală pe cale de a se stinge
2. Conştienţă de vis: viziune a lumii spirituale
3. Conştienţă de somn: viziune a karmei
Planşa 4

Şi, aşa cum astăzi în viaţa cotidiană alternează cele trei stări de conştienţă: conştienţa de veghe, conştienţa de vis, conştienţa de somn, odinioară alternau pentru om starea viziunii astrale pe cale de a se stinge, viziunea lumii spirituale şi viziunea evoluţiei karmei.

Da, dragii mei prieteni, în aceste vremuri vechi viziunea karmei era pentru oameni pur şi simplu o realitate a conştienţei, şi de aceea putem spune pe drept cuvânt că a existat cândva în omenire un fel de conştienţă prin care era efectiv contemplată realitatea karmei.

Apoi, evoluţia a continuat în felul următor: Mai întâi a încetat acest somn, dar care atunci nu era un somn, căci, în timp ce omul dormea, privirea se îndrepta asupra karmei – mai întâi a încetat această viziune asupra karmei. Ea s-a întunecat. Şi din realităţile karmei nu au mai rămas decât cunoştinţele iniţiaţilor, ale iniţiaţilor din Misterii. Atunci, ceea ce mai înainte fusese contemplat de oameni drept experienţă a karmei a devenit erudiţie. Ceea ce era, aşadar, o veche experienţă, dragii mei prieteni, a devenit în epocile ulterioare erudiţie. Căci ea se estompase, se atenuase în sfera conştienţei care existase în trecut, şi oamenilor le-a mai rămas – asta se întâmplă aproximativ în epoca descrisă drept vechea epocă babiloniană, chaldeană sau egipteană –, oamenilor le-a mai rămas doar facultatea de a contempla lumea spirituală. Astfel încât în acest timp, aşadar, în mileniile care au precedat evoluţia creştină, oamenii trăiau într-o stare de conştienţă pentru care viziunea lumii suprasensibile era încă absolut naturală, dar în care referitor la karmă nu mai exista decât învăţătura. Şi, de aceea, este de înţeles că tocmai în această perioadă care a precedat evoluţia creştină, pentru că încă mai exista o conştienţă intensă a lumii spirituale, a lumii în care omul trăieşte între moarte şi o nouă naştere, şi pentru că acea conştienţă a karmei era atenuată, estompată, este de înţeles că în întreaga omenire s-a pierdut complet conştienţa karmei, că ea nu mai era prezentă, ca să spunem aşa, când a început evoluţia creştină, şi că atunci a fost subliniată cu o putere deosebită legătura omului cu lumea spirituală când omul este excarnat. Acest lucru noi îl simţim cu o intensitate absolut deosebită în ceea ce ne întâmpină drept vechea viziune egipteană: o conştienţă extraordinar de puternică a lumii spirituale, o conştienţă purificată şi subtilă a lumii în care pătrunde omul prin poarta morţii, când el devine Osiris, dar nu mai are nici o conştienţă a vieţilor pământeşti succesive.

Apoi a venit, încetul cu încetul, epoca ce şi-a atins astăzi punctul ei culminant în evoluţia omenirii şi care, de fapt, este astăzi proprie omenirii. Viziunea astrală a coborât până la a deveni conştienţa noastră aridă şi prozaică pe care o avem în viaţa normală între trezire şi adormire, când nu vedem, de exemplu, decât neînsemnata parte din om făcută din carne, oase şi vase sanguine şi închisă între limitele pielii, care, aşa cum o poate vedea conştienţa diurnă de astăzi, este partea cea mai puţin importantă a omului. Este absolut de înţeles că la mulţi oameni există tendinţa de a îmbrăca această parte neînsemnată din om cu tot felul de veşminte exterioare care sunt numite frumoase, pentru ca ea să reprezinte totuşi ceva, în timp ce în adâncurile subconştientului avem sentimentul că, de fapt, ea este neînsemnată şi că îşi are locul său sub veşmântul luminos şi cald al aurei, al astralităţii, al fiinţei Eului.

Şi, atunci când omul a simţit pentru prima dată această trecere de la viziunea omului cu aura sa la viziunea omului actual, neînsemnat, el a încercat să imite prin veşminte ceea ce se vede la om drept aură; astfel încât vechile mode – dacă pot folosi acest cuvânt – sunt, într-un anumit sens, cópii ale elementului auric. Cât despre noile mode, vă pot asigura că ele nu sunt absolut deloc aşa ceva.

Conştienţa lumii suprasensibile a luat forma pe care omul o visează în visele sale haotice. Iar conştienţa karmei doarme complet. Omul ar avea-o dacă partea conştienţei care este lipsită de vise între adormire şi trezire i-ar deveni dintr-o dată conştientă. Atunci ar exista conştienţa karmei.

Astfel, în cursul evoluţiei omenirii, din vremurile pe care le-am caracterizat, pe parcursul a aproximativ zece mii de ani, a avut loc această transformare: omul „ignoră în stare de veghe” spiritualul din lumea fizică – pentru că noi „ignorăm şi în stare de veghe” spiritualul, nu îl „ignorăm numai dormind” –, omul ignoră în stare de veghe spiritualul, ignoră în stare de vis lumea spirituală propriu-zisă şi ignoră în stare de somn karma.

Iar această stare este ceva care a devenit necesar pentru apariţia conştienţei libertăţii, aşa cum am arătat adesea. Dar omenirea trebuie să iasă şi din starea sa actuală.


Putem spune că ceea ce în vechile timpuri era o stare de conştienţă naturală, fireşte, ca de vis – cunoaşterea faptului că există o lume suprasensibilă şi o karmă –, s-a estompat, s-a întunecat treptat şi ceea ce trebuia să ajungă la om despre lumea suprasensibilă a devenit apoi învăţătura Misteriilor, în timp ce în epoca noastră modernă şi materialistă acestea s-au pierdut complet. Dar în cadrul acestei epoci materialiste trebuie să apară din nou posibilitatea de a construi o punte atât spre conştienţa lumii suprasensibile, cât şi înspre conştienţa karmei.

Asta înseamnă, cu alte cuvinte, dacă ne reprezentăm cum, o dată cu zorii care se ridicau în suflet în timpurile străvechi, aceste entităţi în compania cărora se găsea omul de la adormire până la trezire se furişau în arbori, în nori, în munţi şi în stânci, şi cum omul putea atunci să spună în timpul zilei, când mergea spre un asemenea arbore, spre o rocă, spre un izvor: Acolo înăuntru este ferecată prin vrajă o fiinţă spirituală, o fiinţă în compania căreia eu mă aflu în conştienţa mea de somn –, atunci omul, asimilându-şi mai întâi noua cunoaştere iniţiatică, recunoscând, într-un fel, spiritul la contemplarea fiecărei stânci, a fiecărui arbore, a fiecărui nor, a fiecărei stele, a Soarelui şi a Lunii, trebuie să ajungă în conştienţa diurnă, să elibereze din nou fiinţele spirituale cele mai diferite ce sălăşluiesc acolo.

Noi trebuie să ne angajăm astăzi pe această cale şi să ne pregătim pentru ca, întocmai aşa cum pentru vechea omenire, la trezire, se furişa în arbore şi în stâncă fiinţa spirituală cu care omul fusese împreună în timpul nopţii, tot aşa pentru omenirea modernă să se furişeze afară din arbore şi din izvor fiinţa spirituală care este ascunsă în arbore şi izvor. Se poate ajunge la aceasta. Se poate ajunge la aceasta dacă omul abandonează pur şi simplu punctul de vedere preconceput cu care s a obişnuit, cu care s-a familiarizat, pe care astăzi copiii învaţă să-l adopte deja de la grădiniţă, dacă omul abandonează această prejudecată care îl face să creadă că prin raţiunea umană sănătoasă nu ne putem adânci privirea în lumea spirituală. Când iniţiatul vine şi descrie lucrurile care sunt în lumea spirituală şi procesele care au loc în lumea spirituală, chiar dacă astăzi omul încă nu o poate contempla în conştienţa sa obişnuită, dacă el îşi foloseşte raţiunea sa umană liberă de prejudecăţi, atunci această raţiune umană poate fi luminată de ceea ce îi este comunicat despre lumea spirituală. Şi, în orice caz, acesta este pentru oricine primul pas just.

La aceasta se opun, ce-i drept, multe lucruri. Vedeţi dumneavoastră, după una din conferinţele pe care le-am prezentat anul trecut despre contemplarea lumii spirituale a apărut un comentariu binevoitor [ Nota 95 ] într-un jurnal destul de apreciat – ce poate fi numit „binevoitor” şi „apreciat” în raport cu opoziţia violentă care se ridică în prezent împotriva antroposofiei. Ei bine, în această conferinţă eu atrăsesem atenţia şi asupra faptului că nu e nevoie să devenim imediat clarvăzători pentru a şti cu adevărat ceva despre lumea spirituală, că putem înţelege lucrurile pe deplin cu raţiunea noastră umană sănătoasă când clarvăzătorul ne comunică aceste lucruri. Subliniasem foarte ferm acest lucru. Şi omul care a făcut un comentariu absolut binevoitor asupra problemei a scris fraza următoare: El spunea: Steiner vrea să folosească raţiunea umană sănătoasă pentru cunoaşterea lumii suprasensibile. Atâta timp cât această raţiune umană sănătoasă rămâne sănătoasă, aşa spunea omul, ea nu ştie, cu siguranţă, nimic despre o lume suprasensibilă, şi imediat ce ea ştie ceva despre o lume suprasensibilă, ea nu mai este, cu siguranţă, sănătoasă!

Poate că nu am auzit niciodată formulat cu o asemenea sinceritate lăuntrică ceea ce ar trebui să afirme, de fapt, dacă este onest, lăuntric onest, orice om care, sprijinindu-se pe „raţiunea umană sănătoasă”, refuză astăzi cunoaşterea lumii suprasensibile şi care vorbeşte de limitele cunoaşterii în sensul obişnuit; căci el ori trebuie să renunţe la concepţia actuală, ori trebuie să o susţină; orice altă atitudine nu este sinceră lăuntric.

Iniţiatul de astăzi ştie foarte bine să spună cum prin conştienţa cunoscătoare eliberează o fiinţă spirituală din fiecare piatră, cum alte fiinţe spirituale sunt eliberate din plante. Ele ne apar, dacă nu rămânem la percepţia senzorială exterioară. Şi de fiecare dată când ne ducem în natură, când, de exemplu, percepem mai întâi, ieşind din culcuşurile lor de piatră, fiinţele elementare din categoria gnomilor, cele care se ascund peste tot acolo unde natura începe să devină puţin elementară, când ne familiarizăm şi legăm prietenie cu aceste fiinţe elementare, vedem curând în spatele lor, mai ales în spatele fiinţelor elementare ale lumii minerale, nişte entităţi superioare care, în cele din urmă, ne conduc până la prima Ierarhie, până la Serafimi, Heruvimi şi Tronuri.

Iar atunci când sunt practicate exerciţiile pe care eu le-am indicat în cartea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare?, care a fost tradusă în engleză cu titlul «Initiation» [ Nota 96 ], când se fac aceste exerciţii în mod consecvent, cu o mare energie lăuntrică, cu spirit de sacrificiu şi dăruire de sine, atunci propriu-zis, dacă ne cucerim suficient curaj lăuntric, descoperim mai întâi că în anumite grohotişuri minerale speciale de munte, într-o bucată de piatră este ascunsă o întreagă lume de fiinţe elementare. Ele ies de acolo, apar din toate părţile, se dilată şi arată că de fapt nu sunt decât înfăşurate, comprimate în porţiunile lumii elementare. Există asemenea entităţi în primul rând în porţiunile minerale ale naturii, mai ales acolo unde pământul ajunge la stadiul în care „prinde să înverzească” [ Nota 97 ], acolo unde el face o impresie de prospeţime, având acel miros specific de pământ, o aromă pe care o au şi plantele. Când pătrundem în această lume de fiinţe elementare, aceste fiinţe elementare ne pot foarte bine înspăimânta, ne pot îngrozi. Şi aceste fiinţe elementare care apar astfel sunt de o deşteptăciune incredibilă. Când apar astfel gnomii, ieşind din realităţi şi obiecte ale naturii, trebuie să fim destul de modeşti pentru a ne spune: Iată-te aici, biet om prost, şi cât este de deşteaptă această lume elementară! – Şi, fiindcă nu sunt prea mulţi oameni care vor să spună în mod serios acest lucru, fiindcă ei nu vor să spună vreodată că un copil mic care abia s-a născut – dacă îl percepem în mod lăuntric – este mult mai deştept decât cel care a învăţat mult, din acest motiv aceste fiinţe elementare se sustrag, în primă instanţă, privirii oamenilor. Dar când ne putem familiariza cu ele, orizontul se lărgeşte, ca să spunem aşa, şi primul plan pe care îl deschid aceşti gnomi care vă tachinează cu deşteptăciunea şi isteţimea lor se dezvăluie a fi un prim-plan care ne conduce spre un plan ascuns, care ajunge până la prima Ierarhie, până la Serafimi, Heruvimi şi Tronuri.

Şi dacă ne facem conştienţa mai ageră cu ajutorul a ceea ce omenirea a învăţat tocmai datorită ştiinţelor naturii din ultimul secol, atunci putem pătrunde în mod just, după aceea, cu ajutorul exerciţiilor indicate, într-o lume superioară. Iar dacă dobândim astfel, faţă de natură, datorită unei adânciri pline de iubire, o conştienţă care să nu fie contaminată de ceea ce este astăzi ştiinţa recunoscută, şi care are astăzi autoritate, atunci ajungem din nou, în mod treptat, pe baza cunoaşterii iniţiatice, la acea cunoaştere pe care a pierdut-o omenirea.

Cel care ajunge astăzi să vadă în cele din urmă ieşindu-i în întâmpinare din arbori spiritul arborelui, care pentru cei vechi se furişa înăuntru dimineaţa, în momentul revărsatului de zori sufletesc, şi care seara, în momentul crepusculului sufletesc, ţâşnea din nou afară, acela poate aborda omul într-un mod corespunzător şi poate contempla, detaşându-se din omul actual, formele pe care el le-a îmbrăcat în vieţile pământeşti anterioare prin evoluţia karmei. Căci pentru om, această viziune trece în viziunea asupra karmei.

Pentru lumea minerală, unde apar mai întâi gnomii care ne tachinează cu isteţimea lor, viziunea ajunge la contemplarea Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor. (Planşa 4)

Pentru plante, viziunea ajunge la contemplarea entităţilor Exusiai, Dynamis, Kyriotetes.

Pentru animale, atunci când vedem astfel desprinzându-se din ele fiinţa lor spirituală, viziunea ajunge la contemplarea Arhailor, Arhanghelilor, Îngerilor.

Pentru om, ea devine viziune asupra karmei.

În spatele Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor şi în spatele tuturor celorlalte fiinţe ale Ierarhiilor superioare, în spatele tuturor fiinţelor elementare care, ieşind din minerale, ne şochează prin deşteptăciunea lor, care, ieşind din plante, poate ne şochează sau poate nu prin suava lor insistenţă, în spatele a ceea ce ne întâmpină ieşind din animale, în pustiu, uneori cu vehemenţă, cu o ardoare fierbinte, dar şi cu ceea ce ne dă frisoane, în spatele a toate acestea care apar în prim-plan, vedem apărând atunci, impresionantă şi grandioasă, karma. Căci, de fapt, pentru om, în spatele tuturor misterelor Universului se ascunde misterul karmei.

Dacă ne-am pregătit astfel simţirea în mod corespunzător, vom putea trece, în următoarele conferinţe pe care le mai pot prezenta aici, în acest loc, în faţa dumneavoastră, la discutarea unor realităţi karmice individuale. [ Nota 98 ]