Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTĂ ŞI CUNOAŞTEREA ARTEI

GA 271


FRUMOSUL ŞI ARTA

Articol din anul 1898

Am în faţa mea o carte care îmi trezeşte amintiri frumoase. Robert Vischer [ Nota 40 ], fiul celebrului estetician Friedrich Theodor Vischer, a început să publice operele tatălui său. “Frumosul şi arta”, aşa numeşte el cartea pe care a alcătuit-o cu mare osteneală şi grijă, din manuscrisele rămase de la cel decedat şi din notiţele elevilor săi.

În timp ce citesc cartea, în mine se ridică la suprafaţă toate acele reprezentări pe care mi le-am făcut cândva despre esenţa artelor. “Cândva” înseamnă perioada de acum 18-20 de ani. Oamenii de vârsta mea şi-au luat pe atunci lămuriri asupra naturii artelor din lucrările de estetică ale lui Vischer, Weiße, Carrière, Schasler, Lotze şi Zimmermann [ Nota 41 ].

Aceşti oameni au venit din direcţia filosofiei, care a dominat cultura din prima jumătate a secolului nostru. Unii se sprijină pe Hegel, ceilalţi pe Herbart.

Arta era, şi ea, pentru aceşti oameni, o problemă de filosofie.

Goethe, Schiller, Jean Paul [ Nota 42 ] şi-au format şi ei, în felul lor, reprezentări despre esenţa artei. Ei au pornit de la arta însăşi. Şi au spus ce trebuie să gândească omul, atunci când lasă arta să acţioneze asupra lui. Noţiunile lor despre artă erau născute din artă.

Vischer, Carrière, Weiße, Zimmermann, Schasler, ei n-au pornit de la natura vie din imediata lor apropiere. Ei au reflectat la totalitatea fenomenelor lumii. Printre aceste fenomene se numără şi creaţiile activităţii artistice. Aşa cum s-au întrebat care este esenţa luminii, a căldurii, a evoluţiei animale, aşa s-au întrebat şi care este esenţa artei. Punctele lor de plecare au fost acelea ale unor oameni preocupaţi de cunoaştere, nu ale unor naturi înzestrate cu simţire artistică.

Nu vreau să spun, bineînţeles, că unui om cum a fost Fr. Th. Vischer trebuie să-i negăm simţirea artistică în sensul cel mai înalt şi mai pur al cuvântului. Dimpotrivă: legătura sa cu arta este dintre cele mai vii şi mai personale. Dar când vorbeşte despre artă, el vorbeşte în calitate de filosof.

Lumea era pentru Vischer o realizare a spiritului divin. Şi, de aceea, arta este pentru el o redare a spiritului divin în marmură, în linii şi culori, în cuvinte. Cum realizează artistul spiritul divin în materia senzorială? Aceasta a fost pentru Vischer întrebarea fundamentală. La baza tuturor expunerilor sale se află o cultură filosofică matură, de înaltă clasă. Limba pe care o vorbeşte el nu mai e înţelesă azi decât de foarte puţini oameni. Ea a putut fi înţelesă numai de aceia care aveau în ei, drept componentă a culturii lor, gândurile filosofice ale lui Schelling şi Hegel. Numai aceştia puteau avea interes pentru întrebările pe care le punea Vischer, pentru gândurile pe care le comunica.

Astăzi, foarte puţini sunt în stare să citească o carte de Vischer, aşa cum le citeau contemporanii săi. Cât despre oamenii epocii prezente, acolo sunt discutate lucruri care nu-i privesc deloc.

Pentru Vischer, arta era, totuşi, în ultimă instanţă, o chestiune impersonală. Ea se număra printre sarcinile puse în faţa omului de nişte puteri superioare. Ce-i drept, Vischer nu crede într-un Dmnezeu personal. Totuşi, el crede într-un Dumnezeu. Într-o fiinţă spirituală fundamentală, care se manifestă în natură, în istorie, în artă. Această fiinţă fundamentală e situată deasupra omului. Cei mai buni dintre contemporanii noştri au eliminat din gândirea lor această credinţă. Pentru ei, spiritul nu este ceva independent. Pentru ei, spiritul e prezent numai în măsura în care natura are capacitatea de a produce din sine realităţi spirituale. Şi, pentru ei, spiritul cel mai înalt e produs de om, care îl naşte din natura lui. Numai dacă omul creează spiritualul, acesta există. Vischer crede că spiritul există în sine, şi că omul trebuie să-l ia în stăpânire. Cei de astăzi cred: numai lumea naturală există fără om, şi spiritualul e creat abia prin om. De aceea, pentru Vischer, artistul este un om umplut de spiritul divin, care întruchipează în operele sale acest spirit divin. Pentru cei de astăzi, artistul este un om care simte nevoia să constrângă lucrurile şi să le dea amprenta personalităţii sale. Ei nu cred că trebuie să întruchipeze în operele lor un spirit, ei vor să creeze lucruri care să corespundă reprezentărilor lor, fanteziei lor.

Vischer spune: sculptorul imprimă marmurei o formă umană, care nu seamănă cu nici un om existent în mod real, pentru că sculptorul poartă în el, fără să ştie, imaginea, ideea întregii omeniri, arhetipul omului, şi vrea să-l întruchipeze pe acesta. Acest arhetip este divinul din om. Oamenii epocii moderne habar nu au de existenţa unui asemenea arhetip. Ei ştiu numai că în faţa sufletului le apare o formă, când îl privesc pe om, şi că ei vor să realizeze această formă. Ei vor să dea naştere alături de lumea naturală uneia artificiale, pe care le-o insuflă temperamentul lor, fantezia lor. Aceasta este o lume voită de om, nu izvorâtă din spiritul divin.

Oamenii de astăzi nu mai înţeleg când se vorbeşte despre artă ca despre o realizare a divinului, ei nu mai pot înţelege decât că omul simte nevoia să plăsmuiască nişte lucruri conform cu temperamentul său, cu inspiraţia sa.

Cei din epoca modernă vor să vorbească despre artă în mod omenesc; şi nu mai vor să intre pe firul religios al expunerilor lui Vischer.