Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTĂ ŞI CUNOAŞTEREA ARTEI

GA 271


IZVOARELE FANTEZIEI ARTISTICE ŞI IZVOARELE CUNOAŞTERII SUPRASENSIBILE

München, 6 mai 1918
Conferinţa a doua

Oamenii au simţit din cele mai vechi timpuri că există o anumită înrudire sau măcar legătură între impulsul fanteziei artistice, cel al producerii şi savurării operelor de artă, şi cel al cunoaşterii suprasensibile. Cine stă faţă în faţă cu nişte individualităţi artistice constată că în cercuri foarte largi ale lumii creatorilor de artă există o anumită teamă că activitatea de creaţie artistică ar putea fi stânjenită dacă ei s-ar apropia de acea trăire conştientă a lumii suprasensibile din care îşi primeşte impulsurile fantezia artistică, aşa cum căutăm să facem în cadrul cunoaşterii spiritual-ştiinţifice suprasensibile. Pe de altă parte, în cele mai largi cercuri e cunoscut şi faptul că anumite naturi de artist, care se apropie, prin activitatea lor creatoare, de ceea ce pare să-şi proiecteze lumina din lumea suprasensibilă, în momentele în care îşi pun în activitate fantezia creatoare au un fel de clarvedere. Creatorii de basme sau alţi indivizi creatori de artă, care vor să trateze mai mult lucruri care îşi proiectează în lumea fizică lumina din lumea suprasensibilă, ştiu cum apar în faţa ochilor personajele, dar mai ştiu că ele sunt absolut suprasensibile, în aşa fel încât ei au sentimentul că au relaţii cu aceste personaje artistice sau că aceste personaje au relaţii unele cu altele. Dacă rămâne pe deplin trează conştienţa prin care omul se poate smulge în orice moment din mijlocul trăirilor clarvăzătoare care îl năpădesc, ştiinţa spirituală poate vorbi, într-un asemenea caz, de clarvedere. Trebuie să spunem că există unele puncte de atingere între activitatea de creaţie artistică, fantezia artistică, şi conştienţa clarvăzătoare, care e în măsură să se transpună, cunoscând, în lumea spirituală. Totuşi, tocmai în faţa unei concepţii spiritual-ştiinţifice de felul celei pe care o prezentăm noi aici unii se cred obligaţi să sublinieze că artistul nu trebuie să lase să i se răpească spontaneitatea naivă prin ceea ce îşi însuşeşte în mod conştient din lumea spirituală. Asemenea concepţii trec cu vederea esenţialul în ceea ce priveşte raportul dintre fantezia artistică şi perceperea clarvăzătoare a lumii spirituale. Fiindcă aici prin percepţie clarvăzătoare se înţelege acea percepţie care se dezvoltă în mod cu totul independent, prin activitate pur sufletească, independent de instrumentul corporal-fizic. Azi nu îmi pot permite să arăt în ce măsură este posibil ca sufletul să se transpună în lumea spirituală fără a se folosi de instrumentul trupului. Aş vrea doar să spun, anticipând, că pe cercetătorul spiritual antroposof din epoca actuală îl interesează mai mult înrudirea şi legăturile ce pot fi constatate între activitatea artistică şi savurarea veritabilă a operelor artistice, pe de-o parte, şi clarvederea veritabilă, pe de altă parte, decât legătura dintre clarvedere şi stările vizionare, stările anormale care, chiar dacă se caută să li se atribuie numele de clarvedere, sunt legate, totuşi, numai de anumite stări corporale, nu sunt trăiri exclusiv sufleteşti. Pentru a înţelege această înrudire reală dintre fantezia artistică şi clarvedere, e necesar să ne ocupăm de ceea ce le desparte pe acestea două, în sensul cel mai restrâns al cuvântului, şi vom vedea că e vorba de ceva foarte important.

Cine desfăşoară o activitate bazată pe fantezia artistică nu va percepe şi copia în el lumea senzorială exterioară, aşa cum se întâmplă în cazul percepţiei senzoriale şi al reflecţiei obişnuite: El le va modifica, le va idealiza sau cum vom vrea să mai numim acest lucru. Orientarea nu are importanţă. Nu are importanţă că cineva are o concepţie realistă ori idealistă, că e impresionist ori expresionist, dar în orice activitate artistică trăieşte o muncă de transformare a ceea ce de obicei omul doar copiază din realitate. Dar în activitatea de creaţie artistică rămâne viu ceea ce poate fi numit percepere a lumii exterioare. Artistul ţine seama de perceperea lumii exterioare. În această activitate artistică rămâne prezentă imaginea reprezentărilor care se formează în contact cu lumea exterioară şi cu ceea ce, în amintire, în memorie, are legătură cu ea. În subconştientul artistului acţionează mai departe tot ceea ce el a perceput în viaţă, şi cu cât ceea ce s-a depus în suflet, ca trăire, continuă să vibreze mai bine în suflet, ca ecou, cu cât acest ecou va fi mai bogat, cu atât va trăi mai bogat în fantezia artistică  activitatea creatoare a artistului, ca îndreptare a atenţiei personalităţii spre impresiile senzoriale exterioare, spre facultatea de reprezentare şi amintire.  Nu aşa se întâmplă în cazul a ceea ce trăieşte drept clarvedere în acea personalitate care pătrunde prin percepţie suprasensibilă în lumea spirituală. Esenţialul este că omul pătrunde în lumea spirituală numai dacă poate să aducă la tăcere atât percepţia senzorială exterioară, cât şi activitatea de reprezentare, din care se formează facultatea amintirii. În cazul cunoaşterii suprasensibile, amintirea, memoria, facultatea de a avea impresii senzoriale exterioare, trebuie să tacă de tot. E destul de greu să-i faci pe contemporanii noştri să înţeleagă că este posibil ca sufletul uman să fie, într-adevăr, atât de mult fortificat în ceea ce priveşte forţele sale dormitânde, încât să mai existe viaţă sufletească deplin vie după ce a fost reprimată facultatea de a avea reprezentări şi percepţii. De aceea, efortului de a ajunge la cunoaşterea suprasensibilă, dacă e practicat în mod metodic, nu i se poate obiecta că, în cazul acelei clarvederi de care putem dispune după cum vrem, avem de-a face numai cu nişte lumi ce ţin de capacitatea amintirii, care se ridică din subconştient. Esenţialul este că acela care vrea să pătrundă în lumea suprasensibilă în calitate de cercetător spiritual face cunoştinţă cu metoda care îi dă posibilitatea de a exclude atât de total facultatea amintirii, încât sufletul său trăieşte exclusiv în impresii prezente, în care nu se amestecă nici un fel de reminiscenţe venite din subconştient, astfel încât cu ceea ce îşi reprezintă şi trăieşte, sufletul se află într-o lume pe care caută s-o pătrundă în mod conştient, pentru ca nimic să nu-i rămână inconştient.

Dacă ne gândim că unele căutări mistice, aşa-zis teosofice, au un dor după tot felul de trăiri confuze, nebuloase, vom găsi că nu e greu de înţeles faptul că ceea ce este numit aici de noi clarvedere e confundat cu aceste lucruri, şi de către aceia care se cred adepţi. Dar nu acesta este esenţialul; esenţialul este ce se înţelege prin această clarvedere.

Aici putem vedea cât este de diferită, această clarvedere, în principiu, de activitatea de creaţie artistică. Ele au la bază structuri şi dispoziţii sufleteşti diferite; dar acela care caută cunoaşterea suprasensibilă în sensul pe care îl avem noi în vedere aici, va avea experienţe deosebite cu arta.

Mai întâi – o experienţă cardinală. Nimeni nu poate fi cercetător spiritual de dimineaţa până seara. Contemplarea în lumea spirituală e legată de anumit momente; cunoaştem începutul şi sfârşitul stării în care sufletul pătrunde în lumea spirituală. În această stare, sufletul e capabil să facă abstracţie total, prin proprie putere, de orice impresie a simţurilor exterioare, în aşa fel încât din toate acestea – simţurile exterioare văd culori, aud sunete – nu mai rămâne nimic. Tocmai din această îndreptare a privirii spre nimic se naşte percepţia lumii spirituale. Aş zice: Văzătorul poate să stingă tot ceea ce năvăleşte spre el din lumea exterioară, tot ceea ce se ridică în conştienţa sufletului, venind de la facultatea de amintire obişnuită, dar el nu poate să stingă, nici când se transpune în această stare, anumite impresii provenite de la operele artistice care izvorăsc cu adevărat din fantezia creatoare. Nu vreau să spun că, în asemenea stări, văzătorul are în faţa operelor artistice aceleaşi impresii pe care le are cel lipsit de clarvedere. Pe acestea le are în momentele când nu e clarvăzător. Dar în momentele de clarvedere, el are posibilitatea de a stinge complet impresiile senzoriale, amintirile legate de lumea exterioară, dar nu pe acelea legate de o operă artistică în faţa căreia se află.

Sunt experienţe care se diferenţiază în specificul lor. Se dovedeşte că văzătorul are anumite trăiri în legătură cu diferitele arte. Tocmai în aspectele de detaliu ale efectului, cuvinte cum e cuvântul “artă” îşi pierd sensul obişnuit. Fiecare artă devine, din punctul de vedere al cunoaşterii suprasensibile, o sferă în sine. Arhitectura devine altceva decât muzica, pictura ş.a.m.d. Ca să ne formăm o privire de ansamblu asupra a ceea ce este experienţa clarvăzătoare în raport cu arta, e necesar să atragem atenţia asupra faptului că aici se impune întrebarea: Dacă văzătorul trebuie să reprime influenţele venite din lumea exterioară, ca şi ceea ce ţine de facultatea amintirii, ce-i mai rămâne?

În suflet trăieşte ceva din cele trei activităţi sufleteşti amintite în psihologie, care sunt prezente întotdeauna în sufletul uman. Activitatea de reprezentare şi cea de percepţie nu sunt prezente, sunt prezente însă simţirea şi voinţa, dar într-un cu totul alt mod decât în viaţa obişnuită. Căci nu avem voie să confundăm cunoaşterea suprasensibilă cu acea contopire nebuloasă, bazată pe simţire, cu lumea spirituală, pe care trebuie s-o desemnăm drept mistică. Trebuie să ne fie clar că, deşi răsare din simţire şi voinţă, cunoaşterea suprasensibilă este altceva decât simţire şi voinţă. Pentru cunoaşterea clarvăzătoare, simţirea şi voinţa trebuie să umple sufletul într-o asemenea măsură, încât acest suflet să fie absolut liniştit şi întreg restul fiinţei să se afle într-o stare de linişte perfectă. Trebuie să apară o stare în care omul nu se află de obicei, când simte şi voieşte: Simţirea şi voinţa trebuie să se dezvolte întoarse cu totul spre interior. Impulsurile de voinţă se dezvoltă în mod obişnuit prin manifestări îndreptate spre exterior; în starea de clarvedere nu e voie să apară nici un fel de manifestări îndreptate spre exterior. Practicile dervişilor şi alte lucruri asemănătoare sunt diametral opuse cunoaşterii lumii spirituale.

Prin faptul că simţirea şi voinţa se dezvoltă spre interior, din ele răsare o activitate sufletească luminoasă, precis conturată. Răsare o activitate a sufletului căreia îi sunt asemănătoare gândurile. Imaginea unui gând obişnuit este ceva palid, care şi-a pierdut culoarea. Pentru văzător, din simţire şi voinţă răsare o realitate concretă, care nu e însă mai puţin clar îmbibată de realitate decât gândirea obişnuită.

Tocmai pe baza experienţelor făcute cu arta putem caracteriza ceea ce trăieşte văzătorul în fiecare dintre facultăţile sale sufleteşti. Dacă încearcă să se transpună în formele arhitecturale şi în raporturile de mărime numerice, în ceea ce proiectează arhitectul în clădirile sale, văzătorul se simte înrudit cu aceste raporturi numerice şi cu aceste armonii ale arhitecturii, adică tocmai cu ceea ce se dezvoltă în el drept o cu totul altă gândire, diferită de gândirea cu caracter de umbră pe care o avem în viaţa obişnuită. Am putea spune: Clarvăzătorul dezvoltă o gândire nouă, care nu e înrudită cu nimic atât de mult cum este cu formele în care gândeşte arhitectul şi pe care el le plăsmuieşte. Gândirea care domneşte în viaţa obişnuită nu are nimic comun cu clarvederea adevărată. Gândirea care apare în cazul clarvederii include spaţiul în trăirea ei creatoare. Văzătorul ştie el pătrunde, cu aceste forme, care sunt nişte forme de gânduri vii, în realitatea suprasensibilă, aflată în dosul lumii senzoriale, dar el trebuie să dezvolte această gândire care se manifestă în forme spaţiale. Văzătorul simte că în tot ceea ce se manifestă prin armoniile formelor şi ale numerelor acţionează o voinţă şi nişte sentimente emoţionale. El învaţă să recunoască forţele lumii în asemenea formaţiuni bazate pe raporturi cantitative şi numerice, de felul celor care trăiesc în gândirea lui. De aceea, el se simte înrudit în gândirea lui cu ceea ce creează arhitectul. Dintr-un anumit punct de vedere, când în el se aprinde o nouă viaţă de gândire – nu aceea a conştienţei obişnuite – văzătorul se simte înrudit cu ceea ce creează în formele lor arhitectul şi sculptorul. Pentru cunoaşterea suprasensibilă se naşte o viaţă intelectuală obiectual-concretă, care gândeşte în forme spaţiale, în forme care se încovoaie, care îşi dau formă prin viaţa lor proprie. Sunt nişte forme de gândire prin care sufletul văzătorului se cufundă în realitatea spirituală; pe acestea el le simte înrudite cu ceea ce trăieşte în formele create de sculptor. Putem caracteriza gândirea şi noua simţire a văzătorului dacă studiem trăirile avute de el în legătură cu arhitectura şi sculptura.

Cu totul altfel sunt trăirile văzătorului în raport cu muzica şi cu poezia. El îşi poate crea o legătură cu muzica numai dacă pătrunde şi mai departe decât în sfera descrisă adineaori. E adevărat, în primă instanţă, din simţirea şi voinţa întoarse spre interior se dezvoltă o nouă viaţă intelectuală spirituală. Aceasta îi dă posibilitatea de a pătrunde în lumea spirituală, prin faptul că are următoarea trăire: el pătrunde acolo numai cu sufletul; acesta nu se foloseşte de nici un organ trupesc. Vine apoi treapta următoare. Am pătrunde în lumea spirituală doar în mod incomplet dacă n-am înainta până la treapta următoare. Ea constă în faptul că nu dezvoltăm doar această viaţă intelectuală spirituală, ci că devenim conştienţi de existenţa noastră în afara trupului, în realitatea spirituală, exact la fel cum devenim conştienţi aici că ne aflăm în lumea fizică, sprijiniţi cu amândouă picioarele pe sol, apucând obiectele cu mâna ş.a.m.d. Când începem să ne ştim astfel în lumea spirituală şi să gândim şi să simţim în felul descris adineaori, ajungem să dezvoltăm o nouă simţire şi voinţă, mai profunde, dar o voinţă în lumea spirituală, care nu se exprimă în lumea senzorială. Abia când ajungem să ne percepem în această voinţă, putem avea anumite experienţe cu muzica şi cu creaţia literară.

Aici se vede că trăirile pe care le avem cu muzica în lumea suprasensibilă sunt înrudite mai ales cu noua simţire emoţională, pe care o trăim în afara trupului. În starea de clarvedere, omul trăieşte muzica altfel decât în conştienţa obişnuită: ea e trăită în aşa fel încât omul se simte una cu fiecare sunet în parte, cu fiecare melodie, el trăieşte cu sufletul lui în acea viaţă sunătoare, tălăzuitoare. Sufletul e total unit cu sunetele, parcă e revărsat în valurile de sunete. Şi îmi este îngăduit să spun că nu ne putem forma o imagine precisă, concretă, despre Afrodita ieşind din spuma mării, decât observând cum trăieşte sufletul uman în elementul muzicii şi cum se înalţă din el, când se percepe pe sine în stare de clarvedere.

Şi la fel cum această Afrodită, ieşind la suprafaţă din apa mării, ar fi înconjurată de creaturile aerului, care ar zbura în jurul ei drept solii a ceea ce este viu în spaţiu, tot aşa, pentru văzător, muzicii i se alătură poezia. Prin faptul că se simte cu sufletul lui, ieşit parcă din valurile muzicii, şi totuşi în interiorul acesteia, prin faptul că se simte una cu muzica, pentru văzător, muzicii i se alătură elementul poeziei. Pe acesta îl trăieşte într-o formă intensă. Ceea ce trăieşte el, depinde de gradul pe care l-a atins în dezvoltarea clarvederii. Cu arta scrisului e ciudat. Poetul exprimă, cu ajutorul vorbirii sau al altor mijloace proprii artei literare, ceea ce se apropie pentru facultatea clarvăzătoare din sfera creaţiei literare. Un personaj dramatic, de exemplu, pe care poetul îl creează, pe care îl pune să rostească doar câteva cuvinte, se plăsmuieşte din aceste câteva cuvinte, devenind imaginaţiunea închegată a unei personalităţi umane. Acesta e motivul pentru care tot ceea ce, în poezie, este ireal, frază goală, tot ceea ce nu izvorăşte din forţa creatoare, ci e contrafăcut, devine extrem de penibil pentru văzător: În ceea ce nu este poezie, dar vrea să plăsmuiască ceva prin simplă frazeologie, el vede caricatura schimonosită. Dacă ceea ce e de natură plastic-sculpturală se transformă pentru el în viaţă intelectuală spirituală, ceea ce e de natură poetică se transpune în forme plastice şi concrete, pe care el trebuie să le privească. El priveşte ceea ce este adevărat, ceea ce e format pe baza adevăratelor legi creatoare, din care creează natura, şi le separă pe acestea în mod riguros de ceea ce e creat pe baza simplei închipuiri umane, pentru că cineva vrea să scrie, chiar dacă nu e unit în fantezia lui cu forţele creatoare ale universului. Aşa sunt trăirile care pornesc de la arta literară şi de la muzică.

Pictura e trăită de către cunoaşterea suprasensibilă într-un mod specific. Ea e ceva unic pentru cunoaşterea suprasensibilă. Şi pentru că văzătorul – voi folosi o comparaţie banală – e nevoit să-şi concretizeze reprezentarea, la fel ca şi geometrul, care aşterne pe hârtie, cu ajutorul liniilor şi al compasului, lucrurile pe care ar putea să le aibă în simpla reprezentare, pentru a le vedea în mod concret, şi văzătorul e nevoit să transpună într-o lume plăsmuită, având densitate concretă, trăirea lumii spirituale, ceea ce trăieşte el ca realităţi lipsite de contur, de chip. Aceasta se întâmplă prin faptul că ceea ce trăieşte văzătorul în acest fel e trăit de el în sensul că îşi transpune trăirea în percepţie interioară, în imaginaţiune, şi o umple, dacă pot spune astfel, cu materie sufletească. El face aceasta în aşa fel încât creează, aş zice, într-o stare interioară, creatoare, clarvăzătoare, reversul picturii. Pictorul îşi formează fantezia bazându-se, cu forţele plăsmuitoare interioare, pe percepţia senzorială, pe care o trăieşte aşa cum are nevoie de ea. El ajunge dinspre afară în interior până acolo unde transformă ceea ce trăieşte în spaţiu în aşa fel încât acţionează drept linii, forme, culori. El aduce toate acestea până la percepţia de suprafaţă a picturii. Văzătorul vine din direcţia opusă. El densifică ceea ce există în activitatea sa văzătoare până la nivelul colorării sufleteşti; el îmbibă de culori, ilustrând parcă lăuntric, ceea ce de obicei e incolor, el formează imaginaţiuni. Trebuie numai să ne reprezentăm în mod just că ceea ce pictorul aduce dintr-o direcţie, vine din direcţia opusă drept ceea ce creează văzătorul dinspre interior în afară.

Ca să vă puteţi reprezenta aceste lucruri, citiţi expunerea noţiunilor elementare din ultimele capitole ale cărţii “Teoria culorilor” de Goethe, în legătură cu acţiunea moral-sensibilă a culorilor, acolo unde el spune că fiecare culoare declanşează o anumită stare sufletească. Văzătorul ajunge la urmă la această stare sufletească, el tincturează cu ea ceea ce altfel ar fi lipsit de contur, de imagine şi de culoare. Dacă văzătorul vorbeşte de aură şi de alte lucruri asemănătoare, şi pomeneşte de culori care există în percepţiile sale vizuale, trebuie să ne fie clar că el colorează ceea ce trăieşte în interior în legătură cu aceste stări afective. Dacă văzătorul spune că ceea ce vede este roşu, atunci el are aceeaşi trăire pe care o are omul de obicei în contact cu roşul; trăirea este aproape aceeaşi ca şi în cazul în care vedem culoarea roşie, dar este o trăire spirituală.

Ceea ce vede văzătorul şi ceea ce aşterne pe pânză pictorul este unul şi acelaşi lucru, dar privit din două direcţii diferite. Aşa se întâlneşte văzătorul cu pictorul. Această întâlnire e o trăire remarcabilă, importantă. Ea ne permite să vedem că pictura este o varietate deosebită a cunoaşterii suprasensibile. Acest lucru se vede mai ales în cazul unui fenomen care trebuie să devină pentru orice suflet o problemă specială: în cazul incarnatului, al culorii pe care o are carnea umană, care, pentru cel ce vrea să pătrunde lăuntric în aceste lucruri, are ceva pe cât de misterios, pe atât de minunat, care ne permite să privim în nişte corelaţii adânci ale naturii şi ale spiritului. Acest incarnat e trăit de văzător într-un mod deosebit. Aş vrea să atrag aici atenţia asupra unui aspect.

Când se vorbeşte despre văzător, despre clarvedere, oamenii cred că e vorba de ceva ce posedă numai câţiva oameni suciţi, ceva situat cu totul în afara vieţii. Dar nu este aşa. Clarvederea serioasă există mereu în viaţă. Noi nici n-am putea să ne situăm în viaţă, dacă n-am fi fiecare clarvăzători pentru anumite lucruri. E foarte important faptul că un clarvăzător care poate fi luat în serios nu spune niciodată ceva situat în afara vieţii, ci numai lucruri care sunt, într-o anumită direcţie, o ridicare a vieţii pe o treaptă superioară. Când suntem clarvăzători în viaţa de toate zilele? Suntem clarvăzători într-un caz care astăzi e înţeles greşit, fiindcă pe baza concepţiei materialiste s-au format tot soiul de fantasmagorii în legătură cu felul în care percepem eul altuia, când ne aflăm în faţa unui trup străin de al nostru. Există deja astăzi oameni care spun: Percepem eul unui alt om numai printr-o deducţie făcută de suflet în subconştient. Noi vedem ovalul feţei, celelalte linii ale formei umane, culoarea tenului său, forma ochilor, şi ne-am obişnuit ca, dacă vedem o formă trupească de acest fel, să avem sentimentul că stăm în faţa unui om, de aceea tragem prin analogie concluzia că ceea ce există sub o asemenea formă ascunde în sine şi un om. – Dar nu este aşa; ne-o spune cunoaşterea suprasensibilă. Ceea ce ne apare la un om, drept formă umană, şi drept culori, este un fel de percepţie, ca percepţia culorii şi a formei unui cristal. Culoarea, forma şi suprafaţa cristalului ni se impun drept ele înseşi. Suprafaţa, coloritul formei umane se autosuspendă, se fac, vorbind la modul ideal, transparente. Percepţia senzorială pe care o avem privind un alt om se stinge în mod spiritual: Noi percepem celălalt suflet în mod direct. E o transpunere directă în sufletul celălalt, un proces misterios, minunat, din suflet, când noi stăm faţă în faţă cu omul celălalt, în propria noastră fiinţă umană. Aici are loc o ieşire reală a sufletului, o trecere spre celălalt. Aceasta este o clarvedere, care există în viaţă peste tot şi întotdeauna. Acest fel de clarvedere e strâns legat de misterul incarnatului. Acest lucru e perceput de văzător, când el se înalţă la cea mai grea dintre problemele clarvederii: a percepe incarnatul prin clarvedere. Pentru percepţia obişnuită, incarnatul are ceva liniştit, static, pentru văzător el devine ceva mişcat în sine. Văzătorul nu percepe incarnatul ca pe ceva gata-făcut, ci îl percepe ca pe o stare de mijloc între altele două. Dacă văzătorul se concentrează asupra culorilor umane, el percepe o permanentă oscilare a omului între tendinţa de a păli şi aceea de a se înroşi, o înroşire superioară faţă de înroşirea obişnuită, care pentru văzător devine un fel de emanare calorică. Sunt cele două stări-limită între care pendulează coloritul omului şi între care, la mijloc, se află incarnatul. Pentru văzător, aceasta devine o vibrare încoace şi încolo. Din paloarea pe care o ia chipul unui om, văzătorul înţelege cum este acel om în interior, ca simţire şi intelect, iar din înroşirea lui îşi dă seama cum este acel om, ca entitate a impulsurilor de voinţă, în raport cu lumea exterioară. Vibrează aici ceea ce este în cel mai înalt grad, în interior, caracterul omului.

Nu avem voie să ne reprezentăm că vederea superioară înseamnă că “evoluăm” şi că pe urmă îi vedem pe toţi oamenii şi toate lucrurile sub aspect spiritual. Calea ce duce în lumea spirituală este o cale complexă, cu multe aspecte. Sesizarea fiinţei interioare a unui alt om are drept problemă principală trăirea incarnatului.

Vedeţi, aşadar, că văzătorul face, în contact cu artele, cele mai diverse experienţe. Ceea ce vreau să spun aici se mai nuanţează puţin printr-un fenomen care este în măsură să atragă atenţia asupra felului cum se situează clarvederea în viaţă: raportul dintre clarvedere şi vorbirea umană.

De fapt, vorbirea nu e ceva unitar, ea trăieşte în trei sfere diferite. În primul rând, avem o stare a vorbirii care ne face să privim vorbirea drept instrument pentru comunicarea dintre oameni şi în cadrul ştiinţei. Putem numi paradoxal ceea ce simte aici văzătorul, dar e o trăire reală: Văzătorul resimte acest mod de a folosi vorbirea drept mijloc de comunicare şi exprimare al ştiinţei obişnuite, bazate pe intelect, ca pe un fel de coborâre a vorbirii, ba chiar ca pe un fel de degradare a ei până la nivelul a ceea ce ea nu este, în natura ei cea mai lăuntrică. Clarvederea ajunge la o altă concepţie. Vorbirea este acel instrument prin care o grupare etnică trăieşte în comunitate. Privit în mod just, ceea ce trăieşte în vorbire, cu diferitele ei forme, cu nuanţele sunetelor ş.a.m.d., este ceva de natură artistică. Vorbirea, ca mijloc de expresie a grupării etnice, este artă, şi felul cum se creează în cadrul vorbirii este o activitate de creaţie artistică a întregului popor care vorbeşte această limbă.

Prin folosirea limbii ca mijloc de comunicare cotidian, ea este degradată. Cine are un simţ care îi spune ce trăieşte în vorbire şi se revelează în subconştientul nostru ştie că elementul creator al vorbirii e înrudit cu poezia, cu arta, în general. Cine are în el o vână artistică are o senzaţie neplăcută atunci când vorbirea e coborâtă în mod inutil în sfera cumunicării obişnuite. Christian Morgenstern avea această vână artistică. El nu s-a temut să clădească puntea de legătură între artă şi clarvedere, el nu avea convingerea că ne pierdem spontaneitatea artistică dacă pătrundem în lumea spirituală; el simţea că poetul din el e înrudit cu sculptura, cu arhitectura. El, care exprimă ceea ce simte faţă de vorbire, caracterizând flecăreala drept abuz care se face cu darul vorbirii, spune: “Orice flecăreală are la bază nesiguranţa în ceea ce priveşte sensul şi valoarea cuvântului izolat. Pentru flecar, cuvântul este ceva confuz, nebulos. Dar şi ea i-o plăteşte cu vârf şi îndesat: ‘nebulosului’, ‘confuzului’.” Trebuie să poţi percepe – ca să simţi ca el – ceea ce simţea Morgenstern drept element creator al vorbirii: faptul că acolo unde vorbirea în proză devine mijloc de comunicare are loc degradarea ei pe treapta de simplu scop.

În al treilea rând, pentru trăirea văzătorului în legătură cu limba intră în considerare ceea ce trăieşte el în lumea spirituală. Ceea ce priveşte el, nu e privit în cuvinte, nu se exprimă în mod direct prin cuvinte. Astfel, văzătorului îi vine greu să se facă înţeles de lumea exterioară, din cauză că majoritatea oamenilor gândesc teoretic şi, din punctul de vedere al conţinutului, în cuvinte, şi nu îşi pot imagina o viaţă a sufletului situată dincolo de cuvinte. Din acest motiv, cel ce trăieşte în mod afectiv lumea spirituală simte o anumită constrângere când se pune problema să îşi toarne trăirile în vorbirea deja formată. Dar, prin faptul că reduce la tăcere ceea ce trăieşte de obicei în vorbire – facultatea de reprezentare şi de amintire –, el poate să pună în mişcare în interiorul propriei sale fiinţe forţele creatoare de limbă înseşi, acele forţe creatoare care au lucrat la dezvoltarea omenirii atunci când s-a născut vorbirea. Văzătorul trebuie să se transpună în dispoziţia sufletească în care s-a născut vorbirea, el trebuie să dezvolte dubla activitate de a modela în interior realităţile spirituale pe care le vede şi de a se cufunda în spiritul limbii, în aşa fel încât să le poată uni pe amândouă. De aceea este atât de important să ne dăm seama că trebuie să înţelegem cuvintele văzătorului altfel decât celelalte cuvinte. Prin faptul că văzătorul îşi comunică trăirile, el trebuie să se folosească de limbă, dar în aşa fel încât să facă să se nască din nou ceea ce, în limbă, desfăşoară o activitate creatoare, prin faptul că se cufundă în forţele plăsmuitoare ale limbii. Devine astfel important ca el să modeleze cuvântul rostit, accentuând anumite lucruri mai mult, pe altele mai puţin, spunând anumite lucruri la început, altele mai târziu sau punând ceva la o parte, ilustrând. Cel care vrea să toarne în vorbire nişte adevăruri spirituale are nevoie de o tehnică specială, dacă vrea să exprime ceea ce trăieşte lăuntric în el. De aceea, văzătorul are nevoie ca auditorii lui să ia seama la cum-ul exprimării sale, nu numai la ceea ce spune el. Esenţial este faptul că el modelează mai întâi, esenţial este felul cum spune el lucrurile, mai ales cele referitoare la lumea spirituală, nu este esenţial doar ceea ce spune el. Văzătorul e atât de greu înţeles din cauză că acest lucru e luat prea puţin în considerare, şi pentru că oamenii, auzind cuvintele, îşi amintesc ce înseamnă ele de obicei. El e nevoit – toate acestea sunt numai relative – să devină un creator de limbă, pentru a exprima suprasensibilul prin felul cum se exprimă. Va deveni din ce în ce mai necesar ca oamenii să înţeleagă acest lucru: Din tot ceea ce spune văzătorul, nu este esenţial conţinutul, important este că prin felul cum se exprimă el, noi avem impresia vie că vorbeşte din lumea spirituală. Aşa că vorbirea însăşi este deja în viaţa obişnuită un element artistic. Şi faţă de vorbire văzătorul are o relaţie deosebită.

Acum, ia naştere întrebarea: Ce stă la baza faptului că există asemenea legături între văzător şi artist? De ce văzătorul nu poate face abstracţie de impresia pe care o are în faţa unei opere de artă? – Cauza este aceea că în opera de artă apare ceva înrudit cu cunoaşterea suprasensibilă, numai că într-un alt veşmânt. Cauza este că viaţa interioară umană e mult mai complexă decât poate să-şi imagineze ştiinţa actuală.

Aş vrea să prezint această problemă dintr-o altă direcţie – în acest sens, în orice caz, se spun lucruri aparent ştiinţifice –, care atrage atenţia asupra a ceva ce trebuie să se dezvolte din ce în ce mai mult, pentru a construi puntea de legătură între modul obişnuit de a percepe realitatea, pe de-o parte, şi trăirea în fantezia artistică şi în cunoaşterea suprasensibilă, pe de altă parte. Vreau să pun întrebarea: Ce stă la baza faptului că un compozitor creează din interiorul lui ceea ce trăieşte în sunetele creaţiilor sale? – Aici trebuie să ne fie clar că ceea ce e numit de obicei autocunoaştere este încă ceva foarte abstract. Până şi ceea ce îşi imaginează aici misticii sau teosofii cei nebuloşi e ceva foarte abstract. Dacă cineva crede că trăieşte divinul din sufletul său, pentru clarvederea reală, concretă, trăirea lui este ceva cu totul neclar, nebulos.  Devine clar un lucru: faptul că omul are, pe de-o parte, trăirea sa interioară, gândurile, sentimentele, impulsurile sale de voinţă; el se poate adânci în toate acestea şi poate spune că ceea ce face este mistică, filosofie, ştiinţă. Dar dacă învăţăm să cunoaştem viul, ştim: Toate acestea sunt prea rarefiate, prea inconsistente, chiar dacă oamenii respectivi caută să le densifice în interiorul lor. Chiar şi cu mistica cea mai intens practicată, omul pluteşte mereu pe deasupra realităţii, nu se poate apropia de realitatea adevărată, el trăieşte numai nişte cópii interioare ale realităţii, nişte efecte ale acesteia şi el nu trăieşte realitatea nici prin studierea obişnuită a naturii, stând faţă în faţă cu procesele materiale.

E adevărat ceea ce spune Du Bois-Reymond: prin studierea naturii nu vom putea ajunge niciodată să înţelegem ceea ce bântuie prin spaţiu. – Când cercetătorul ştiinţific vorbeşte despre o materie care există în spaţiu – aceasta nu se dezvăluie mijloacelor prin care noi căutăm să scrutăm realitatea. Pentru conştienţa obişnuită, situaţia rămâne următoarea: avem, pe de-o parte, viaţa interioară, care nu ajunge până la realitate, avem, pe de altă parte, realitatea exterioară, care nu se dezvăluie vieţii interioare. Între ele se cască o prăpastie. Această prăpastie, pe care omul trebuie să o cunoască, este o piedică în calea cunoaşterii umane. Şi ea nu poate fi depăşită pe nici o altă cale decât prin faptul că în suflet se dezvoltă o clarvedere suprasensibilă, o clarvedere de felul celei la care m-am referit astăzi, în legătura ei cu arta.

Dacă se dezvoltă această clarvedere, noi intrăm într-un raport exterior cu noi înşine şi cu realitatea materială care există sub formă de trup. Trupul devine ceva nou, nu rămâne acel ceva friabil, care nu se dezvăluie vieţii interioare. Viaţa interioară nu rămâne ceva care pluteşte pe deasupra realităţii, ci ea se impregnează, se pătrunde în propria sa corporalitate cu ceea ce duce în trup o existenţă materială. Dar orice existenţă materială conţine existenţă spirituală.

Să încercăm să aducem în faţa ochilor acest lucru, pornind de la arta muzicii. În timp ce omul dezvoltă reprezentări muzicale sau de altă natură, şi le percepe în starea de conştienţă obişnuită, în interiorul corporalităţii sale au loc nişte procese complicate. El nu ştie nimic despre acestea, dar ele au loc. Conştienţa clarvăzătoare înaintează până la această trăire corporală interioară complicată, minunată. Când expirăm, lichidul cranian, în care e adăpostit de obicei creierul, se varsă în sacul măduvei spinării, coboară spre partea de jos a organismului în regiunea abdominală, când inspirăm totul e împins în sus. Ia naştere un ritm minunat, care însoţeşte tot ceea ce noi ne reprezentăm şi percepem. Această respiraţie, această activitate plastică în ritmicitatea ei intră şi iese din creier. Are loc un proces care pătrunde în trăirea umană. E ceva care se petrece în subconştient şi despre care sufletul ştie. Fiziologia şi biologia de astăzi sunt încă aproape cu totul neştiutoare în privinţa acestor lucruri; dar din ele ia naştere o ştiinţă vastă.

În nişte vremuri care nu mai pot fi ale noastre, oamenii erau nevoiţi să caute viaţa spirituală într-un alt mod. Dar a trecut timpul în care ştiinţa spirituală să fie căutată pe o cale oriental-indiană; această cale poate fi studiată ulterior, dar dă cu totul greş cel ce crede că trebuie să ne întoarcem la metodele indienilor. Aşa ceva nu este pentru epoca noastră, aşa ceva ar duce omenirea pe căi greşite. Metodele noastre sunt mult mai intelectuale, dar putem vedea, studiind indianismul, ce voia calea urmată de el. O mare parte din educaţia spirituală, care ducea la cunoaşterea superioară, consta la indieni într-o desfăşurare ordonată ritmic a respiraţiei: ei voiau să regleze procesul respirator. Comparaţi ceea ce se căuta atunci cu ceea ce am spus adineaori, şi veţi afla că discipolul căii yoga voia să afle în interiorul lui, prin perceperea interioară a căii respiratorii, ceea ce am descris mai înainte. Indianul afla acest lucru prin faptul că se străduia să simtă procesul respirator, care se tălăzuieşte în sus şi în jos.

Metodele noastre sunt altele. Cine urmăreşte această problemă cu înţelegere, va constata că noi nu mai trebuie să ne transpunem în organism pe o asemenea cale fizică, noi trebuie să ne străduim să percepem în mod meditativ, pornind de la gândirea intelectuală, ceea ce se revarsă în jos, iar prin exerciţii de voinţă, ceea ce se îndreaptă în sus, şi să încercăm în acest fel să ne opunem curentului cu viaţa noastră sufletească şi să-l percepem, în timp ce el urcă şi coboară.

Pe aceasta se bazează un anumit progres din evoluţia omenirii. E un lucru despre care ştiinţa şi conştienţa cotidiană nu ştiu nimic, dar sufletul ştie, în adâncurile lui. Ceea ce sufletul trăieşte şi ştie astfel poate fi făcut să urce în conştienţă în nişte condiţii speciale. Şi acestea pot fi făcute să urce dacă omul respectiv este o natură artistică din punct de vedere muzical. Cum se întâmplă aceasta? – În starea umană obişnuită, pe care am putea s-o numim şi starea cetăţeanului de condiţie mijlocie, starea omului de rând, avem o legătură puternică între spiritual- sufletesc şi corporal-fizic. Spiritual-sufletescul e puternic legat de procesele descrise adineaori. Dacă echilibrul este unul labil, dacă spiritual-sufletescul se desprinde de corporalitate, atunci această structură, care are la bază un destin lăuntric, este muzicală sau receptivă la muzică. Pe raportul labil amintit se bazează talentul artistic deosebit şi în alte domenii. Cine are acest talent este în stare să scoată la suprafaţă ceea ce de obicei are loc numai jos, în suflet – în adâncurile sufletului noi toţi suntem nişte muzicieni. Ceea ce are loc aici nu poate fi scos la suprafaţă de cel aflat într-un echilibru stabil: El nu este artist. Cine se află într-un echilibru labil – acum, omul de ştiinţă filistin ar putea vorbi de un fenomen degenerativ –, cine se află într-un echilibru labil între suflet şi trup, scoate într-o mai mare măsură la suprafaţă, într-un mod mai clar sau mai obscur, ceea ce are loc în ritmul interior şi îi dă formă cu ajutorul materialului sonor. Dacă observăm curentul valurilor nervoase ce merg de jos în sus, în direcţia crierului, vom întâlni mai întâi ceea ce am caracterizat drept element muzical. Felul cum nervul optic se ramifică în ochi, fiind în legătură cu nişte vase de sânge, rămâne încă în subconştient. Aici are loc un fenomen care e anihilat când omul se află în faţa naturii exterioare. Când se află în faţa naturii senzoriale exterioare, impresia exterioară se şterge. Dar în interacţiunea dintre valurile nervoase şi procesele senzoriale a existat întotdeauna un poet; aici, în fiecare om trăieşte un poet. Şi, după cum este echilibrul dintre suflet şi trup, ceea ce are loc aici rămâne jos, sau e luat sus şi transpus în veşmântul creaţiei lterare.

Să mai privim o dată procesul de radiere, valul care izbeşte în jos, care se ciocneşte de ramificaţia valului sanguin. Aici se exprimă o situare a propriului nostru echilibru în echilibrul lumii înconjurătoare. Aici e deosebit de puternică trăirea subconştientă pe care o are omul când trece de la starea de copil ce se târăşte pe jos la starea de echilibru în poziţie verticală. E o trăire inconştientă colosală. Faptul că noi avem acest lucru, care la maimuţă există numai sub o formă caricaturală, şi care devine important pentru om: faptul că linia ce trece prin centrul corpului coincide cu linia centrului de greutate, este o trăire interioară colosală. Aici, omul trăieşte în mod inconştient raportul arhitectural-plastic. Prin faptul că valul nervos se întâlneşte în partea de sus cu curentul sanguin, omul trăieşte în mod inconştient arhitectura, ceea ce ţine de sculptură, şi acestea sunt scoase mai mult sau mai puţin la suprafaţă şi modelate, datorită unor raporturi labile sau stabile.

Pictura şi ceea ce se exprimă prin ea e trăită lăuntric acolo unde se întâlnesc valul nervos şi valul sanguin. Procesul artistic este conştient, dar impulsurile sunt inconştiente. Clarvăzătorul se cufundă în mod conştient în impulsul care stă la baza fanteziei artistice, ca impuls, ca trăire interioară, care nu poate fi caracterizată doar aşa, în mod abstract, cum se face în zilele noastre, ci într-un mod atât de concret, încât regăsim fiecare fază în configuraţia propriului trup. Vremurile vechi au simţit în mod just că, în ceea ce priveşte arhitectura, fiecare formă, fiecare măsură există în felul cum se situează omul însuşi în lumea exterioară. Arhitectura antică izvorăşte dintr-un alt mod de a simţi aceste raporturi cantitative decât cea gotică, dar amândouă izvorăsc din perceperea raporturilor de echilibru proprii şi a celor din Macrocosmos. Ne dăm seama aici că omul este, în ceea ce priveşte alcătuirea propriei sale fiinţe, o copie a Macrocosmosului. De aceea, trupul a fost numit templul sufletului. În asemenea expresii zace mult adevăr. Astfel, se poate spune: De fapt, izvoarele din care îşi scoate forţa creatoare un artist care poate fi luat în serios şi care este în legătură cu realitatea sunt aceleaşi izvoare din care îşi scoate forţa văzătorul, căruia însă îi apare în conştienţă ceea ce, în efectul său, trebuie să rămână un impuls, pe când, dacă impulsul rămâne în subconştient, el scoate la suprafaţă ceea ce este făcut vizibil de către artist.

De aici se vede că în trăirea umană aceste domenii sunt strict separate. Din acest motiv e neîntemeiată temerea că prin clarvedere artistul îşi pierde spontaneitatea. Clarvederea se dezvoltă în contact cu aceleaşi stări pe care le putem separa de activitatea şi trăirea artistică, dar cele două stări nu se pot stânjeni reciproc, dacă sunt trăite în mod just. Dimpotrivă.

Ne aflăm în punctul în care omenirea trebuie să devină din ce în ce mai conştientă şi mai conştientă, din ce în ce mai liberă şi mai liberă. De aceea, lumina trebuie revărsată asupra artei de către artistul însuşi şi astfel se construieşte puntea de legătură dintre activitatea artistului şi clarvedere, care nu se stânjenesc nicidecum una pe alta.

Putem înţelege că artistul se simte stânjenit dacă ştiinţa despre artă se dezvoltă după modelul ştiinţelor moderne ale naturii sau al esteticii ştiinţific- intelectualiste, aşa cum este ea concepută în zilele noastre. O cunoaştere care să pătrundă în arta adevărată în mod clarvăzător, o asemenea ştiinţă încă nu există; dar, cândva, ea nu va fi resimţită de către artişti drept ceva deranjant, ci drept ceva stimulator.

Cine face observaţii la microscop ştie cum trebuie să procedăm la început, pentru a învăţa cum poate fi văzut un lucru prin acest aparat. La fel cum ne pătrundem mai întâi din interior cu facultatea de a lucra bine cu microscopul – aici interiorul o stimulează privirea exterioară, nu o frânează –, tot astfel va veni o vreme în care o clarvedere adevărată va impregna, va pătrunde creativitatea elementară a artistului, stimulând-o.

Ce-i drept, uneori oamenii interpretează în mod greşit ceea ce se înţelege prin clarvedere, din cauză că ei concep prea mult ştiinţa şi cunoaşterea suprasensibilă după modelul ştiinţei şi cunoaşterii senzoriale obişnuite. Oamenii care se apropie de ştiinţa spirituală se simt uneori dezamăgiţi: ei nu găsesc nişte răspunsuri atât de comode la întrebările lor banale, ci găsesc alte lumi, care au uneori nişte enigme mult mai adânci decât cele ale lumii senzoriale. Dacă începem să pătrundem în ştiinţa spirituală, în noi răsar enigme noi, care nu pot fi dezlegate pe cale teoretică, dar promit să-şi găsească o dezlegare vie în procesul vieţii, dând naştere astfel unor noi enigme. Dacă ne transpunem în această vivacitate superioară, rămânem înrudiţi cu arta. Hebbel [ Nota 63 ] cere nişte conflicte care să rămână nerezolvate şi găseşte filistin ceea ce face Grillparzer [ Nota 64 ], el găseşte că acesta, cu toată frumuseţea operelor sale, face în aşa fel încât conflictele să se rezolve, numai să fii cu puţin mai deştept decât eroul tău. – Într-acolo duce, înainte de toate, clarvederea adevărată: Ea nu creează nişte răspunsuri ieftine, ci creează nişte concepţii despre lume, pe lângă cele date pe cale senzorială. Bineînţeles, artiştii care îşi scot forţa creatoare din adâncuri au simţit acest lucru. În cartea sa recent apărută, “Trepte”, Morgenstern spune că acela care, ca artistul, vrea să se apropie cu adevărat de spiritual, trebuie să se străduiască să preia în fiinţa lui, să unească cu el, prin cunoaştere suprasensibilă, ceea ce omul poate să înţeleagă deja astăzi din realităţile divin-spirituale. El spune: “Cine vrea să se cufunde numai cu simţirea în ceea ce poate fi trăit astăzi din realitatea divin-spirituală, cine nu vrea să pătrundă în ea prin cunoaştere, seamănă cu analfabetul care doarme o viaţă întreagă cu abecedarul sub pernă.”

Aceste cuvinte caracterizează punctul în care ne aflăm astăzi în cultura noastră. Dacă suntem în măsură să ne interesăm de ceea ce îi este necesar epocii noastre, va trebui să ajungem, la fel ca Morgenstern, să avem această impresie: Nu avem voie să rămânem nişte analfabeţi faţă de cunoaşterea clarvăzătoare; ca artişti, trebuie să căutăm legăturile cu cunoaşterea clarvăzătoare. La fel cum e important ca elementul clarvăzător să reverse lumină în activitatea creatoare a artistului, e important şi ca o clarvedere filistină, care nu mai are astăzi nimic artistic, ci, cel mult, ceva neartistic, să se lase fecundată de simţul artistic. Pentru adevăratul cercetător spiritual, mai importantă decât orice clarvedere patologică este puntea de legătură ce poate fi clădită între activitatea artistică şi clarvedere.

Cine înţelege acest lucru, acela ştie că va fi spre binele omenirii, în prezent şi în viitor, dacă oamenii vor căuta din ce în ce mai mult şi mai mult realităţile spirituale, cunoaşterea spirituală. În artă trebuie să lumineze lumina clarvederii, pentru ca măreţia şi căldura artei să lucreze fertilizator pe întinderea şi mărimea orizontului clarvederii. Acesta este lucrul necesar pentru arta care vrea să se cufunde în existenţa adevărată, aşa cum avem noi nevoie de ea, ca să putem aduce la îndeplinire marile sarcini care, venind din nişte substraturi necunoscute, trebuie să se apropie din ce în ce mai mult de omenire.