Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA EDUCAŢIEI. METODICĂ ŞI DIDACTICĂ

GA 294


PRIMA CONFERINŢĂ

Stuttgart, 21 august 1919

Dragii mei prieteni, va trebui să despărţim [ Nota 1 ] conferinţele pe care vrem să le cuprindem în acest curs în conferinţe general-pedagogice şi conferinţe mai speciale, metodic-didactice, cum sunt acestea de faţă. Iar la aceste conferinţe aş vrea să prezint un fel de introducere, deoarece şi în privinţa metodei propriu-zise pe care trebuie s-o aplicăm vom fi nevoiţi să ne distingem, cu toată modestia, de metodele care s-au dezvoltat în zilele noastre pe baza cu totul altor premise decât cele de la care trebuie să pornim noi. De fapt, metodele pe care le aplicăm noi nu se vor deosebi de cele de până acum din cauza că noi vrem, cu tot dinadinsul, ceva nou sau de altă natură, ci pentru că e necesar să ne dăm seama, din sarcinile epocii noastre deosebite, cum va trebui să se desfăşoare învăţământul pentru omenire, dacă e ca aceasta să fie în viitor pe măsura impulsurilor evolutive care i-au fost prescrise de ordinea generală a lumii.

Înainte de toate, în aplicarea metodei va trebui să fim conştienţi de faptul că vom avea de-a face cu o armonizare, aş zice, a omului superior, a omului spiritual-sufletesc, cu omul corporal-trupesc, cu omul inferior. Dvs. nu va trebui să folosiţi materiile de studiu aşa cum au fost folosite ele până acum. Dvs. va trebui să le folosiţi,   într-o anumită măsură, ca mijloace prin care să dezvoltaţi în mod just forţele sufleteşti şi corporale ale omului. De aceea, pentru dvs. nu va fi vorba să transmiteţi un material de cunoaştere ca atare, ci va fi vorba de folosirea acestui material în scopul dezvoltării facultăţilor umane. Aici va trebui, înainte de toate, să faceţi distincţie între acel material de cunoaştere care se bazează, propriu-zis, pe convenţie, pe înţelegerea dintre oameni ‒ chiar dacă acest lucru nu se spune în mod absolut exact şi clar ‒, şi acel material de cunoaştere care se bazează pe cunoaşterea naturii umane în general.

Încercaţi să studiaţi numai din punct de vedere exterior, când îl învăţaţi astăzi pe copil cititul şi scrisul, felul cum se situează, de fapt, acest citit şi scris în cadrul culturii generale. Noi citim, dar arta cititului s-a format în cursul evoluţiei culturii. Formele literelor, legătura dintre formele literelor, toate acestea sunt ceva bazat pe convenţie. Învăţându-l pe copil cititul în forma actuală, noi îl învăţăm ceva care, de îndată ce facem abstracţie de faptul că omul este ancorat într-o cultură anume, nu are absolut nici o importanţă pentru entitatea umană. Trebuie să fim conştienţi de faptul că ceea ce trăim în cadrul culturii noastre fizice nu are absolut nici o importanţă nemijlocită pentru omenirea suprafizică, pentru lumea suprafizică. Este cu totul eronat ceea ce se crede, mai ales în cercurile spiritiste, şi anume că spiritele scriu folosind scrierea umană, ca s-o introducă în lumea fizică. Scrierea oamenilor a luat naştere prin activitatea, prin convenţia oamenilor pe planul fizic. Spiritele nu au nici un interes să se supună acestei convenţii fizice. Chiar dacă vorbirea spiritelor în lumea fizică este corectă, aceasta este o traducere specială, prin activitatea mediumnică a omului, nu este ceva ce face spiritul însuşi în mod nemijlocit, prin faptul că ar introduce ceea ce trăieşte în el în această formă de scris sau citit. Aşadar, ceea ce-l învăţaţi pe copil drept citit şi scris se bazează pe convenţie, e ceva care a luat naştere în cadrul vieţii fizice [ Nota 2 ].

Cu totul altceva este când îl învăţaţi pe copil socotitul. Veţi simţi că aici principalul nu sunt formele cifrelor, ci realitatea care trăieşte în formele cifrelor. Iar această viaţă are pentru lumea spirituală mai multă importanţă decât ceea ce trăieşte în citit şi în scris. Şi, iarăşi, dacă începem să-l învăţăm pe copil anumite activităţi ce pot fi numite artistice, cu aceasta intrăm în sfera care are o importanţă eternă, care ajunge până sus, la activitatea spiritual-sufletească a omului. Când îl învăţăm pe copil cititul şi scrisul, noi desfăşurăm o activitate de instruire pe tărâmul cel mai fizic, instruim deja într-un mod mai puţin fizic atunci când predăm socotitul, şi instruim, propriu-zis, spiritul-suflet, sau sufletul-spirit, atunci când îl învăţăm pe copil ceea ce ţine de muzică, desen şi altele asemenea.

Dar, în cadrul unei predări raţionale, noi putem uni aceste trei impulsuri, impulsul suprafizicului din domeniul artistic, cel al semi-suprafizicului din activitatea de socotit şi impulsul fizicului complet din citit şi scris, şi tocmai prin aceasta vom realiza armonizarea omului. Imaginaţi-vă că ne apropiem, de pildă, de copil ‒ astăzi totul este numai introducere, unde ne propunem să prezentăm câteva lucruri doar sub formă aforistică ‒ spunându-i: Ai văzut vreodată un peşte? Încearcă să-ţi imaginezi cu toată claritatea cum a arătat ceea ce ai văzut drept peşte. Dacă eu desenez aceasta (vezi desenul, stânga), seamănă foarte mult cu un peşte. Ceea ce ai văzut drept peşte arată cam la fel cu ceea ce vezi aici pe tablă. Acum, gândeşte-te că rosteşti cuvântul Fisch (peşte ‒ n. t.). Ceea ce spui atunci când rosteşti cuvântul Fisch, există în acest semn (vezi desenul, stânga). Dar ia străduieşte-te să nu rosteşti cuvântul Fisch, ci numai să începi să rosteşti acest cuvânt. ‒ Aşadar, ne străduim să-i arătăm copilului că trebuie numai să înceapă să spună Fisch: F-f-f-f. ‒ Iată, acum ai început să spui Fisch şi acum gândeşte-te că oamenii au ajuns treptat să facă mai simplu ceea ce vezi tu aici (vezi desenul, dreapta). Dacă începi să spui Fisch, F-f-f-f, acest lucru îl exprimi, când îl aşterni pe hârtie, făcând acest semn. Iar oamenii numesc acest semn f. Ai aflat, deci, că ceea ce rosteşti în cuvântul Fisch începe cu f ‒ şi acum, scrii acest lucru pe hârtie drept f. Sufli mereu F-f-f-f, cu respiraţia ta, când începi să scrii cuvântul Fisch. Înveţi, aşadar, semnul pentru începutul rostirii cuvântului Fisch.

desen 1

Dacă începeţi să apelaţi în felul acesta la natura copilului, îl transpuneţi pe copil în mod just în trecut, în epoci mai vechi de cultură, căci astfel a luat naştere, iniţial, scrisul. Mai târziu, acest proces s-a transformat într-o pură convenţie, astfel încât astăzi nu mai recunoaştem legătura dintre formele abstracte ale literelor şi imaginile care au provenit, ca desen pur, din percepţie şi din imitarea percepţiei. Toate formele de litere s-au născut din asemenea forme-imagini. Iar acum, gândiţi-vă, dacă-i arătaţi copilului numai convenţia: Tu trebuie să-l faci pe f aşa! ‒ îi arătaţi ceva cu totul derivat, scos în afara conexiunilor umane. Atunci, scrisul este scos în afara acelui element din care a luat naştere: cel artistic. Şi, de aceea, atunci când vrem să-i învăţăm pe copii scrisul, trebuie să începem cu desenatul artistic al formelor, al formelor de litere ce redau sunetele vorbirii, dacă vrem să ne întoarcem atât de mult înapoi, încât copilul să fie pătruns de diferenţele dintre forme. Nu este suficient să-i spunem aceasta copilului doar cu gura, căci acest lucru îi face pe oameni să fie ceea ce au devenit ei în zilele noastre. Prin faptul că eliberăm formele scrisului din ceea ce este astăzi convenţie şi arătăm de unde au izvorât, noi luăm în stăpânire omul întreg şi facem din el cu totul altceva decât am face dacă am apela numai la cunoaşterea lui. De aceea, nu avem voie să ne gândim doar în mod abstract: La desen ş.a.m.d., trebuie să predăm artă, la socotit, trebuie să predăm ceva sufletesc, iar la citit şi la scris trebuie să predăm în mod artistic ceva convenţional, ci e necesar să impregnăm întreaga predare de un element artistic. De aceea, va trebui să acordăm de la bun început o mare importanţă cultivării elementului artistic din fiinţa copilului. Elementul artistic acţionează în mod cu totul deosebit asupra naturii volitive a omului. Prin aceasta, noi răzbatem până la ceva care are legătură cu omul întreg, pe când ceea ce are legătură cu convenţia are de-a face numai cu capul omului. De aceea, vom proceda în aşa fel încât îl vom pune pe fiecare copil să deseneze şi să picteze. Începem, aşadar, cu desenul şi cu desenul pictural, în modul cel mai simplu. Dar începem şi cu ceva muzical, astfel încât copilul să se obişnuiască de la bun început să mânuiască un instrument, pentru ca în copil să fie stimulat un sentiment artistic. În acest caz, în el se va dezvolta şi posibilitatea de a simţi din întreaga lui fiinţă ceea ce, altfel, este numai convenţie.

În metodică, misiunea noastră va fi aceea de a-l solicita întotdeauna pe omul întreg. N-am putea face acest lucru dacă nu ne-am îndrepta atenţia spre cultivarea unui sentiment artistic, care există ca germene în om. Prin aceasta, vom face ca şi mai târziu omul să fie înclinat, cu întreaga lui fiinţă, să dezvolte interes pentru întreaga lume. Greşeala fundamentală a fost până acum mereu aceea că oamenii s-au situat în lume numai cu capul lor, cealaltă parte a fiinţei doar au tras-o după ei. Iar consecinţa acestui lucru este faptul că acum celelalte părţi se îndreaptă spre pornirile lor animalice, se manifestă sub formă de descărcări emoţionale ‒ aşa cum o vedem la ceea ce se extinde în mod atât de ciudat dinspre Răsăritul Europei. Aceasta se întâmplă din cauza faptului că n-a fost cultivată fiinţa integrală a omului. Dar nu numai că trebuie cultivat şi elementul artistic, ci predarea, în totalitatea ei, trebuie să provină din elementul artistic. Întreaga metodică trebuie să fie cufundată în elementul artistic. Educarea şi instruirea trebuie să devină o adevărată artă. Cunoştinţele trebuie să constituie aici doar fundamentul.

În acest fel, vom scoate din desen mai întâi formele scrise ale literelor, apoi formele de tipar. Vom clădi cititul pe desen. Veţi vedea, cu siguranţă, că prin aceasta atingem o coardă, împreună cu care sufletul copilului va vibra bucuros, pentru că în acest caz copilul nu are doar un interes exterior, ci pentru că el vede că ceea ce are, de pildă, în suflare, ajunge în mod real să se exprime în citit şi scris.

Apoi, va trebui să inversăm unele lucruri în cadrul predării. Veţi vedea că ceea ce vrem noi să realizăm astăzi la citit şi la scris nu poate fi construit, fireşte, în întregime în acest fel, aşa cum am descris aici, ci vom putea doar să trezim forţele necesare pentru o asemenea construire. Căci dacă am vrea, în cadrul vieţii actuale, să construim întregul învăţământ în acest fel, încât să dezvoltăm cititul şi scrisul din desen, am avea nevoie de perioada de până la 20 de ani, deci, n-am termina cu aceasta în timpul anilor de şcoală. Aşadar, noi putem face acest lucru numai în principiu şi trebuie să mergem apoi, totuşi, mai departe, rămânând însă în elementul artistic. Dacă, un timp, am scos în acest fel câte ceva din fiinţa integrală a omului, trebuie să continuăm să-l facem pe copil să înţeleagă că oamenii mari, când au în faţa lor aceste forme ciudate, descoperă în ele un sens. Dezvoltând în continuare ceea ce copilul a învăţat în amănunt, vom începe ‒ absolut indiferent dacă el înţelege sau nu un lucru sau altul ‒ să scriem propoziţii. În aceste propoziţii, copilul va observa forme de felul celor cu care a făcut cunoştinţă aici drept f din cuvântul Fisch. El va observa apoi, alături de acestea, alte forme, pe care, din lipsă de timp, nu le putem dezvolta în acelaşi fel. Vom trece apoi la a desena pe tablă cum arată diferitele litere ca forme de tipar şi într-o bună zi vom scrie la tablă o propoziţie lungă şi-i vom spune copilului: Aşa ceva au în faţa lor cei mari atunci când au dezvoltat tot ceea ce am discutat drept f la cuvântul Fisch ş.a.m.d. ‒ Apoi, îl vom învăţa pe copil să scrie după model. Vom avea grijă ca ceea ce vede să pătrundă în mâinile lui, astfel încât el să nu citească doar cu ochii, ci să modeleze cu mâinile ceea ce vede şi să ştie: poate modela el însuşi, aşa şi aşa, tot ceea ce vede pe tablă. Aşadar, el nu va învăţa să citească fără să modeleze cu mâinile ceea ce vede, până şi literele de tipar. În acest fel, reuşim să realizăm ceva extraordinar de important, şi anume ca niciodată copilul să nu citească doar cu ochii, ci, în mod tainic, activitatea ochilor să pătrundă în întreaga activitate a membrelor umane. Atunci, copiii simt, în mod inconştient, până în picioare, ceea ce de obicei văd numai cu ochii. Lucrul spre care trebuie să tindem aici este ca fiinţa integrală a omului să fie interesată în această activitate.

Apoi, parcurgem drumul invers: Dezmembrăm propoziţia pe care am scris-o, iar celelalte forme de litere, pe care nu le-am dezvoltat încă din elementele lor, le arătăm prin descompunerea cuvintelor, mergem dinspre întreg spre particular. De pildă: aici stă scris KOPF (cap ‒ n. t.). Acum, copilul învaţă mai întâi să scrie “KOPF”, îl desenează, pur şi simplu, după modelul oferit de noi. Iar acum descompunem cuvântul KOPF în K, O, P, F, extragem diferitele litere din cuvânt, mergem, aşadar, de la întreg la particular.

Acest mers-de-la-întreg-la-particular îl continuăm de-a lungul întregii predări. Poate, cu altă ocazie, tăiem o bucată de hârtie în câteva fâşii mici. Apoi, numărăm aceste fâşii de hârtie, să zicem că sunt 24. Îi spunem atunci copilului: Iată, eu însemnez aceste fâşii de hârtie cu ceea ce am scris la tablă şi le numesc: 24 de fâşii de hârtie. ‒ Bineînţeles că pot fi şi boabe de fasole. ‒ Veţi reţine acest lucru. Acum, eu scot un număr de fâşii de hârtie, le aşez într-o grămăjoară, fac dincoace altă grămăjoară, acolo o a treia şi aici o a patra; din cele 24 de fâşii am făcut patru grămăjoare. Acum, uită-te: eu număr, tu încă nu ştii să numeri, eu ştiu, şi ceea ce se află într-una din grămezi eu numesc 9, ceea ce se află în a doua eu numesc 5 fâşii de hârtie, ceea ce se află în a treia numesc 7 fâşii de hârtie, iar ceea ce se află în a patra numesc 3 fâşii de hârtie. Iată, înainte am avut o singură grămadă: 24 de fâşii de hârtie; acum am patru grămăjoare: 9, 5, 7, 3 fâşii de hârtie. Este absolut aceeaşi hârtie. O dată, când le-am împreunat, o numesc 24; acum am împărţit-o în patru grămăjoare şi o numesc o dată 9, apoi 5, apoi 7, şi apoi 3 fâşii de hârtie. ‒ Acum spun: 24 de fâşii de hârtie sunt 9 şi 5 şi 7 şi 3 împreună. ‒ Aşa l-am învăţat pe copil adunarea. Adică, n-am pornit de la termenii izolaţi ai adunării, dezvoltând mai apoi suma; aceasta nu corespunde nicidecum naturii umane originare ‒ fac aici trimitere la cartea mea Teoria cunoaşterii în concepţia goetheană despre lume [ Nota 3 ] ‒, ci naturii umane îi corespunde exact contrariul: trebuie luată în considerare mai întâi suma, şi abia apoi aceasta trebuie dezmembrată în termenii separaţi ai adunării. Aşa că noi trebuie să-l învăţăm pe copil adunarea invers decât se face de obicei; să pornim de la sumă şi să trecem la termenii adunării. Atunci, copilul va înţelege mai bine noţiunea de “împreună”, decât dacă adunăm la un loc, ca până acum, ceea ce este separat. Va trebui să diferenţiem predarea noastră de felul cum s-a predat până acum, în sensul că noi vom proceda invers: îl vom învăţa pe copil mai întâi ce este suma, în opoziţie cu termenii adunării. În acest caz, ne putem aştepta să ne întâmpine din partea copiilor o cu totul altă înţelegere decât dacă procedăm invers. De-abia în cadrul activităţii practice vă veţi da seama, de fapt, care este esenţialul în această problemă. Căci dacă o veţi apuca pe drumul caracterizat, veţi observa cum copilul se adânceşte în cu totul alt mod în aceste lucruri, cum el prezintă o cu totul altă receptivitate.

Puteţi apoi parcurge drumul invers şi la predarea celorlalte operaţiuni aritmetice. Puteţi spune: Acum, pun iarăşi la un loc toate aceste fâşii de hârtie; iau acum din ele câteva, fac două grămăjoare şi numesc 3 grămăjoara care mi-a rămas separată de rest. Cum l-am obţinut pe acest 3? Prin faptul că l-am luat de lângă celelalte. Pe când mai erau împreună, le-am numit 24; am scos 3, şi ceea ce a rămas eu numesc 21. ‒ Treceţi în acest fel la noţiunea de scădere. Adică, iarăşi, nu porniţi de la scăzător şi descăzut, ci de la rest, şi de la acesta treceţi la termenul din care s-a născut restul. Parcurgeţi şi aici drumul invers. Şi puteţi extinde acest procedeu ‒ aşa cum vom mai vedea în cadrul metodicii speciale ‒ la întreaga artă a socotitului, pornind întotdeauna de la întreg spre părţi. Va trebui să ne deprindem, în această privinţă, cu un cu totul alt fel de predare decât cel cu care suntem obişnuiţi. Procedăm în aşa fel încât o dată cu percepţia ‒ pe care nu avem voie nicidecum s-o neglijăm, dar care astăzi este scoasă în evidenţă în mod unilateral ‒ să cultivăm şi sentimentul autorităţii. Căci noi spunem în permanenţă: Eu numesc asta 24, eu numesc asta 9. ‒ Când eu subliniez în conferinţele antroposofice: între 9 şi 14 ani trebuie să cultivăm sentimentul autorităţii, nu trebuie să ne gândim la o dresare a sentimentului autorităţii, ci ceea ce este necesar se poate revărsa în metodica predării. Acest sentiment se face simţit aici ca un sunet fundamental. Copilul aude: Aha, el numeşte asta 9, el numeşte asta 24 ş.a.m.d. ‒ El se supune de la sine. Prin această ascultare de cel care aplică această metodă, în copil pătrunde ceea ce trebuie să iasă în cele din urmă la suprafaţă drept sentiment al autorităţii. În aceasta constă misterul. Orice dresare artificială în sensul sentimentului de supunere în faţa autorităţii trebuie să fie exclusă prin metodica însăşi.

Pe urmă, trebuie să ne fie absolut limpede faptul că vrem să facem ca întotdeauna să conlucreze: voinţa, simţirea şi gândirea. Dacă predăm în acest fel, voinţa, simţirea şi gândirea conlucrează. Dar esenţial este ca nu cumva să conducem vreodată voinţa, prin mijloace greşite, în direcţia greşită, ci, cu ajutorul unor mijloace artistice, să facem ca fortificarea voinţei să ajungă să se exprime în mod just. La aceasta trebuie să slujească de la bun început predarea artelor, a picturii, dar şi a muzicii. Vom observa că tocmai în prima parte a celei de-a doua perioade de vârstă copilul e cel mai receptiv la instruirea pe bază de autoritate prin intermediul artei şi că acuma putem realiza cel mai mult cu el. El se va transpune ca de la sine, pe măsură ce creşte, în ceea ce vrem să-i transmitem şi va simţi cea mai mare bucurie atunci când va aşterne pe hârtie un lucru sau altul prin desen sau şi prin pictură, dar va trebui să ne ferim de tot ceea ce este simplă imitare exterioară. Aici, de asemenea, va fi necesar să ne amintim, în cadrul predării, că trebuie să-l transpunem pe copil, într-un fel, în trecut, în nişte epoci de cultură mai vechi, dar că nu putem proceda ca aceste culturi mai vechi. Oamenii erau pe atunci altfel. Aşadar, dvs. veţi transpune copilul în nişte epoci de cultură mai vechi, el având însă o cu totul altă dispoziţie sufletească şi spirituală. De aceea, la desen nu vom începe spunând: Tu trebuie să imiţi cutare sau cutare lucru, ci îl vom învăţa să deseneze nişte forme originare, îl vom învăţa să facă un unghi aşa, altul aşa, vom încerca să-l învăţăm cercul, spirala. Vom porni, aşadar, de la formele încheiate în sine, nu de la faptul că forma imită un lucru sau altul, ci vom căuta să-i trezim interesul pentru forma însăşi. ‒ Aduceţi-vă aminte de conferinţa în care am încercat să trezesc un sentiment pentru felul cum ia naştere frunza de acant [ Nota 4 ]. Am arătat acolo că este cu totul greşit să credem că aici ar fi fost imitată frunza plantei de acant sub forma în care apare ea în legendă, ci frunza de acant a luat naştere, pur şi simplu, pe baza unei forme percepute lăuntric şi că ulterior oamenii au simţit: Asta se aseamănă cu natura. ‒ Deci, nu s-a copiat după natură. De acest lucru va trebui să ţinem seama în cazul elementului desen şi al celui pictural. Atunci are să dispară acel lucru îngrozitor care pustieşte atât de mult inimile oamenilor. Când le vine în întâmpinare ceva plăsmuit de om, ei spun: Asta este natural, asta este nenatural. ‒ Nu e deloc vorba să se emită judecata: Acest lucru e bine imitat ş.a.m.d. ‒ Această asemănare cu lumea exterioară trebuie să apară doar ca ceva secundar. Ceea ce trebuie să trăiască în om este împreună-creşterea interioară cu formele înseşi. Aşadar, chiar atunci când desenăm un nas, trebuie să avem o astfel de împreună-creştere cu forma de nas şi abia după aceea se arată asemănarea cu nasul. În perioada dintre 9 şi 14 ani nu putem trezi niciodată sentimentul pentru legitatea lăuntrică printr-o imitare exterioară. Căci trebuie să fim conştienţi de acest lucru: Ceea ce putem dezvolta între 9 şi 14 ani, nu mai putem dezvolta mai târziu. Pe urmă, forţele care pulsează aici, mor; mai târziu, dacă nu are loc o transformare a fiinţei umane, pe care o numim iniţiere, pe cale naturală sau nenaturală, nu mai putem avea decât un surogat al acestor forţe.

desen 2

Voi spune acum ceva neobişnuit, dar, dacă vrem să fim dascăli în sens just, trebuie să ne întoarcem la principiile naturii umane. Există cazuri de excepţie, când, mai târziu în viaţă, omul poate recupera ceva. Dar, în acest caz, el trebuie să fi trecut printr-o boală grea, sau trebuie să fi suferit vreo deformare, trebuie să-şi fi rupt, de pildă, un picior, care pe urmă nu s-a mai vindecat cum trebuie, aşadar, trebuie să fi suferit o anumită desprindere a corpului eteric de corpul fizic. Acest lucru este, fireşte, ceva periculos. Dacă ni se întâmplă aşa ceva prin acţiunea karmei, trebuie să acceptăm. Dar nu se poate conta pe aşa ceva şi nu se poate da o anumită prescripţie pentru viaţa publică în sensul că ceva ce a fost omis poate fi recuperat în acest fel – ca să nici nu mai vorbim de alte lucruri. Evoluţia omului este ceva misterios şi în ceea ce trebuie să fie realizat prin instruire şi educaţie nu avem voie să ne bizuim niciodată pe ceea ce este anormal, ci întotdeauna pe ceea ce este normal. De aceea, instruirea este întotdeauna o chestiune socială. De aceea, trebuie să ne bizuim întotdeauna pe aceasta: La ce vârstă trebuie să se facă dezvoltarea anumitor forţe, pentru ca această dezvoltare să-l poată situa pe om în viaţă în mod just? Aşadar, trebuie să avem în vedere faptul că anumite facultăţi pot fi dezvoltate numai între 9 şi 14 ani în aşa fel încât mai târziu omul să poată ieşi victorios în lupta vieţii. Dacă aceste facultăţi n-ar fi dezvoltate în această perioadă, mai târziu oamenii n-ar fi în stare să facă faţă luptei vieţii şi ar fi învinşi, ceea ce se întâmplă în zilele noastre cu majoritatea oamenilor.

Noi, ca educatori, trebuie să ne apropiem de copil prin acest mod, artistic, de a ne situa în viaţa lumii. Vom observa atunci că fiinţa omului este de-aşa natură încât, aş zice, el s-a născut muzician. Dacă oamenii ar avea un trup mai uşor, ei ar dansa împreună cu toţi copiii mici, s-ar mişca, într-un fel oarecare, împreună cu toţi copiii mici. Omul s-a născut pe lume în aşa fel încât el vrea să-şi transpună propria corporalitate într-un ritm muzical, într-o relaţie muzicală cu lumea, şi această facultate muzicală interioară există cel mai mult la copii între 3 şi 4 ani. Părinţii ar putea să facă nespus de mult dacă ar observa acest lucru şi dacă ar porni mai puţin de la dispoziţia exterioară dată de muzică, ci mai mult de la dispoziţia propriului trup, de la dans. Şi tocmai la această vârstă s-ar putea realiza infinit de mult dacă am impregna trupului copilului o euritmie elementară. Dacă părinţii ar învăţa să se ocupe euritmic cu copiii, în aceştia ar lua naştere cu totul altceva decât se întâmplă de obicei. Ei ar birui o anumită greutate care trăieşte în membre. În zilele noastre, toţi oamenii au o asemenea greutate în membre; aceasta ar fi biruită. Şi ceea ce ar rămâne apoi, când se ajunge la schimbarea dinţilor, este predispoziţia pentru tot ceea ce este muzical. Diferitele simţuri particulare, urechea cu predispoziţie muzicală, ochiul cu predispoziţie plastică, iau naştere de-abia din acest element muzical; ceea ce numim ureche muzicală sau ochi cu presdispoziţie pentru desen şi pentru elementul plastic este o specializare a omului muzical integral. De aceea, va trebui să cultivăm gândul că ceea ce există ca predispoziţie în omul întreg, este preluat în omul de sus, în omul neurosenzorial, atunci când trecem la activitatea artistică. Prin faptul că vă slujiţi fie de elementul muzical, fie de cel al desenului, al artelor plastice, dvs. faceţi ca simţirea să urce în sfera intelectului. Acest lucru trebuie să se facă în mod just. În zilele noastre, toate sunt învălmăşite, în special când este cultivat elementul artistic. Noi desenăm cu mâna şi modelăm tot cu mâna – şi totuşi, acestea sunt două activităţi absolut diferite. Acest lucru poate ieşi la iveală mai ales atunci când îi introducem pe copii în elementul artistic. Când îi introducem pe copii în elementul artistic, trebuie să aveam cea mai mare grijă ca ei să urmărească formele plastice cu mâna. Când copilul îşi simte propria activitate dătătoare de formă, prin faptul că-şi mişcă mâna şi desenează ceva, îl putem face să urmărească formele cu ochiul, dar cu voinţa care străbate ochiul. Nu facem deloc ceva ce răneşte ingenuitatea copilului, dacă-l îndemnăm să pipăie el însuşi cu palma formele corpurilor, dacă-i atragem atenţia asupra ochiului, punându-l să urmărească curbele cercului, de pildă, şi-i spunem: Tu însuţi faci cu ochiul tău un cerc. Aceasta nu înseamnă să răneşti ingenuitatea copilului, ci să soliciţi interesul omului integral. De aceea, trebuie să fim conştienţi că noi facem astfel ca ceea ce există în omul de jos să urce în omul de sus, în sistemul neurosenzorial.

În acest fel, vom dobândi un anumit sentiment metodic fundamental, pe care trebuie să-l dezvoltăm în noi în calitate de oameni care educă şi instruiesc şi pe care nu-l putem transfera asupra nimănui în mod direct. Imaginaţi-vă că avem în faţa noastră un om pe care trebuie să-l instruim şi să-l educăm, adică un copil. În zilele noastre, în educaţie dispare cu totul perceperea omului în devenire, toate sunt amestecate. Dar noi trebuie să ne obişnuim să facem diferenţieri, în ceea ce priveşte intuirea acestui copil. Aş putea spune că ceea ce facem când instruim şi educăm trebuie să fie însoţit de nişte trăiri lăuntrice, de nişte sentimente, şi, de asemenea, de nişte mişcări lăuntrice de voinţă, care, într-un fel, doar însoţesc în subtext, ca nişte armonice, sub formă de octavă inferioară, dar care nu sunt executate. Trebuie să devenim conştienţi de acest lucru: În copilul în devenire se dezvoltă treptat eul şi corpul astral; prin ereditate, sunt prezente deja corpul eteric şi corpul fizic. Acum, e bine să ne gândim: Corpul fizic şi corpul eteric sunt ceva care trebuie să fie cultivat întotdeauna în special dinspre cap înspre partea inferioară. Capul radiază ceea ce-l plăsmuieşte, propriu-zis, pe omul fizic. Dacă aplicăm capului metodele de educare şi instruire potrivite, atunci slujim cel mai bine organizării metabolice. Dacă-i predăm copilului în aşa fel încât să scoatem elementul cap din omul întreg, atunci din cap trece în membrele lui ceea ce este just: Omul creşte mai bine, învaţă mai bine să meargă ş.a.m.d. Şi, astfel, putem spune: Dacă plăsmuim în mod adecvat tot ceea ce ţine de omul de sus, aceasta se revarsă în jos, în fizic şi în eteric. Dacă, dezvoltând cititul şi scrisul într-un mod mai intelectual, avem sentimentul că copilul ne vine în întâmpinare prin faptul că îşi însuşeşte cele ce vrem să-l învăţăm, atunci noi vom trimite acestea din cap în restul trupului. Dar, atunci când în procesul educativ este implicat omul întreg, eul şi corpul astral se dezvoltă de jos în sus. Un sentiment viguros al eului ar lua naştere, de pildă, atunci când între 3 şi 4 ani am face cu copilul euritmie elementară. Atunci, omul ar fi luat în stăpânire de aceasta şi fiinţei lui i s-ar integra un sentiment just al eului. Iar dacă i se povesteşte mult, atât lucruri de care se bucură, cât şi lucruri din cauza cărora suferă, acest fapt plăsmuieşte, pornind de la omul de jos, corpul astral. Vă rog să reflectaţi aici ceva mai intim la propriile dvs. trăiri. Cred că veţi fi făcut cu toţii această experienţă: Dacă aţi mers pe stradă şi v-aţi speriat de ceva, nu v-aţi speriat numai cu capul şi cu inima, ci v-aţi speriat şi cu membrele şi aţi simţit în ele ecourile sperieturii. De aici veţi putea trage concluzia că dăruirea spre ceva ce declanşează sentimente şi afecte îl ia în stăpânire pe omul întreg, nu numai inima şi capul.

Acesta este un adevăr de care cel ce educă şi instruieşte trebuie să ţină seama în mod cu totul deosebit. El trebuie să aibă grijă să fie luat în considerare omul întreg. De aceea, dacă vă gândiţi din acest punct de vedere la povestirea de legende şi basme şi dacă aveţi un sentiment just pentru aceasta, astfel încât să-i spuneţi copilului basme din propria dvs. dispoziţie sufletească, atunci veţi povesti în aşa fel încât copilul va simţi în întregul trup ceva din cele povestite. Atunci, dvs. vă adresaţi cu adevărat corpului astral al copilului. Din corpul astral radiază ceva în sus, spre cap, ceva ce copilul trebuie să simtă acolo. Trebuie să avem sentimentul cuprinderii întregii fiinţe a copilului şi că de-abia din sentimentele, din afectele pe le care trezim, trebuie să vină înţelegerea pentru cele povestite. De aceea, să consideraţi ca pe un ideal acest lucru, ca atunci când povestiţi copilului basme sau legende, sau când faceţi cu el pictură, desen, să nu explicaţi, să nu acţionaţi prin noţiuni, ci să faceţi în aşa fel încât să fie cuprinsă întreaga fiinţă a omului, copilul să plece apoi de la dvs. şi abia după aceea să ajungă la înţelegerea lucrurilor, din sine însuşi. Încercaţi, aşadar, să educaţi eul şi corpul astral de jos în sus, astfel încât capul şi inima să le urmeze. Nu căutaţi să povestiţi aşa încât să acţionaţi asupra capului şi a intelectului, ci căutaţi să povestiţi în aşa fel încât să faceţi să apară un fior tainic ‒ între anumite limite ‒ în copil, să apară bucurii şi neplăceri care iau în stăpânire întreaga fiinţă, şi acestea să mai răsune ca ecou după ce copilul a plecat şi de-abia mai pe urmă va trece el la înţelegerea acestor lucruri şi la interesul pentru ele. Căutaţi să acţionaţi prin întreaga dvs. legătură vie cu copiii. Nu căutaţi să treziţi interesul în mod artificial, contând pe senzaţional, ci, creându-vă o legătură interioară cu copiii, încercaţi să faceţi ca interesul să se nască din propria entitate a copilului.

Cum putem face aceasta cu o clasă întreagă? Cu un singur copil merge relativ uşor. Nu trebuie decât să ne fie drag, nu trebuie decât să facem cu iubire ceea ce facem cu el, şi atunci aceasta ia în stăpânire întreaga fiinţă, nu numai inima şi capul. Nu e mai greu cu o clasă întreagă, dacă suntem noi înşine luaţi cu totul în stăpânire de lucrurile respective, nu numai inima şi capul. Să luăm acest exemplu simplu: Vreau să-i explic copilului supravieţuirea sufletului după moarte. Dacă-i ofer copilului teorii în legătură cu aceasta, nu-l voi lămuri niciodată, ci numai îmi închipui că-l lămuresc. Nici un fel de noţiune nu-l poate învăţa ceva despre nemurire pe un copil înainte ca acesta să fi împlinit 14 ani. Dar eu îi pot spune: Ia priveşte numai această pupă de fluture. Înăuntru nu e nimic. Înăuntru a fost fluturele, dar el a zburat. ‒ Îi pot arăta, de asemenea, cum se petrec lucrurile şi e bine să-i prezentăm copilului asemenea metamorfoze. Apoi, eu pot face comparaţia: Imaginează-ţi că acum tu însuţi eşti o asemenea pupă. Sufletul tău se află în tine, mai târziu el iese afară, va ieşi afară, la fel ca fluturele din pupă. ‒ Aceasta este, în orice caz, o exprimare naivă. Dvs. puteţi vorbi mult timp despre acest lucru. Dar dacă dvs. înşivă nu credeţi că fluturele întruchipează sufletul omului, atunci nu veţi realiza nimic cu copilul printr-o asemenea comparaţie. Nu veţi avea voie nici să introduceţi acel pur neadevăr, şi anume că dvs. priviţi întreaga chestiune doar ca pe o comparaţie născocită de oameni. Nu este o astfel de comparaţie, ci o realitate pusă în faţa noastră de către ordinea cosmică divină. Cele două lucruri nu sunt născocite de intelectul nostru. Şi dacă ne comportăm faţă de lucruri în mod just, învăţăm să credem în faptul că natura are pretutindeni analogii pentru realităţile spiritual-sufleteşti. Dacă devenim una cu ceea ce-i prezentăm copilului, atunci activitatea noastră ia în stăpânire întreaga fiinţă a copilului. Faptul de a-nu-mai-putea-simţi-împreună-cu-copilul, de a crede doar într-o simplă-transpunere într-o ratio oarecare, în care nici noi înşine nu credem, acest lucru face să-l învăţăm atât de puţin pe copil. Noi trebuie să ne situăm în faţa realităţilor, cu propria noastră înţelegere, în aşa fel încât, în cazul exemplului cu ieşirea fluturelui din pupă, să nu introducem în sufletul copilului o imagine arbitrară, ci un exemplu pe care-l înţelegem şi în care credem, aşezat în lume de către puterile cosmice divine. Copilul trebuie să înţeleagă nu de la ureche la ureche, ci de la suflet la suflet. Dacă veţi ţine seama de aceasta, veţi putea progresa.