Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA EDUCAŢIEI. DISCUŢII DE SEMINAR ŞI
CONFERINŢE ASUPRA PLANULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

GA 295


A CINCEA DISCUŢIE DE SEMINAR

Stuttgart, 26 august 1919

Rudolf Steiner: Este cu adevărat foarte important ca, în paralel, să cultivăm puţin şi vorbirea clară [ Nota 13 ]. Acest lucru are o anumită influenţă, un anumit efect. Cu o altă ocazie, eu am formulat nişte propoziţii făcute mai puţin pentru a comunica un sens deosebit de profund, cât mai mult pentru a pune în mişcare organele vorbirii într-un mod „organic”, tot într-o mişcare multilaterală. Eu aş dori acum ca dvs. să faceţi fără nici o sfială ca aceste propoziţii să treacă pe la toţi cursanţii şi fiecare să le repete, pentru ca, prin astfel de propoziţii, să ne facem elastice organele vorbirii, făcând mai des exerciţii cu ele, făcând cu organele vorbirii un fel de gimnastică. D-na dr. Steiner va rosti aceste propoziţii aşa cum o cere arta vorbirii, iar eu îl rog pe fiecare participant să le rostească şi el. Aceste propoziţii sunt alcătuite nu pentru a fi înţelese, pentru a exprima un sens, ci pentru gimnastica organelor vorbirii.

Daß er dir log uns darf es nicht loben.
(Că el te-a minţit, aceasta nu e o laudă pentru noi.) (n. t.)

În tonul unei conversaţii obişnuite, nu vorbim în acest fel, dar acum ar trebui ca dvs. să vă transpuneţi în silabe şi să rostiţi fiecare literă în mod distinct.

Nimm nicht Nonnen in nimmermüde Mühlen.
(Nu lua călugăriţe în mori care nu sunt niciodată obosite.) (n. t.).

Consoana n revine tot mereu, dar în alte asocieri de sunete, şi organul vorbirii face gimnastică în mod just. Este conţinut aici şi faptul că se întâlnesc doi n; se zăboveşte mai mult la consoana m din „nimm”. Sunt i-uri scurte, i-uri lungi.

Rate mir mehrere Rätsel nur richtig.
(Dezleagă-mi mai multe ghicitori, dar corect.) (n. t.)

În acest fel, organele vorbirii să facă o gimnastică justă.

V-aş recomanda să aveţi grijă în mod deosebit să vă transpuneţi cu adevărat în sunete, în silabe, să creşteţi cu adevărat o dată cu ele, să fiţi cu adevărat atenţi la o asemenea creştere clară o dată cu ele, în aşa fel încât să deveniţi conştienţi de acest lucru. Dvs. rostiţi fiecare sunet. Ridicaţi în conştienţă fiecare sunet în parte. Aceasta este deficienţa pe care o întâlnim adeseori în vorbirea oamenilor, faptul că ei ţopăie peste sunete, pe când vorbirea e menită să fie înţeleasă şi noi trebuie să facem ca ea să sune mai degrabă în aşa fel încât, la început, să subliniem într-un anumit mod caricatural unele silabe care, în mod normal, nu sunt accentuate deloc. Unii actori exersează ca să nu rostească „Freunderl”, ci „Freunderl”. Aşadar, să rostiţi fiecare sunet în mod conştient! Şi va fi bine să faceţi, chiar dacă nu în mod regulat, exerciţii de felul acelora pe care le făcea Demostene. Dvs. ştiţi că, atunci când n-a mai mers altfel, el şi-a pus pietricele pe limbă şi şi-a fortificat atât de mult glasul, prin exerciţii, încât a acoperit vuietul fluviului, şi a făcut acest lucru pentru a-şi cuceri o vorbire prin care să poată fi auzit de atenieni.

Acum, aş ruga-o pe d-ra B. să ne prezinte ceea ce a pregătit în legătură cu temperamentele. Dat fiind faptul că noi vrem să ne desfăşurăm activitatea şcolară orientându-ne spre individualitatea fiecărui copil, e just să acordăm o mare importanţă bazei temperamentale. Bineînţeles că, dacă avem o clasă, nu putem individualiza, făcând aplicaţii la fiecare copil în parte. Dar veţi individualiza mult prin faptul că aveţi, pe de-o parte, să zicem, copiii flegmatici şi copiii melancolici, şi, pe de altă parte, copiii sanguinici şi copiii colerici, şi că îi faceţi să participe în mod viu la procesul predării când pe unii ‒ adresându-vă grupei unuia dintre temperamente, când pe ceilalţi ‒ adresându-vă, la răspunsuri, celeilalte grupe ‒, spunându-i uneia din grupe un lucru, celeilalte, alt lucru. Prin aceasta, individualizarea se va face de la sine.


B. prezintă sub formă de sinteză tema temperamentelor şi a tratării lor.

Rudolf Steiner: Aceasta este expunerea dvs. Ei da, a fost frumos condus ceea ce s-a spus aici sub formă de conversaţie. Totuşi, poate că aţi mers prea departe când aţi afirmat, pur şi simplu, în legătură cu temperamentul melancolic, că acesta înclină spre o evlavie pronunţată. Lipseşte aici numai cuvinţelul „adeseori”. Se poate însă întâmpla foarte bine ca predispoziţia melancolică la copii să aibă la bază doar un egoism pronunţat şi să nu fie nicidecum o înclinaţie spre religiozitate. La omul matur, vom putea lăsa deoparte cuvinţelul „adeseori”; la copilul mic, elementul melancolic este foarte adesea masca unui egoism pronunţat. Copiii melancolici sunt dependenţi adesea de condiţiile meteorologice, acestea se şi anunţă în copiii melancolici. Şi copilul sanguinic e dependent de starea vremii, dar în ceea ce priveşte dispoziţia sufletească, domeniul sufletesc, pe când copilul melancolic este influenţat de ea în mod inconştient, mai mult în sfera trupescului.

Dacă aş vrea să discut această problemă într-un mod spiritual-ştiinţific aprofundat, ar trebui să vă arăt felul în care temperamentul copilului se încadrează în karmă, faptul că în temperamentul copilului iese în mod real la iveală ceva care poate fi desemnat drept consecinţă a unor trăiri dintr-o existenţă pământească anterioară. Să examinăm în mod concret cazul unui om care simte nevoia într-una din vieţi să nutrească un interes puternic faţă de sine însuşi. Pur şi simplu, datorită faptului că e singur, el trebuie să nutrească interes faţă de sine însuşi. Datorită faptului că e nevoit să se preocupe foarte mult de sine însuşi, el ajunge în situaţia de a-şi imprima sufletescul în alcătuirea corporală, silit de împrejurări, şi el va aduce cu sine în încarnarea următoare o corporalitate foarte bine modelată, în ceea ce priveşte raporturile sale cu lumea exterioară. El va deveni un sanguinic. Datorită acestui lucru, se poate întâmpla ca, dacă un om este obligat într-o încarnare a sa să trăiască în singurătate şi din această cauză rămâne în urmă, el să compenseze acest lucru în încarnarea următoare, prin faptul că acum este un sanguinic, care poate fi atent la tot ceea ce se întâmplă în jurul său. Sigur că nu avem voie să privim karma sub raport moral, trebuie s-o privim sub raport cauzal. Faptul că omul respectiv poate deveni un sanguinic, care are tendinţa de a observa lumea exterioară, poate furniza vieţii ceva foarte bun, dacă educaţia se face în mod just. Temperamentul are foarte mult legătură cu antecedentele generale ale fiinţei umane, ale vieţii de simţire umane.


T. întreabă ce anume stă la baza schimbării temperamentului în decursul vieţii, de la tinereţe până la vârsta adultă.

Rudolf Steiner: Dacă vă veţi aduce aminte de un ciclu de conferinţe pe care l-am ţinut odată la Kassel, Evanghelia lui Ioan în raport cu celelalte trei evanghelii [ Nota 14 ], veţi găsi acolo unele afirmaţii cu privire la relaţiile dintre un copil şi părinţii săi. Veţi găsi acolo explicat faptul că în corpul fizic şi în eu acţionează puternic ca ecou principal patern, pe când în corpul eteric şi în corpul astral predomină principiul matern. Goethe a simţit acest lucru, formulându-l în frumoasele versuri:

„De la tata am statura,
Conduita serioasă în viaţă.
De la măicuţa, natura veselă
Şi plăcerea de a povesti.” [ Nota 15 ]      
‒ ceea ce referă la corpul fizic
‒ ceea ce referă la eu
‒ ceea ce e legat de corpul eteric
‒ ceea ce e legat de corpul astral

În aceste cuvinte zace, de fapt, o înţelepciune cu totul extraordinară. Vedeţi că aici sunt întreţesute într-un mod demn de luare-aminte toate cele existente propriu-zis în om. Omul este o entitate foarte complicată.

Există o anumită înrudire între eu şi corpul fizic, şi o înrudire între corpul eteric şi corpul astral. De aceea, în decursul vieţii pot trece unele într-altele. De pildă, la omul cu temperament melancolic preponderenţa eului este înlocuită de preponderenţa corpului fizic. Iar la coleric se sare chiar peste ereditate şi se trece de la elementul matern la cel patern, căci se trece de la preponderenţa astralului la preponderenţa eului.

La copilul cu temperament melancolic predomină eul, la omul matur ‒ corpul fizic. La copilul cu temperament sanguinic predomină corpul eteric, la omul matur ‒ corpul astral. La copilul cu temperament flegmatic predomină corpul fizic, la adult ‒ corpul eteric. La copilul cu temperament coleric predomină corpul astral, la adult ‒ eul.

Veţi considera juste asemenea lucruri numai dacă veţi avea în vedere cu stricteţe faptul că nu putem aşeza lucrurile unul lângă altul, şi aceasta cu atât mai puţin, cu cât urcăm mai sus în sferele spirituale.


J.: Întâlnim o trecere asemănătoare la ordinea personajelor din indicele de personaje de la dramele Păzitorul pragului şi Trezirea sufletelor [ Nota 16 ].

Rudolf Steiner: Acolo există o transformare ce poate să corespundă întru totul realităţilor. Aceste drame-mister trebuie considerate cât mai puţin posibil într-un mod teoretic. Eu nu pot da absolut nici o informaţie când întrebarea e pusă în mod teoretic, pentru că eu am avut în faţa mea aceste personaje, doar aşa cum sunt ele ca realităţi. Toate personajele sunt luate numai din realitate. Nu demult am arătat aici, cu un anumit prilej, că Felix Balde a existat cu adevărat [ Nota 17 ], în Truman, şi că acel bătrân cizmar care mai cunoştea tipul originar al lui Felix Blade se numeşte Scharinger, din Münchendorf. Acolo, Felix există în tradiţia locală. Astfel, toate aceste personaje pe care le întâlneşti în dramele-mister scrise de mine sunt personalităţi reale.


N.: Când vorbim de temperamentul unui popor, se poate vorbi oare şi de faptul că fiecare om individual ţine de temperamentul poporului său? ‒ Şi, pe urmă: oare temperamentul unui popor se oglindeşte în limba sa?

Rudolf Steiner: La prima întrebare, răspunsul este afirmativ, la cea de-a doua, nu întru totul. Popoarele au cu adevărat temperamentele lor, totuşi, omul individual se poate desprinde uşor de temperamentul poporului, acesta nu creează predispoziţiile individului. Trebuie să avem grijă să nu identificăm individualitatea fiecărui om în parte cu temperamentul poporului întreg. Ar fi, de pildă, absolut greşit să-l identificăm pe un rus din zilele noastre, luat ca persoană individuală, cu temperamentul poporului rus. Acesta ar fi melancolic, pe când un rus din zilele noastre, ca om individual, poate că e mai mult sanguinic. Fiecare are posibilitatea de a-şi găsi propriul temperament.

Temperamentul poporului se manifestă el însuşi în diferitele limbi. De aceea, putem foarte bine să spunem: limba unui popor este aşa, cea a altui popor aşa. Putem spune: limba engleză este flegmatică prin excelenţă, iar cea greacă este, în sensul cel mai pregnant al cuvântului, sanguinică. Putem foarte bine să spunem asemenea lucruri, drept desemnare a unor realităţi. Limba germană ‒ ea fiind, în multe privinţe, ceva mixt ‒ are trăsături puternic melancolice şi trăsături puternic sanguinice. Puteţi vedea acest lucru atunci când limba germană ajunge să se exprime sub forma ei fundamentală, de pildă, în limbajul cu precădere filosofic. Aduceţi-vă aminte de minunatele formulări ale limbajului filosofic al lui Fichte şi de unele pasaje din „Estetica” lui Hegel. Veţi constata că aici se exprimă în mod cum nu se poate mai clar caracterul fundamental al limbii germane.

Spiritul poporului italian are o înrudire deosebită cu aerul; cel al poporului francez are o legătură deosebită cu tot ceea ce e lichid; cel anglo-american, mai ales cel englez, are legătură cu cele solide, cel american, chiar cu cele subpământene, şi anume cu magnetismul Pământului şi cu electricitatea Pământului. Apoi, cel al poporului rus, cu lumina, dar cu lumina reflectată de Pământ, de plante. Cel german, cu căldura, despre care veţi găsi imediat că are un caracter dual: şi anume, căldură interioară şi căldură exterioară, căldura sângelui şi căldura atmosferică. Aici găsiţi imediat un caracter polar şi în ceea ce priveşte legătura cu aceste stări elementare. Şi aici întâlnim acel caracter polar, acea scindare a fiinţei germane, care există în toate.


Se pune întrebarea: oare copiii au voie să ştie ceva despre această împărţire după temperamente?

Rudolf Steiner: E un lucru care trebuie să fie ţinut în culise. E foarte important ca dascălul să ştie ce trebuie să ţină, într-un mod plin de tact, în culise. Tot ceea ce discutăm noi aici este menit să-i confere dascălului autoritatea. Dacă s-ar trăda, el n-ar mai putea s-o scoată la capăt.

Elevii nu trebuie puşi să stea în bănci în funcţie de realizările lor. E foarte indicat să nu ţinem seama de dorinţa, pe care unii elevi şi-o exprimă, de a sta unul lângă altul.


Întrebare: Îi putem aşeza şi pe elevii mai mari după temperamente?

Rudolf Steiner: Da, chiar şi la facultate, dar după douăzeci şi cinci de ani acest lucru nu mai e necesar. De altfel, atunci ei nici nu v-ar mai asculta.


L. întreabă: Există vreo legătură între temperamente şi alegerea limbilor conform cu diferitele temperamente ale copiilor?

Rudolf Steiner: Din punct de vedere teoretic, acest lucru ar fi just, totuşi, nu e recomandabil ca în condiţiile actuale să se ţină seama de el. Nici nu vom ajunge în situaţia de a putea ţine seama de tot ceea ce e just doar conform cu predispoziţiile copilului, ci vom fi puşi şi în faţa necesităţii ca elevul să progreseze în lume şi ca noi să-i dăm cele de care va avea nevoie ca să progreseze. Dacă în viitorul apropiat s-ar constata că foarte mulţi copii germani nu sunt apţi să-şi însuşească limba engleză, ar fi bine să nu cedăm în faţa acestei deficienţe. Tocmai aceia care prezintă o asemenea deficienţă vor avea cel mai mult nevoie de limba engleză.


Urmează discutarea temei propuse în ziua precedentă: întreaga clasă, instigată de un singur elev, a săvârşit o faptă foarte rea, de pildă, toţi au scuipat pe tavan. Sunt exprimate câteva păreri în legătură cu aceasta.

Rudolf Steiner face aici diferite observaţii intercalate: E foarte util să depunem eforturi pentru a face ca aşa ceva să devină plictisitor, astfel încât copiii să înceteze de la sine cu aceste purtări rele. ‒ Trebuie să distingem întotdeauna între faptele săvârşite din răutate şi acelea provocate de zburdălnicia copiilor.

Aş vrea să remarc ceva: Nici dascălul cel mai bun nu va putea evita purtările rele. Dar, în cazul în care participă întreaga clasă, de obicei dascălul e de vină. Dacă nu el este de vină, atunci un număr de elevi este întotdeauna de partea lui şi va fi alături de el. La faptele rele participă întreaga clasă numai atunci când el este de vină.

Dacă s-au provocat daune materiale, este, desigur, just ca ele să fie reparate şi copiii înşişi trebuie să pună totul iarăşi în ordine, dar prin propria lor muncă, nu doar plătind pe cineva. Putem folosi ziua de duminică sau două-trei duminici, pentru ca ei să repare totul împreună.

Pe urmă, un bun mijloc de a scoate în evidenţă absurditatea purtării lor este şi umorul, mai ales în cazul unor fapte mai neînsemnate. Dar aici totul a pornit de la un instigator.

V-am dat această temă ca să vedeţi în ce fel intervenim într-o situaţie provocată prin instigare. Aici trebuie să se ia în considerare premisa cazului.

Ca să vă atrag atenţia asupra esenţialului, vă voi povesti următoarea întâmplare luată din realitate: Într-o clasă în care se întâmplaseră adeseori asemenea lucruri, iar dascălii nu mai ştiau ce să facă, într-una din pauze un băiat de vreo zece-doisprezece ani s-a dus la catedră şi a spus: Domnii mei ştrengari, oare nu vă e ruşine să tot faceţi asemenea lucruri? Gândiţi-vă că aţi rămâne toţi proşti, dacă dascălii nu v-ar învăţa nimic. ‒ Aceste cuvinte au avut un efect nemaipomenit.

Din acest caz, putem învăţa următoarele: Dacă se întâmplă aşa ceva, dacă, la instigarea unui elev sau a câtorva, o mare parte a clasei face un asemenea lucru, trebuie, desigur, să ne aşteptăm ca, tot sub influenţa câtorva, totul să poată fi repus în ordine. Dacă există câţiva instigatori, vor exista şi alţii, doi sau trei, care-i vor spune clasei părerea lor. De cele mai multe ori există conducători. De aceea, dascălul ar trebui să caute doi sau trei asemenea conducători, să aibă o discuţie cu doi sau trei, despre care crede că sunt în stare de o asemenea discuţie. Acestora, dascălul ar trebui să le arate că o asemenea purtare face să nu se mai poată ţine orele şi să-i facă să recunoască acest lucru şi să le spună cum să-şi exercite influenţa asupra clasei. Aceştia vor avea apoi tot atâta influenţă asupra clasei ca şi instigatorii şi ei pot explica lucrurile colegilor. Într-un asemenea caz, trebuie să avem în vedere felul cum acţionează copiii unii asupra altora.

E vorba aici, în primul rând, de a face să ia naştere nişte sentimente care să-i determine pe copii să renunţe la acel lucru. O pedeapsă brutală din partea dascălului n-ar face să ia naştere decât teamă şi altele asemenea. N-ar fi trezite sentimentele care să ducă la îndreptare. Dascălul va trebui, în orice caz, să rămână cât se poate mai detaşat şi să se comporte într-un mod obiectiv. Prin aceasta n-am vrut să spun că n-ar trebui să se trateze el însuşi pe sine drept o autoritate. El poate să spună, fără îndoială, aşa ceva: „Fără dascăl,   n-aţi învăţa nimic şi aţi rămâne proşti.” Dascălul nu trebuie să fie prea modest în discutarea problemelor cu cei trei elevi. Dar pedeapsa ar trebui s-o lase să fie executată de colegi, făcând în aşa fel încât ea să producă în ei sentimentul ruşinii. Prin aceasta, el apelează la simţirea, nu la judecata elevilor. Dar, în cazul în care dascălul are împotriva sa întreaga clasă, el trebuie să caute vina în sine însuşi. O bună parte din purtările rele ale copiilor e cauzată de faptul că ei se plictisesc şi că nu au nici o legătură interioară cu dascălul. E foarte bine, de asemenea, dacă nu e vorba de ceva prea rău, să facem şi noi ceea ce fac elevii, de pildă, atunci când elevii mormăie, dascălul să spună: „Ei da, de mormăit, pot să mormăi şi eu” ‒ şi să trateze problema în mod homeopatic, dacă pot să spun aşa. O atitudine homeopatică este ceva extraordinar de bun în ceea ce priveşte educaţie morală. O metodă bună este şi aceea de a abate interesul clasei în altă parte. Dar eu n-aş apela niciodată la ambiţia elevilor.

În general, noi nu vom avea să ne plângem prea mult de asemenea purtări rele.

Când facem în aşa fel încât corectarea purtării rele a unei clase să fie făcută de colegii înşişi, atunci acţionăm asupra simţirii, recâştigându-ne în acest fel autoritatea care a avut de suferit. Dacă un alt elev scoate în evidenţă recunoştinţa pe care elevii trebuie s-o nutrească faţă de dascăl, autoritatea este restabilită.

Esenţial va fi să-i alegem pe copiii potriviţi. Noi trebuie să ne cunoaştem clasa şi să-i găsim pe aceia care ar putea să se achite bine de o asemenea misiune. Dacă aş avea în grija mea o clasă, eu aş putea îndrăzni aşa ceva. Aş căuta să-l aflu tocmai pe cel care a pus la cale totul şi l-aş face să condamne, să condamne cât mai tare posibil cele întâmplate şi n-aş lăsa să se observe că ştiu că el însuşi a fost capul răutăţilor. Apoi, aş termina repede cu această problemă, în aşa fel încât să rămână oarecare neclaritate şi dvs. veţi vedea că tocmai prin acest rest de neclaritate aţi realiza mult. Dacă-l punem pe un ştrengar care a luat parte la fapta respectivă să caracterizeze lucrurile în mod just şi obiectiv, aceasta nu va duce la ipocrizie. Orice pedeapsă reală este, după părerea mea, inutilă, ba chiar dăunătoare. Esenţialul este să trezim un sentiment al răului obiectiv care a fost făcut şi al necesităţii de a repara acest rău. Iar dacă s-a pierdut ceva timp prin perturbarea orelor, va fi necesar să recuperăm ceea ce s-a pierdut în alt timp decât în cel prevăzut în orar, şi aceasta nu ca pedeapsă, ci pur şi simplu pentru că aceste lucruri trebuie recuperate. Nu e voie să folosim deloc gestul de a pedepsi. Trebuie să reconstituim absolut liniştiţi situaţia, sub forma unei necesităţi.

Acum, v-aş pune în faţă o întrebare care merge mai mult în direcţia psihologiei: Dacă într-o clasă se află aşa-numiţii “cuvioşi dăunători”, care caută în toate felurile să devină favoriţii dvs., care au acest caracter, care vin la dvs. cu tot felul de lucruri şi vin mereu, în ce fel aţi trata această situaţie?

Bineînţeles că puteţi rezolva lucrurile în modul cel mai comod pentru dvs. Puteţi spune: Pur şi simplu, nu mă sinchisesc de ei. ‒ Dar, în acest caz, însuşirea respectivă se va transmite pe această cale la alţi copii care au o asemenea predispoziţie. Aceşti „cuminţei” se vor transforma într-un element dăunător pentru clasă, dacă noi nu facem altceva decât sa-i respingem. Trebuie să ne gândim ce este cel mai bine să facem cu ei pe parcursul întregului proces de instruire şi educare.