Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA EDUCAŢIEI. DISCUŢII DE SEMINAR ŞI
CONFERINŢE ASUPRA PLANULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

GA 295


A ŞAPTEA DISCUŢIE DE SEMINAR

Stuttgart, 28 august 1919

Rudolf Steiner: Azi urmează să încercăm un exerciţiu menit să confere respiraţiei un suflu prelung.


Exerciţiu de vorbire:

Erfüllung geht
Durch Hoffnung
Geht durch Sehnen
Durch Wollen
Wollen weht
Im Webenden
Weht im Bebenden
Webt bebend
Webend bindend
Im Finden
Findend windend
Kündend.


Veţi realiza ceea ce trebuie să realizaţi aici, numai dacă veţi despărţi bine versurile. În acest caz, veţi ritmiza aşa cum trebuie respiraţia. Prin acest exerciţiu, noi facem cu vocea gimnastică, pentru a ne regla respiraţia.

În cuvinte precum: “Erfüllung”, “Wollen”, trebuie rostite ambele consoane l. Nu e voie să introducem în primul l un h, ci trebuie să rostim una lângă alta cele două consoane l. Apoi, mai trebuie să ne străduim să nu rostim tărăgănat, ci să facem să intre sonoritate în vocea noastră, să vorbim mai din adâncul pieptului, să rostim vocalele cât mai plin, ca să iasă în evidenţă sonoritatea metalică. ‒ Toţi austriecii au ceva metalic în glas. Mai mult aer rotunjit, sferic.

Înainte de fiecare dintre versurile de mai sus, respiraţia trebuie să se ordoneze în mod conştient. Cuvintele aşezate împreună trebuie rostite împreună.

Dvs. ştiţi că de obicei se fac următoarele exerciţii de vorbire:

sau:
sau:

Barbara saß straks Abhang.
Barbara saß nah am Abhang.
Abraham a Sancta Klara kam an.

Lectura unei fabule de Lessing.

Calul şi taurul

Pe un cal focos zbura un băiat mândru şi îndrăzneţ. Atunci, un taur sălbatic i-a strigat calului: „Ruşine! Nu m-aş lăsa comandat de un băieţaş!” „Ba eu da”, răspunse calul, „căci ce onoare ar fi pentru mine să arunc jos un copil?”

Rudolf Steiner (după ce toţi au făcut citirea-model a fabulei): După ce aţi auzit-o de atâtea ori, veţi fi având sentimentul că ea e scrisă aşa cum se scriau fabulele şi multe alte lucruri în secolul al XVIII-lea. Ai sentimentul că n-au fost chiar terminate, după cum pe atunci unele lucruri nu erau terminate.

Rudolf Steiner dă citire fabulei încă o dată şi spune apoi: Acum, în secolul XX, fabula ar putea fi continuată în felul următor:

Onoare de taur! Şi dacă eu aş căuta onoarea, rămânând îndărătnic, asta n-ar fi o onoare de cal, ci o onoare de măgar.

Aşa s-ar face acest lucru în epoca actuală. Atunci copiii ar observa imediat că onoarea este de trei feluri: onoare de taur, onoare de cal şi onoare de măgar. Taurul te aruncă jos, calul îl duce mai departe pe băiat pentru că e cavaler, măgarul se opreşte cu încăpăţânare, pentru că în aceasta îşi vede el onoarea.

Rudolf Steiner: Acum, eu aş vrea să produc mai întâi material pentru ora didactică de mâine [ Nota 19 ], dat fiind faptul că mâine urmează să ne ocupăm în special de studierea perioadelor de vârstă dintre şapte şi paisprezece, cincisprezece ani. Astăzi, esenţialul va fi să discutăm unele lucruri care vă pot sluji drept indicaţii. Şi atunci nu va trebui să adăugaţi nimic altceva la ceea ce vă dau astăzi drept îndrumare, ci doar să luaţi în mână un manual obişnuit şi să completaţi faptele particulare care ţin de ceea ce discutăm noi astăzi. Astăzi, va fi mai puţin important să adunăm la un loc cunoştinţele noastre concrete; va trebui mai mult să avem grijă să cultivăm în noi spiritul unui învăţământ care să poarte în el germenii viitorului. Veţi vedea că ceea ce vom discuta noi astăzi intră în discuţie pentru şcolarii cei mai mari.

Aşa că aş vrea să discut cu dvs. ceea ce are legătură cu dezvoltarea civilizaţiei şi culturii în Europa între secolele XI-XVII. Nu trebuie să pierdeţi din vedere faptul că tratarea unor teme de istorie cu copiii şi, la urma urmelor, mai mult sau mai puţin, şi cu adulţii, e necesar să conţină întotdeauna un element subiectiv. E uşor să spui că la prezentarea faptelor istorice nu trebuie să introducem păreri şi idei subiective. De cerut, se poate cere aşa ceva, dar de făcut, nu se poate face. Căci veţi examina o parte a istoriei, de pe anumite teritorii; dvs. va trebui cel puţin să grupaţi faptele, fie că le veţi grupa dvs. înşivă, fie, dacă ţin de un trecut mai îndepărtat, ele vor fi deja grupate, le-au grupat alţii.

Presupuneţi că prezentaţi spiritul vechilor germani; veţi apela la „Germania” lui Tacitus [ Nota 20 ]. Dar Tacitus a fost un spirit chiar foarte subiectiv, el a grupat chiar foarte mult lucrurile pe care le-a prezentat. Nu aveţi voie să speraţi că o veţi scoate altfel la capăt, decât făcând dvs. înşivă o grupare subiectivă a faptelor sau preluând-o de la alţii.

Nu e nevoie decât să vă lămuriţi asupra acestui lucru cu ajutorul unor exemple. Iată câteva exemple din bibliografie.

Treitschke [ Nota 21 ] a scris o „Istorie germană a secolului al XIX-lea” în mai multe volume. Ea a stârnit încântarea lui Herman Grimm, care era şi el un observator capabil; ea a stârnit spaima multor apartenenţi ai Antantei. Dar, dacă-l veţi citi pe Treitschke, veţi avea imediat sentimentul că tocmai calităţile lui au la bază un colorit puternic subiectiv în gruparea faptelor. În istorie, esenţialul este să ai o părere despre forţele şi puterile care mână istoria. Acum, la unul părerea este mai matură, la celălalt mai puţin matură, iar acesta n-ar trebui să aibă, de fapt, nici o părere, pentru că nu înţelege nimic în legătură cu forţele motrice ale istoriei. Celălalt, dacă are nişte păreri subiective bune, va zugrăvi foarte bine progresul istoric.

Herman Grimm l-a zugrăvit pe Friedrich cel Mare, şi Macaulay [ Nota 22 ] l-a zugrăvit pe Friedrich cel Mare. Dar Macaulay ne transmite o cu totul imagine a lui Friedrich cel Mare. Herman Grimm şi-a scris articolul chiar ca pe un fel de recenzie a articolului lui Macaulay şi a spus, pe baza punctului său de vedere: „Friedrich cel Mare al lui Macaulay, este o figură înţepată de lord englez care prizează tutun.” Deosebirea constă numai în faptul că Herman Grimm este un german al secolului al XIX-lea, iar Macaulay un englez al secolului al XIX-lea. Iar acela care îşi dă cu părerea asupra amândoura, drept un al treilea, ar fi, de fapt, foarte meschin dacă ar găsi că o imagine e justă, iar cealaltă greşită.

Am putea alege, astfel, exemple mult mai radicale. Mulţi dintre dvs. cunosc descrierea lui Martin Luther din cărţile de istorie obişnuite. Faceţi o dată experienţa de a citi acelaşi lucru în cărţile catolice de istorie [ Nota 23 ]; veţi face cunoştinţă cu un Luther pe care nu l-aţi cunoscut până acum! După ce veţi fi citit, veţi fi în încurcătură, spunându-vă că deosebirea este alta decât aceea ce ar rezulta din puncte de vedere diferite. Numai că tocmai dăscălimea viitorului va trebui să depăşească asemenea puncte de vedere, provenite din sânul elementului naţional sau confesional. De aceea, trebuie să ne străduim foarte mult, pentru a face în aşa fel încât dascălii să fie oameni cu inimă şi vederi largi, să aibă o concepţie despre lume vastă, cuprinzătoare. De aici se va deschide o perspectivă liberă şi asupra faptelor istorice şi noi le vom grupa în aşa fel încât să-i transmitem elevului misterele devenirii umane.

Dacă vreţi să transmiteţi elevilor dvs. ceva referitor la civilizaţia şi cultura secolelor XI-XVII, veţi descrie în primul rând evenimentele care au dus la cruciade. Veţi descrie desfăşurarea primei cruciade, a celei de-a doua, a celei de-a treia. Felul cum, treptat, cruciadele s-au împotmolit şi n-au dus la ceea ce trebuia să se realizeze prin ele. Veţi descrie spiritul ascetic care a străbătut în acea vreme o mare parte a Europei; cum pretutindeni, prin laicizarea Bisericii, sau, oricum, în legătură cu această laicizare a Bisericii, au apărut naturi umane de felul aceleia a lui Bernard de Clairvaux, plin de o caldă evlavie, de o evlavie care făcea asupra celor din jur impresia că săvârşeşte minuni. Veţi căuta să faceţi cunoştinţă dintr-un manual cu biografia unor asemenea personalităţi şi să le zugrăviţi în mod viu în faţa elevilor dvs. şi veţi încerca să faceţi să se înalţe acel spirit viu din care s-au dezvoltat călătoriile, grandioase pentru acea epocă, în Orient. Va trebui să descrieţi cum au luat naştere pe atunci acele incursiuni sub influenţa lui Pierre d'Amiens şi a lui Walter von Habenichts; apoi incursiunea lui Gottfried de Bouillon şi a altor câtorva.

Veţi descrie apoi cum s-au pus în mişcare aceste incursiuni cu destinaţia Orient şi cum un număr uriaş de oameni a pierit, adeseori înainte să fi ajuns în Orient. Veţi putea descrie foarte bine unor băieţi şi fete de treisprezece, paisprezece ani felul în care se adună aceste grupuri de oameni, cum se pun în mişcare şi cum se mişcă dezordonat spre Orient, şi cum mulţi oameni pier din cauza împrejurărilor nefavorabile, dar şi din cauza trecerii lor pe teritoriile unor popoare străine.

Va trebui să mai descrieţi apoi cum cei care au ajuns în Orient realizează pentru început foarte puţin. Veţi descrie succesele lui Gottfried de Bouillon, dar apoi veţi arăta cum apare o opoziţie între cruciaţii care au participat la cruciadele următoare şi politica grecească. Veţi arăta cum popoarele greceşti sunt cuprinse de invidie în faţa faptelor săvârşite de cruciaţi şi veţi arăta opoziţia dintre ceea ce vor aceştia şi ceea ce au de gând grecii cu Orientul; cum grecii, de fapt, vor să implice interesele Orientului în sfera propriilor lor interese, la fel cum cruciaţii vor să le implice în sfera intereselor lor. V-aş ruga să descrieţi în modul cel mai sugestiv felul cum se naşte opoziţia dintre greci şi voinţa cruciaţilor.

Apoi, aş fi de părere să arătaţi că în Orient cruciaţii combatanţi se luptă între ei, în loc să se lupte cu popoarele orientale din Asia apuseană; că popoarele europene se hărţuiesc între ele, şi anume, francii şi popoarele vecine cu ei ajung să se lupte, din cauza pretenţiilor pe care le ridică faţă de ceea ce fusese cucerit. Cruciadele au luat naştere dintr-un entuziasm înflăcărat, numai că spiritul dezbinării a pus stăpânire pe cruciaţi, şi pe urmă s-a mai ivit şi opoziţia dintre greci şi cruciaţi.

La toate acestea s-a adăugat opoziţia, care s-a făcut din ce în ce mai mult simţită, dintre Biserică şi puterile lumeşti, tocmai în perioada cruciadelor. Şi poate că nu e inutil să-i facem deja pe copii să devină puţin conştienţi de ceea ce este adevărat, dar a fost acoperit, în toate punctele sale esenţiale, de către istoriografia tendenţioasă. Gottfried de Bouillon, conducătorul primei cruciade, avea, de fapt, intenţia să cucerească Ierusalimul cu gândul de a ridica o contrapondere în faţa Romei. El şi însoţitorii săi n-au spus acest lucru celorlalţi în mod public; dar ei purtau în inimă strigătul de luptă: „Ierusalimul împotriva Romei!” Ei îşi spuneau: Să facem să se ridice Ierusalimul, pentru ca el să poată deveni centrul Creştinismului, pentru ca Roma să nu mai fie ea acest centru. ‒ Dvs. le veţi comunica într-un mod plin de tact copiilor această dispoziţie fundamentală a primilor conducători cruciaţi, acest lucru va fi important.

Ceea ce îşi propuseseră cruciaţii erau sarcini mari şi erau mari şi acele sarcini care au rezultat treptat pentru cruciaţi din sânul condiţiilor existente. Iar, cu timpul, oamenii au devenit prea mici pentru a vedea, fără să fie afectaţi, cum aceste sarcini cad asupra lor. Aceasta a făcut ca printre cruciaţi să izbucnească, treptat, în cursul luptelor celor mai violente, imoralitatea şi purtările rele.

Luaţi în mână un manual oarecare, pentru a situa faptele, ca şi cum aţi ilustra ceva, în mersul general al evenimentelor. Veţi observa că eu astăzi, într-adevăr, când grupez, nu descriu în mod tendenţios. Voi căuta şi în continuare să descriu cele ce s-au petrecut în Europa între secolele XI-XVII numai din punctul de vedere al istoriei culturii şi civilizaţiei.

Să presupunem ‒ aceasta este o ipoteză, dar uneori ne putem lămuri tocmai cu ajutorul ipotezelor cu privire la mersul istoriei ‒, să presupunem că francii ar fi cucerit Siria şi ar fi înălţat aici o dominaţie francă, s-ar fi înţeles cu grecii, le-ar fi lăsat grecilor spaţiu liber şi le-ar fi acordat dominaţia mai mult în partea anterioară a Asiei Mici. În acest caz, s-ar fi împlinit ceea ce spun nişte vechi tradiţii greceşti, Africa de Nord s-ar fi grecizat. Ar fi fost creată o contrapondere împotriva a ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Grecii ar fi exercitat o dominaţie asupra Africii de Nord, francii ‒ asupra Siriei. Astfel, ei n-ar fi ajuns toţi la conflict între ei şi n-ar fi pierdut din această cauză dominaţia. Apoi, tocmai popoarele asiatice cele mai rele, mongolii, mamelucii şi osmanii turci, ar fi fost împiedicate să înainteze. Din cauza imoralităţii şi a faptului că, în ultimă instanţă, cruciaţii n-au fost la înălţimea misiunii lor, mongolii, mamelucii şi osmanii s-au răspândit tocmai în regiunile pe care cruciaţii căutau să le europenizeze. Şi vedem astfel că marele entuziasm care a cuprins vaste teritorii ale unor popoare şi care a dus la formarea cruciadelor a fost urmat de contralovitura din direcţia opusă: înaintarea musulman-mongolă, care înfiinţează statele militare-despotice, rămânând multă vreme spaima Europei şi umbra întunecată a perioadei cruciadelor.

În timp ce zugrăviţi asemenea lucruri, procurându-vă din diferite manuale imaginile de care aveţi nevoie, dvs. faceţi să se nască în copiii înşişi imagini din evoluţia culturii şi civilizaţiei, imagini care li se imprimă pentru totdeauna. Iar esenţialul este tocmai ca omul să primească imagini la vârsta copilăriei. Ei vor primi imagini, la început, prin descrierile sugestive. Dacă veţi reuşi mai apoi să oferiţi unele descrieri remarcabile ale unor lucrări  de pictură ale epocii, prezentându-le şi sub formă de opere artistice, veţi sprijini prin aceasta cuvântul rostit.

Aşadar, pentru început, le-aţi arătat copiilor ce anume s-a întâmplat în cadrul cruciadelor. I-aţi făcut pe copii să preia în lăuntrul lor imagini ale acestor cruciade. Acum, va fi bine să prezentaţi pe lângă imaginea-umbră a spaimei mongolic-mahomedane, şi reversul, binele care s-a dezvoltat în această perioadă.

Încercaţi să descrieţi în mod expresiv cum pelerinii care au plecat în Orient au făcut cunoştinţă cu multe lucruri noi. Pe atunci, în Europa agricultura era cu mulţi paşi rămasă în urmă. În Orient puteai cunoaşte o gospodărire mult mai bună a terenurilor agricole. Pelerinii care s-au dus în Orient şi s-au întors apoi în Europa ‒ mulţi s-au întors în Europa ‒ au adus cu ei o cunoaştere lărgită a practicii agricole şi a avut loc, într-adevăr, un avânt al activităţii agricole de producţie. Europenii datorează acest avânt experienţelor pe care pelerinii le-au adus cu ei din călătoriile lor în Orient.

Descrieţi în mod atât de sugestiv, încât copiii să vadă totul cu adevărat în faţa ochilor, cum înainte de cruciade grâul şi cerealele au crescut mai prost, că erau mai scunde, mai rare, nu atât de pline, şi cum după cruciade au devenit mai pline ‒ toate acestea în imagini! Descrieţi apoi cum pelerinii au aflat cu adevărat şi despre industria care era prezentă pe atunci în Orient şi pe care Europa încă n-o avea. Occidentul era în multe privinţe în urma Orientului. Ceea ce s-a dezvoltat mai târziu atât de frumos, ca activitate industrială, în oraşele Italiei şi în oraşele situate mai în nord, s-a datorat cruciadelor. Cruciadelor li se datorează mult şi în ceea ce priveşte arta. Aşadar, puteţi face să se nască imagini ale progresului spiritual al culturii şi civilizaţiei din această epocă.

Dar le puteţi descrie copiilor şi le puteţi spune: „Vedeţi, copii, europenii i-au cunoscut mai întâi pe greci; aceştia s-au despărţit de Roma deja din primul mileniu, dar au rămas creştini. În toate ţinuturile apusene s-a crezut că nu poţi fi deloc creştin dacă nu-ţi înalţi privirile spre papă drept capul suprem al Bisericii.” Acum, arătaţi-le copiilor cum cruciaţii au aflat, spre marea lor surprindere şi ca învăţătură pentru ei, că există şi creştini care nu-l recunosc pe papa de la Roma. Această disociere dintre latura spirituală a creştinismului şi organizarea lumească a Bisericii era pe atunci ceva cu totul nou. Faceţi-i pe copii să înţeleagă acest lucru.

Pe urmă, explicaţi-le faptul că printre musulmani, care erau nişte cetăţeni ai Pământului mai puţin simpatici, existau, totuşi, şi oameni nobili, generoşi, viteji. Şi astfel, pelerinii au cunoscut şi oameni care puteau fi viteji şi generoşi chiar fără să fie creştini. Se putea, deci, ca cineva să fie un om bun, viteaz, fără a fi creştin. Aceasta a fost o învăţătură importantă, pentru oamenii din acele vremuri, care a fost adusă de cruciaţi în Europa.

Aşadar, cruciaţii şi-au cucerit o întreagă serie de lucruri în Orient, pe care le-au adus în Europa, în folosul culturii spirituale.

Îi facem pe copii să înţeleagă: „Vedeţi, europenii nu aveau nici măcar stambă, nici măcar nu aveau cuvântul pentru aceasta; nu aveau nici muselină; şi acesta este un cuvânt oriental. Ei nu se puteau aşeza, nu se puteau tolăni pe o sofa, căci de-abia cruciaţii au adus cu ei sofaua, o dată cu cuvântul „sofa”. Ei nu aveau nici saltea, şi „saltea” este un cuvânt oriental. Şi bazarul intră în această categorie, el, care indică o cu totul altă mentalitate în ceea ce priveşte punerea la vedere a produselor, care face să apară expunerea în stil mare a produselor. Conform cu mentalitatea lor, orientalii au făcut bazare în stil mare. În Europa nu exista înainte nimic asemănător, înainte ca europenii să organizeze cruciadele. Nici chiar cuvântul magazin nu e unul european, oricât de mult ar avea de-a face cu activitatea comercială ş.a.m.d. Europenii au preluat de la orientali acest obicei de a deschide magazine din cauza volumului mare al activităţii comerciale. ‒ „Ne putem imagina”, le spunem copiilor, „ce limitată era viaţa în Europa, dacă ei nu aveau nici măcar magazine. Tot de la ei vine şi cuvântul „arsenal”. Dar, vedeţi, europenii au mai învăţat şi altceva de la orientali, acest lucru l-au adus cu ei în cuvântul „tarif”. A plăti taxe, aşa ceva popoarele europene n-au cunoscut decât foarte puţin până în secolul al XIII-lea. A plăti taxe conform unui tarif, a plăti tot felul de dări, acest lucru a fost introdus în Europa de-abia când cruciaţii au făcut cunoştinţă cu el la orientali.

Aşadar, vedem deja că, sub influenţa cruciadelor, multe, foarte multe lucruri s-au schimbat în Europa. Din ceea ce au vrut cruciaţii, nu s-a împlinit prea mult. În schimb, s-au petrecut multe alte lucruri care au schimbat faţa Europei, prin ceea ce a fost preluat din Orient. Toate acestea s-au unit apoi cu concepţia orientală despre stat, căci statul s-a dezvoltat în Orient mult mai devreme decât în Europa. În Europa, formaţiunile administrative erau mult mai labile înainte de cruciade, decât au fost după acestea. Faptul că mai târziu vaste teritorii au fost concentrate şi subsumate unor viziuni statale, acest lucru s-a întâmplat, în cele din urmă, tot datorită cruciadelor.

Dar acum ‒ eu pornesc întotdeauna de la premisa că suntem în faţa unor copii care au vârsta de care am vorbit ‒ le putem face cunoştinţă copiilor cu următorul lucru: „Vedeţi, copii, voi aţi aflat mai înainte, din povestirile cu conţinut istoric, că odinioară romanii şi-au extins stăpânirea. Pe atunci, în vremea când romanii şi-au extins stăpânirea, pe la începutul erei creştine, Europa a devenit săracă, tot mai săracă. Din ce cauză? Oamenii erau nevoiţi să-şi dea banii altor oameni. Europa Centrală va deveni acum iarăşi săracă, deoarece trebuie să-şi dea altora banii. Odinioară, europenii erau nevoiţi să-şi dea banii asiaticilor. Grămezile de bani se duceau spre graniţele Imperiului Roman. Datorită acestui lucru, s-a dezvoltat din ce în ce mai mult economia naturală. Acesta este un lucru care s-ar putea întâmpla din nou, oricât de trist ar fi, dacă oamenii nu vor face efortul de a se înălţa spre spiritual. În orice caz, în cadrul acestei sărăcii, aici s-a dezvoltat spiritul ascetic, plin de dăruire, al cruciadelor.

Acum însă, prin cruciade, europenii au făcut cunoştinţă dincolo, în Asia, cu tot felul de lucruri noi, cu producţia industrială, cu agricultura. Şi astfel au putut produce, la rândul lor, lucruri pe care să le cumpere de la ei asiaticii. Banii s-au întors la ei. Europa a devenit din ce în ce mai bogată tocmai în perioada cruciadelor. Această îmbogăţire a Europei a avut loc datorită faptului că ea şi-a sporit producţia proprie. Aceasta este o altă consecinţă. Cruciadele sunt nişte adevărate migraţii ale popoarelor spre Asia. Înapoi, în Europa, au venit anumite cunoştinţe şi facultăţi. Numai prin acestea a devenit posibilă înflorirea Florenţei şi dezvoltarea ei de mai târziu. Numai prin aceasta a fost posibil să apară figuri precum Dante şi alţii.”

Vedeţi dvs., ar fi necesar să facem în aşa fel încât descrierea realităţilor istorice să fie străbătută de asemenea impulsuri. Dacă în zilele noastre se spune că ar trebui să ne ocupăm mai mult de istoria culturii şi civilizaţiei, oamenii cred că trebuie să facă descrierile cele mai seci, felul cum un eveniment decurge dintr-altul. Dar, de fapt, chiar pe aceste trepte şcolare inferioare, realităţile istorice ar trebui descrise în aşa fel încât noi să fim prezenţi în ele cu subiectivitatea noastră, să dezvoltăm imagini, astfel încât epocile să învie cu adevărat. Să facem să învie Europa cea săracă, acoperită doar de ogoare slab cultivate, unde nu existau oraşe, unde oamenii îşi practicau agricultura, care era însă una sărăcăcioasă, să arătăm cum tocmai din această Europă săracă se naşte entuziasmul faţă de cruciade, cum apoi acei oameni, totuşi, nu fac faţă misiunii lor, cum ajung la dezbinare, cum imoralitatea se răspândeşte, cum ajung apoi ei înşişi la dezbinare în Europa. Cum nu se realizează tocmai ceea ce se intenţionase cu cruciadele, cum, dimpotrivă, se creează un teren prielnic pentru musulmani. Cum însă europeanul a învăţat mult în Orient, cum iau naştere oraşe, oraşe înfloritoare, iar în oraşe o bogată cultură spirituală. Dar şi cum începe să se dezvolte agricultura, cum ogoarele devin mai fertile, cum industria înfloreşte, cum începe să înflorească şi cultura spirituală.

Încercaţi să puneţi în faţa copiilor în imagini sugestive toate aceste lucruri şi să le arătaţi că înainte de cruciade oamenii nu se tolăneau pe sofale, că pe atunci filistinismul nu se putea face simţit în familii, pe sofalele din camerele de oaspeţi. Dacă veţi căuta să descrieţi în mod sugestiv această istorie, veţi oferi o istorie mai adevărată. Arătaţi-le cum Europa a devenit săracă până în epoca economiei naturale şi cum ea a devenit iarăşi bogată, datorită lucrurilor pe care oamenii le-au învăţat. Aceste descrieri vor da viaţă modului de a prezenta istoria!

În zilele noastre eşti întrebat adeseori: Ce să citim, ce manual de istorie este cel mai bun? ‒ Nu putem spune decât că: la urma urmelor, oricare este cel mai bun şi oricare este cel mai rău; este, desigur, indiferent ce autor istoric luăm în mână. Nu citiţi ceea ce stă scris în rândurile cărţii, ci ceea ce este cuprins printre rânduri. Căutaţi să vă lăsaţi inspiraţi, pe bază de presimţire, în cunoaşterea adevăratei desfăşurări a evenimentelor. Căutaţi să dezvoltaţi în dvs. un simţ fundamental care să vă spună ce este o descriere istorică. Din modul de prezentare vă veţi putea da seama care istoric a pătruns în realitatea lucrurilor şi care nu a făcut acest lucru.

Veţi citi una sau alta la Ranke [ Nota 24 ]. Dacă veţi pătrunde ceea ce aţi citit la Ranke cu ceea ce facem să trăiască în noi din spiritul realităţii, dvs. veţi spune: Ranke e foarte harnic, totuşi, el descrie caracterele de parcă ar fi numai umbre. Putem căuta oriunde; aceştia nu sunt oameni din carne şi sânge. Şi dvs. puteţi spune: Eu nu vreau să mi se prezinte istoria doar ca un joc de umbre.


Unul dintre cursanţi dă sfatul de a se apela la Lamprecht.

Rudolf Steiner: Dar aici putem avea, fără îndoială, sentimentul că Lamprecht [ Nota 25 ] prezintă istoria culturii şi civilizaţiei, descriind nu oameni, ci nişte figuri de carton vopsit, numai că le vopseşte cu nişte culori cât mai saturate. Aceştia nu sunt oameni; arată ca nişte oameni în carne şi oase, dar nu sunt decât figuri făcute din carton vopsit. Aici trebuie să spunem, cu siguranţă: Poate că Treitschke o fi tendenţios, totuşi, personalităţile zugrăvite de Treitschke stau pe picioarele lor! El îi pune pe oameni cu amândouă picioarele pe pământ şi ei sunt făcuţi din carne şi sânge. Ei nu sunt figuri de carton, ca cei din manualul lui Lamprecht şi nu sunt nişte simple umbre, ca la Ranke. Din păcate, nu avem de la Treitschke decât istoria secolului al XIX-lea.

Dacă vreţi să vă dezvoltaţi un simţ pentru sesizarea unui mod cu adevărat bun de a scrie istoria şi a spiritului unui om care povesteşte istoria, citiţi-l pe Tacitus. Dacă-l veţi citi pe Tacitus, atunci totul va deveni absolut viu până la ultimul cuvânt, şi Europa şi oamenii şi grupurile de oameni pe care-i descrie Tacitus ni se vor înfăţişa, dacă lăsaţi ca totul să acţioneze asupra simţului realităţii pe care-l aveţi, ca viaţa însăşi! Pornind de aici, căutaţi să aflaţi cum ne transpunem într-un alt mod de a descrie realităţile istorice.

Oricum, ceva cu totul perimat nu putem citi, altfel, înflăcăratul Rottek [ Nota 26 ] ar mai fi încă ceva foarte bun. Dar el e perimat, nu numai în ceea ce priveşte faptele, ci şi în ceea ce priveşte mentalitatea. Căci el priveşte cu sfinţenie Constituţia de atunci din Baden şi liberalismul, el le implică şi în interpretarea vieţii din vechea Persie, din Egiptul sau din Grecia antică. Dar el face totul cu multă înflăcărare, astfel încât n-am putea decât să dorim ca şi în epoca noastră să existe istorici ca Rottek.

Dacă încercaţi să citiţi descrierile uzuale şi faceţi efortul de a vă îndrepta atenţia spre ceea ce acolo este adeseori omis, veţi ajunge să puteţi pune în faţa copiilor nişte tablouri vii ale dezvoltării istorice din secolele XI-XVII. Şi veţi omite, la rândul dvs., multe dintre lucrurile care se povestesc despre Friedrich Barbarossa, despre Richard Inimă de Leu, despre Friedrich al II-lea. Unele lucruri sunt, desigur, interesante, dar nu prea importante pentru cunoaşterea reală a istoriei. Mult mai important este să le facem cunoscute copiilor marile impulsuri ale istoriei.


Acum ne vom ocupa de sarcina pe care ne-am propus-o, de felul cum am trata o clasă în care un număr de elevi sau eleve manifestă o simpatie exaltată faţă de dascăl sau de dăscăliţă.

Simpatiile exaltate cu adevărat periculoase încep, de fapt, abia pe la doisprezece-treisprezece ani. Ceea ce depăşeşte în această privinţă vârsta şcolară, este, fără îndoială, un caz grav. Înainte de acest moment, în asemenea situaţii e deosebit de important să nu luăm totul foarte în serios şi să ştim că multe vor trece iarăşi, cu siguranţă.


Urmează o discuţie în cadrul căreia mulţi participanţi îşi exprimă părerea referitor la această temă.

Rudolf Steiner: Consider că blamarea deschisă în faţa clasei este o sabie cu două tăişuri foarte ascuţite, pentru că doare prea tare şi-l smulge pe elev din contextul clasei. Foarte greu se restabileşte legătura unor asemenea copii pe care i-am blamat cu restul clasei. De obicei, copiii reuşesc să-şi impună voinţa de a fi retraşi din şcoală.


F. aminteşte, printre alte lucruri pe care dascălul le poate face, şi rugăciunea.

Rudolf Steiner: Foarte adevărat!


F.: trebuie să vorbim cu copilul respectiv şi să-i abatem simpatia în altă direcţie.

Rudolf Steiner sintetizează: Principiile sunt juste, e just să abatem în altă direcţie puterea de a se entuziasma, puterea de dăruire.

Numai că nu veţi realiza mult dacă staţi mult de vorbă cu aceşti copii, pentru că lor aceasta le-ar conveni de minune. Dat fiind faptul că această simpatie exaltată are la bază într-o mult mai largă măsură sentimente şi pasiuni, nu reprezentări, va fi extraordinar de greu să acţionăm în mod eficient împotriva ei dacă venim în întâmpinarea pasiunii prin întâlniri frecvente.

E adevărat că simpatia exaltată provine din entuziasm şi dintr-o putere de dăruire ajunse pe făgaşuri greşite. La copiii înzestraţi intră în considerare mai mult puterea de entuziasmare, la cei slabi, mai puţin dotaţi, puterea de dăruire.

Lucrul în sine nu e atât de important, dar el devine important din cauza urmărilor sale asupra participării la activitatea şcolară, deoarece atunci când nutresc o asemenea simpatie, copiii învaţă mai puţin.

O simpatie exaltată generală, a tuturor copiilor, nu e prea primejdioasă, ea nu durează mult, trece foarte repede. În sânul clasei apar aşteptări care nu se împlinesc. Aceasta duce la dezamăgiri şi apoi se vindecă de la sine. Aici poate avea un efect foarte bun şi o povestire umoristică prezentată în faţa întregii clase. Pericolul apare abia atunci când grupuri de elevi încep să nutrească o asemenea simpatie exaltată.

A fost necesar să reflectăm la întreaga problemă, pentru că ea poate juca un rol mai mult sau mai puţin important în activitatea şcolară practică. Exaltarea în sine nu e chiar lucrul cel mai rău, dar o exaltare nesănătoasă îl slăbeşte pe om. Din cauza ei, copiii devin delăsători şi letargici. Este vorba uneori de stări de slăbiciune îngrijorătoare ale copiilor.

Lucrurile stau pe muchie de cuţit, pentru că, dacă se iau măsurile cuvenite, simpatia se poate preschimba în contrariul ei, în ură.

Este, de asemenea, foarte bine să spunem: Te-ai încălzit prea tare, du-te pentru cinci minute afară - şi aşa mai departe. În general,     într-un asemenea caz, esenţialul este să individualizăm, nu numai în ceea ce-i priveşte pe copii, ci şi în ceea ce priveşte modul de a-i trata. Trebuie să ne folosim de toate mijloacele care, la o examinare sănătoasă a situaţiei, credem că ne pot fi de ajutor.

Dar de un lucru ar trebui să avem mare grijă, şi anume ca elevii respectivi să nu-şi dea seama că noi ştim de simpatia lor exaltată. Ar trebui să desfăşurăm o adevărată artă în a-i face să creadă că noi n-am observat nimic. Chiar în ceea ce priveşte măsurile pe care le luăm, copilul ar trebui să creadă că aceste lucruri le-am face oricum.

Să presupunem că un număr de copii nutreşte o simpatie exaltată faţă de un dascăl care, acasă, are el însuşi patru, cinci, şase copii. El are la dispoziţie leacul cel mai simplu: îi invită, de pildă, pe copiii respectivi la o plimbare şi-i aduce cu el şi pe propriii săi copii. Aşa ceva va fi de mare ajutor. Dar copiii nu trebuie să-şi dea seama în ce scop i-a invitat. De asemenea lucruri concrete ar trebui să ne folosim din plin.

Esenţialul, într-un asemenea, caz este doar să ne comportăm noi înşine corect şi să nu-i tratăm pe copii respectivi altfel decât pe ceilalţi. Să avem o grijă minuţioasă de a ne purta corect. Să nu ne lăsăm atinşi de o asemenea simpatie exaltată; şi atunci, după un timp, ea trece! Rămâne însă ceva care trebuie să ne dea de gândit, şi anume faptul că în locul simpatiei exaltate apare o anumită antipatie. Pe aceasta o putem diminua dacă nu ne trădăm absolut deloc. Nu le dăm ocazia să observe că ştim ceva, şi atunci ura nu va fi atât de mare ca în cazul în care-i admonestăm prea tare sau îi blamăm în faţa clasei. Povestim o scurtă istorioară în care această situaţie apare ca fiind caraghioasă. Dar trebuie să creăm aparenţa că o povestim din întâmplare. Nu putem scăpa de consecinţa că pe urmă ia naştere o anumită antipatie. Dacă vom lucra ani de zile cu copiii, ne vom putea câştiga iarăşi o simpatie normală.

Nu putem împiedica nici apariţia celei de a doua consecinţe, şi anume că, atunci când exaltarea ia o formă îngrijorătoare, copiii sunt slăbiţi ulterior prin aceasta. După ce totul a trecut, noi trebuie să-i ajutăm să depăşească această slăbiciune. E terapia cea mai bună la care putem recurge. Toate celelalte mijloace: Du-te pentru cinci minute afară, plimbare, ş.a.m.d. ‒ pot fi folosite; dar trebuie să ne situăm întotdeauna pe poziţia ignorării sănătoase a situaţiei. Copilul va fi întru câtva slăbit; ceea ce dascălul însuşi poate face este să-l ajute pe urmă cu multă dragoste.

În cazul în care situaţia devine foarte îngrijorătoare, dascălul, dat fiind faptul că el însuşi este obiectul, nu va putea face prea mult şi atunci trebuie chemaţi în ajutor alţi sfătuitori.


O sarcină cu un conţinut mai mult didactic şi mult mai puţin educativ: Fiecare să-şi imagineze că un număr de copii din clasa lui nu prea ţine pasul într-o privinţă oarecare, la socotit, de pildă, la limbi străine, la cunoştinţe despre natură, la gimnastică sau la euritmie. În cel fel aţi încerca să veniţi în întâmpinarea unei asemenea calamităţi printr-un mod special de a trata facultăţile umane ale unor asemenea copii, dacă ea apare la vârsta şcolii primare timpurii? Cum le-aţi acorda ajutor şi prin intermediul celorlalte materii?