Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DEZVOLTAREA SĂNĂTOASĂ A FIINŢEI UMANE

GA 303

CONFERINŢA A XIII-A

Dornach, 4 ianuarie 1922

Când studiem acest moment al vieţii care are loc la sfârşitul vârstei şcolarităţii şi se manifestă în organism prin începutul maturizării sexuale, atunci suntem în prezenţa a ceva pe care artistul care educă şi predă trebuie să-l examineze cu grijă şi atenţie nu doar atunci când a sosit momentul, ci deja pe parcursul întregii perioade care-l precede. Noi trebuie să ne reprezentăm o dată ce se petrece, în acest sens, în fiinţa umană înainte şi în momentul pubertăţii.

În cursul acestor întâlniri, noi am văzut deja că fiinţa umană, până la schimbarea dentiţiei, e o fiinţă care imită, că în această perioadă ea e dăruită unei activităţi sufletesc-organice în care cele două domenii nu sunt încă separate, că din organizarea-cap porneşte o activitate sufletesc-spirituală care mai este încă o activitate organică şi aceasta umple întreg organismul. La această vârstă, fiinţa umană trăieşte cu totul în universul său interior în funcţie de conţinutul fiinţei sale sufletesc-spirituale şi, de asemenea, în funcţie de conţinutul fiinţei sale trupeşti impregnate de viaţă. Putem spune: deosebit de caracteristic pentru această vârstă este felul în care trăieşte fiinţa umană.

Şi trebuie ca eu să recurg din nou – nu pentru că aş crede că e neapărat necesar s-o spun în acest fel în cadrul unui studiu ca acesta pe care-l facem noi aici, dar poate că, după cele ce au fost prezentate înainte, vom putea înţelege mai bine despre ce e vorba – eu recurg, aşadar, la metoda care se impune conştienţei clarvăzătoare, dacă vreau să caracterizez în mod clar ce se petrece în realitate.

La copilul foarte mic, se pare, desigur, că şi în cazul lui, atunci când omul doarme, sufletesc-spiritualul iese din partea corporal-fizică şi că la trezire pătrunde din nou în ea. Dar, în acest caz, nu există o mare deosebire între experienţa conştientă pe care o face copilul în corp şi experienţa inconştientă pe care o face el în somn. Experienţa inconştientă din timpul somnului, atunci când aceasta se desfăşoară normal, atunci când nu intră în ea reminiscenţe ale vieţii diurne – şi se întâmplă rar aşa ceva la copil –, această viaţă de somn se desfăşoară cu totul într-o supra-lume, într-o lume superioară în raport cu lumea pământească, şi la început din această lume este extrasă şi acea activitate care, pornind din creier, lucrează la copil, în starea de veghe, în întregul organism.

Când copilul trece apoi la perioada schimbării dentiţiei, anumite forţe sufletesc-spirituale se eliberează, astfel încât ele nu mai iau doar o formă organică. Ele iau deja un caracter sufletesc-spiritual. Între schimbarea dentiţiei şi pubertate, copilul dezvoltă o gândire, o simţire şi o voinţă mai libere decât înainte. El nu mai este doar o fiinţă care imită, el dezvoltă acel grad de conştienţă care îi permite ca atunci când simte o autoritate, să se lege de ceva exterior. Dar el are nevoie de acest sentiment al unei autorităţi pentru a se lega de lumea exterioară. Împrejurările obişnuite ale vieţii nu sunt suficiente. Adultul are faţă de adult o altă relaţie decât copilul, acesta având nevoie de sentimentul autorităţii. Copilul trebuie să adauge ceea ce are pozitiv relaţia de autoritate, relaţiei pe care o poate avea un adult cu un alt adult, chiar atunci când este comunicat un mesaj sau când, într-un alt fel, fără comunicare, este exercitat, de către un adult asupra altui adult, ceva ca un fel de sugestie, în sensul bun al cuvântului. Rezultatul este că, încetul cu încetul, în viaţa sufletesc-spirituală intră, chiar şi în timpul somnului, mai mult din elementele vieţii de veghe. Şi, în măsura în care, în starea de somn, lumea pământească pătrunde în viaţa sufletului şi nu mai rămâne aici nimic din supralume, exact în aceeaşi măsură ni se deschide posibilitatea de a da o educaţie şi o instruire copilului de această vârstă, între schimbarea dentiţiei şi maturizarea sexuală.

La pubertate iese la iveală ceva nou şi, în fond, după pubertate, fiinţa umană nu mai este aceeaşi. Putem caracteriza această situaţie pornind de la ceea ce v-am spus ieri, în ultima parte a conferinţei mele. Pentru copil este, pur şi simplu, normal ca el să trăiască, până la schimbarea dentiţiei, cu totul în corpul său fizic. Dacă el rămâne în continuare prea mult în această stare, trăind cu totul în corpul fizic – atunci această situaţie nu mai este normală – aşadar, dacă el o duce cu sine prea mult în perioadele ulterioare, vedem apărând ceea ce nu este altceva decât temperamentul melancolic. La copilul foarte mic, e absolut just ca între trup şi fiinţa sufletesc-spirituală să existe acelaşi raport ca la melancolic; dar ceea ce e bine pentru o anumită vârstă e anormal pentru altele. Trebuie să ţinem întotdeauna seama de acest lucru.

Când copilul trece prin perioada schimbării dentiţiei, anumite forţe sufletesc-spirituale se eliberează din activitatea organică şi se revarsă în ceea ce am numit corpul eteric sau corpul forţelor plăsmuitoare. Acesta aparţine ansamblului lumii exterioare şi, în perioada dintre schimbarea dentiţiei şi pubertate, copilul trebuie să trăiască în mod just în acest corp eteric. Dacă deja înainte de schimbarea dentiţiei el a trăit prea mult, dacă a trăit, într-un fel sau altul, prea puternic în corpul său eteric înainte de schimbarea dentiţiei, atunci apare temperamentul de nuanţă mai ales flegmatică. Într-un anumit sens, există o legătură strânsă între fiinţa umană şi corpul său eteric, care este normală. Această legătură strânsă trebuie să existe, în mod normal, în perioada dintre şapte şi paisprezece ani, aşadar, între schimbarea dentiţiei şi pubertate. Dacă această legătură strânsă este păstrată în continuare, vedem că apare la adult temperamentul în mod anormal flegmatic.

Dimpotrivă, ceea ce poate să apară apoi şi să se emancipeze, în mod normal, la pubertate, ceea ce am numit ieri corp astral, care nu mai trăieşte, la drept vorbind, în timp şi spaţiu, este ceea ce se exprimă cu precădere în temperamentul sanguinic. Şi această nuanţă de temperament apare deja la copil atunci când, în perioada dintre schimbarea dentiţiei şi pubertate, el introduce prea mult din ceea ce nu ar trebui să iasă la iveală decât o dată cu maturizarea sexuală. Fiinţa umană nu este matură pentru sanguinism decât atunci când este matură din punct de vedere sexual.

Există lucrul potrivit la momentul potrivit, şi diversele anomalii din viaţă sunt cauzate de faptul că ceea ce e normal pentru o anumită vârstă s-a deplasat spre o alta. Când putem avea în acest fel o viziune de ansamblu asupra vieţii, atunci învăţăm să cunoaştem omul în totalitate.

Acum, ce se întâmplă, aşadar, în momentul maturizării sexuale? Se întâmplă ceva ce, iarăşi, poate să decurgă din consideraţiile noastre din aceste ultime zile. Am văzut că fiinţa umană lucrează încă în mod lăuntric cu elementul sufletesc-spiritual – deja eliberat până la un anumit punct – de care dispune după schimbarea dentiţiei. Ea îşi croieşte o cale de trecere, prin intermediul sistemului respirator, prin intermediul sistemului circulator, până în punctul în care muşchii se inserează pe oase. Ea se modelează pretutindeni, mergând până la periferia fiinţei sale, iar la pubertate irumpe în lumea exterioară. Doar atunci fiinţa umană se află cu totul în lumea exterioară.

Dar, din această cauză, noi suntem obligaţi să ne comportăm faţă de tânărul sau tânăra care au trecut prin această vârstă cu totul altfel decât am făcut-o faţă de băieţelul sau fetiţa de până acum. Căci, în fond, întregul proces de eliberare a forţelor sufletesc-spirituale care se desfăşura în fiinţa umană înainte de maturizarea sexuală nu avea încă absolut nimic de-a face cu sexul. Existau, desigur, unele nuanţe, dar, în realitate, acest proces încă nu avea nimic de-a face cu sexul. Ceea ce se referă la sex nu apare decât atunci când fiinţa umană a străbătut afară în lume, atunci când ea a intrat în relaţie cu lumea.

Dar atunci se petrece pentru fiinţa sa trupească şi sufletească un fenomen analog fenomenului care însoţeşte schimbarea dentiţiei. La schimbarea dentiţiei, am văzut eliberându-se forţele care merg spre gândire, simţire, voinţă, ceea ce se dezvoltă mai mult în direcţia amintirii. Forţa amintirii a devenit, într-un fel, liberă. Acum, la pubertate, vedem transformându-se într-o activitate liberă a sufletului ceva care înainte intrase în ritmul respiraţiei şi care, de aici, se mai străduia încă să introducă ritm în sistemul muscular, în sistemul osos. Acest element ritmic se eliberează acum, se eliberează pentru a constitui sensibilitatea tânărului sau a tinerei cu figura ideală, cu imaginaţie creatoare. De fapt, abia la pubertate ia naştere imaginaţia creatoare propriu-zisă, căci imaginaţia creatoare nu poate să ia naştere decât atunci când s-a născut, eliberat de timp şi spaţiu, corpul nostru astral, care, asemeni viselor, poate regrupa şi întreţese, conform unor puncte de vedere interioare, trecutul, prezentul şi viitorul.

Ce aduce, aşadar, fiinţa umană, atunci când, ca să spunem aşa, ea străbate, prin intermediul sistemului osos, în lumea exterioară? Ea aduce ceea ce înainte exista în universul său interior, ceea ce a adus din viaţa prenatală în lumea interioară. La pubertate, fiinţa umană este, ca să spunem aşa, expulzată din lumea spirituală. Putem spune, fără a exagera, căci este purul adevăr: la pubertate, fiinţa umană este exclusă din viaţa sufletesc-spirituală a Universului şi este proiectată în lumea exterioară, pe care n-o poate percepe decât cu ajutorul corpurilor sale fizic şi eteric. Şi dacă e adevărat că acest fenomen nu apare absolut clar în conştienţă, el joacă un rol cu atât mai mare, cu atât mai intens, în subconştient. El joacă în subconştient un asemenea rol, încât acum fiinţa umană – în mod subconştient sau semiconştient, aşa cum am spus – compară lumea în care pătrunde cu lumea pe care o avea în sine înainte. Înainte, fiinţa umană nu percepea în sine în deplină conştienţă această lume, dar găsea posibilitatea de a lucra în sine împreună cu ea. Viaţa interioară a fiinţei umane îi dă acesteia posibilitatea de a lucra în mod liber cu o supra-lume, cu o lume sufletesc-spirituală. Lumea exterioară nu-i dă fiinţei umane această posibilitate. Atunci, există tot felul de obstacole, atunci apare dorinţa de a învinge aceste obstacole. Atunci apare întregul zbucium care, în legătura dintre om şi lume, iese la iveală între 14, 15 ani şi până pe la 20 de ani.

Acest zbucium trebuie să existe şi e necesar ca noi, prin întreaga muncă educativă pe care o desfăşurăm mai înainte, să nu pierdem din vedere acest zbucium care trebuie neapărat să apară. Anumite persoane, care sunt prin natura lor exagerat de melancolice, pot crede că e bine să-l cruţăm pe om de acest zbucium. Dar tocmai în acest fel devenim cel mai aprig duşman al său. Nu trebuie să-l scutim pe om de acest zbucium. Trebuie să ne pregătim, să organizăm întreaga educaţie în aşa fel încât ea să vină atunci în ajutorul zbuciumului interior al sufletesc-spiritualului din om.

Şi, începând cu maturizarea sexuală, trebuie să vedem clar că fiinţa umană nu mai este aceeaşi, că avem în faţa noastră o fiinţă nouă care ia naştere din legătura sa cu lumea, că acum sentimentul unei autorităţi nu mai are de jucat nici un rol şi că, înainte de toate, atunci când o învăţăm ceva, indiferent ce, ea cere să-i arătăm motivele acestui lucru. Acum noi trebuie să ne obişnuim să-i întâmpinăm pe adolescenţi, băieţi şi fete, cu argumente. De exemplu, noi trebuie să ne obişnuim, atunci când tânărul sau tânăra, care tocmai a introdus în lume o supra-lume, tună şi fulgeră aflând că în această lume nimic nu e aşa cum ar trebui să fie, că totul ar trebui să fie altfel..., când ei se revoltă în acest fel, noi trebuie să ne străduim, fără a deveni sentenţioşi, să demonstrăm că ceea ce există este, la urma urmei, rezultatul unor evenimente anterioare, rezultatul devenirii istorice. Trebuie să devenim nişte spirite foarte perspicace, care înţeleg perfect cum s-a ajuns aici. Dar nu vom putea obţine nimic uzând de autoritate. Trebuie să procedăm în aşa fel încât acum să fim capabili să invocăm pentru diferitele probleme nişte argumente de nezdruncinat. Când, la această vârstă, întâlneşti printre oameni un univers de conţinuturi lipsit de fundament, când descoperi în lume situaţii pe care le simţi drept absurde şi în faţa cărora ajungi să-ţi spui: “Ceea ce am trăit până acum înainte de a intra în această lume nu are, propriu-zis, nici un sens, deoarece toate acestea mă conduc într-o lume absurdă” şi când nu găseşti pe nimeni care, la rândul său, să-ţi arate, cel puţin până la un anumit punct, că lumea are un sens, atunci furtuna interioară devine prea puternică, atunci tânărul sau tânăra îşi pierde sprijinul interior. Căci acest corp astral eliberat, el nu este din această lume. Tânărul a fost expulzat din lumea sa, şi el nu vrea să se integreze în această lume de aici, decât dacă această lume poate dovedi că şi ea există.

Veţi înţelege total greşit ceea ce spun acum, dacă veţi crede că eu vă prezint aceste lucruri ca şi cum ele ar fi trăite într-o conştienţă deplină. Nu, nu vreau să sugerez aşa ceva: eu vreau să arăt că ele se desfăşoară, desigur, în starea de veghe, dar în adâncurile subconştientului, inundând în valuri de sentimente, în impulsuri de voinţă care se tocesc, exprimându-se în idealuri decepţionate, în aspiraţii dezamăgite, exprimându-se, poate, într-o indiferenţă crescând faţă de ceea ce se petrece în lumea exterioară absurdă.

Căci dacă la această vârstă educaţia trebuie să fie continuată – şi pentru cel ce vrea să înveţe ceva, trebuie, desigur, ca educaţia să fie continuată –, materia predată trebuie să-i fie transmisă tânărului sub o formă educativă adecvată, trebuie să-l pregătim pentru ca el să poată înfrunta începuturile vârstei de douăzeci de ani şi perioada care urmează după aceea. Iată ce se urmăreşte prin această muncă pregătitoare. Căci experienţele trăite de la 15 la 21-22 de ani – această perioadă nu este, bineînţeles, precis delimitată, mai ales în epoca noastră de haos; uneori, lucrurile despre care vorbim se petrec chiar şi mult mai târziu –, experienţele trăite atunci trebuie să conducă la faptul că, înarmat cu toate loviturile primite de la viaţă, cu toate loviturile pe care le-a dat el însuşi vieţii, să fie primit iarăşi, între douăzeci şi treizeci de ani, în lumea din care a fost expulzat când a trecut de la copilărie la adolescenţă. El trebuie să fie din nou acceptat în această lume; trebuie să se lege din nou de ea, trebuie să găsească din nou legătura cu ea, căci fără această legătură, lucrurile nu merg deloc în viaţă. Dar el trebuie să găsească această legătură în mod absolut independent. Dacă îi este impusă de vreo autoritate, nu valorează nimic.

Până la pubertate, graţie autorităţii dorită cu ardoare de copil, noi trebuie, aşadar, să-l conducem destul de departe pentru ca, începând cu pubertatea, să nu mai fie nevoie să ne folosim autoritatea. Dar noi mai trebuie, în mod cu totul special, în calitate de educatori şi profesori, să devenim noi înşine capabili să putem justifica pretutindeni faptele pe care vrem să le transmitem copilului.

Iată, prezentată mai întâi din punct de vedere mai curând sufletesc-spiritual, această importantă metamorfoză care se petrece la pubertate pentru tânăr.

E de cea mai mare importanţă să reţinem faptul că principiul sexelor nu apare în om decât în momentul în care, aşa cum am arătat, el intră în lume. Bineînţeles, cum în viaţă totul este relativ, acest adevăr trebuie să fie şi el considerat un adevăr relativ. Dar, în realitate, trebuie să vedem clar că până la pubertate omul trăieşte ca fiinţă umană în sens general şi că doar începând cu maturizarea sexuală el trăieşte ca bărbat sau femeie experienţele pe care i le oferă lumea. În această chestiune, în care, în zilele noastre, din cauza civilizaţiei noastre în general intelectuale şi naturaliste, lipseşte puţin discernământ, doar cel ce abordează lumea fără prejudecăţi tocmai pentru a-şi cuceri o cunoaştere justă a omului, doar acela poate ajunge la înţelegerea adevărată a relaţiei dintre sexe în lume şi, de asemenea, a importanţei, de exemplu, a problemei sexuale sau a problemei femeii la ora actuală şi într-un viitor foarte apropiat.

Fireşte, când se spune că, într-un fel, omul nu este o fiinţă umană în general decât până la pubertate, noi nu înţelegem acest lucru aşa cum trebuie decât dacă vedem clar ce metamorfoză considerabilă se petrece, de exemplu, la băieţi, în schimbarea vocii, în schimbare timbrului vocii, în momentul pubertăţii. În mod analog, şi la fete se petrec nişte procese, numai că acestea se situează într-o altă sferă. Ceea ce este vocea umană în general, cu toate modulaţiile ei, cu tot ceea ce oferă ea ca posibilităţi de a forma sunete rostite şi cântate, aceasta provine din omenescul general, aceasta ia naştere din elementul sufletesc-spiritual, din felul cum lucrează el în om până la pubertate. Schimbarea pe care o aduce bărbatul în registrul vocii sale este ceva care îi este impus din afară de către lume, e ceva prin care el se integrează cu fiinţa lui cea mai intimă în lumea exterioară. Acum, nu numai părţile moi ale laringelui urmăresc să imite oasele, ci se produce o uşoară osificare a laringelui însuşi, şi, în fond, prin aceasta, laringele iese din fiinţa pur interioară a omului pentru a intra în fiinţa lumii.

În orice caz, trebuie să considerăm această intrare în lume ca pe un fenomen mult mai total decât este el considerat de obicei. De obicei, intrarea fiinţei umane în această perioadă în care iubirea joacă un rol important este descrisă ca şi cum tocmai iubirea, deşi într-un sens destul de general, n-ar interveni decât în domeniul vieţii sexuale. Dar lucrurile nu stau deloc aşa; când trece pragul pubertăţii, fiinţa umană este cuprinsă de forţa iubirii faţă de tot ceea ce o înconjoară. Iubirea dintre bărbat şi femeie nu este decât o nuanţă particulară, un fragment al iubirii totale. O înţelegem în mod corect numai dacă o privim ca pe un aspect particular al iubirii totale, şi atunci înţelegem în mod corect şi misiunea ei în lume.

Ce apare, aşadar, în om la pubertate? Până atunci, omenescul îi era dat în aşa fel încât el putea să-l imite, el se putea situa sub autoritatea acestuia. Omenescul acţiona în el din exterior, căci, în fond, tot ceea ce exista în interiorul lui îi venea din ceea ce adusese deja din viaţa prenatală. Omenescul formând un tot unitar acţiona în el pornind de la acest tot unitar. Mai întâi prin imitaţie; apoi prin autoritate. Acum, când a găsit el însuşi calea care îl duce spre omenesc, acum că omenescul nu mai are nevoie să acţioneze asupra lui ca înainte, acum, sentimentul, simţul omenescului, intră în inima sa şi acesta este pandantul faptului că el devine capabil să se reproducă. El este apt să procreeze fiinţe umane în sens fizic; pe plan sufletesc şi spiritual, el poate acum să simtă în el omenescul ca pe un tot unitar.

În acest fel de a simţi omenescul ca pe un tot unitar se manifestă diferenţa dintre bărbat şi femeie. Această diferenţă este de-aşa natură că omenescul complet se poate realiza pe Pământ numai printr-o armonie totală în viaţa socială, prin realitatea schimbului reciproc, manifestat şi pe plan sufletesc-spiritual. La fel ca şi bărbatul, femeia poartă în sine omenescul deplin, dar ea îl consideră ca pe un dar din lumea supraterestră, ca pe ceva care, de fapt, a venit din Cer să se reverse în lumea noastră. În viziunea ei asupra omenescului, femeia are întru câtva în fundal, fie chiar şi în inconştient, o imagine care îi slujeşte de model. În viziunea ei asupra omenescului, femeia se sprijină de preferinţă pe nişte judecăţi de valoare, ea apreciază, ea evaluează. Dacă în viaţa actuală acest lucru nu este întotdeauna recunoscut şi admis, aceasta se întâmplă, pur şi simplu, din cauză că viaţa noastră actuală, mai ales în lumea exterioară, poartă caracterul unei civilizaţii absolut masculine.

De multă vreme, forţa esenţială a principiului civilizator emană de la bărbaţi. Oricât de grotească poate să pară şi această afirmaţie, este un simbol profund semnificativ al vieţii actuale să-i vezi pe bărbaţi retrăgându-se în lojile masonice cu nişte secrete la care femeile nu au deloc acces. Şi când apoi există nişte loji în care femeile şi bărbaţii se adună împreună, atunci, de fapt, francmasoneria este profund alterată, ea nu mai este aceeaşi. Dacă examinezi constituţia francmasoneriei, vezi în ea, fireşte, nu fără motiv, un fenomen deosebit; dar vezi în ea, totodată, un fapt care arată cât de masculină este civilizaţia noastră. Femeile au ajuns să aibă o mulţime de trăsături masculine şi, prin aceasta, reprimă în ele ceea ce este specific feminin. De aici provine faptul că un mare număr de curente ale mişcării feministe actuale fac următoarea impresie asupra bărbaţilor: “Ia te uită ce programe! Ia te uită ce idealuri!” – dar, de fapt, acestea nu se deosebesc, nici prin substanţa lor interioară, nici măcar prin tonul lor, de idealurile şi programele pe care le are mişcarea lor de bărbaţi. Există, totuşi, o diferenţă: una afişează nişte revendicări pentru femei, cealaltă, pentru bărbaţi; dar eu vreau să spun că, în ceea ce priveşte substanţa interioară, nu există nici o diferenţă.

Conform cu natura sa profundă, bărbatul poartă în el omenescul în aşa fel încât, la drept vorbind, el simte întotdeauna umanul ca pe o enigmă, ca pe ceva pe care nu-l poate pătrunde pe de-a-ntregul, ca pe ceva care îi pune nişte probleme inexprimabile pe care el nu poate să le rezolve. Această nuanţă specifică bărbaţilor, care la francmasoni s-a infiltrat în tot ceea ce este mister şi ceremonie şi care are un caracter sec şi plicticos, a impregnat întreaga noastră cultură, în aşa măsură încât astăzi femeia suspină sub acest jug, dar, pe de altă parte, ea îl cere, îl doreşte şi vrea să i se supună.

Dacă privim – oricât de ciudat ar putea să pară acest lucru – medicina contemporană, cu caracterul ei materialist şi, totodată, cu această trăsătură de a nu înţelege nimic din natura umană, de a începe cu natura fizică, şi de a incita, cel mult, la nişte experienţe, dacă privim această medicină – ea are toate caracteristicile unui produs masculin, astfel că n-am putea caracteriza mai bine ceea ce emană, propriu-zis, dintr-un cap masculin, decât luând exemplul medicinei contemporane.

Când spui, în zilele noastre, adevărul, oamenii te iau foarte adesea drept cineva care are gustul paradoxului; dar astăzi, foarte adesea, este real tocmai paradoxul. Astfel, atunci când caracterizezi adevărul – ceea ce nu este deloc comod –, trebuie să recurgi neapărat la paradox.

Aşadar, în timp ce femeia vede omenescul mai curând ca pe o imagine ideală, bărbatul îl vede mai curând ca pe o dorinţă cu caracter de enigmă. Pe de altă parte, nu vom pătrunde în problema care ne preocupă aici şi care, mai ales pentru educatorul-artist, este de o importanţă cu totul deosebită, decât dacă ajungem să vedem clar că în civilizaţia actuală se vorbeşte de iubire la modul absolut general. Iubirea... Desigur, putem vorbi despre iubire şi la modul general, aşa cum am vorbi de nişte ingrediente culinare; dar atunci când cineva emite nişte speculaţii abstracte de acest fel şi începe apoi să vorbească despre asta, îmi face întotdeauna aceeaşi impresie ca şi atunci când s-ar spune: “Sare, zahăr, piper, e totuna, toate sunt nişte ingrediente.” Aceasta este o abstracţiune. Dacă acum, în viaţa reală, am pune sare în cafea în loc de zahăr, sub pretext că e totuna, că toate intră în aceeaşi categorie generală, atunci am fi cam nebuni, nu-i aşa. Ei bine, în viaţa civilizaţiei noastre, noi cădem în fiecare clipă în această nebunie, emiţând nişte generalităţi speculative şi neglijând realităţile concrete ale vieţii.

Iubirea e ceva absolut diferit la bărbat şi la femeie. La femeie, iubirea îşi are izvorul în imaginaţie şi este întotdeauna legată de dorinţa femeii de a forma o imagine. Femeia – iertaţi-mă că o spun astfel – nu iubeşte, pur şi simplu, bărbatul real aşa cum apare el în viaţă; bărbaţii nu sunt, de altfel, făcuţi în aşa fel încât, dacă ai o imaginaţie sănătoasă, să-i poţi iubi, aşa cum sunt ei în ziua de astăzi, dar aici mai există întotdeauna ceva în plus, există imaginea ideală care s-a ivit din lumea cealaltă, care este un dar al Cerului. Bărbatul, dimpotrivă, iubeşte întemeindu-se pe dorinţă; iubirea unui bărbat poartă un pronunţat caracter de dorinţă. Şi trebuie să vedem clar diferenţa, să vedem cum se exprimă iubirea, într-un sens mai curând ideal, ideal sau real. Idealul cel mai înalt poate să mai conţină nişte dorinţe ideale; senzualitatea cea mai instinctuală poate fi un produs al imaginaţiei. Dar există această diferenţă radicală dintre iubirea bărbatului şi iubirea femeii. Iubirea feminină îşi are rădăcinile în imaginaţie; iubirea masculină îşi are rădăcinile în dorinţă. Tocmai acest lucru face ca ele să formeze un tot, care în viaţă este armonios.

Iată ce trebuie să aibă prezent în spirit educatorul-artist, atunci când se află în faţa unor adolescenţi. El ar trebui să vadă clar că anumite lucruri care nu au fost predate mai devreme nu mai pot fi recuperate, o dată ce a fost trecut pragul pubertăţii. Până la această vârstă, trebuie să-i dăm fiinţei umane o educaţie adecvată, pentru ca, în perioada ce va urma, bărbatul să nu fie unilateral, şi nici femeia. Este inevitabil ca omul să devină unilateral, dacă nu a primit educaţia adecvată până la pubertate.

În zilele noastre, când, din fericire, noi intrăm din ce în ce mai mult într-o epocă în care, chiar şi după pubertate, cursurile sunt mixte şi cele două sexe iau parte la ele împreună, pentru a lucra împreună în viaţa socială, e deosebit de important să luăm în considerare cu multă grijă ceea ce am spus adineaori. Căci doar în acest fel o mişcare cum este feminismul va putea fi întemeiată pe o bază sănătoasă, pe o bază cu adevărat sănătoasă.

Dacă transpunem ceea ce am spus aici într-un mare tablou la scară planetară, noi trebuie să vedem foarte clar că în civilizaţia globului există o deosebire radicală între Orient şi Occident, între Asia, pe de-o parte, şi Europa, America, pe de altă parte. Deosebirea dintre Asia şi Europa este mult mai mare, de exemplu, decât deosebirea dintre Europa şi America. În Asia, există vestigiile unei culturi pline de înţelepciune care îşi are originile în noaptea timpurilor. În aparenţă, această cultură se află în decadenţă, chiar în totală decadenţă, dar ea trăieşte ca o amintire, ea este venerată ca o amintire. Ea trăieşte în aşa măsură, încât, de fapt, asiaticul nu-l poate înţelege cu adevărat pe european, nici pe american. Şi dacă ne amăgim în această privinţă, ne amăgim asupra celui mai mare mister istoric al vremurilor noastre, care este extraordinar de important în epoca actuală şi va fi extraordinar de important într-un viitor foarte apropiat.

În Occident, noi avem, dincolo de toate nuanţele, o anumită omogenitate, în comparaţie cu Orientul. Noi trăim cufundaţi în civilizaţia pământească, această civilizaţie care, înainte de toate, îşi scoate reprezentările din ceea ce se desfăşoară între naştere şi moarte. Orientul nu trăieşte deloc cu ceea ce se află între naştere şi moarte, nici în viaţa exterioară, în civilizaţia tehnicistă. Occidentul, el trăieşte în această viaţă ce se desfăşoară între naştere şi moarte, chiar atunci când e vorba de sentimentele sale religioase. Orientalul se întreabă: “Oare de ce m-am născut, de ce am intrat în această lume fizic-senzorială?” Occidentalul consideră această viaţă în lumea fizic-senzorială mai mult sau mai puţin ca de la sine înţeleasă. Chiar dacă se sinucide, aşa stau lucrurile. El consideră viaţa ca de la sine înţeleasă şi dacă el dezvoltă şi o anumită sensibilitate pentru viaţa supraterestră, o face doar pentru că această viaţă fizică ar fi o mare deziluzie, dacă s-ar sfârşi o dată cu moartea.

E vorba de o deosebire radicală; dar noi nu vedem această deosebire radicală, atâta vreme cât caracterizăm lucrurile într-un mod abstract: pentru a o vedea, trebuie să intrăm în viaţa concretă. Cu cât mergem mai mult dinspre Orient spre Occident, cu atât descoperim mai mult că femeia, în ciuda conştienţei pe care o poate avea, are nostalgia vieţii interioare a Orientului. Cât despre bărbatul occidental, lucrurile stau cu totul altfel. Şi el are nişte aspiraţii, dar acestea nu merg spre ceva, ele provin din experienţele pe care le trăieşte. El este cufundat în întregime în viaţa exterioară ce se desfăşoară între naştere şi moarte. Dar, cu toate acestea, ceva din el vrea să iasă din această lume. Şi acest lucru îl putem percepe în tot ceea ce, la urma urmei, ne înconjoară drept civilizaţie exterioară, de la Vistula până în America, trecând prin Germania, Franţa, Anglia, până la Oceanul Pacific. În această privinţă, avem o trăsătură comună. Şi educatorul care se află în faţa unor tineri percepe în mod conştient această trăsătură comună, care apare în zilele noastre, chiar dacă el simte în mod inconştient, din această cauză, o anumită disperare. Trebuie să fii foarte filistin ca să n-o poţi percepe.

În întâlnirile pe care le-am avut deja, am spus că la şcoală, pentru a proceda în mod just, ar trebui să punem pe foc toate cărţile, că ar trebui să joace un rol doar relaţia educatorului-artist cu copilul. Dar dacă acum ne adresăm unor adolescenţi, atunci cărţile, atunci aproape întreaga civilizaţie exterioară devine un supliciu. Ştiu că acest lucru nu e perceput de mulţi oameni, pentru că oamenii nu pătrund atât de adânc cum ar trebui în viaţa reală, în viaţa concretă. Dar întreaga noastră civilizaţie exterioară are, şi în această privinţă, un caracter unilateral masculin. Occidentalii ar voi să se smulgă din această lume, în care se simt, la drept vorbind, prizonieri. Dar ei nu îndrăznesc să realizeze această eliberare. Ei nu găsesc o punte de legătură între lumea fizic-senzorială şi lumea spirituală. Şi astfel, pretutindeni în civilizaţia noastră exterioară, noi avem lumea fizic-senzorială caracterizată prin această aspiraţie: “Dacă aş putea ieşi din această lume!” – dar şi prin incapacitatea de a ieşi din ea.

E absolut adevărat că e foarte dificil să găsim în mod concret nişte aşezăminte şcolare pentru copiii până la pubertate, dar după aceea, pentru copiii mai mari, ne găsim, într-un anumit sens, complet dezarmaţi, căci mijloacele de care dispunem pentru mai face în continuare ceva pentru tineri sunt, pur şi simplu, insuficiente. De aceea, de fapt, profesorul şi educatorul-artist, atunci când se află în faţa unor tineri de această vârstă, ar trebui să aibă acest sentiment: “Pentru a putea măcar să începi să realizezi această educaţie şi instruire, tu ai nevoie de un minimum de cunoaştere reală a naturii umane.” Astfel, poate vom vedea, începând deja de pe acum, la cel care educă şi instruieşte copilul înainte de pubertate, manifestându-se, într-un mod mai mult sau mai puţin estompat, aspiraţia spre o profundă cunoaştere a omului. Dar, pentru orice simţ pedagogic sănătos, această aspiraţie trebuie să rămână ceva deschis, din punct de vedere interior, faţă de educaţia adolescentului.

Femeia are nostalgia Orientului, bărbatul vrea să se smulgă Occidentului: aceasta e trăsătura fundamentală a întregii noastre civilizaţii contemporane. E ceva care, prin faptul că până la pubertate omul nu e decât o fiinţă umană în general, nu apare atât de pregnant în clasele precedente, dar e un fenomen pe care-l întâlnim într-un mod absolut concret imediat ce ne aflăm în faţa unor adolescenţi.

Presupuneţi, de exemplu, că profesorul de germană vrea să-i recomande unui adolescent o carte care să vorbească despre Goethe ca german. Iată-l într-o mare încurcătură. Nu există nimic asemănător în civilizaţia cunoscută în mod curent. Şi atunci când un german deschide una dintre cărţile scrise pe această temă, el nu învaţă absolut deloc să-l cunoască pe Goethe. Dacă foloseşte, să spunem, biografia lui Goethe scrisă de Lewes [ Nota 41 ] , el va învăţa, desigur, să cunoască bine, mai bine decât din orice altă lucrare germană, nişte aspecte despre Goethe care merg mai curând în exterior, dar, în schimb, el nu va învăţa să cunoască ceea ce este în Goethe specific german. Şi în zilele noastre, aşa este peste tot, pentru simplul motiv că noi nu avem cărţi şi nici altceva ce am putea folosi pentru educaţia, pentru instruirea tineretului.

În această privinţă, lucrul important e să intrăm cu adevărat în această epocă în care femeia să participe la elaborarea vieţii culturale a civilizaţiei, în care femeia să aducă acestei civilizaţii ceea ce îi este ei specific, ca femeie, în care, în schimb, ea să nu aducă ceea ce a învăţat de la această cultură până acum masculină. Am avut cândva, prin anii ‘90 ai secolului trecut, o discuţie cu o feministă germană; era absolut radicală în opiniile ei, şi totuşi, eu trebuie să spun că aceste opinii îmi dădeau impresia că această femeie nu pretindea altceva decât să se integreze culturii şi civilizaţiei masculine şi nu se gândea deloc să îmbogăţească lumea cu un aport al fiinţei sale feminine. Ceea ce vreau să spun prin aceasta nu are nimic unilateral, nici filistin. A trebuit să-i spun acestei femei foarte libere şi radicale: “La drept vorbind, această mişcare nu reprezintă încă ceva de care lumea are nevoie. Lucrul de care are lumea nevoie nu este ca femeile să poarte – iertaţi-mă – ceea ce în Anglia nu e voie să spui, ci înseamnă, efectiv, ca bărbatul şi femeia să poată aduce fiecare ceea ce îi este specific, pentru a acţiona împreună într-o strânsă legătură.”    

În tot ceea ce facem pentru a educa fiinţa umană în devenire trebuie să vizăm, înainte şi după pubertate, această configuraţie particulară. Să luăm un exemplu concret. Există “Paradisul pierdut” de Milton [ Nota 42 ] . Va fi bine să facem nişte ore şi cu această temă. Când să le facem? Dacă ţinem seama de tot ceea ce am încercat să expun în acest domeniu, vom găsi, dacă sesizăm bine momentul apariţiei elementului povestirii, al descrierii, în perioada ce urmează vârstei de 10 ani, vom găsi că “Paradisul pierdut” de Milton – în general, întreaga poezie epică – este foarte adecvat acestei vârste. Homer, de asemenea, dacă este prezentat între 10 şi 14 ani: atunci este cel mai bine primit. În schimb, având în vedere dezvoltarea reală a fiinţei umane, este absolut prematur, la această vârstă, să-l introducem pe Shakespeare în educaţie şi instruire; căci, pentru a primi cum se cuvine, ca fiinţă umană, ceea ce oferă poezia dramatică, trebuie să fi trecut deja, cel puţin, pragul pubertăţii. A aborda teatrul mai devreme, ar însemna a alunga din sine ceva pe care l-am simţi ca pe o carenţă mai târziu.

Lucrurile pe care vi le-am expus acum nu le veţi percepe foarte bine decât atunci când veţi fi obligaţi să prezentaţi, atât tânărului, cât şi tinerei care au trecut de pubertate – astăzi, eu nu voi lua decât un exemplu – să le prezentaţi, de exemplu, istoria. Cursul adevărat al evoluţiei istorice a omenirii a văzut întreţesându-se – deşi sub o formă diferită – forţele masculine şi forţele feminine. Dar cărţile noastre de istorie, singurele de care dispunem pentru această vârstă, sunt de natură absolut masculină, ca şi cum ele nu l-ar avea drept autor decât pe Epimeteu. Fetele, de exemplu, care au trecut de pubertate n-ar înţelege din ele absolut nimic. Cât despre băieţi, ei le vor găsi cam plictisitoare, dar cu ei te mai poţi descurca în domeniul elementului epimeteic, care se ocupă de preferinţă de judecată, de ceea ce poate fi verificat în mod direct.

Dar există şi o studiere prometeică a istoriei, prin care nu ne mulţumim doar să prezentăm evenimentele, ci prin care arătăm ideile epocii actuale în metamorfoza lor pornind din nişte epoci precedente, şi acest lucru în aşa fel încât să vedem că există nişte impulsuri care fac să înainteze prezentul, şi că, la rândul său, prezentul este condus mai departe de anumite impulsuri. Această acţiune a unui element prometeic în istorie este aspectul de care se simte atras în mod deosebit elementul feminin.

Ar însemna să privim lucrurile într-un mod absolut unilateral dacă am vrea să prezentăm istoria într-o manieră prometeică la o şcoală de fete şi într-o manieră epimeteică la o şcoală de băieţi. Băieţii s-ar pierde cu totul în trecut, şi astfel ei ar deveni încă şi mai rigizi decât sunt astăzi. Cât despre fete, dacă ar auzi istoria prezentată numai în felul în care le convine, ele n-ar mai dori altceva decât să zboare în întâmpinarea viitorului. Ele ar simţi pretutindeni impulsurile care sunt în mod special accesibile înţelegerii lor. Dar nu vom putea acţiona în mod just în sensul vieţii sociale decât dacă istoriei epimeteice, care în zilele noastre este aproape singura şi unica pe care o avem, îi vom adăuga o istorie scrisă de Prometeu. În ziua când în prezentarea istoriei se vor conjuga cele două elemente, atunci vom avea, într-adevăr, cărţile de istorie scrise pentru tineret, sau ni le vom alcătui noi înşine, dacă ne revine o asemenea misiune.