Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CURSUL DE PEDAGOGIE CURATIVĂ

GA 317


CONFERINŢA A 3-A

Dornach, 27 iunie 1924

Am vorbit, dragii mei prieteni, despre relaţia dintre corpul eteric, fizic şi astral şi organizaţia eului, aşa cum ea se poate prezenta în cazul aşa-zisului copil anormal. Prin cele expuse ieri despre modul particular în care, printr-o inserare necorespunzătoare în „sistemul general de gânduri“ al eterului universal, corpul eteric poate fi anormal constituit, am încercat să explicăm faptul că ceea ce apare, poate prezenta neregularităţi în diferite direcţii. Dacă vreţi să înţelegeţi aceste lucruri, veţi putea, poate, dobândi în cursul acestor conferinţe următoarea convingere: va trebui găsită – în fiecare caz particular – metoda de tratament potrivită aproape fiecărei individualităţi a copiilor, dacă se va introduce în educaţie o anumită calitate sufletească generală. Dar pentru început trebuie ştiut un lucru esenţial, şi anume că întreaga psihiatrie actuală, datorită metodicii ei, nu poate şti în realitate nimic despre aşa-zisele îmbolnăviri sufleteşti (boli psihice). Dacă lucrurile sunt cunoscute, se va ajunge la metodele de tratament individual. De aceea este mult mai puţin important să primiţi „reţete“ individuale, ci este deosebit de important să ajungeţi, în principiu, la înţelegerea faptului că, şi în acest domeniu, o „patologie sănătoasă“, un diagnostic sănătos, se va dezvolta de la sine în sensul terapeuticii, în cazul multor debilităţi mintale.

În cadrul multor forme de debilitate mintală, lucrurile sunt însă, din motive pe care le veţi înţelege şi dvs. în cursul acestor conferinţe, de aşa natură, încât nu mai pot fi vindecate, sau cel puţin ar putea fi vindecate numai în condiţii extrem de dificile, chiar şi atunci când s-ar lua în considerare ştiinţa spirituală. De aceea vor fi necesare sanatorii speciale pentru aceşti bolnavi, unde demenţii adulţi, deşi acest lucru este foarte dificil, ar putea fi vindecaţi. Mă refer la bolnavii de o anume factură, mai ales la acele cazuri care pentru noi sunt importante la vârsta copilăriei. Pe de altă parte, veţi vedea că printr-un tratament pedagogic adecvat în perioada copilăriei se poate acorda, cu certitudine, un ajutor. Şi vom vedea că şi ceea ce se numără printre cele mai grave maladii atunci când se manifestă la adult, de pildă epilepsia, în stadiul timpuriu, la copil, are mari şanse să fie ameliorat sau chiar eliminat, dacă lucrurile sunt privite în mod just. Se va ajunge şi la măsurile ce trebuiesc luate în cazul singular-individual, dacă se cunoaşte principiul tranziţiei de la ceea ce stă la baza fenomenului, la ceea ce este de făcut. Dar, în primul rând, trebuie ştiut ce stă la baza îmbolnăvirii.

Faptul că aceasta nu poate fi ştiut cu ajutorul psihiatriei actuale, rezidă în aceea că astăzi nu există nici cea mai vagă cunoaştere a faptului că există aşa ceva precum organizaţia particulară a eului, sau corpul astral; chiar şi existenţa corpului eteric este contestată astăzi în fel şi chip. Eu nu mă fixez pe denumiri, dar în cazul în care anumite persoane, ca de pildă Driesch [ N.Tr. 12 ], vorbesc în mod teoretic despre anumite noţiuni, dar aceste persoane nu cunosc corpul eteric, pentru că se tem de a-l cunoaşte. Dar, oricum, pornind de la fizic, ştiinţa actuală avansează deja la cunoaşterea organic-etericului. Esenţial este însă, atunci când corpul astral şi organizaţia eului nu sunt cunoscute, următorul fapt: luaţi pentru început relaţia dintre corpul fizic şi cel eteric. Această relaţie rămâne valabilă de-a lungul întregii vieţi, de la concepţie, de la stadiul embrionar, până la moarte, întrucât ea trece prin toate stările de somn. În contrast cu aceasta, legătura cu corpul astral şi cu organizaţia eului este întreruptă.

Modul în care se comportă organizaţia eului şi corpul astral în corpul fizic şi cel eteric în starea de veghe trebuie privit în mod judicios, dacă vrem să avem o noţiune reală despre aşa-zisa alienare mintală. Este indispensabil ca această inserare a corpului astral şi a eului în corpul fizic şi corpul eteric să fie cunoscută conform esenţei sale, dacă se intenţionează dobândirea unei idei cât de cât raţionale despre o aşa-zisă boală mintală. Dar, în mod normal, chiar şi antroposofii cred – nu pentru că le-ar oferi pentru aceasta un motiv antroposofia, care procedează în mod foarte precis în ce priveşte formulările, ci pentru că persistă vechi obişnuinţe de gândire –, următorul lucru: Când omul se trezeşte, corpul astral şi eul se transferă, pur şi simplu, în corpul fizic şi în corpul eteric, se unesc cu ele, aşa cum se combină hidrogenul şi oxigenul. Dar lucrurile nu stau aşa. Clarvederea percepe lucrurile astfel (v. fig. 7, planşa 4): dacă avem aici corpul fizic, şi aici corpul eteric, corpul astral vine, ce-i drept, în ele; la fel şi eul; corpul astral şi eul vin în corpul fizic şi corpul eteric, şi aici vedem această tranziţie. Dar această tranziţie, care constă în aceea că corpul astral şi organizaţia eului „cuprind“ („apucă“) corpul fizic şi corpul eteric, nu este totul. Şi aici începe un fapt al vieţii extrem de important.

figura 7-8
plansa 4
[măreşte imaginea]
Figura 7.                Figura 8
Planşa 4

Să ne îndreptăm atenţia mai întâi către organizaţia eului. La revenirea de la trezire, organizaţia eului nu „cuprinde“ doar corpul eteric şi corpul fizic, ci ea cuprinde, în corpul omului, lumea exterioară, forţele lumii exterioare. Ce înseamnă aceasta? Reprezentaţi-vă aici gravitaţia, care acţionează astfel (v. fig. 8): În direcţia acestui vector al gravitaţiei stăm noi în verticalitate, când ne trezim. Reprezentaţi-vă – simplu – forţa gravitaţiei, care acţionează aici, deci direcţia forţelor ponderale. Aici există însă două reprezentări, acest lucru trebuie să vă fie foarte clar: o reprezentare ar putea consta în aceea că eul – să facem abstracţie la început de corpul eteric – cuprinde corpul fizic; corpul fizic se include în gravitaţie, nu-i aşa? Noi ne plasăm în gravitaţie; atunci când mergem, trebuie să ne căutăm echilibrul, ş.a.m.d. Aceasta ar fi o reprezentare: noi cuprindem la trezire cu eul corpul fizic; corpul fizic este greu, el se supune forţei ponderale a Pământului, şi acum noi ne supunem, prin corpul nostru fizic, forţei ponderale a Pământului, şi avem prin aceasta o legătură mijlocită cu forţa fizică a gravitaţiei. Aceasta este o posibilitate. Este la fel ca şi cum eu, prin greutatea cărţii, am o relaţie mijlocită cu gravitaţia, prin aceea că apuc cartea. Aceasta este o reprezentare: ea este incorectă, nejustă. Cealaltă reprezentare este următoarea: eul se strecoară în corpul fizic, cuprinde corpul fizic; dar se strecoară într-atât înăuntrul său, încât îl face imponderabil. Corpul fizic îşi pierde ponderabilitatea prin aceea că în el se strecoară eul. Aşadar, când eu, ca om treaz, stau în poziţie verticală, pentru conştienta mea, pentru eul însuşi, pentru organizaţia eului, care-şi are expresia fizică în organismul caloric, gravitaţia este învinsă. Nu există nici o posibilitate de a intra în relaţie cu gravitaţia în mod mijlocit, indirect. Eul intră în relaţie directă, nemijlocită, se instalează ca eu în gravitaţie, deconectează aşadar corpul fizic. Asta se petrece aici. Vă instalaţi permanent cu organizaţia eului în gravitaţia reală a Pământului, atunci când mergeţi: nu prin intermediul corpului fizic, ci prin relaţionarea directă cu teluricul.

Tot astfel stau lucrurile cu corpul eteric. Şi corpul eteric este conectat în (anumite) forţe. Să luăm una dintre aceste forţe. Am atras adesea atenţia asupra faptului că, prin faptul că umblăm, ca oameni, pe Pământ, suntem supuşi unei foarte puternice forţe ascensionale. Avem creierul, care cântăreşte în medie 1500 g. Dacă această greutate de 1500 g. ar apăsa pe baza creierului, cu arterele ei fine, acestea ar fi strivite imediat. Dar această greutate nu apasă pe baza creierului, ci în realitate pluteşte în lichidul cefalorahidian. Prin aceasta creierul se supune unei forţe ascensionale, îşi pierde atât din greutate, cât corespunde greutăţii masei de lichid dislocat. Această masă de lichid dislocat are o greutate care este cu cca 20 g mai mică decât greutatea creierului însuşi, astfel încât creierul nu apasă pe baza sa decât cu o greutate de 20 g. Avem aşadar un creier, care însă nu este apăsat, ci posedă o forţă ascensională. În această forţă ascensională trăim noi, corpul nostru eteric trăieşte în ea. Dar prin aceea că ne strecurăm cu propria organizaţie a eului în propriul corp eteric, stăm nu în mod mijlocit, indirect, în forţa ascensională, ci stăm direct, cu propria organizaţie a eului în această forţă ascensională. Cu toate forţele Pământului, cu întreaga lume fizică stă organizaţia noastră umană în legătură, şi anume într-o legătură direct-nemijlocită, şi nu într-una indirectă.

Cu ce stă organizaţia eului în legătură? Organizaţia eului stă în primul rând în legătură cu gravitaţia, cu pământescul. Căci, dragii mei prieteni, ceea ce fizicienii numesc materie, nu există. În realitate nu există decât forţe, ca de pildă gravitaţia – există fireşte şi alte forţe, anumite forţe electrice, forţe magnetice –, şi cu toate acestea stă organizaţia eului în legătură nemijlocită, şi este, la omul normal, în tot timpul stării de veghe, în lăuntrul lor. Putem spune: tot ceea ce este cuprins în (noţiunea de) Pământ constă în aceste forţe. Cu tot ce este cuprins în (noţiunea de) apă, cu ceea ce se află în stare de echilibru, cu acestea stă organizaţia eului în legătură nemijlocită. Cu tot ce este gazos [ N.Tr. 13 ] – nu-i aşa, noi trebuie să învăţăm în cadrul fizicii pe lângă mecanica obişnuită şi o hidromecanică, o aeromecanică, căci procesele de echilibru şi procesele meteorologice îşi au în aer configuraţia lor deosebită –, stă organizaţia eului în legătură nemijlocită. Apoi, organizaţia eului mai stă în legătură cu o parte a stării calorice universale, cu o parte a forţelor generale termice, prin care trecem mereu, când trăim in lumea fizică:

organizaţia eului:

Pământ
Apă
Aer
Căldură

corpul astral:

Căldură
Lumină
Chimism
Eterul Vieţii

Am „împărţit“ «căldura», pentru că este vorba doar de o parte a ei. – Ne trezim, şi ne plasăm ca spirit cu propria organizaţie a eului în lumea forţelor terestre. Legătura noastră cu ele este, în realitate, nu una mijlocită fizic, ci una magică. Doar că această legătură nu poate fi stabilită decât spaţial, limitată pur spaţial prin limitele organismului nostru. Dacă începeţi să înţelegeţi, că legătura propriei noastre organizaţii a eului nu este una fizică, ci una magică, atunci aţi câştigat foarte mult.

Dacă trecem acum la corpul astral: corpul astral nu stă nici el doar prin intermediul corpului eteric, ci stă în legătură directă cu anumite forţe care acţionează asupra noastră, atunci când ne aflăm în stare de veghe. Acum, aceasta este şi ea o parte a forţei calorice: şi anume, căldura acţionează cu o parte asupra organismului fizic, şi cu o parte asupra organismului eteric. Apoi, corpul astral stă în legătură directă cu forţele luminii. Dar aici trebuie să ştiţi că forţele luminii sunt pentru ştiinţa spirituală altceva decât ceea ce înţelege fizica actuală prin ele. Nu vrem să ne apucăm de teorii, dar – nu-i aşa? –, ceea ce în jurul nostru poate fi perceput în iluminaţie are la bază, fireşte, ceva, şi anume în eter, astfel încât putem spune: Lumina este o forţă eterică. Noi vorbim în ştiinţa actuală despre lumină ca despre ceea ce este conţinut în ceea ce este luminat. Ştiinţa spirituală vorbeşte astfel despre lumină: ea numeşte lumină şi ceea ce stă la baza altor percepţii senzoriale, ca de pildă lumina percepţiilor tonale. Atunci când avem percepţii tonale, fizica „exterioară“ este tentată să vorbească în exclusivitate despre corelatul exterior al percepţiei tonale, despre mişcarea aerului. Aerul ce se mişcă este doar mediul adevăratului element tonal. Adevăratul element tonal este de natură eterică, şi vibraţia aerului este doar efectul acestei vibraţii eterice. Lumina trăieşte şi în senzaţia olfactivă. Pe scurt, tuturor percepţiilor le stă la bază, ca lumină, un element mult mai general decât ceea ce este numit lumină în fizica actuală. Recunosc, fireşte, că acest mod de a vorbi despre lumină induce în eroare. Căci, la urma-urmei, despre lumină s-a vorbit în acest fel în cadrul vechii ştiinţe spirituale până în secolul al XII-lea, al XIII-lea al erei creştine. Apoi înţelegerea pentru acest mod s-a pierdut, şi s-a încercat să se folosească alte expresii, care sunt însă şi mai de neînţeles. De aceea, cărţile de alchimie apărute după secolul al XII-lea, sunt atât de ermetice. Pentru dvs. este important să ştiţi că acest element este numit lumină. Cu această lumină stă în legătură corpul astral, cu tot ce stă la baza percepţiilor senzoriale pe Pământ, nu pe cale ocolită, prin intermediul corpului eteric, ci direct. Acest lucru este deosebit de interesant. La exterior, lumina trăieşte în eter, dar şi noi avem eteric în noi. Lumina acţionează asupra corpului eteric. Dar noi nu stabilim, la trezire, o legătură doar cu această lumină, care este în noi, ci, prin evitarea acestei lumini, ne includem în lumina care este în exterior. La fel stau lucrurile cu chimismul exterior, care acţionează în Univers. Şi în acest chimism ne includem într-un mod nemijlocit. Şi aceasta este foarte important, căci astfel se afirmă, că omul treaz este implementat într-un chimism cosmic. Dar ştiinţa noastră actuală nu cunoaşte decât chimismul a-vital, anorganic, în cel mai bun caz puţin din chimismul organic, dar nu cunoaşte deloc acel chimism care este chimismul general universal; în el ne includem noi la trezire. Şi tot aşa ne includem noi in viaţa generală universală, în eterul vieţii: totul în mod nemijlocit.

Şi aceasta, aşa cum v-am schiţat, trebuie realizat când omul, aşa cum am descris aceasta anterior, îşi clădeşte, treptat, cel de-al doilea corp din primul, şi apoi pe al treilea. Toate acestea trebuiesc realizate prin aceea că omul se „cufundă“ în aceşti agenţi cosmici-tereştri, pătrunzându-i cu propria-i fiinţă. El trebuie să pătrundă în această lume prin el însuşi. În ştiinţa actuală mai avem o astfel de cunoaştere limpede doar într-un singur domeniu, în care fizica procedează într-un mod care ar fi de dorit în multe domenii: este vorba de organizaţia ochiului.

Gândiţi-vă: Dacă fizicianul inveterat face consideraţii asupra ochiului, el descrie ochiul ca pe un mecanism fizic, un instrument fizic: când se caută înţelegerea ochiului, în ochi sunt desenate exact aceleaşi figuri, refracţia prin prismă, proiecţia imaginii obiective, ş.a.m.d. – cu singura excepţie, că nu se poate face trecerea la modul în care sufletescul se implementează în fizic. Şi totul este deosebit de interesant, căci acum, dacă procedezi în acest mod pur fizic, şi stai în faţa desenului respectiv, începi să te poticneşti, când vrei să ajungi prin creier la sufletesc. Uitaţi-vă la toate aceste tumbe filozofice caraghioase, la toate aceste teorii, în sine interesante, dar total lipsite de logică, despre paralelismul psiho-fizic, sau despre acţiunea reciprocă [ N.Tr. 13 ]. În realitate, tocmai în cadrul ochiului, organizaţia eului şi corpul astral ajung în mod nemijlocit la ceea ce poate fi desenat fizic, se angrenează în ochi direct în fizic. În ce priveşte ochiul, suntem foarte aproape de a înţelege realitatea faptică, întrucât suntem nevoiţi să o facem prin această izolare a ochiului, căci ochiul este plasat aproape în afară şi, în cursul vieţii embrionare, este inclus din afară [ N.Tr. 14 ]. Acest procedeu de observare este aplicat în cazul ochiului. Dar acest lucru este valabil pentru întregul organism uman. Omul trebuie înţeles în totalitatea sa, în mod esenţial-fizic, spiritual-fizic, astfel încât să se adauge la forţele terestre şi forţele „volatile“ ale luminii. În cadrul organizaţiei umane trebuie recunoscut ceea ce este prezent în om, aparţinând ambianţei sale, şi pătruns de om în acest mod nemijlocit, construcţia pur-fizică – aceasta ar trebui să fie cu-noscut.

Cum stau însă lucrurile în cadrul stărilor patologice? Într-o stare anormală este posibil, într-adevăr, ca ceva, un organ oarecare – nu întregul organism –, să fie astfel constituit încât omul nu are nici o posibilitate de a stabili, prin acest organ, legătura nemijlocită cu lumea exterioară. Se poate ca un organ, ca să zic aşa, să-i stea în cale, astfel încât omul să nu ajungă să stabilească, prin acest organ, o legătură cu lumea exterioară. Ce trebuie să apară într-o astfel de situaţie? Luaţi un organ oarecare (v. fig. 9, planșa 5), să zicem plămânul; plămânul se include astfel în organismul omului încât el, la trezire, nu se poate conecta cu lumea exterioară. Reprezentaţi-vă că omul doarme, şi în timpul somnului se petrece în plămân ceva care-l organizează în aşa fel încât, la trezire, omul ar descinde, s-ar „afunda“ în plămân, dar nu ar putea ieşi în lumea exterioară. În acest caz eul său şi corpul său astral sunt silite să se „preseze“, dar nu pot ieşi la exterior. Căci lucrurile trebuie să fie astfel: omul se scufundă cu corpul său astral, dar poate ieşi în toate direcţiile în lumea înconjurătoare. Plămânul trebuie să reprezinte doar locul de tranziţie. În cazul nostru, plămânul nu conferă locul de trecere, ci ţine cu forţa corpul astral şi eul – mai precis le-ar reţine, dacă omul s-ar trezi. Din nefericire, într-o asemenea situaţie, omul nu se trezeşte în nici un caz, căci ceea ce apare în plămân este, printr-un chimism aparte, infiltrarea unei oarecare substanţe fin răspândite. Organizaţia astfel predispusă este impregnată cu o substanţă oarecare, ce are o afinitate deosebită pentru plămân. În acest caz, plămânul prezintă o „neregularitate“, şi omul se trezeşte ca urmare a acestui fapt. Dar în ce mod se trezeşte el? El se trezeşte, dar fără a-şi căpăta conştienta. Pentru a deveni conştient este necesar să poată ieşi. Conştienta se dobândeşte prin „străbatere“ (germ. durchdringen: a pătrunde, a îmbiba, a străbate, a răzbate). Simpla intrare duce la trezire; la conştienţă se ajunge prin străbatere. Rămânerea, blocarea în interior înseamnă trecerea de la somn, care este o stare de inconştienţă sănătoasă, la o stare de inconştienţă patologică, mai precis, omul se trezeşte, dar nu devine conştient (nu atinge stadiul conştienţei depline din starea de veghe – n.t.).

figura 9-10
plansa 5
[măreşte imaginea]
Figura 9               Figura 10
Planşa 5

După cum vedeţi, am descris – într-o direcţie – exact, din interior, starea în care se află epilepticul. Epilepsia se prezintă aşa, şi mai ales la vârsta copilului este aşa cum am descris-o, astfel încât trebuie spus: Despre ce este vorba în realitate în cazul epilepticului? În cazul epilepticului, deşi el se poate „scufunda“ cu corpul astral şi cu eu-l în corpul fizic şi eteric, el nu poate ieşi de cealaltă parte în lumea fizică: epilepticul este reţinut în interior. Gândiţi-vă ce se întâmplă atunci când corpul astral intră, să zicem, în plămân, şi este reţinut acolo, încât nu poate ieşi? Corpul astral este presat la suprafaţa plămânului. Corpul astral şi organizaţia eului sunt presate acolo şi stagnează. De aceea ia naştere, într-un asemenea caz, sub suprafaţa organelor, o „stază“ a organizaţiei eului şi a corpului astral. Aceasta se manifestă la exterior sub forma crampei. Aceasta este natura crampelor. De fiecare dată când se manifestă o crampă are loc o stagnare lăuntrică la suprafaţa unui organ oarecare. Aceste stagnări sunt prezente cu predilecţie în creier – şi ştim cum se comportă părţile creierului în raport cu celelalte părţi (ale organismului) –, este însă foarte posibil să aibă loc o stază a ceva în plămân sau ficat, iar staza din creier nu este decât o proiectare a acesteia, o imagine reprodusă mai slabă. De fiecare dată când avem de-a face cu o crampă, poate fi remarcată această stagnare a organizaţiei eu-lui şi a corpului astral în interiorul unui organ. Aici avem explicaţia cauzei reale a crampelor (convulsiilor) epileptice, pentru care nu există decât descrierea exterioară. Nu poţi cunoaşte în realitate această situaţie dacă nu eşti în stare să te ridici, de la corpul fizic şi eteric, la eu şi corpul astral. Altfel nu există nici un conţinut, când se vorbeşte de crampe, dacă nu se ştie că corpul astral şi organizaţia eului sunt enorm presate la suprafaţa unui organ. Ele nu pot ieşi, se forţează să iasă la exterior, şi sunt reţinute.

Dacă luaţi în considerare ceea ce am expus până acum, vă veţi spune de la sine: ce fac în cazul în care apar simptomele epilepsiei la copil, pierderi sau estompări ale conştienţei însoţite de crampe, sau echivalente ale acestora, despre care vom vorbi mai târziu? Ce poate fi făcut în fiecare caz particular? În cazul individual, trebuie încercat, ca să zic aşa, din instinct. Pentru început, se încearcă să se înţeleagă dacă tulburările de conştienţă sunt înrudite de aproape cu simptomele ameţelii obişnuite. Copilul prezintă ameţeli, sau cel puţin o tendinţă la ameţeli. Vă veţi da seama, când, să zicem, tulburările de conştienţă sunt de scurtă durată, în schimb copilul prezintă ameţeli evidente, unde lipseşte ceva. Lipsa constă în aceasta: Organizaţia eului şi corpul astral nu ajung în relaţie nemijlocită cu forţele de echilibru. Aici trebuie să cercetaţi, în primul rând, dacă nu cumva este cazul că organizaţia eului şi corpul astral nu ajung să stabilească o relaţie justă cu forţele de echilibru. Atunci lăsaţi copilul să facă gimnastică sau euritmie, şi daţi-i, pentru aceste exerciţii, obiecte exterioare, de pildă greutăţi de gimnastică obişnuite (v. fig. 10), sau ceva asemănător; lăsaţi-l să facă exerciţii de echilibru, şi anume la vârsta dintre schimbarea primei dentiţii şi maturitatea genitală. În acea perioadă, copilul va mai avea încă posibilitatea, – dacă-i daţi două greutăţi egale, trebuie să fie însă cântărite cu mare precizie –, să facă exerciţii de gimnastică sau mişcări euritmice, sau să le mânuiască pur şi simplu: aceasta este o posibilitate. Acum luaţi în mâna stângă o greutate mai mică decât cea din dreapta, şi lăsaţi copilul să facă exerciţii, apoi în dreapta greutatea mai mică decât cea din stânga, şi din nou exerciţii; apoi legaţi-i ceva greu – nu neapărat foarte greu –, de picior, lăsaţi-l să meargă şi să perceapă această forţă care-i reţine piciorul. Când copilul merge, în mod normal nu percepe această forţă; dar el trebuie să se plaseze cu organizaţia eului în ea, şi o va percepe imediat, dacă-i atârnaţi ceva de picior. Apoi atârnaţi-i greutatea la celălalt picior, pentru ca mai apoi să stimulaţi copilul să facă aceste lucruri mai mult spiritual; daţi-i ocazia să simtă, să se gândească la mişcări, la mişcările de extensie ale braţului stâng, la mişcările de extensie ale braţului drept, la mişcările de extensie ale ambelor braţe; lăsaţi-l să perceapă conştient gravitaţia, prin aceea că-l stimulaţi să ridice un picior, celălalt rămâne pe loc. Pe scurt: în toate aceste cazuri, în care, prin atacurile vertiginoase, remarcaţi că nu este posibilă abordarea justă a forţelor terestre, faceţi astfel de mişcări care-l silesc pe copil să înveţe să stăpânească starea de echilibru exterioară. Tot astfel se poate ajunge să se trateze copii epileptici sau cu stări asemănătoare epilepsiei, prin aceea că vor fi incluşi în celelalte forţe amintite mai înainte.

Acum, nu-i aşa, până aici mai merge. Veţi putea deja realiza ceva la unii epileptici, la care veţi vedea că, poate, ei au o viaţă circulatorie perturbată, că circulaţia „lichidelor vitale“ provoacă faptic manifestările (patologice). Aşadar, dacă percepeţi că ictusurile epileptice, când ele se manifestă sub forma convulsiilor, sau chiar şi numai sub formă de ameţeli, sunt însoţite de anumite senzaţii de greaţă, aveţi de-a face cu imposibilitatea de a se include în elementul apă. Şi atunci se va proceda în mod just, dacă copilului i se va face conştient elementul lichid, înainte ca acesta să fie asimilat de organism, dacă se încearcă să i se prepare hrana în aşa fel încât el să o simtă puternic. Exterior poate fi realizat ceva prin aceea că copilul este învăţat să înoate. Practicarea înotului este un foarte bun remediu pentru epileptic, este necesar doar să se înţeleagă despre ce este vorba.

Pentru tulburările de conştienţă propriu-zise, care apar fără însă ca cel în cauză să resimtă greaţă puternică, pot fi de folos exerciţii de respiraţie bine armonizate, pentru a crea legătura cu aerul. Şi pentru relaţia justă cu căldura este necesar ca tocmai copiii epileptici să fie obişnuiţi să simtă căldura. Aceasta înseamnă că, dacă deja la copiii normali este de-a dreptul înfiorător, când sunt lăsaţi să umble aproape goi, cu gambele neprotejate, ceea ce constituie adesea cauza iritaţiilor apendiculare, sau, mai târziu, chiar a apendicitei – acest lucru nu este cunoscut –, la copiii epileptici aceasta este o adevărată otravă. Copiii epileptici trebuiesc astfel îmbrăcaţi încât ei să aibă mereu tendinţa de a transpira, astfel încât transpiraţia să fie permanent discret prezentă în status nascendi; copiii epileptici trebuie îmbrăcaţi întotdeauna aproape prea călduros. Aceasta este realmente terapie. Toate aceste discursuri înfiorătoare despre „fortificare“ duc la aceea că persoanele respective sunt grozav „întărite“ în copilărie, iar rezultatele acestui „tratament“ nu sunt nimic altceva decât că, la vârstă adultă, ele nu sunt în stare să traverseze o piaţă însorită fără să li se înmoaie genunchii. Nu eşti „întărit“ dacă nu poţi trece fără dificultate printr-un loc deschis, puternic însorit. Uitaţi-vă la domnii care-şi iau cilindrul de pe cap atunci când traversează o piaţă însorită, cum li se înmoaie permanent genunchii. Acestea sunt rezultatele practice ale măsurilor actuale de „fortificare“.

Prin cele expuse mai înainte am abordat în principal ceea ce, tocmai la vârsta copilăriei, mai dirijează încă organizaţia eu-lui în elementele în care trebuie ea dirijată. Aici începe însă deja un domeniu în care medicul trebuie să intervină în pedagogie. Căci în aceste situaţii, când sunt prezente manifestări epileptice, nu putem aborda lucrurile decât pe calea remediilor, şi nu trebuie să avem reţineri de a aborda lucrurile prin intermediul medicamentelor. În momentul în care manifestările epileptice stau în relaţie cu angajarea preponderentă a corpului astral, deci atunci când elementele superioare, eterice, împiedică pătrunderea corpului astral în lumea exterioară, atunci trebuie să acţionăm asupra acestor elemente tocmai în interiorul organizaţiei omului. Şi aici este vorba de a găsi realmente calea (terapeutică), dar înainte de toate trebuie recunoscut dacă corpul astral este angajat sau nu.

Şi cum recunoaştem faptul că corpul astral este angajat sau nu? Cine a observat mulţi copii epileptici sau predispuşi la stări asemănătoare, va remarca două stări foarte diferite. Într-una din ele, la o apreciere morală, copilul nu este, să zic, „provocator“, deoarece el se integrează în ceea ce se intenţionează să i se dea în sens moral. Dacă avem deci de-a face cu copii epileptici sau cu echivalenţe epileptice, care se integrează cu uşurinţă în ordinea morală universală, se poate rămâne la cele spuse deja de mine. Dar dacă avem de-a face cu astfel de copii, care sunt inaccesibili pentru morală, care, de pildă, devin cu uşurinţă violenţi în cadrul crizelor, căci crizele epileptice se pot ascunde sub masca actelor de violenţă manifestate de copil, de care acesta nu-şi aminteşte, deci dacă avem de-a face cu defecte aparent de ordin moral, atunci este cazul să se intervină concret cu medicamente, deci să se încerce combaterea epilepsiei, de pildă cu remediile folosite în mod obişnuit, sau cu cele pe care le indicăm noi, precum Sulfur sau Belladonna, şi să se aplice o terapie continuă. Dar, despre această parte mai mult medicală, vom vorbi mai târziu. Astăzi vreau doar să atrag atenţia asupra modului cum, pornind de la observarea manifestărilor exterioare, trebuie făcută tranziţia de la tratamentul preponderent pedagogic, la tratamentul preponderent medical. Iar în cazul anumitor copii epileptici, fără îndoială, deoarece ei sunt bine conectaţi cu lumea exterioară, va trebui să fie evitate exerciţiile exterioare, şi să se prefere acţiunea prin terapie administrată intern.

Dar aici este punctul de la care manifestările epileptice trec, succesiv, la alte manifestări (patologice). Ieri v-am vorbit despre aceea că gândurile, în realitate, nu pot fi nejuste, iar acum am vorbit tot timpul despre felul în care îşi include omul aceste gânduri. O astfel de manifestare, faptul că corpul astral stagnează în plămân, are la bază faptul că gândul nu-i este inclus în mod just plămânului. Aşadar, toate aceste (manifestări patologice) sunt defecte ale gândurilor. Ele îşi fac apariţia, atunci când nu suntem în stare, la descindere, să ne dominăm în mod just organismul, în aşa fel încât să-l clădim a doua oară. Dar noi aducem, din vieţile noastre anterioare, şi elementul volitiv, care este difuzat asupra organelor solitare. Dacă gândurile nu pot fi în nici un caz incorecte, ci întotdeauna juste, şi nu apar în noi decât deformate prin organismul nostru, şi prin aceasta, aşadar, pot clădi organe în mod deformat, în cazul voinţei, aşa cum vine ea din existenţa preterestră în existenţa pământească, lucrurile stau astfel încât această voinţă nu poate fi decât în infimă măsură justă. Ea vine în totală nesiguranţă şi trebuie să se clădească în sistemul gândurilor. În ce priveşte sistemul gândurilor, el nu poate fi nicăieri (în lume) nejust; în ce priveşte voinţa, lucrurile sunt de aşa natură încât ea nu poate fi aproape deloc justă, fără ca omul să facă ceva pentru aceasta. Omul îşi aduce (în lume) întotdeauna un sistem al voinţei nejust. Şi aceasta are drept consecinţă faptul că noi, prin faptul că devenim oameni fizici, nu descindem niciodată cu moralitate. Moralitatea trebuie să ne-o dobândim treptat. Ceea ce a fost moralitate pentru încarnarea noastră precedentă, am folosit între moarte şi noua naştere, când am fost preocupaţi cu munca noastră de clădire plină de înţelepciune; această (moralitate) am consumat-o deja demult; morala trebuie să ne-o dobândim mereu din nou, în fiecare nouă viaţă pământească. Aceasta înseamnă – şi aici ne apare ceva de foarte mare însemnătate: acum noi trebuie, prin faptul că venim ca fiinţă amorală din existenţa preterestră, să dezvoltăm (un) simţ; venim cu voinţa noastră în organele noastre şi trebuie să dezvoltăm în voinţa noastră (un) simţ pentru ceea ce ne este oferit sub aspect moral.

Aici este minunat de văzut cum, prin însuşirea vorbirii, impulsurile morale îl pătrund pe copil. De aceea este pentru noi de o importanţă atât de covârşitoare să recunoaştem faptul că imitarea merge până în cele mai intime lucruri. Să se ţină seama de acest lucru este de mare însemnătate: căci atunci când educatorii şi părinţii sunt imorali în preajma copilului, vorbesc imoral, nu acţiunea exterioară, ci conţinutul, gestul imoral este imitat în organizaţia profund-intimă a copilului. Aici este vorba de faptul că şi noi intrăm în contact cu lumea exterioară, dar pe o cale indirectă, prin intermediul întregului nostru organism, nu al organelor izolate. Şi dacă acolo se manifestă o stază, aceasta este din cauză că noi, pe când (în exemplul de mai) înainte nu ieşeam la exterior cu gândurile noastre, aici nu ieşim cu voinţa. Şi aceasta iese la iveală sub forma defectelor morale. Acum vedeţi cauzele interne ale defectelor morale: când în întregul organism al omului stagnează ceea ce vine din existenţa preterestră şi vrea să străbată şi să-şi afle calea la exterior, dacă vrea să aibă acces la judecarea morală a lumii înconjurătoare. Noi trebuie să asimilăm morala lumii ce ne înconjoară. Aceasta nu ne este posibil, în anumite circumstanţe, atunci când organizaţia noastră spiritual-sufletească stagnează, când rămânem blocaţi, în organizaţia fizică, când nu răzbim cu organizaţia noastră spiritual-sufletească.

Este vorba, deci, de a fi faptic şi integral în domeniul moral. Numai că şi acest lucru trebuie recunoscut în mod judicios. Atunci când aveţi de-a face cu manifestări epileptice propriu-zise, va trebui să le diagnosticaţi pe baza simptomelor pe care vi le-am prezentat: ameţeli, estomparea conştienţei, etc., care apar la oameni, (cel puţin) trecător. Vreţi însă să recunoaşteţi în domeniul moral defecte morale, atunci va trebui să nu vă gândiţi la defectele pasagere, ci la cele remanente.

Cum pot apare cele mai importante tulburări? Fireşte, totul este condiţionat în karmă; trebuie vorbit din două laturi: trebuie vorbit de constituţia de care dispune omul şi de condiţionarea lui karmică. Gândiţi-vă acum la faptul că embrionul este situat în aşa fel în cadrul organismului (matern), încât este apăsat undeva, astfel încât creierul se constituie insuficient pentru (în raport cu) restul întregii organizaţii. Acum trebuie să ţineţi seama de următorul fapt: în perioada de dezvoltare timpurie, prin această insuficientă constituire a creierului, „fluidele“ cerebrale, importante tocmai pentru perioada dintre 7 şi 14 ani, sunt stagnate şi disturbate din cauză că, din ceea ce stagnează acolo, se creează o „proiecţie“ în funcţia splinei. Care este consecinţa (acestui fapt)? Consecinţa acestei stagnări este că copilul nu dezvoltă o simpatie lăuntrică pentru (ceva, care este) o judecată morală oarecare; copilului îi lipseşte simpatia pentru aceasta. Aşa cum pentru cel ce nu poate percepe culorile, acestea nu există, la fel nu există pentru anumiţi copii impulsurile morale din vorbirea noastră, din avertismentele noastre. Prin aceasta copilul prezintă o cecitate morală; iar sarcina noastră este să vindecăm această cecitate morală. Vom putea avea, întotdeauna, dacă procedăm în mod sistematic (în text: cu grijă), în aceste deformări exterioare, un minunat simptom. Şi se va putea reproşa mereu şi mult acestei practicări şarlataneşti a frenologiei, dar pentru aprecierea justă a defectelor morale ar trebui să studieze oricine o frenologie veritabilă. Căci, în tot cazul, este interesant de văzut că defectele morale condiţionate karmic sunt forţe atât de puternice încât, acolo unde este prezentă imoralitate karmică, aceasta se manifestă inevitabil în deformări ale organismului fizic.

Dar, pe de altă parte, tocmai în acest domeniu încercările pedagogiei curative sunt deosebit de indicate; şi va fi posibil, dacă sunt aduse calităţile pomenite ieri: curajul lăuntric şi simţul de răspundere în faţa deciziilor, să se confere avertismentelor, care trebuiesc date, forţa lăuntrică necesară. Pentru aceasta este nevoie de forţă lăuntrică. Că o vindecare este posibilă, acest lucru l-am explicitat adesea cu ajutorul unui exemplu concret. Un anume cunoscut poet german s-a lăsat cândva consultat de un specialist frenolog. El era deja un poet celebru. Şi pe acest frenolog, care s-a gândit că a găsit o grămadă de lucruri interesante, îl năpădi subit o paloare cadaverică, la palparea unui anumit punct; şi el, care, la descoperirea lucrurilor interesante, era întotdeauna foarte comunicativ, nu mai îndrăzni să scoată un cuvânt. Poetul izbucni în râs şi spuse: Aţi descoperit înclinaţia mea spre hoţie; ea a fost înainte foarte puternică! Frenologul a descoperit că poetul respectiv ar fi putut deveni cleptoman. Dar acesta a transformat cleptomania în arta poetică.

Aceste lucruri trebuie abordate în felul expus de mine ieri; şi ele nu trebuie de la bun început judecate, în nici un caz, aşa cum sunt judecate de obicei. Căci lucrurile stau astfel: dacă avem în faţă un om, el şi-a dezvoltat, în principal, aptitudinile în două direcţii polare: polul raţional, al reprezentării, şi polul volitiv. Polul reprezentării este bolnav în mod cert, dacă nu este un hoţ, şi anume unul notoriu. Organizaţia cerebral-reprezentivă trebuie să fie un hoţ în stil mare, nu trebuie să aplice morală în privinţa a ceea ce trebuie să asimileze. Trebuie să aibă un ridicat simţ al proprietăţii, trebuie să-şi asume totul. Acesta este un pol. Şi eşti predispus la epilepsie, sau la altceva, dacă nu şterpeleşti, în toate direcţiile, cu organizaţia reprezentărilor. Dar această predispoziţie nu trebuie – în numele cerului – să se strecoare în organizaţia volitivă! Ea trebuie să fie reţinută, trebuie să fie sensibilă, trebuie să aibă un simţ pentru «al meu» şi «al tău», care se dezvoltă de abia în relaţia cu viaţa exterioară. Gândiţi-vă: animalele, care trăiesc mai mult decât oamenii în viaţa de reprezentări, ar trebui să flămânzească tot timpul, dacă nu ar avea simţul de a-şi însuşi totul. Aceste lucruri trebuie bine înţelese. Acest simţ nu trebuie să alunece în jos, în organizaţia volitivă, ci trebuie să rămână în forma mai rafinată a reprezentării. Dacă-mi îngădui să mă exprim astfel: când infiltraţia astrală a creierului nostru, care este deplin îndreptăţită să-şi însuşească totul, se strecoară în jos până în organizaţia metabolic-motorie, sau în sistemul ritmic, ia naştere în voinţă, ca tendinţă, ceea ce trebuie să existe în organizaţia reprezentărilor: ia naştere acest impuls nestăvilit de a-ţi însuşi totul. Aceasta se poate manifesta în mod relativ inofensiv, fapt ce-l puteţi observa atunci când un copil începe să adune şi să păstreze tot ce găseşte, şi să-şi facă o colecţie. Fireşte, astfel de lucruri sunt în permanenţă combătute; de aceea ele nu se manifestă atât de cras. Trebuie creată obişnuinţa de a observa o astfel de predispoziţie. Desigur, copilul nu duce lucrurile prea departe, pentru că începe să fie pedepsit. Dar trebuie observat cu grijă, dacă copilul are o astfel de predispoziţie, să „dosească“ lucruri, să le adune, şi trebuie dobândit un simţământ pentru sesizarea momentului unde începe patologicul. Patologicul începe acolo unde se depăşeşte o anumită măsură. Filistinismul posedă multe, dar nu şi o judecată, dacă nu există un motiv concret, asupra limitei până la care se poate aduna. Poţi fi un filistin grandios, şi să colecţionezi mărci poştale; în acest caz, furia de colecţionar este mai puţin nocivă. Dacă însă ea se manifestă la copil în imitare, acesta este un indiciu că copilului i-a alunecat acest simţ al posesiei în sfera volitivă. Aici trebuie într-adevăr să observaţi cu atenţie, când este vorba de defecte karmic-morale, în cazul cleptomaniei, să vedeţi aceasta din contextul global, pe care l-am descris ieri, şi apoi să vă apropiaţi de copil cu o astfel de atitudine lăuntric-sufletească încât să-l educaţi pe cât de eficient posibil, cu o enormă vitalitate lăuntrică, nu cu delăsare. Prin această vitalitate lăuntrică puteţi inventa istorioare, prin care, ceea ce face copilul, să fie redus în viaţă ad absurdum. I se povesteşte copilului ceva despre un caz de hoţie, şi acest lucru este repetat mereu. Aceasta intervine în karmă.

Aici se acţionează, pe calea pedagogic-curativă, asupra a ceea ce poate bate pasul pe loc în moral, atunci când educatorul este deplin prezent în ceea ce face, când el se interesează intim-individual despre felul în care trebuie procedat. Fiecare cleptoman este deosebit de interesant. În fiecare cleptoman aptitudinile de reprezentare sunt alunecate până în vârful degetelor de la picioare şi de la mâini. Aceasta trebuie fireşte ştiut, dacă vrei să-l educi. În anumite situaţii, în istorioarele inventate trebuie împletite gesturi pe care le face cleptomanul cu plăcere. Trebuie să te transpui cu totul în cazul lui, inventezi legende, poveşti, în care aceste lucruri sunt reduse ad absurdum.

Gândiţi-vă la aceste lucruri – vă vom prezenta şi cleptomani –, gândiţi aceste lucruri tot mai departe, până la capăt, şi veţi vedea că tocmai prin aceasta ajungeţi în acest domeniu prin diagnostic la terapie.