Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

COLABORAREA DINTRE MEDICI ŞI PĂSTORII SUFLETEŞTI
CURS DE MEDICINĂ PASTORALĂ

GA 318


CONFERINŢA A DOUA

Dornach, 9 septembrie 1924

Dragii mei prieteni! Dacă vorbim despre problemele comune ale preotului şi medicului, privirea trebuie să cadă în primul rând asupra unor fenomene din viaţa umană care, de fapt, uşor pot trece în patologie, având nevoie de acum înainte de înţelegerea medicului, dar care, pe de altă parte, afectează, la rândul lor, într-un mod extraordinar, sâmburele interior, aş putea spune, însuşi aspectul esoteric al vieţii religioase. Trebuie să ne fie absolut clar faptul că, propriu-zis, toate ramurile cunoaşterii umane trebuie să depăşească din nou un aspect grosier care a pătruns în ele în cursul epocii materialiste. Nu trebuie decât să ne amintim cum au început să fie tratate acum, cu o anumită grosolănie a modului de a concepe lucrurile, acele fenomene care într-un timp au fost cuprinse împreună sub numele de “genialitate şi nebunie”, ele au ajuns să fie tratate în mod grosolan de Lombroso [ Nota 1 ] şi şcoala sa, dar şi de alţii. Putem la fel de bine atrage atenţia nu atât asupra cercetărilor înseşi – acestea îşi au, desigur, meritele lor –, ci asupra modului de gândire care a ieşit, prin aceasta, la lumină, putem atrage atenţia la fel de bine asupra a ceea ce a apărut ca antropologie criminalistică şi studierea craniilor la criminali. Modalităţile de gândire care au apărut astfel nu erau numai grosolane, ci purtau şi o anumită aparentă a unui filistinism extraordinar de puternic. Putem spune, desigur – şi aici avem voie să ne slujim de asemenea categorii, căci e vorba de un domeniu de graniţă al medicinei pastorale –, putem spune că aici şi-au dat mâna, de fapt, ca cercetători şi gânditori, filistinii, ei şi-au format ideea tipului de om normal, care era un filistin cât mai veritabil. Iar ceea ce se abătea de la acest tip era patologic. Geniul devia într-o direcţie, nebunia în cealaltă, astfel încât amândouă erau, într-un fel, stări patologice. Şi, pentru că celui care pătrunde lucrurile îi apare absolut firesc ca orice caracteristică patologică să se manifeste şi sub aspect corporal, este absolut de la sine înţeles că în particularităţile corporale pot fi găsite indicii într-o direcţie sau alta. Esenţialul este ca aceste indicii să fie înţelese în mod just. Bineînţeles că lobul urechii poate fi, eventual, extraordinar de caracteristic pentru o particularitate psihologică, căci asemenea particularităţi psihologice sunt legate de karma, care acţionează însă din încarnări anterioare.

Forţele constructive ale organismului fizic, şi anume cele care acţionează în primii şapte ani de viaţă, sunt aceleaşi forţe care ies mai târziu la lumina zilei. În primii şapte ani de viaţă noi creştem datorită forţelor cu care mai târziu gândim; şi astfel, este important şi plin de sens să abordăm, dar nu aşa cum ne-am obişnuit mai recent, ci într-un mod cu adevărat obiectiv, anumite fenomene. Mai puţin pentru a le privi sub aspect patologic – la patologie vom ajunge oricum, tocmai pornind de la aceste fenomene –, ci mai mult pentru ca, pornind de la aceste fenomene, să înţelegem viaţa umană.

Să ne situăm odată cu toată seriozitatea pe acel punct de vedere pe care ni-l prezintă antroposofia cu privire la om. Omul ne întâmpină în corpul său fizic, care are în trecutul său o lungă evoluţie, care a parcurs, în calitate de corp fizic, trei stări preliminare, aşa cum am descris în cartea mea Ştiinţa ocultă în rezumat [ Nota 2 ], înainte de a deveni corpul pământesc, care are nevoie, în realitate, pentru a fi înţeles, de mai mult decât ceea ce se prezintă astăzi în cadrul anatomiei şi fiziologiei. Căci aş vrea să atrag şi aici atenţia asupra faptului că acest corp fizic al omului, aşa cum se prezintă el astăzi, este o copie fidelă a corpului eteric, care se află în cea de-a treia etapă a sa, a corpului astral, care se află în cea de-a doua etapă a sa şi, până la un anumit punct, şi a organizării Eului, pe care omul a primit-o abia pe Pământ, care se află, aşadar, în prima sa etapă de dezvoltare. Toate acestea se întipăresc ca nişte amprente în corpul fizic al omului. De aceea este corpul fizic atât de extraordinar de complicat cum ne apare el în zilele noastre. Prin forţele de cunoaştere cu care îl abordăm noi astăzi, el poate fi înţeles numai în ceea ce priveşte construcţia lui pur mineral-fizică. Ceea ce întipăreşte în el corpul eteric nu poate fi înţeles deloc prin aceste forţe de cunoaştere. El trebuie văzut cu ochii sculptorului. El trebuie văzut în aşa fel încât să dobândim nişte percepţii, nişte imaginaţiuni, care pot fi percepute pe baza forţelor Cosmosului şi pe care le recunoaştem în formele omului întreg, le recunoaştem în formele diverselor organe.

Mai departe, acest om fizic este o copie a ceea ce acţionează în sistemul circulator-respirator. Dar întreaga dinamică care acţionează în circulaţia sanguină şi în circuitul respirator este orientată muzical, poate fi înţeleasă numai dacă gândim în forme muzicale. O putem înţelege numai dacă gândim, de exemplu, astfel încât să vedem în sistemul osos, să zicem, ceva în care s-au revărsat forţele plăsmuitoare ce acţionează apoi în mod mai subtil în respiraţie şi circulaţie, dar conform unor forţe plăsmuitoare muzicale. Putem percepe, pur şi simplu, cum octava porneşte de la omoplaţi şi merge în lungul oaselor şi cum braţele nu pot fi înţelese, în ceea ce priveşte conformaţia lor osoasă, pe baza unei dinamici mecanice, ci dacă le ieşim în întâmpinare cu o înţelegere de natură muzicală. Astfel, de la omoplaţi până la începutul oaselor braţelor găsim prima, secunda o găsim în osul braţului, terţa, de la cot până încheietura mâinii. Găsim aici două oase, căci există două terţe, una mare şi una mică, şi aşa mai departe. Într-un cuvânt, dacă vrem să căutăm, la rândul său, ceea ce este guvernat de corpul astral în respiraţie şi circulaţie, drept copie a sa în corpul fizic, trebuie să ne apropiem de acest lucru cu o înţelegere de natură muzicală.

Înţelegerea organizării Eului este şi mai complicată. Aici e necesar să înţelegem la ce se face aluzie în primul verset al Evangheliei lui Ioan: “La început a fost Cuvântul…” Dacă înţelegem în mod concret Cuvântul, nu în mod abstract, aşa cum îl înţeleg de obicei interpreţii Evangheliei, şi dacă aplicăm această înţelegere, la rândul său, în mod concret, la omul real, ajungem atunci la o înţelegere a felului în care acţionează organizarea Eului asupra corpului fizic uman.

Dvs. vă daţi seama că ar fi necesar să mai introducem multe lucruri în studiile noastre, dacă e ca aceste studii să ducă, într-adevăr, la înţelegerea omului. Dar, deoarece convingerea mea este că ar putea fi lăsate la o parte extraordinar de multe lucruri, atât din studiul medical, cât şi din cel teologic, cred că dacă am extrage tot ce este valoros, numărul anilor de care are nevoie, de exemplu, un student în medicină nu ar spori, ci s-ar putea micşora. Dar bineînţeles că astăzi, când gândim în mod materialist, gândim aşa: pentru a ne însuşi cunoştinţe noi, prelungim cu jumătate de an cursurile existente.

Dacă ne situăm cu seriozitate pe punctul de vedere pe care trebuie să-l adoptăm în antroposofie, omul ni se înfăţişează în corpul său fizic, eteric, astral şi în organizarea Eului. În timpul stării de veghe, aceste patru părţi constitutive ale organizării umane se află în strânsă legătură. În timpul somnului se opun, pe de o parte, corpul fizic şi corpul eteric, pe de altă parte, organizarea Eului şi corpul astral. Dacă ne situăm cu seriozitate pe acest punct de vedere, ne vom putea spune, desigur, că pot apărea nişte neregularităţi, în cele mai diverse feluri, în ceea ce priveşte unirea organizării Eului, a corpului astral, cu corpul eteric şi cu corpul fizic, şi aşa mai departe. Vedeţi dvs., putem reprezenta, de exemplu, să spunem, lucrurile în acest fel: aş desena aici – bineînţeles, în mod schematic – corpul fizic, corpul eteric, corpul astral, organizarea Eului (planşa 2, stânga): astfel, în stare de veghe, poate exista mereu aşa-numita relaţie normală între aceste patru componente ale organizării umane.

Planşa 2
plansa 2

[măreşte imaginea]

Dar se poate întâmpla, de asemenea, ca la început corpul fizic şi corpul eteric să se afle într-un fel de legătură normală, iar corpul astral să fie situat, de asemenea, relativ în interior, însă organizarea Eului să nu intre, într-un anumit fel, aşa cum trebuie ea să intre în mod normal în corpul astral (planşa 2, mijloc). Avem în acest caz o neregularitate care ne poate întâmpina, în primă instanţă, în organizarea omului aflat în stare de veghe. Omul respectiv nu intră bine cu organizarea Eului în corpul său astral. Prin aceasta, viaţa lui senzorială este în mare măsură perturbată. El poate forma gânduri chiar într-un mod foarte viu, căci gândurile depind, în general, de legătura normală a corpului astral cu celelalte corpuri. Dar sesizarea prin aceste gânduri, în mod corespunzător, a senzaţiilor fizice, depinde de legătura normală a organizării Eului cu celelalte componente ale entităţii umane. Dacă nu aşa stau lucrurile, dacă organizarea Eului nu se află într-o legătură justă cu celelalte componente ale entităţii umane, percepţiile senzoriale se vor estompa. În măsura în care percepţiile senzoriale se estompează, gândurile devin mai intense. Ele apar în mod aproape fantomatic, nu sub forma pură în care le avem de obicei. Viaţa sufletească a unui asemenea om se desfăşoară în aşa fel încât percepţiile lui senzoriale au ceva ireal, nebulos, în schimb, gândurile au ceva viu, intensificat, colorat, dând aproape impresia unor percepţii senzoriale mai slabe.

Când un asemenea om doarme, atunci şi în timpul somnului organizarea Eului nu stă în interiorul corpului astral aşa cum trebuie. Consecinţa este că acum apar nişte trăiri extraordinar de puternice în contact cu aspectele subtile ale lumii exterioare. Un asemenea om percepe în acea parte a lumii în care tocmai se află, cu Eul său şi cu corpul astral, când este în afara corpurilor sale fizic şi eteric, aspectele subtile ale plantelor, ale livezii din jurul casei sale. Nu ceea ce se vede ziua, ci aspectele subtile legate de gustul merelor, şi altele asemenea. Aşa stau, într-adevăr lucrurile, el percepe aceste aspecte subtile. Şi, alături de aceasta, gânduri palide, reprezentând ecoul unor forţe care mai acţionează încă în corpul astral, al unor forţe care mai acţionează din timpul stării de veghe.

Vedeţi dvs., e greu când ai în faţă un asemenea om, şi îl poţi avea într-una din multiplele variante pe care le oferă viaţa, îl poţi avea în faţa ta ca medic sau ca preot, chiar ca Biserică în totalitatea ei. El te întâmpină sub o formă oarecare, într-un sat, să zicem. Medicul spune astăzi, mai ales dacă îl întâlneşte într-un anumit stadiu timpuriu al vieţii: insuficienţă psihopatologică. – Preotul, mai ales dacă e unul cu o formaţie teologică de calitate, un bun benedictin, să zicem – preoţii laici din sânul Bisericii catolice uneori nu sunt atât de bine instruiţi –, dar dacă e un bun benedictin, iezuit sau barnabit ş.a.m.d., ştie, pe cale esoterică, desigur, că din lucrurile relatate de un asemenea om – pentru medicul modern este vorba de o insuficienţă psihopatologică –, că din lucrurile astfel relatate, dacă le interpretează în mod just, deşi are în faţă un om care stă chiar la limita dintre sănătate şi boală, un om al cărui sistem nervos, de exemplu, poate fi privit absolut în sens patologic –, dacă are în faţa sa un asemenea om cu un echilibru absolut labil în ceea ce priveşte forţele sufleteşti care ies la lumina zilei, care acţionează cu totul altfel decât la omul aşa-zis normal, ştie că din aceste lucruri, dacă le interpretează în mod just, pot veni adevărate revelaţii din lumea spirituală, aşa cum pot veni, la urma urmei, şi de la alienatul mintal – numai că alienatul mintal nu este capabil să le interpreteze, ci numai acela care înţelege întreaga situaţie. Îl poţi avea, aşadar, ca medic în faţa ta, şi noi vom vedea cum trebuie să-l privim ca medic în sens antroposofic. Îl poţi avea ca preot în faţa ta, sau îl poţi avea în faţa ta şi ca Biserică.

Ei bine, se poate întâmpla ca starea acestui om chiar să evolueze în continuare şi atunci iese la lumină ceva cu totul special. Să presupunem că starea acestui om evoluează în continuare. La o anumită vârstă, el este aşa cum l-am caracterizat. Să presupunem că starea lui evoluează, că ia naştere o atracţie mai puternică din partea Eului, care nu se află într-un raport absolut normal cu celelalte părţi constitutive, astfel încât mai târziu apare această stare (planşa 2, dreapta). Din nou corpul fizic şi corpul eteric se află într-o relaţie aşa-zis normală, dar organizarea Eului atrage la sine corpul astral, iar acesta nu mai vrea nici el să fie cu totul în interior. Acum organizarea Eului şi corpul astral sunt legate mai mult unul de celălalt şi amândouă împreună nu intră în mod normal în corpul fizic şi în corpul eteric. La un asemenea om se poate întâmpla următorul lucru. Observăm la el că nu este în stare să-şi stăpânească în mod just, din corpul astral şi din Eul său, corpurile fizic şi eteric. El nu poate trimite în mod just corpul astral şi organizarea Eului în organele de simţ exterioare. Astfel încât în fiecare clipă simţurile îl părăsesc, percepţiile senzoriale în general se estompează şi el ajunge într-o stare de relativă buimăceală şi visare. Dar în acest caz se poate întâmpla ca tocmai impulsurile morale să se manifeste cu o deosebită putere, în modurile cele mai variate. Ele pot să apară în mod confuz, dar se pot manifesta şi într-un mod cazuistic extraordinar, grandios, dacă organizarea este cea descrisă.

Şi medicul găseşte, la rândul său, în acest caz, că aici există, de fapt, nişte modificări organice esenţiale în ceea ce priveşte consistenţa organelor de simţ. Pe acestea le ia mai puţin în seamă; dar el va constata că există nişte anomalii puternice în glandele mai subtile şi în formarea hormonilor în acele glande pe care le numim glande suprarenale şi în micile glande care sunt ascunse aici, la gât, în corpul tiroidei. Într-un asemenea caz, există mai ales nişte modificări ale hipofizei cerebrale şi ale epifizei cerebrale. Acestui lucru i se acordă mai multă atenţie decât modificărilor existente în sistemul nervos şi în întregul sistem senzorial.

Preotul se apropie de un asemenea om; acest om îi povesteşte despre trăirile pe care le are ca urmare a unei asemenea constituţii. El trăieşte, de exemplu, ca urmare a unei asemenea constituţii, un sentiment deosebit de puternic al păcatului, un sentiment al păcatului mult mai puternic decât îl au oamenii de obicei. Preotul poate învăţa diferite lucruri, şi preoţii catolici fac acest lucru. Ei învaţă tocmai de la asemenea oameni manifestarea extremă a acestui sentiment al păcatului, slab dezvoltat la ceilalţi. La un asemenea om, iubirea aproapelui poate creşte până la o intensitate uriaşă, astfel încât un asemenea om tocmai din cauza iubirii aproapelui ajunge în diverse impasuri, pe care le confesează apoi preotului.

Dar lucrurile pot merge şi mai departe. Acum corpul fizic poate ajunge să rămână relativ singur, astfel încât, permanent sau temporar, corpul eteric să nu intre cu totul în corpul fizic, şi atunci corpul astral, corpul eteric şi organizarea Eului sunt strâns legate între ele, iar organizarea fizică rămâne deoparte (planşa 3). Dacă ne slujim de expresiile materialiste actuale – dar în cursul conferinţei de astăzi vom ieşi dintre aceste limite –, pe un asemenea om îl vom simţi, în cazurile cele mai frecvente, drept un om slab de minte în cel mai înalt grad, care nu-şi poate stăpâni din spiritual-sufletesc organele fizice în nici o direcţie, nici în direcţia voinţei. S-ar putea spune că un asemenea om îşi târăşte după sine, ca pe ceva străin, organizarea fizică. Dacă omul e de la bun început alcătuit în acest fel, atunci îl şi simţim cu adevărat ca slab de minte, pentru că în actualul stadiu al evoluţiei pământeşti, dacă toate acestea, organizarea Eului, organizarea astrală şi corpul eteric, sunt atât de izolate şi corpul fizic e târât în urmă ca ceva străin, omul nu poate percepe, nu poate fi activ, nu se poate lumina din direcţia organizării Eului, a corpului astral şi a corpului eteric. Şi astfel, trăirile lui rămân în întuneric şi el umblă prin lume ca buimac în corpul său fizic. Este vorba de o debilitate mintală foarte pronunţată şi trebuie să reflectăm cum putem proceda, în acest stadiu, pentru a introduce în organizarea fizică celelalte corpuri. Aici poate fi vorba de nişte măsuri pedagogice, dar poate fi vorba foarte bine şi de nişte măsuri terapeutice exterioare. Dar preotului i se poate întâmpla să fie absolut surprins de cele ce-i mărturiseşte tocmai un asemenea om. Preotul se poate simţi foarte deştept, dar preoţii cu adevărată pregătire preoţească – există cu adevărat astfel de preoţi în sânul catolicismului, nu trebuie să judecăm în mod îngust catolicismul – devin atenţi când la ei vine un asemenea aşa-numit bolnav şi le spune: Ceea ce tu predici de pe amvon nu spune prea mult. Toate acestea nu sunt nimic, de fapt, nu ajung până la Lăcaşul lui Dumnezeu, au doar valoare exterioară. Noi trebuie să ne odihnim în mod real în Dumnezeu cu întreaga noastră fiinţă. – Acest lucru îl spun asemenea oameni. În tot restul vieţii ei se poartă în aşa fel încât îi poţi considera în cel mai înalt grad slabi de minte, dar în convorbirea cu preotul ei scot uneori la lumină asemenea lucruri. Ei pretind a cunoaşte viaţa religioasă în mod mai intim decât cei care vorbesc despre ea prin profesia lor. Ei îl dispreţuiesc pe acela care, prin natura profesiei sale, vorbeşte despre aceste lucruri, şi numesc “odihna în Dumnezeu” ceea ce trăiesc ei. Şi, vedeţi dvs., preotul, la rândul său, trebuie să găsească mijloace şi căi de acces pentru a înţelege ce trăieşte în interiorul său un asemenea pacient, am putea spune, dar putem spune şi altfel, ceea ce trăieşte în interiorul său un asemenea om.

Planşa 3
plansa 3

[măreşte imaginea]

Aşadar, trebuie să ai o înţelegere subtilă pentru felul în care intervine patologicul în tot felul de regiuni care, în primă instanţă, îl fac pe om incapabil să găsească în lumea fizic-sensibilă căile potrivite, care îl fac incapabil în sensul în care viaţa exterioară ne cere să fim; şi noi toţi suntem, într-un anumit grad – aşa trebuie să fie –, noi toţi suntem, în ceea ce priveşte viaţa exterioară, nişte filistini. Dar asemenea oameni nu sunt făcuţi să prospere pe căi filistine, ei merg mereu pe alte căi. Trebuie să ştii, în calitate de preot, să găseşti accesul, prin ceea ce tu însuţi ai de dat, la ceea ce trăieşte celălalt; foarte frecvent, ei sunt “ăia”. Acesta e deja un lucru care cere o înţelegere pentru trecerea subtilă de la patologic la spiritual.

Dar toate acestea pot merge mult mai departe. Să ne imaginăm următorul lucru: un om parcurge acest întreg drum evolutiv de-a lungul diferitelor perioade de vârstă. La o anumită vârstă, el se află în această stare (planşa 2, mijloc), când numai organizarea Eului s-a desprins de celelalte. La o altă vârstă, omul ajunge în această stare (planşa 2, dreapta), mai târziu, în această stare (planşa 3). El parcurge aceste stadii numai dacă prima stare, care încă mai e normală, prezintă poate deja în timpul copilăriei nişte predispoziţii de a ajunge să aibă, în loc de un echilibru stabil al părţilor constitutive, un echilibru labil. Dacă medicul întâlneşte un asemenea om, predispus să parcurgă toate aceste patru stadii – primul puţin anormal, dar celelalte în sensul celor desenate aici în mod schematic –, dacă medicul întâlneşte un asemenea om, el va spune: aici există în echilibru extraordinar de labil, aici trebuie să consolidăm ceva. De regulă, nu poate fi consolidat nimic. Uneori, drumul e prefigurat într-un mod extraordinar de intens; nu poate fi consolidat nimic. Poate că medicul, dacă se apropie iarăşi mai târziu de acelaşi om, va vedea că starea labilă de la început s-a transformat în cealaltă, aşa cum am descris-o, cu nebulozitatea percepţiilor senzoriale, cu gândurile puternic colorate. Mai târziu, el va găsi o conştienţă a păcatului extraordinar de puternică, pe care medicul, fireşte, pentru că acum situaţia a început să influenţeze puternic asupra sufletului, nu o constată cu plăcere, pe urmă, de regulă, viaţa unui asemenea om abia de acum înainte trece cu totul în stadiul al patrulea.

Ei bine, asemenea oameni, care trec prin aceste stadii – lucru care are legătură cu karma lor, cu vieţile lor pământeşti succesive – au dezvoltat în mod pur intuitiv o terminologie minunată. Ei pot vorbi – mai ales când parcurg aceste stadii unul după celălalt, astfel încât primul stadiu să fi fost aproape normal –, ei pot vorbi în mod minunat despre trăirile lor. Ei spun, de exemplu, când sunt foarte tineri, când stadiul labil apare la şaptesprezece sau la nouăsprezece ani: Omul trebuie să se cunoască pe sine însuşi. – Şi ei pretind cu mare intensitate de la ei înşişi, în toate privinţele, cunoaşterea de sine. Aici, unde organizarea Eului iese afară, ei ajung de la sine la viaţa meditativă activă. Ei o numesc în mod frecvent “rugăciune activă”, ceea ce este o meditaţie activă şi sunt foarte recunoscători dacă vreun preot instruit le dă prescripţii în legătură cu rugăciunea. În acest caz, ei se contopesc total cu rugăciunea, dar ei trăiesc totodată în această rugăciune ceea ce ei încep acum să desemneze printr-o terminologie minunată. Ei privesc înapoi la primul lor stadiu şi numesc ceea ce percep: primul Lăcaş al lui Dumnezeu, deoarece, prin faptul că nu se cufundă total cu Eul lor în celelalte părţi constitutive, ei se privesc oarecum şi din interior, nu numai din exterior. Când te priveşti din interior, totul se măreşte, devine ca un spaţiu vast: primul Lăcaş al lui Dumnezeu.

Ceea ce apare apoi, aspect pe care eu l-am descris dintr-un anumit punct de vedere, devine mai bogat, ordonat lăuntric; omul vede mult mai mult din interiorul său: al doilea Lăcaş al lui Dumnezeu. Când apare stadiul al treilea, viziunea interioară este de o extraordinară frumuseţe şi asemenea oameni îşi spun: Eu văd cel de-al treilea Lăcaş al lui Dumnezeu cu imense splendori, cu entităţile spirituale care umblă pe acolo. – Este o viziune interioară, dar este o privelişte puternică, grandioasă, a unei lumi spirituale care urzeşte. Al treilea Lăcaş sau Casa lui Dumnezeu. În limbaj, lucrurile diferă. Când ajung în stadiul al patrulea, ei nu mai vor să primească sfaturi referitoare la meditaţia activă, ci ajung de obicei la părerea că totul trebuie să li se dea prin însuşi harul divin. Ei trebuie să aştepte. Ei vorbesc despre rugăciunea pasivă, despre meditaţia pasivă, pe care nu ai voie să o faci din proprie iniţiativă, care trebuie să apară atunci când Dumnezeu vrea să ţi-o dea. Şi atunci preotul trebuie să aibă un simţ foarte fin pentru aceasta, să ştie când un stadiu trece în celălalt. Atunci, asemenea oameni vorbesc de “rugăciunea-odihnă”, când omul nu face absolut nimic, lăsându-l pe Dumnezeu să guverneze în el. Aceasta e trăirea pe care o are el în al patrulea Lăcaş al lui Dumnezeu.

Preotul poate învăţa, eventual, din descrierile care i se fac, din ceea ce relatează un asemenea “pacient”, dacă vrem să ne exprimăm în termeni medicali, el poate învăţa extraordinar de mult sub aspect esoteric-teologic. Şi, dacă e un bun interpret, aspectul teologic devine pentru el extraordinar de concret, dacă ascultă cu atenţie ce-i spun asemenea “pacienţi” – o spun între ghilimele -. Multe dintre lucrurile care se învaţă mai ales în teologia catolică, în teologia pastorală, îşi au originea în contactul dintre nişte duhovnici iluminaţi, instruiţi, şi nişte oameni care se dezvoltă în această direcţie şi vin să se confeseze.

Noţiunile obişnuite pe care le avem în legătură cu sănătatea şi boala încetează să-şi păstreze valoarea, semnificaţia. Dacă o personalitate de acest fel lucrează într-un birou sau dacă o transformi într-o casnică obişnuită, obligând-o să supravegheze mâncarea pe foc sau să facă altceva care ţine de viaţa obişnuită, ea înnebuneşte de-a binelea şi se poartă din punct de vedere exterior exact aşa încât nu o poţi numi altfel decât nebună. Dacă preotul observă la momentul potrivit încotro merge tendinţa acestei persoane, o va îndruma spre mănăstire; dacă o ajută să-şi găsească mediul potrivit de viaţă, se vor dezvolta unul după altul cele patru stadii, astfel că duhovnicul instruit poate privi, într-adevăr, din convorbirile cu o asemenea pacientă, într-un stil modern, în lumile spirituale, cam la fel cum făcea preotul grec prin Pythiile [ Nota 3 ] care îi vesteau din fumul, din aburii pământului, tot felul de lucruri despre lumea spirituală. Ce folos dacă cineva scrie astăzi o disertaţie despre natura patologică a Pythiilor din Grecia antică! Sigur că putem face acest lucru, şi va fi adevărat, va fi exact, dar, într-un sens mai înalt, nu am realizat nimic cu aceasta. Căci, în fond, extraordinar de multe dintre lucrurile care s-au revărsat din teologia greacă, în sensul cel mai înalt al cuvântului, în întreaga cultură greacă, au luat naştere prin revelaţiile Pythiilor. De regulă, Pythiile erau personalităţi care ajunseseră până la acest al treilea sau chiar până la al patrulea stadiu. Dar să ne imaginăm că într-o epocă de mai târziu o personalitate parcurge, tocmai sub îndrumarea înţeleaptă a unor duhovnici, aceste stadii, în aşa fel încât ea să se poată dărui nestânjenită viziunilor ei interioare, atunci ele devin ceva minunat, deşi rămân, până la un anumit punct, ceva patologic. Atunci nu numai medicul, nu numai preotul, atunci întreaga Biserică se va ocupa de această personalitate, şi după moarte asemenea personalităţi vor fi considerate în rândul sfinţilor; şi Sfânta Tereza este o personalitate care a parcurs aproximativ acest drum.

Vedeţi dvs., dragii mei prieteni, noi trebuie să învăţăm să ne apropiem de aceste lucruri, dacă vrem să acţionăm în acel domeniu care, prin colaborarea dintre medicină şi teologie, duce la înţelegerea entităţii umane. Atunci trebuie să ajungem să depăşim categoriile noţionale obişnuite, care aici îşi pierd sensul, fiindcă altfel nu mai putem deosebi un sfânt de un nebun, un alienat de un geniu şi nu mai putem deosebi nimic altceva, decât că, printre toţi ceilalţi, cineva este un cetăţean normal, obişnuit.

Aceasta este imaginea entităţii umane, care trebuie urmărită, în primă instanţă, cu multă înţelegere, care ne poate conduce, într-adevăr, la aprofundarea unor aspecte esoterice, dar care ne clarifică extraordinar de multe lucruri nu numai cu privire la anomaliile lor psihice, ci şi la anomaliile fizice, la maladiile fizice. Căci, pentru ca să apară asemenea stadii, dragii mei prieteni, sunt necesare anumite premise, premise care constau într-o anumită consistenţă a unui asemenea Eu, care nu intră total în om, şi a unui asemenea corp astral. Dar dacă această consistenţă nu este fină, ca la Sfânta Tereza, ci grosolană, atunci se formează următorul lucru. La Sfânta Tereza s-au format în mod plastic, ca urmare a fineţii organizării Eului şi a corpului ei astral, anumite organe fizice, şi anume nişte organe abdominale, foarte strâns legate de organizarea Eului şi de corpul astral.

Dar se poate întâmpla ca organizarea Eului şi corpul astral să fie foarte grosolane şi să aibă, totuşi, acest caracter. Atunci, pentru că organizarea Eului şi corpul astral sunt grosolane, apare posibilitatea ca o asemenea persoană să fie destul de normală. Dar atunci pot să apară nişte manifestări fizice şi în acest caz avem de-a face doar cu o boală fizică. S-ar putea spune: poţi avea constituţia Sfintei Tereza, cu întregul aspect poetic al revelaţiilor ei, pe de o parte, şi reversul fizic în organele abdominale bolnave, ale căror manifestări nu apar atunci în organizarea Eului şi în organizarea astrală.

Toate aceste lucruri trebuie discutate. Toate aceste lucruri trebuie înţelese, căci ele îl întâmpină neapărat pe acela care are sarcina de medic, pe acela care are sarcina de preot, şi el trebuie să le poată face faţă. Elementul teologic-religios începe să devină eficient abia atunci când teologul poate să facă faţă unor asemenea fenomene. Medicul devine un adevărat vindecător al oamenilor, abia atunci când şi el poate face faţă unor asemenea fenomene.