Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ASTRONOMIA ŞI ŞTIINŢELE NATURII

GA 323


CONFERINŢA a V-a

Stuttgart, 5 ianuarie 1921

Pentru a putea merge mai departe cu consideraţiile noastre este necesar într-o oarecare măsură să includem astăzi ceva episodic. În felul acesta ne vom înţelege mai uşor în ceea ce priveşte tema noastră. Astăzi aş vrea să vă propun deci o expunere mai generală, în orice caz dintr-un punct de vedere aparte, privitoare la gnoseologicul din ştiinţele naturii. Vom porni astfel de la cele spuse ieri, amintind încă o dată la ce rezultate am ajuns, cel puţin provizoriu. Verificarea acestor rezultate se va putea face abia pe parcursul conferinţelor.

Din observarea fenomenelor cereşti, exprimate de astronomia din zilele noastre fie sub formă geometrică, fie sub formă de cifre, am văzut că suntem conduşi spre mărimile incomensurabile. Aceasta înseamnă, aşa cum am arătat ieri, că în procesul nostru de cunoaştere, dacă aplicăm acest proces de cunoaştere la fenomenele cereşti, există un moment în care trebuie cumva să ne oprim, să încetăm să mai considerăm competente explicaţiile matematice. De la un anumit punct încolo, pur şi simplu nu mai putem continua să trasăm linii care să descrie mişcările corpurilor cereşti, şi nici nu mai putem continua să aplicăm analiza matematică; nu putem spune decât atât: Analiza şi reprezentarea geometrică ne pot conduce până la un anumit punct, de aici încolo nu mai merge. De aici va trebui să tragem o concluzie importantă, desigur tot provizorie în primă instanţă, şi anume că dacă examinăm din punct de vedere matematic ceea ce vedem cu ochiul, înarmat sau nu cu instrumente de observare, nu putem exprima aceasta sub forma unei figuri geometrice sau a unor formule matematice. Cu alte cuvinte, prin algebră, analiză matematică sau geometrie nu putem cuprinde totalitatea fenomenelor.

Vă daţi seama ce lucru important decurge de aici, şi anume că, dacă avem pretenţia să examinăm totalitatea fenomenelor cereşti, trebuie să renunţăm să o facem prin a spune: Soarele se mişcă în aşa fel încât putem să trasăm traiectoria acestuia sub forma unei curbe; Luna se mişcă în aşa fel încât putem trasa traiectoria acesteia sub forma unei curbe. Deci, dacă avem în faţă totalitatea fenomenelor, va trebui de fapt să renunţăm tocmai la dorinţa noastră cea mai fierbinte. Aceasta este un fapt cu atât mai important cu cât astăzi, atunci când se spune că sistemul cosmic copernican ajută la fel de puţin ca cel ptolemeic, fiecare răspunde: Deci vom schiţa un alt sistem. – Şi vom vedea abia pe parcursul acestor conferinţe ce trebuie pus în locul desenului, atunci când vrem să cuprindem într-adevăr totalitatea fenomenelor.

Înainte să putem intra în ceva pozitiv, trebuie să vă înfăţişez întâi acest aspect negativ, pentru că aici este deosebit de important să avansăm la noţiuni foarte clare. Pe de altă parte ieri am văzut cum, din zone vagi, haotice, se ridică ceva care, de la un anumit punct încolo se poate concepe sub formă de imagine, deci într-un anumit sens şi geometric, respectiv acel aspect care ne întâmpină în embriologie. S-ar putea spune: Dacă în procesul de cunoaştere urmărim fenomenele cereşti, ajungem într-un punct în care eşti nevoit să-ţi spui că lumea nu este alcătuită în aşa fel încât să poată fi înţeleasă de la început prin acest proces de cunoaştere; dacă luăm în considerare fenomenele embriologice, suntem nevoiţi să recunoaştem că trebuie să presupunem existenţa a ceva ce precede acea realitate pe care încă o mai putem cuprinde.

Dar acum în cercetarea embriologică a intervenit mai recent, pe lângă alte lucruri – caracterizez problemele grosso modo –, un dublu aspect. Pe de o parte oamenii erau încă adepţi aprigi ai legii de bază a biogeneticii, care spune că dezvoltarea individuală a embrionului este un fel de rezumat al dezvoltării filogenetice. Acei oameni voiau deci să deducă în mod cauzal dezvoltarea embrionului din dezvoltarea speciei. Au apărut apoi alţii care, dimpotrivă, nu voiau să ştie nimic de o astfel de provenienţă a embrionar-individualului din evoluţia speciei şi care spuneau că ar trebui să te rezumi la forţele existente nemijlocit în fenomenele embrionare, cu alte cuvinte ei vorbeau despre un fel de mecanică evoluţionistă. Putem spune, de fapt: Din şcoala biogenetică riguroasă a lui Haeckel provine Oscar Hertwig [ Nota 56 ], care ulterior a adoptat teoria mecanicii evoluţioniste. Şi întrucât mecanica trebuie înţeleasă cel puţin într-un fel asemănător matematicii, chiar dacă nu se ajunge exact la o matematică, ne întâmpină şi aici istoriceşte – iar noi vrem să arătăm tocmai felul cum s-au dezvoltat lucrurile din punct de vedere istoric –, ne întâmpină faptul că mai întâi se presupune ceva diferit [ Nota 57 ], după care se intervine cu un aparat asemănător celui din matematică şi mecanică.

Aceste lucruri există, aş zice, mai mult în plan gnoseologic. Pe de o parte, în procesul de cunoaştere suntem împinşi la o graniţă peste care nu putem trece cu acel fel de a privi, foarte drag nouă iniţial; pe de altă parte, în observarea embrionarului ajungem să înţelegem problema în modul obişnuit doar dacă facem ipoteze, pe care la început le lăsăm necercetate; dacă deci spunem: În domeniul realului există ceva pe care la început îl lăsăm să plutească în nedefinit, iar de la un anumit punct începem să abordăm observabilul, cel puţin în forme şi raporturi [ Nota 58 ] asemănătoare matematicii şi mecanicii.

Toate acestea fac necesar să avansăm astăzi un fel de analiză generală a lucrurilor. Am atras deja atenţia asupra faptului că analizarea naturalist-ştiinţifică tinde astăzi în mare parte spre idealul de a privi natura exterioară cât mai independent de om, de a fixa fenomenele individuale oarecum în obiectivitate şi de a elimina omul. Vom vedea că tocmai prin acest fel de a privi, care elimină omul, este imposibil să trecem peste aceste bariere, aşa cum le-am putut observa acum în două direcţii. Iar acest lucru se datorează faptului că ideea de metamorfoză, pe care Goethe, la început elementar, a înfăţişat-o pe larg, a fost urmărită de fapt foarte puţin. Ea a fost ce-i drept urmărită până la un anume nivel în problema morfologicului şi aici ni s-a arătat doar că morfologia de astăzi nu poate ajunge la nici un rezultat, deoarece, spre exemplu, forma constructivă a unui os lung nu poate fi comparată în mod adecvat cu cea a unui os cranian. Pentru aceasta ar fi nevoie să avansăm la un mod de a privi care să ne facă să vedem o dată interiorul, suprafaţa interioară a osului lung, iar apoi, în paralel, să îi contrapunem acestei suprafeţe interioare exact suprafaţa exterioară a osului cranian, astfel încât să avem o întoarcere pe dos, aşa cum am întoarce, de exemplu, mănuşa pe dos şi, în acelaşi timp, să avem o modificare a formei, o modificare a tensiunilor superficiale prin răsturnare, prin orientarea interiorului spre exterior. Abia în momentul în care vom urmări astfel metamorfoza, care pentru unii poate părea ceva complicat, vom ajunge la un rezultat în aceste examinări.

Dar când se iese din morfologic şi se intră mai mult în funcţional, atunci în facultatea de reprezentare omenească actuală nu mai există decât foarte puţine premise de a urmări ideea de metamorfoză. Va fi necesar să extindem ideea de metamorfoză şi asupra aspectului funcţional al organismului. Începutul a fost făcut când am arătat în cartea mea Enigmele sufletului [ Nota 59 ], pentru început schematic, concepţia privitoare la tripartiţia fiinţei omeneşti, fiinţa omenească fiind concepută astfel ca o sumă şi ca o interacţiune de funcţiuni. Am expus, cel puţin schematic, cum la om deosebim în primul rând acele funcţiuni, acele procese pe care le putem cataloga ca procese neurosenzoriale; apoi cum toate procesele ritmice din organismul uman le putem considera având o existenţă relativ independentă; şi cum, de asemenea, trebuie să considerăm procesele metabolice ca având şi ele o existenţă independentă. Am atras atenţia că aceste trei forme de procese epuizează de fapt elementul funcţional la om. Alte funcţiuni care mai apar în organismul omenesc sunt de fapt derivaţii ale acestor trei procese.

Acum însă se pune problema ca tot ceea ce se întâmplă în organic să îl concepem în aşa fel, încât ceea ce aparent stă alături de celălalt să se unească din nou cu acest celălalt printr-o metamorfoză. Astăzi suntem înclinaţi să privim macroscopic; într-un singur mod ar trebui să ne întoarcem la macroscopic, altfel, datorită unei insuficiente cuprinderi sintetice a vieţii, ajungem să avem peste tot probleme, care în sine nu sunt de nerezolvat, ci devin de nerezolvat ca urmare a prejudecăţilor noastre metodologice.

Dacă privim omul după această tripartiţie, găsim în primul rând o triplă modalitate prin care omul se află în relaţie cu lumea exterioară. O modalitate de raportare a omului la lumea exterioară o avem în procesele neurosenzoriale. O altă modalitate o avem în toate procesele ritmice. Procesele ritmice sunt toate de aşa natură că nu pot fi considerate izolat în om; după cum bine ştim, la baza proceselor ritmice se află respiraţia, care reprezintă în întregime un schimb între interiorul organismului omenesc şi lumea exterioară. În sfârşit, în tot ceea ce este proces metabolic se află evident un raport reciproc al omului cu lumea exterioară. Procesele neurosenzoriale sunt întru câtva o continuare a lumii exterioare înspre interiorul omului. Această continuare ne apare atunci când facem deosebirea dintre percepţia propriu-zisă, transmisă în principal prin intermediul simţurilor, şi ceea ce se adaugă ulterior cunoaşterii noastre omeneşti, reprezentarea. Nu avem nevoie să ne lansăm în consideraţii mai profunde, ci de acum încolo va trebui să ne apară destul de evident faptul că ceea ce există în percepţia senzorială este un raport reciproc între om şi lumea înconjurătoare orientat mai mult spre lumea exterioară, spre deosebire de procesele de reprezentare. Evident că în reprezentare suntem îndreptaţi mai mult spre interiorul omului – vorbesc acum doar despre organism, nu despre sufletesc – decât în percepţia senzorială.

Şi tot aşa, atunci când luăm în considerare sistemul metabolic – lăsăm la o parte pentru început sistemul ritmic, respiraţie, circulaţie – suntem îndreptaţi spre ceva care, într-un mod cât se poate de precis, este opus acelei orientări spre interior, de la percepţie senzorială la reprezentare. Dacă se studiază integral metabolismul, va trebui să realizăm o legătură între ceea ce reprezintă procesele metabolice interne şi funcţiile membrelor omului. Aceste funcţii ale membrelor sunt în legătură cu funcţia metabolismului. Şi dacă în aceste probleme s-ar proceda mai raţional decât se face de obicei, s-ar descoperi tocmai legătura dintre metabolism, situat mai mult în interior, şi procesele cărora ne subordonăm atunci când ne mişcăm în mod corespunzător membrele noastre. Întotdeauna la baza mişcărilor sistemului membrelor stau procesele metabolice, care reprezintă propriu-zis funcţiuni organice. Consum de substanţe – la aceasta se ajunge în ultimă instanţă pentru funcţionarea organică propriu-zisă.

Acum însă nu este aşa de important să ne oprim la acest proces metabolic. Într-un anumit sens el ne conduce dinspre om spre lumea exterioară, după cum procesul de percepţie senzorială ne conduce dinspre lumea exterioară înspre interiorul organismului. Acest mod de a privi lucrurile, care este fundamental, trebuie să fie abordat cândva, altfel nu se poate merge mai departe în anumite domenii. Şi care este acel lucru din metabolism care indică spre exterior, după cum în procesul senzorial ceva indica spre interior, spre reprezentare? Acesta este procesul de fecundare. Procesul de fecundare indică oarecum în direcţia opusă, dinspre organism spre exterior. Dacă vă reprezentaţi schematic percepţia senzorială dinspre exterior spre interior, atunci acest proces de percepţie senzorială, orientat dinspre exterior spre interior, este oarecum fecundat – vă rog să nu vă împiedicaţi de expresie, mai târziu vom putea să punem realitatea în locul acestui mod simbolic de a privi lucrurile –, prin intermediul organismului, prin aceasta apărându-ne din interior reprezentarea (fig. 1). Ceea ce noi numim procese metabolice ne îndreaptă în cealaltă direcţie, spre exterior, şi ajungem la procesul de fecundare. Astfel că de aici înainte chiar la cei doi poli ai naturii umane tripartite avem ceva ce putem privi din două direcţii opuse.

fig.1

În mijloc se află desigur tot ceea ce aparţine sistemului ritmic. Iar acum dacă vă întrebaţi: Ce anume din sistemul ritmic indică spre exterior, ce anume indică spre interior? nu veţi putea găsi deosebiri atât de precise ca între metabolismul interior şi fecundare sau între percepţie şi reprezentare, ci în inspiraţie şi în expiraţie veţi găsi elementele care alcătuiesc procesul contopite unul în altul. El este mai mult un proces unitar. Nu putem face deosebirea, aici, la fel de precis, totuşi se poate spune (fig. 1): Aşa cum în primul caz găsim percepţia dinspre afară, iar la metabolism fecundarea către afară, la inspiraţie şi expiraţie găsim ceva ce merge spre interior şi ceva ce merge spre exterior. Procesul respirator este un proces situat oarecum la mijloc.

Iar acum deja veţi lua aminte la ceva ce se prezintă ca un fel de metamorfoză, ceva unitar aflat la baza naturii tripartite a omului, care o dată se formează într-un fel, altă dată în alt fel. Fiziologic, puteţi urmări foarte bine într-o anumită direcţie, respectiv în sus, ceea ce avem de fapt aici. Unii dintre dumneavoastră ştiu deja despre ce este vorba [ Nota 60 ]. Dacă luăm în considerare procesul respiraţiei, de pildă, organismul nostru este influenţat într-un anume fel prin inspiraţie, prin faptul că lichidul cefalorahidian, care se găseşte în coloana vertebrală şi în cutia craniană, este împins în sus. Trebuie avut deja în vedere că, de fapt, creierul nostru pluteşte în lichidul cefalorahidian, că prin aceasta el este împins în sus şi aşa mai departe. Fără această forţă ascensonială noi nici n-am putea trăi. Dar să nu vorbim acum despre asta, ci numai de faptul că atunci când inspirăm, lichidul cefalorahidian cunoaste o anumită deplasare în sus, iar la expiraţie o deplasare în jos. În felul acesta procesul de respiraţie intervine şi în craniul nostru, în capul nostru, şi astfel se creează un proces care este exclusiv o conlucrare, o interacţiune a proceselor neurosenzoriale cu procesele ritmice.

Vedeţi cum lucrează organele pentru a înfăptui oarecum metamorfoza funcţiilor. Apoi putem spune, ca o ipoteză cumva, sau poate doar ca un postulat: Poate că aşa stau lucrurile şi în cazul metabolismului şi al fecundării. Dar aici n-o vom scoate aşa uşor la capăt, dacă vom căuta un astfel de raport. Caracteristic este tocmai faptul că ne este relativ uşor să înţelegem raportul reciproc dintre sistemul ritmic şi sistemul neurosenzorial prin procese pe care le putem urmări cu gândirea, dar nu suntem în stare să găsim un raport tot aşa de uşor descifrabil între procesul ritmic şi procesul fecundare-metabolism. Puteţi apela la tot ceea ce vă stă la dispoziţie în fiziologie, şi cu cât veţi aprofunda mai exact aceste lucruri, cu atât veţi observa mai bine aceasta. De ce se întâmplă aşa, puteţi aduce în faţa ochilor cât se poate de simplu. Dacă urmăriţi alternanţa regulată dintre somn şi veghe veţi spune: În ceea ce priveşte percepţia senzorială, suntem expuşi pretutindeni lumii exterioare. În permanenţă suntem expuşi aici lumii exterioare. Doar când interveniţi cu gândirea şi reprezentarea, doar atunci ceea ce există în stare de veghe împrejurul cuiva este ordonat, este orientat într-un anume fel, dinspre interior spre exterior. Deci orientarea vine dinspre interior. De fapt, putem spune că ne găsim faţă în faţă cu lumea exterioară organizată legic în sine, iar noi aducem din interiorul nostru în ea o altă ordine. Gândim asupra lumii exterioare, combinăm raporturile din lumea exterioară oarecum după bunul nostru plac – din păcate însă foarte adesea după răul nostru plac. Aici însă, în lumea exterioară din interiorul nostru intervine ceva, care nu are cum să corespundă acestei lumi. Dacă nu s-ar întâmpla aşa, niciodată n-am cădea pradă unei greşeli. Aici din interiorul nostru intervine o anume remodelare a lumii exterioare.

Dacă privim celălalt pol al naturii umane, atunci veţi admite, în ambele direcţii, că aici dezordinea vine dinspre exterior. Căci este lăsat la latitudinea noastră cum întreţinem metabolismul prin alimentaţie şi cu atât mai mult este lăsat la latitudinea noastră ceea ce numim fecundaţie. Aici deci, atunci când se pune problema liberului-arbitru, suntem îndreptaţi spre lumea exterioară. La început lumea exterioară ne este complet străină. Acel liber-arbitru, pe care noi îl aducem în procesul de percepţie din interior, cel puţin ne este familiar; arbitrarul pe care îl aducem în noi din lumea exterioară nu ne este asa de familiar. De pildă, noi nici nu bănuim, decât într-o foarte mică măsură – marea majoritate a oamenilor într-o măsură extraordinar de redusă – ce se întâmplă, de fapt, referitor la legătura noastră cu lumea, dacă mâncăm un lucru sau altul, dacă bem una sau alta şi aşa mai departe. Sau se acordă extraordinar de puţină atenţie faptului că suntem foarte legaţi de lume în răstimpul dintre momentele [ Nota 61 ] în care ne întreţinem metabolismul. Şi chiar dacă am acorda atenţie acestui fapt, nu ne-ar fi de prea mare ajutor în primă instanţă. Aici intrăm în ceva greu de definit, impalpabil, aş zice. La un pol al omului avem cosmosul ordonat, care îşi întinde oarecum golfurile sale în simţurile noastre (fig. 2). Cuvântul „ordonat“ nu trebuie înţeles greşit, el nu vrea decât să caracterizeze o stare de fapt; nu o să ne pierdem în consideraţii filosofice dacă cosmosul poate fi considerat ordonat sau nu, ci aici se vrea exprimată doar o stare de fapt. La polul opus se găseşte ceea ce într-adevăr trebuie numit – dacă privim procesele care vin spre noi din cosmos, dacă observăm tot ceea ce ingurgităm, sau intervalele neregulate de timp în care oamenii se îngrijesc de fecundare etc. – cosmosul dezordonat. Dacă avem în vedere toate aceste procese care vin în metabolism dinspre lumea exterioară, trebuie să spunem: Aici avem de-a face cu cosmosul, la început – pentru noi – dezordonat.

fig.2

Vedeţi dumneavoastră, acum putem cupla aici, mai mult din punct de vedere universal-epistemologic aş spune, întrebarea – aş lansa-o neapărat astăzi, în treacăt: Cât de mult suntem în legătură cu cerul înstelat? Da, întâi îl contemplăm. Veţi avea un sentiment viu de cât de nesigure devin lucrurile privitor la cerul înstelat în special atunci când începem să gândim despre el. Aici constatăm nu numai că oamenii au dezvoltat cele mai diverse sisteme cosmice, ci şi că în general cel mai sigur element interior al reprezentării, aparatul matematico-mecanic, nu ne ajută – după cum am văzut şi din discuţia noastră de ieri – să cuprindem totalitatea cerului înstelat. Trebuie să spunem nu numai că faţă de cerul înstelat nu ne putem încrede în aparenţa senzorială; va trebui să spunem chiar, să recunoaştem, că tot ceea ce mai posedă omul în interior nu-l ajută să se apropie de cerul înstelat, atâta timp cât el îl cuprinde cu simţurile. Este cât se poate de real exprimat, nu doar o simplă analogie, atunci când spunem: Cerul înstelat în totalitatea sa – evident în totalitatea sa relativă – există, de fapt, doar pentru percepţia noastră senzorială, căci dacă renunţăm la percepţia senzorială şi vrem să pătrundem mai intim în înţelegerea cerului înstelat, noi ca oameni ar trebui să ne simţim destul de străini în faţa acestuia. În orice caz, ar trebui să avem sentimentul puternic că nu îl putem pătrunde. Cu toate acestea însă trebuie să adăugăm că în ceea ce contemplăm aici este conţinut şi ceva ce ar putea sta la baza unei înţelegeri.

Trebuie să spunem deci: În afara noastră este cosmosul ordonat. El se prezintă, de fapt, doar percepţiei noastre senzoriale. În mod cert, el nu se descoperă în primă instanţă cunoaşterii intelectuale. Pe de o parte avem acest cosmos ordonat, fără să putem pătrunde cu el în interiorul omului. Ne spunem că suntem îndreptaţi dinspre percepţia senzorială spre lăuntrul omului, dar nu putem pătrunde cu cosmosul înăuntrul lui. Astronomia este aşadar ceva ce de fapt nu încape în cap. Ea nu se potriveşte acolo, înăuntru. Nu este o figură de stil ci un fapt de cunoaştere.

Ce există oare de partea cealaltă, acolo unde avem cosmosul dezordonat? Nu vrem să aducem în discuţie decât faptele, nu vrem să prezentăm teorii, nici să căutăm ipoteze, ci doar să clarificăm faptele. Când căutaţi în cosmos, pur concret, opusul astronomicului, şi în om opusul la ceea ce apare în procesul de percepţie şi reprezentare (ca o continuare a lumii exterioare, a cosmosului ordonat), veţi fi conduşi la om spre procesul metabolic şi de fecundare; sunteţi scoşi afară, într-un domeniu al dezordinii. La fel când îmi încep analiza în lumea exterioară (fig. 2) şi, în lumea exterioară, vreau să merg în jos, să cobor oarecum de la astronomie în jos, în ce domeniu intru? Intru în sfera meteorologiei, în tot ceea ce mă întâmpină şi în fenomenele exterioare şi fac obiectul meteorologiei. Dacă deci interpretaţi fenomenele meteorologice şi încercaţi să introduceţi aici o legitate, atunci acest lucru pe care îl puteţi introduce ca legitate se raportează faţă de cosmosul ordonat din astronomie aşa cum se raportează ceea ce este schimbător jos, în sistemul metabolic şi de fecundare, faţă de ceea ce apare sus întâi în percepţie, care luminează întregul cer înstelat şi care începe să devină dezordonat pentru prima dată în interiorul nostru, în reprezentare.

Vedeţi deci: dacă nu vrem să-l privim pe om izolat, ci în legătură cu ordinea naturală exterioară, atunci îl putem plasa astfel încât să spunem: Omul, prin capul său, participă la fenomenul astronomic, iar prin metabolismul său la fenomenul meteorologic. Ca urmare omul, prin ambele sale laturi, se află înăuntrul întregului cosmos.

Adăugaţi la această reflecţie o alta. Alaltăieri am vorbit despre acele procese care sunt într-un fel o reproducere organică interioară a proceselor lunare, am vorbit despre procesele din organismul femeiesc. În organismul femeiesc avem un fel de alternanţă de faze, o succesiune de procese care au loc în 28 de zile şi care desigur, aşa cum stau lucrurile acum, nu depind absolut deloc de procesele lunare, dar care interior reproduc aceste procese lunare. Am mai arătat deja aspectul psihofiziologic existent în amintirea omenească. Dacă-l analizăm efectiv şi luăm procesul organic interior care se află la baza amintirii pe care o are omul, atunci va trebui să punem în paralel acest proces, de natură organică, cu procesul funcţiunilor femeieşti, doar că acesta din urmă cuprinde organismul mai puternic decât atunci când în amintire se fixează o vieţuire exterioară. Ceea ce se exprimă aici în aceste 28 de zile, ca rezultat al impresiilor exterioare, nu se mai explică prin viaţa individuală dintre naştere şi moarte, în timp ce legăturile dintre vieţuirea proceselor exterioare şi amintire sunt de mai scurtă durată şi îşi au explicaţia în viaţa dintre naştere şi moarte a fiecăruia. Însă din punct de vedere psihofiziologic este aceeaşi vieţuire a unui proces exterior. În cartea mea Ştiinţa ocultă [ Nota 62 ] am arătat foarte clar ce înseamnă această vieţuire legată de lumea exterioară.

Dacă urmăriţi funcţiunile embrionului până la fecundare, veţi observa că înainte de fecundare aceste funcţiuni sunt integral cuprinse în acest proces interior de 28 de zile. Ele aparţin oarecum acestui proces. Dacă a survenit fecundarea, tot ceea ce are loc în embrion cade în afara acestui interior al omului. Se realizează imediat o corelaţie faţă de lumea exterioară, astfel că dacă observăm procesul de fecundare ajungem să recunoaştem că el nu mai are nimic de-a face cu procesele interioare din organismul uman. Procesul de fecundare sustrage embrionul procesului interior şi-l orientează spre afară, în domeniul acelor procese care aparţin îndeobşte atât interiorului omenesc cât şi cosmicului, care nu fac nici o delimitare între ceea ce se petrece în interiorul omului şi cele cosmice. Ceea ce se petrece aşadar după fecundare, ceea ce se petrece în formarea embrionului, trebuie privit în legătură cu procesele cosmice exterioare, nu legat de o mecanică oarecare a evoluţiei embrionului şi a stadiilor sale succesive.

Imaginaţi-vă ce avem aici. Ceea ce se petrece în embrion până la fecundare este o chestiune care priveşte interiorul organismului omenesc; ceea ce se petrece după fecundare şi chiar prin fecundare este ceva prin care omul se deschide cosmosului, ceva care este dominat de influenţe cosmice.

Deci, pe de o parte, cosmosul acţionează în noi până în sfera reprezentării. În percepţia senzorială avem un raport reciproc între om şi cosmos. Noi cercetăm acest raport reciproc, să zicem, prin legea perspectivei şi a similitudinii, prin legea fiziologiei simţurilor şi altele de acest gen. Prin aceste legi se cercetează felul cum vedem noi un obiect. Dacă pe lângă noi trece (transversal faţă de direcţia în care privim) un tren, noi vedem toată această mişcare, aş spune, pe toată lungimea ei. Dacă însă ne plasăm cu privirea în direcţia de mers a trenului, acesta poate merge oricât de repede, însă noi îl vedem, dacă trenul este suficient de departe, complet în repaus. Deci ceea ce se desfăşoară ca imagini în noi depinde de raporturile cosmosului faţă de noi. Noi ne situăm în interiorul unor procese imagistice şi aparţinem noi înşine acestor imagini. Dacă din ceea ce vedem în exterior vrem să tragem nişte concluzii asupra adevăratelor procese, ne încurcăm în ceva haotic – căci, în definitiv, diversele sisteme cosmice sunt ceva haotic [ Nota 63 ].

Pe de altă parte, omul se află, în ceea ce priveşte fecundarea, în interiorul unor procese cosmice reale, de data aceasta nu de imagini, ci reale. Aici la un pol aveţi o situare imagistică în ceva, iar la celălalt pol aveţi o situare reală în ceva. Ceea ce vi se sustrage atunci când contemplaţi cosmosul acţionează asupra omului când acesta este supus procesului de fecundare. Vedem aici un tot unitar despărţit în două. O dată avem în faţă doar imaginea, fără să putem accede la realitate. A doua oară avem în faţă realitatea, căci prin aceasta ia naştere un om nou. Aceasta însă nu devine imagine, ea rămâne pentru noi în afara unei legităţi, cum în afara unei legitări rămân condiţiile meteorologice, atunci când privim vremea. Aici avem în faţă doi poli. Primim din două părţi două jumătăţi de lume: o dată primim o imagine şi altă dată primim oarecum realitatea corespunzătoare acesteia.

Situarea omului faţă de lume nu este aşa simplă cum ne-o imaginăm filosofic atunci când spunem: Da, noi avem dată imaginea senzorială a lumii. Acum să speculăm filosofic care este realitatea. Problema cum găsim realitatea în percepţia senzorială este fără doar şi poate o problemă filosofică, gnoseologică de bază. Vedem aici că organizarea omului ca atare se situează în mod curios între imagine şi realitate. În orice caz, noi trebuie să căutăm într-un cu totul alt fel decât printr-o speculaţie filosofică această mijlocire dintre imagine şi realitate.

Ea a mai fost căutată o dată în cursul istoriei, atunci când oamenii nu se abăteau de la ceea ce înseamnă mijlocire: inspiraţie şi expiraţie. Vechea înţelepciune indiană, pe care desigur, aşa cum am mai spus-o de atâtea ori, noi nu o putem imita, a pornit mai mult sau mai puţin instinctiv de la următoarea premisă: Dacă vrem să pătrundem în real, percepţia senzorială nu ne este de nici un folos; fecundarea şi procesele sexuale nu ne ajută nici ele, fiindcă nu oferă o imagine. Deci ne vom ţine de linia mediană, care o dată este metamorfozată în sensul realizării imaginii, altă dată în sensul realităţii. Ne ţinem de linia mediană în care, într-un fel, trebuie să fie posibilă o apropiere atât de realitate cât şi de imagine. De aceea înţelepciunea indiană străveche a dezvoltat acest proces de respiraţie artificial din sistemul yoga şi a încercat să conducă procesul de respiraţie în mod conştient într-o anumită realitate, pentru ca acest proces să cuprindă simultan imaginea şi realitatea. Şi dacă ne întrebăm care sunt cauzele – chiar dacă răspunsul este mai mult sau mai puţin unul instinctiv, el nu este însă doar instinctiv; puteţi urmări singuri în filosofia indiană cum a luat naştere acest sistem straniu de respiraţie –, dacă ne întrebăm asupra cauzelor, răspunsul pe care îl poate primi cineva sună astfel: Respiraţia reuneşte imaginea şi realitatea. Dacă ridicăm procesul de respiraţie de la nivelul inconştientului la nivelul conştientului, interior vieţuim imaginea în corelaţie cu realitatea. Vom înţelege cu adevărat ce a apărut nou aici în cursul evoluţiei omenirii doar dacă privim chestiunea din punct de vedere interior-fiziologic.

Dacă luaţi în considerare aceasta, atunci veţi putea spune: Cândva s-a căutat să se înţeleagă realul pornind de la omul însuşi. Aşa cum pentru imagini avem simţurile exterioare, iar pentru realitate avem cu totul altceva, tot aşa s-a căutat în om ceva care nu este încheiat, definitivat, nici ca percepţie de imagini, nici ca vieţuire a realităţii: elementul nediferenţiat al procesului de respiraţie. Prin aceasta însă omul a fost conectat la întregul cosmos. Nu s-a avut în vedere o lume separată de om, ca în modul naturalist-ştiinţific de a privi din zilele noastre, ci una în care omul, omul ritmic, devine organ de percepţie. Se spunea cam aşa: Nici ca om neuro-senzorial, nici ca om metabolic, omul nu poate înţelege lumea. Ca om neurosenzorial el devine conştient, în aşa fel încât ceea ce apare în viaţa neurosenzorială se diluează la nivel de imagine; în metabolism realitatea nu se ridică la nivelul conştienţei. Indianul de odinioară căuta în procesul regulat al respiraţiei această conlucrare a realului vieţuit în mod inconştient şi a ceea ce apărea diluat până la imagine. Tot astfel nu poate fi înţeles nici ceea ce este mai vechi decât sistemul ptolemeic, dacă nu putem să construim o sinteză într-adevăr nediferenţiată între ceea ce numim astăzi proces de cunoaştere [ Nota 64 ] şi ceea ce este realitatea procesului de reproducere.

Şi acum, priviţi din acest punct de vedere acea teorie cosmogonică ce vă întâmpină în special în Biblie, şi care într-adevăr, aşa cum stau lucrurile astăzi, nu poate fi aşa de exact înţeleasă. Luaţi teoria Genezei din Biblie, în special cum era ea interpretată după tradiţiile mai vechi. Nu aveţi în principiu altă posibilitate de a înţelege istoria biblică a Creaţiei decât dacă gândiţi Geneza atât din punct de vedere al universului cât şi din punct de vedere embriologic. Ceea ce este înfăţişat în Geneza biblică este exclusiv un amestec embriologic cu ceea ce oferă aparenţa senzorială exterioară. De aceea s-a tot încercat să se interpreteze până la ultimul cuvânt istoria biblică a Creaţiei prin realităţi embriologice [ Nota 65 ]. Această interpretare este cu totul intrinsecă acesteia.

Am inserat astăzi toate acestea dintr-un motiv bine precizat. Dacă toate aceste consideraţii, care vor să întindă o punte între ştiinţa exterioară actuală şi ştiinţa spiritului, trebuie să aibă un sens, este necesar să ne însuşim mai întâi un sentiment foarte precis. Trebuie să ne pătrundem de acest sentiment, altfel nu putem merge mai departe. Iar acest sentiment trebuie să-l dobândim prin încercarea de a vedea superficialitatea, exterioritatea anumitor metode caracteristice modului de a privi din ziua de azi, de a vedea însă într-un sens foarte profund exterioritatea acestor metode. Trebuie să dobândim posibilitatea să descifrăm superficialitatea care domneşte atunci când se elaborează tablouri cosmice, care într-un fel sau altul corectează doar puţin sistemul copernican, iar pe de altă parte fac tot felul de disertaţii embriologice de genul celor care se obişnuieşte să se facă astăzi. S-ar putea spune: Dintr-un astfel de sentiment a izvorât într-adevăr dictonul nietzscean  [ Nota 66 ]: Lumea este gândită profund şi mai profund decât ziua*. – Trebuie primit un impuls pentru a căuta posibilitatea să obţinem explicaţii nu prin acea preluare superficială a tot ceea ce i se oferă nemijlocit ochiului, fie acesta înarmat chiar şi cu un telescop, microscop sau aparat Röntgen. Trebuie să căpătăm un anumit respect pentru acele explicaţii care ţintesc alte facultăţi de cunoaştere, aşa cum se străduia indianul de odinioară să pătrundă înăuntrul realităţii şi să obţină posibilitatea de a crea o imagine adecvată a ei.

* Die Welt ist tief und tiefer als der Tag gedacht.

Deoarece vechiul sistem yoga este depăşit pentru noi, va trebui să primim în continuare impulsul spre un nou fel de a pătrunde în lume, prin procedee care întâi trebuie dezvoltate, care nu se potrivesc aşa uşor la ceea ce avem în ziua de azi. Căci omul se situează la mijloc între tabloul cosmic, care ne întâmpină cu deosebită intensitate în cerul înstelat şi care nu vrea deloc să ni se dezvăluie printr-o facultate de reprezentare intelectuală, şi procesele extrem de nestatornice ale reproducerii, prin care însăşi specia umană se află aici. Omul este la mijloc între aceste realităţi şi, pentru a găsi o legătură, el trebuie să caute singur o cale de a evolua, aşa cum a fost căutată printr-o metodă mai veche, care astăzi nu mai este practicabilă, în sistemul yoga.

Astronomia, dacă o practicăm ca până acum, nu ne va duce niciodată la înţelegerea realităţii, ci doar la înţelegerea unor imagini; embriologia ne conduce de fapt la înţelegerea realităţii, dar niciodată nu ne va oferi posibilitatea să impregnăm această realitate cu anumite reprezentări în imagini. Tablourile cosmice ale astronomiei sunt sărace în ceea ce priveşte substanţa realităţii, imaginile embriologice sunt sărace în reprezentări, noi nu putem răzbi printre fapte cu ajutorul reprezentărilor. Şi în domeniul gnoseologicului trebuie să ne apropiem de omul complet, nu să improvizăm tot felul de fantezii prin cine ştie ce teorie filosofico-psihologică bazată pe percepţii senzoriale, ci să ne apropiem de omul întreg. Şi va trebui să fim în stare să găsim acestui om locul pe care îl ocupă în cosmos. Se observă, pe de o parte, că în astronomie se pierde complet terenul cunoaşterii. Pe de altă parte, se observă într-un fel că din realitate nu putem extrage o cunoaştere, totul nu devine decât o sporovăială despre fapte, care se petrec fie urmând legea de bază a biogeneticii, fie mecanica evoluţionistă. Se observă foarte exact că aici, de ambele laturi, există ceva care necesită o lărgire a sferei.

A trebuit să fac acest preambul în faţa dumneavoastră, pentru a putea să ne înţelegem mai bine în cele ce urmează. Căci acum veţi înţelege că nu ar sluji la nimic dacă aş mai adăuga încă un tablou cosmic la cele deja existente, fapt care – să recunoaştem – este ceea ce se doreşte cel mai mult în prezent.