Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ASTRONOMIA ŞI ŞTIINŢELE NATURII

GA 323


CONFERINŢA a XI-a

Stuttgart, 11 ianuarie 1921

Prin expunerile anterioare avem îndeplinite acum condiţiile cele mai importante, pentru a putea să vedem câte ceva despre fenomenele cereşti şi despre fenomenele fizice, dar, desigur, numai dintr-un anumit punct de vedere. Am caracterizat opoziţia mare, importantă, existentă în natura umană, opoziţia dintre organizarea capului şi organizarea sistemului metabolic, la care se mai adăugă şi membrele. Aşa cum veţi înţelege uşor, aici trebuie făcut abstracţie de organizarea animală. Am văzut că, dacă vrem să stabilim legătura omului cu cosmosul, trebuie să asociem sistemul metabolic acţiunii terestre, deci acelui element care acţionează faţă de om într-o direcţie radială. În continuare, am văzut că organizarea cap trebuie să o subordonăm la tot ceea ce corespunde sferei, deci acelor forţe ce îşi orientează într-o oarecare măsură liniile de acţiune dinspre sferă spre centrul Pământului, după cum raza îşi trimite liniile sale de acţiune dinspre centrul Pământului în mediul înconjurător (Conferinţa a X-a, fig. 3 şi 4). Toate acestea le-am exemplificat prin modul de construcţie al oaselor lungi tipice şi prin modul de construcţie al cutiei craniene, ce ne aminteşte de o sferă sau o calotă sferică.

Dacă ne referim acum la această deosebire, pe ea trebuie să o raportăm întâi la ceea ce ne apare în legătura dintre Pământ şi sfera cerească. Cunoaşteţi cu toţii deosebirea care există astăzi între conştienţa ştiinţifică şi ceea ce crede omul naiv, neinfluenţat de cunoştinţele care se predau în şcoală, atunci când priveşte sfera cerească, ce crede despre mişcarea stelelor pe sferă şi aşa mai departe. Şi dumneavoastră ştiţi că aceasta din urmă este denumită „imagine aparentă“ a boltei noastre cereşti. Ştiţi că acesteia i se opune apoi o imagine cosmică, care se realizează într-un mod foarte complicat, prin interpretarea mişcărilor aparente şi aşa mai departe şi care, în forma în care a fost concepută, începând cu marea cotitură survenită în concepţiile vremii de la Copernic încoace, este pusă la baza cercetării fenomenelor ceresti.

Astăzi oricui îi este clar că această imagine cosmică nu corespunde realităţii absolute, că deci nu se poate spune că ceea ce ne întâmpină aici, ca mişcări planetare, de exemplu, sau ca raport al Soarelui faţă de planete, ar fi adevărata formă a ceea ce se află la baza ei, iar ceea ce vede ochiul nu este decât aparenţa. Nici un om în stare să judece nu are voie să se oprească astăzi la acest stadiu. Totuşi un astfel de om va avea sentimentul că pornind de la o imagine aparentă, provocată de tot felul de cauze ce ţin de iluzia observaţiei, dacă treci de la această imagine, observabilă totuşi real şi obiectiv, la ceea ce face din aceasta astronomia prin interpretări matematice şi prin observaţii, te apropii mai mult de imaginea adevărată.

Problema care se pune acum este dacă, pentru o analiză cuprinzătoare a fenomenelor naturale din acest domeniu, este într-adevăr oportun să luăm ca bază în formarea unei imagini cosmice doar acel tip de interpretare care se foloseşte de obicei. Aţi văzut că, de fapt, în aceste interpretări se ia ca bază doar ceea ce îi apare într-o oarecare măsură omului-cap, ceea ce constituie oarecum aspectul pe care şi-l formează capacitatea de observaţie a omului, chiar capacitatea de observaţie slujită de instrumente ajutătoare. Dar, pentru o interpretare corespunzătoare a acestor imagini cosmice, noi ne-am referit la necesitatea de a folosi absolut tot ceea ce poate fi ştiut despre om; ceea ce poate fi ştiut, pe de-o parte, dacă se ia în considerare forma sa fizică. În acest scop am scos în evidenţă cum trebuie procedat când se analizează această formă a omului în cadrul unei morfologii adevărate. Pe de altă parte, am mai scos în evidenţă că, în plus, trebuie analizat şi gradul de evoluţie al omului şi al omenirii şi că o clarificare propriu-zisă a anumitor fenomene ce apar pe bolta cerească o putem aştepta doar dacă, pentru interpretarea fenomenelor cereşti, s-a mers suficient de departe în abordarea cunoştinţelor existente despre om. Acceptând oarecum ca punct de plecare ceea ce ne-am însuşit ca matematică calitativă pornind de la forma şi evoluţia umană, să pornim acum de la ceea ce îi apare iniţial observaţiei exterioare ca imagine aparentă, şi să încercăm apoi, pornind de la această aşa-numită imagine aparentă, să ne întrebăm cum poate arăta drumul spre realitatea corespunzătoare.

Mai întâi să ne punem următoarea întrebare: Ce ni se oferă nouă empiric, prin observaţie, deci oarecum prin intermediul privirii – după aceea putem completa cumva ceea ce ne oferă privirea cu ceea ce ne pune la dispoziţie întreaga organizare morfologică şi evoluţia umană –, ce ni se oferă deci în primă instanţă prin simţul văzului, atunci când observăm acele stele pe care le numim stele fixe? Repet acum un lucru bine cunoscut pentru majoritatea dintre dumneavoastră, dar trebuie să ni-l aducem aminte, întrucât numai prin strângerea tuturor rezultatelor oferite de observaţie putem progresa spre noţiuni.

Ce ne oferă mişcarea aşa-numitelor stele fixe? Aici, desigur, trebuie să recurgem la intervale de timp mai lungi, fiindcă pe durate de timp scurte, de la an la an, cerul stelelor fixe prezintă în principal acelasi tablou. Doar dacă luăm în considerare intervale de timp mai lungi se poate vedea într-adevăr că, peste aceste intervale de timp mai lungi, cerul stelelor fixe nu mai prezintă aceeaşi imagine neschimbată, că întreaga sa configuraţie se modifică. Acum vom lua în considerare această modificare doar dintr-un punct, căci ceea ce oferă privirii o regiune de pe cer oferă în acest sens şi celelalte regiuni ale cerului. Luaţi, de exemplu, această constelaţie, pe care dumneavoastră o cunoaşteţi foarte bine pe cerul nordului sub denumirea de „Ursa Mare“ sau „Carul Mare“. Astăzi această aglomerare de stele arată ca în figura 1.

fig.1

Dacă luaţi cunoştinţă de observaţiile care prezintă micile deplasări ale aşa-numitelor stele fixe, care concordă în întregime cu ceea ce arată hărţile cereşti din timpurile mai vechi, cu toate că nu ne putem încrede pe deplin în ele şi dacă, prin însumarea acestor mici deplasări, calculati poziţia stelelor aparţinând acestei constelaţii înaintea unei perioade foarte mari de timp, atunci aceasta arată ca în figura 2. După cum vedeţi, fiecare dintre aşa-numitele stele fixe s-a deplasat sensibil; întreaga constelaţie, dacă o calculăm conform micilor deplasări, arăta în urmă cu circa 50 000 de ani [ Nota 132 ] ca în figura 2.

fig.2; fig.3

Dacă însumăm în continuare deplasările pe care le putem constata, pentru a afla ce se va întâmpla în perioada ce va urma, deci dacă presupunem, lucru foarte probabil, că deplasările vor avea loc în continuare în acelaşi sens, sau cel puţin aproximativ în acelaşi sens, atunci în următorii 50 000 de ani constelaţia va arăta aproximativ ca în figura 3. Şi aşa cum se modifică de-a lungul anilor aspectul acestei constelaţii, pe care noi am luat-o ca exemplu, la fel se întâmplă şi cu celelalte constelaţii. Dacă desenăm cercul zodiacal în forma sa actuală, trebuie neapărat să fim conştienţi că toată această configuraţie a zodiacului care rezultă prin interpretare matematică şi prin includerea în acest calcul a timpului capătă o altă înfăţişare. Vedem deci că noi trebuie să considerăm că sfera cerească se modifică cumva interior, că ea prezintă continuu – chiar dacă acest „continuu“ desigur nu poate fi observat pentru intervale de timp mici – o altă configuraţie a stelelor fixe. Bineînţeles, pentru început observaţiile noastre nu pot fi foarte concludente pentru a le putea interpreta, cu toate că, aşa cum unii dintre dumneavoastră cunosc, chiar au fost realizate montaje fizice experimentale noi, care dau posibilitatea să se constate şi deplasările stelelor pe direcţia liniei de vizualizare [ Nota 133 ], deci mişcările de la noi încolo şi înspre noi. Bineînţeles, întotdeauna rămâne însă o mare dificultate, şi anume în a interpreta ceea ce se arată de fapt ca aspect permanent al cerului stelelor. Pe parcursul consideraţiilor noastre viitoare se va vedea, fără îndoială, importanţa deosebită a acestor interpretări pentru om.

Acum, după ce am văzut care sunt mişcările stelelor fixe, să ne punem problema mişcării corpurilor planetare. Această mişcare a corpurilor planetare, aşa cum ni se înfăţişează ea, prezintă desigur unele complicaţii. Deplasarea vizibilă a unei planete se face, dacă urmărim partea vizibilă a traiectoriei ei, după o curbă ce ia însă o alură curioasă, diferită pentru fiecare planetă în parte, şi diferită chiar pentru una şi aceeaşi planetă de la o rotaţie iniţială la alta. Dacă luăm, de exemplu, planeta Mercur în momentul când ea este cel mai aproape de noi, vom vedea că prezintă o alură curioasă a traiectoriei sale. Ea vine pe cer dintr-o anumită direcţie. Dacă o studiem zilnic, acolo unde este vizibilă, o vedem deplasându-se conform figurii 4. Ulterior însă ea se întoarce, formează o buclă, după care îşi continuă drumul mai departe [ Nota 134 ]. Această buclă o face o dată în cursul unui an. La Mercur fenomenul acesta îl observăm de obicei la începutul anului şi este exact ceea ce, pentru observaţia iniţială, putem numi mişcarea lui Mercur. Restul traiectoriei este normal; ea face această buclă într-un singur loc.

fig.4

Venus prezintă un fenomen asemănător, doar puţin altfel ca formă. Ea se deplasează conform figurii 5, se întoarce şi apoi merge în continuare aşa. Şi de data aceasta găsim o singură buclă în decurs de un an, şi anume tot în momentul în care planeta, conform altor noţiuni astronomice, este cel mai aproape de noi.

fig.5

Dacă trecem la Marte, şi ea are o traiectorie asemănătoare, numai că este mai aplatizată. Putem reda traiectoria lui Marte în felul prezentat în figura 6. Vedeţi, bucla este aici mai comprimată, dar şi în acest caz avem de-a face cu o buclă, cu un fenomen de buclă.

fig.6

Altă dată însă traiectoria ei, sau a altei planete, este astfel trasată încât bucla dispare ca formă; este atât de aplatizată, încât dispare ca formă. Putem spune deci că traiectoria este doar asemănătoare unei bucle (fig.7). [ Nota 135 ] Dacă facem abstracţie de planetele mici, interesante şi ele oricum, şi privim pe Jupiter sau pe Saturn, vom observa că şi aceste două planete au această buclă (gen Marte) sau o traiectorie asemănătoare unei bucle, când sunt foarte aproape de Pământ, şi doar o dată pe an. Deci, în general, ele formează o singură buclă pe an.

fig.7

Avem deci mai întâi anumite mişcări ale stelelor fixe şi apoi mişcările planetelor; în ce priveşte stelele fixe, avem de-a face cu mişcări ce cuprind evident intervale de timp uriaşe, dacă avem în vedere reprezentările noastre de timp; în ceea ce priveşte planetele, mişcările cuprind un an sau părţi dintr-un an şi, pentru intervale scurte de timp, prezintă abateri foarte curioase, sub formă de bucle, de la traiectoria lor obişnuită. Acum se pune întrebarea: Ce se deduce din aceste două tipuri de mişcări? Ce interpretare se poate da, de exemplu, acestor mişcări în formă de buclă? De fapt, aceasta este marea problemă, şi doar ceea ce urmează ne poate ajuta să găsim o interpretare pentru aceste deplasări în formă de buclă.

Vedeţi dumneavoastră, în cazul observaţiei noastre omeneşti există tendinţa foarte pronunţată de a ne comporta extrem de diferit faţă de starea noastră proprie şi faţă de ceea ce nu reprezintă propria stare, deci faţă de ceea ce se desfăşoară în afara noastră, făcând abstracţie de noi. Amintiţi-vă ce deosebire mare este între cum vă comportaţi faţă de un obiect exterior oarecare, din aşa-numita lume exterioară, şi cum vă comportaţi faţă de un obiect dinăuntrul dumneavoastră, pe care totodată îl şi vieţuiţi, să zicem aşa. Când aveţi în faţă un obiect oarecare, îl priviţi, îl observaţi. Dar organul în care vieţuiţi, ficatul dumneavoastră, inima dumneavoastră, în primul rând înseşi organele de simţ, pe acestea nu le puteţi observa. Acest contrast există, chiar dacă nu în mod aşa de pronunţat, şi în ceea ce priveşte stările în care ne aflăm în lumea exterioară. Dacă suntem noi înşine în mişcare putem, eventual, să nu fim conştienţi de ceea ce avem de făcut în vederea acestei mişcări, putem să nu ştim nimic de această mişcare în sine şi, ca urmare, să nu luăm în seamă propria noastră mişcare în raport cu mişcările exterioare; putem atunci să ne considerăm a fi oarecum în repaus, cu toate că noi ne-am deplasat, şi să luăm în seamă doar mişcarea exterioară. Aceasta este ceea ce stă în principal la baza interpretării mişcării din cadrul fenomenelor cereşti. Ştiţi, s-a mai spus, că omul, aflat într-un punct de pe Pământ, execută odată cu acesta deplasarea pe care o face punctul respectiv pe cercul paralel din spaţiu, fără însă să ştie acest lucru; dimpotrivă, el vede ceea ce se întâmplă în afara lui ca o mişcare în sens contrar. De acest principiu s-a abuzat cât s-a putut de mult. Acum ne întrebăm cum s-ar putea modifica eventual acest principiu, dacă ţinem seama că noi, în organizarea omenească, avem o polaritate reală: suntem organizaţi în sens radial, dacă mă pot exprima astfel, ca om-metabolism, şi, de asemenea, suntem orientaţi sferic ca om-cap. Dacă ar fi ca la baza propriei noastre mişcări să stea aşa ceva, ca noi să ne comportăm în mod diferit faţă de rază şi faţă de sferă, acest lucru ar trebui să se facă remarcat cumva în ceea ce ne apare în lumea exterioară.

Imaginaţi-vă acum că ceea ce am spus ar avea o importanţă reală, că, de exemplu, dumneavoastră înşivă v-aţi mişca ca în figura 8, că aţi descrie o lemniscată. Dar să presupunem în acelaşi timp că lemniscata pe care o descrieţi nu arată aşa, ci că, datorită variabilităţii constantelor, ramura ei inferioară nu se închide, astfel încât ea capătă forma din figura 9.

fig.8; fig.9

Presupuneţi deci că ia naştere o lemniscată care, datorită variabilităţii, a variaţiei constantelor, în una din laturile ei rămâne deschisă; în această curbă, care se poate gândi perfect matematic, aveţi ceva ce, dacă o înscrieţi corect în forma umană, intraţi chiar dumneavoastră în această formă umană. Presupuneţi undeva suprafaţa Pământului (vezi fig. 10). Să zicem că am desena în raport cu Pământul acel ceva ce trece prin natura metabolică, care se întoarce într-un anume fel, străbate organizarea cap şi revine din nou în Pământ. Atunci aţi putea înscrie în natura omenească, în organizarea omenească, o astfel de lemniscată deschisă, iar noi am putea spune: În organizarea omenească există o astfel de lemniscată deschisă. Întrebarea care se ridică acum este dacă realmente este important să vorbim de o astfel de lemniscată deschisă în natura omenească.

fig.10

Este important, căci nu trebuie decât să studiem natura umană din punct de vedere morfologic şi vom găsi că această lemniscată, sub această formă sau o formă modificată, este înscrisă în multe feluri în natura omenească. Doar că lucrurile nu le urmărim într-un mod cu adevărat sistematic. Eu însă vă sfătuiesc să încercaţi totuşi – cum am mai spus, aici nu se dau la început decât nişte sugestii şi ar trebui să se lucreze foarte sârguincios din punct de vedere ştiinţific în această direcţie –, vă sfătuiesc să încercaţi totuşi să întreprindeţi cercetări asupra curbei care ia naştere, atunci când trasaţi axa ce trece prin mijlocul coastei din stânga, când treceţi dincolo de punctul de legătură al coastei cu vertebra coloanei vertebrale, vă întoarceţi aici şi veniţi iarăşi înapoi (fig. 11). Dacă mai ţineţi seama că vertebra prezintă o cu totul altă structură interioară decât coastele şi că aceasta înseamnă că prin descrierea curbei coastă-vertebră-coastă intră în joc, desigur nu numai cantitativ ci şi calitativ, raporturi interne de creştere, atunci morfologia acestui întreg sistem o veţi înţelege cu ajutorul lemniscatei, al formării buclei. Cu cât urcaţi mai sus spre organizarea cap, cu atât este nevoie să efectuaţi modificări mai mari acestei lemniscate. La un moment dat apare un punct unde trebuie să vă imaginaţi sub o formă schimbată împreunarea celor două arcuri (fig. 11), prefigurată deja prin formarea sternului, dar dacă urcaţi în sus spre cap, veţi întâlni o metamorfoză, o modificare a formei lemniscatei. Dacă studiaţi figura omenească în ansamblu din punct de vedere al opoziţiei organizare neurosenzorială-organizare metabolică, veţi obţine tot o lemniscată, care la partea inferioară se deschide [ Nota 136 ], iar la partea superioară se închide. Dacă urmăriţi traseul pe care îl urmează nervii centripetali prin centru spre terminaţia nervilor centrifugali, veţi găsi, de asemenea, lemniscate, numai că ele sunt modificate, una dintre jumătăţi, cea care formează bucla este foarte mică. Dacă urmăriti lucrurile în mod obiectiv, veţi obţine pretutindeni, sub o formă sau alta, această lemniscată înscrisă chiar în natura umană.

fig.11

Şi dacă aveţi în vedere organizarea animală a şirei spinării, dispusă preponderent orizontal, veţi vedea că ea se deosebeşte de organizarea omenească prin faptul că aceste lemniscate, aceste lemniscate deschise la partea inferioară, sau chiar şi lemniscatele închise, prezintă mult mai puţine modificări la animal decât la om, printre acestea putând fi menţionată aceea că planurile acestor lemniscate sunt întotdeauna paralele în cazul animalului, în timp ce, la om, ele fac între ele un anumit unghi.

În acest domeniu există un câmp enorm de lucru, un câmp care ne invită să extindem din ce în ce mai mult elementul morfologic. Doar când vom ajunge să facem aceasta îi vom înţelege pe acei oameni care au existat întotdeauna şi despre care eu am amintit de fapt deseori, precum Moriz Benedikt [ Nota 137 ], care a avut în multe domenii intenţii frumoase, gânduri absolut minunate. El regreta enorm – puteţi citi asta în amintirile sale – posibilitatea atât de redusă de a li se vorbi medicilor din punct de vedere matematic, în concepte matematice. În principiu, acest lucru este perfect îndreptăţit, doar că, desigur, chestiunea ar trebui privită puţin mai larg, trebuind spus că matematica obişnuită, la baza căreia stau în principal formele liniare rigide şi ca urmare operează cu spaţiul euclidian rigid, îi este puţin folositoare aceluia care vrea să o aplice la formaţiunile organice. Numai în cazul în care ne ajutăm de încă ceva, şi anume dacă facem ca în înseşi structurile matematice, în configuraţiile geometrice [ Nota 138 ], să fie introdusă viaţa, prin aceea că variabilele independente şi variabilele dependente care apar într-o ecuaţie să fie gândite şi ele la rândul lor ca fiind variabile interior după o anumită lege – la fel ca în principiul pe care l-am evidenţiat ieri în cazul curbei lui Cassini: variabilitate de ordinul întâi şi variabilitate de ordinul doi –, numai atunci se vor deschide enorme posibilităţi. Faptul a fost indicat deja, în mare, în principiile care se aplică atunci când descriem o cicloidă sau o cardioidă şi aşa mai departe, însă doar dacă nu se procedează şi aici cu o anumită rigiditate.

Dacă acest principiu al mobilităţii interioare în cadrul mobilităţii însăşi se aplică în cazul naturii şi dacă se încearcă să se introducă această mobilitate a mobilităţii în ecuaţii, se poate ajunge pe cale matematică în însăşi natura organicului. Astfel încât putem, există perfect posibilitatea, să exprimăm asta astfel: ipotezele spaţiului rigid, imobil în sine, conduc spre înţelegerea naturii anorganice; dacă se trece la un spaţiu mobil în sine sau, de asemenea, la ecuaţii a căror funcţionalitate prezintă în sine însăşi o funcţie, atunci se va putea găsi şi trecerea spre înţelegerea pe cale matematică a organicului. Propriu-zis acesta şi este drumul care, cel puţin din punct de vedere morfologic, trebuie să însoţească cercetările care se întreprind astăzi cu privire la formele de trecere ale anorganicului în organic, altfel lipsite de valoare, dar de mare viitor în momentul în care vor fi însoţite de aceste ecuaţii matematice.

Şi acum vă rog să luaţi acest fapt – tendinţa de formare a buclelor în organismul omenesc – şi să-l comparaţi cu ceea ce te izbeşte iniţial, într-o formă mai mult iraţională, desigur, în formele de deplasare ale planetelor; veţi putea spune: Pe cer, în ceea ce de obicei numim mişcări aparente ale planetelor, în formele lor de deplasare, este înscris într-un mod extrem de curios ceva ce în organismul omenesc constituie un tip de conformaţie, de formă fundamentală. Conformaţia fundamentală din organismul omenesc suntem nevoiţi să o atribuim, cel puţin pentru început, acestor apariţii de pe cer. Acum vom putea să spunem: Dacă privim bucla, vedem că aceasta se arată mereu atunci când planeta este în apropierea Pământului şi, în orice caz, bucla se arată când noi înşine, ca poziţie pe Pământ, suntem într-un anumit raport faţă de acea planetă. Dacă luăm în considerare poziţia Pământului în cursul anului terestru şi propria noastră poziţie pe Pământ – fireşte, totul trebuie raportat la viaţa de plăsmuire a noastră, la viaţa embrionară, este de la sine înţeles –, vom găsi că noi alternăm între o poziţie în care avem capul îndreptat spre bucla planetei şi o altă poziţie în care ieşim din buclă şi în final ajungem să avem capul orientat invers faţă de buclă. Deci faţă de planetă ne aflăm într-o poziţie în care o dată expunem conformaţia noastră buclei şi altă dată o expunem restului traiectoriei ei. Deci ceea ce este apropiat mai mult de cap îl vom atribui buclei; ceea ce aparţine mai mult restului organismului îl atribuim traiectoriei aflate în afara buclei.

Mai socotiţi pe lângă asta ceva ce v-am mai spus. Referitor la raportul morfologic al osului lung faţă de osul cranian vă spuneam să încercaţi să schiţaţi acest raport morfologic. Acest raport trebuie astfel desenat, încât prin osul lung aveţi dată raza şi apoi, pe măsură ce treceţi la osul cranian, faceţi o întoarcere (vezi fig. 12). Dacă proiectaţi afară pe cer această întoarcere legat de mişcarea Pământului, veţi obţine chiar bucla şi restul traiectoriei planetei. Deci dacă există un sens, un sens superior, în tratarea din punct de vedere morfologic a omului, nu putem decât să atribuim forma omenească sistemului planetar.

fig.12

Să observăm acum mişcarea stelelor fixe. Aceste deplasări ale stelelor fixe vor intra desigur foarte puţin în calcul în ceea ce priveşte mişcările individuale ale oamenilor, dar dacă luaţi în considerare evoluţia omenirii pe Pământ şi aveţi în vedere tot ceea ce s-a spus aici zilele acestea despre relaţia sferei cu activitatea de plăsmuire a capului omenesc, atunci va trebui să recunoaşteţi o anumită legătură între metamorfoza aspectului cerului şi metamorfoza evoluţiei omenirii sub raport spiritual. Aici sfera cerească se bolteşte deasupra noastră, etalează doar acea parte a mişcărilor care corespunde buclei planetei, iniţial chiar unei porţiuni de buclă (fig. 13, punctat). Deci din deplasările stelelor fixe este lăsat deoparte restul traiectoriei. Aici vedem această mare deosebire: planetele trebuie să aibă o anumită legătură cu omul în ansamblu, stelele fixe doar cu plăsmuirea capului nostru. Iar acum ni se deschide într-un fel o perspectivă asupra modului cum ar trebui să interpretăm bucla:

fig.13

Ca oameni, noi suntem oarecum împreună cu Pământul. Ne aflăm într-un anumit punct pe Pământ. Ne deplasăm odată cu Pământul. Ceea ce ni se arată acum ca proiecţie pe bolta cerească trebuie s-o raportăm la acele deplasări pe care le facem noi înşine împreună cu Pământul. Căci, deplasându-ne odată cu Pământul, ia naştere, reproiectat asupra vieţii noastre embrionare, asupra perioadei noastre embrionare, ceea ce este în noi, ceea ce se formează prin forţele de mişcare. Şi deoarece în partea de jos vedem întotdeauna bucla deschisă – ea nu se închide pentru aspectul nemijlocit, nu vom obţine chiar niciodată o traiectorie închisă dacă luăm în considerare acest aspect nemijlocit, ci doar dacă observăm întreaga mişcare de revoluţie –, atunci în mişcările pe care le vedem acolo doar ca imagini aparente [ Nota 139 ], când ne apropiem de buclă, trebuie să vedem ceea ce noi înşine efectuăm ca mişcări cosmice în cursul unui an. V-o spun, aş zice, prea repede. Tot ceea ce am enunţat acum, dumneavoastră va trebui să gândiţi profund până în cele mai mici amănunte şi să încercaţi să legaţi împreună toate lucrurile. Cu cât legaţi mai minuţios şi mai exact aceste lucruri, cu atât o să vă apară mai clar faptul că în mişcările planetare aveţi în primul rând nişte proiecţii – vom vedea cum se îmbină apoi mişcările planetare individuale –, proiecţii ale acelor mişcări pe care dumneavoastră le efectuaţi împreună cu Pământul pe parcursul unui an. Dacă cuprindem în felul acesta omul total, putem să luăm proiecţia sa în cosmos şi să considerăm bucla sau lemniscata ca formă a deplasării Pământului în cursul unui an. În zilele care urmează va trebui desigur să studiem mai exact acest lucru, dar pentru început suntem constrânşi să concepem însăşi traiectoria Pământului – făcând cu totul abstracţie acum de anumite relaţii faţă de Soare sau faţă de altceva – ca pe o buclă, iar ceea ce ni se proiectează ca traiectorii cu buclă ale planetelor să considerăm a fi chiar proiecţia traiectoriei de buclă a Pământului printre planete, acolo afară, pe bolta cerească, dacă se poate exprima aşa simplist o realitate atât de complicată. Şi motivul pentru care, atunci când planeta se apropie de buclă, trebuie să lăsăm deschis restul traiectoriei pentru un interval de timp relativ scurt este acela că prin proiecţie putem obţine o curbă deschisă dintr-una închisă, în anumite condiţii, desigur. De exemplu, dacă confecţionaţi o lemniscată dintr-un baston flexibil, puteţi găsi uşor o anumită poziţie în care umbra aruncată de ea pe un plan să vă apară ca şi cum partea inferioară nu s-ar închide, ci s-ar desface în două braţe, în timp ce partea superioară rămâne închisă, totul devenind aşadar asemănător traiectoriei unei planete. Puteţi să realizaţi foarte simplu asemănarea cu traiectoria unei planete cu ajutorul unui joc de umbre.