Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OBSERVAREA NATURII.
MATEMATICA.
EXPERIMENTUL ŞTIINŢIFIC ŞI REZULTATELE CUNOAŞTERII
DIN PUNCTUL DE VEDERE AL ANTROPOSOFIEI

GA 324


CONFERINŢA a III-a

Stuttgart, 18 martie 1921[ Nota 15 ]

Ieri am încercat să arăt câteva lucruri care ne pot conduce spre originea reprezentării aspectelor dimensionale ale entităţii umane. Voi lăsa acum deoparte, pentru început, ceea ce mi-am permis ieri să aduc în faţa dvs. Fiindcă în cazul expunerilor de ştiinţă spirituală, când se pune problema ca ele să fie puse în lumină din direcţia cealaltă, din direcţia fizic-empirică, e necesar să ne apropiem de ele din diverse direcţii, şi aşa mi-am propus să fac şi în cadrul acestor expuneri, dar astăzi vreau să adaug la cele spuse ieri alte câteva lucruri, pentru ca, în cele din urmă, să putem aduna într-un întreg diferitele expuneri izolate şi să le ridicăm la nivelul unor expuneri spiritual-ştiinţifice.

Se spune extrem de des că expunerile spiritual-ştiinţifice îl privesc numai pe acela care ştie să facă ceva cu forma specială de a privi lucrurile care stă la baza prezentării unor asemenea rezultate spiritual-ştiinţifice. Putem admite, într-un anumit sens foarte restrâns, dar numai într-un sens foarte restrâns, că cineva poate să aibă acest sentiment. Dar întotdeauna esenţialul este dacă ceea ce se spune pe baza cercetărilor spiritual-ştiinţifice poate să fie înţeles sau nu, în conţinutul său, de toată lumea, fără ca auditorii să se ridice pe treapta unei anumite clarvederi, şi tocmai acesta este lucrul pe care aş dori să-l pun în lumină, până la un anumit punct, prin aceste conferinţe: faptul că rezultatul cercetărilor spiritual-ştiinţifice poate să fie înţeles foarte bine de mintea umană sănătoasă. Dar pentru aceasta e necesar să ne adâncim în mod real în ceea ce ştiinţa spirituală are de spus pentru justificarea ei, din cele mai diferite direcţii. Şi printre lucrurile care pot fi spuse pentru a se respinge ştiinţa spirituală nu se numără obiecţia prin care s-ar spune: Dacă privim natura din jurul nostru, aşa cum ne este dată în experienţa exterioară, ea poate fi explicată prin sine însăşi, şi nu avem nici o nevoie să ne ridicăm de la această posibilitate de explicare a ei la cine ştie ce alte premise reale, care de-abia ele ar face să devină inteligibile lucrurile care ne înconjoară şi în lumea senzorială. – Fiindcă eu însumi voi fi întotdeauna cel dintâi care va sublinia că, dintr-un anumit punct de vedere, lumea senzorială din jurul nostru poate fi explicată din ea însăşi. Eu am arătat cândva, folosind, o mărturisesc eu însumi, o comparaţie ce nu depăşeşte decât foarte puţin banalul, cum înţeleg eu aceasta. Am spus atunci: Dacă un om înţelege modul de funcţionare al unui ceas, el nu are nevoie să apeleze la cine ştie ce cauze explicative din lumea aflată în afara ceasului, dacă vrea să-şi explice mecanismul ceasului din acesta însuşi. Dintr-un anumit punct de vedere, mecanismul ceasului se explică perfect din el însuşi. Dar aceasta nu înseamnă că, dintr-un alt punct de vedere, pentru explicarea completă a ceea ce avem de fapt în mână când ţinem în ea un ceas, nu mai avem nevoie de intelectul celui care a făcut ceasul şi de alte asemenea lucruri, adică de ceva aflat cu totul în afara ceasului. Pur şi simplu, anumite probleme nu pot fi rezolvate aşa repede cum se crede în general şi de aceea, dacă vrem să ne formăm o părere despre întreaga alcătuire, despre esenţa propriu-zisă a cercetărilor spiritual-ştiinţifice, e necesar să ne adâncim în detaliile descrierii, să studiem felul cum ştiinţa spirituală însăşi aplică ceea ce crede că trebuie să scoată la lumină pe tărâmul ei spiritual în aria observaţiei senzoriale obişnuite, date în mod empiric. Pe această temă aş vrea să vă spun astăzi câte ceva.

Trebuie să stabilesc aici, mai întâi, o premisă, pe care în zilele următoare o voi explica mai exact, în ceea ce priveşte modul său de apariţie. Trebuie să presupun, pentru început, că cercetarea propriu-zisă a tărâmului spiritual-ştiinţific duce, în primă instanţă, la un alt mod de cunoaştere, aş putea spune, la o altă dispoziţie sufletească faţă de realitate, decât este cea din viaţa diurnă obişnuită sau din ştiinţa obişnuită. Am dat primei trepte a acestei – dacă vreţi, puteţi să folosiţi acest termen – cunoaşteri suprasensibile numele de treaptă imaginativă. Am de gând să arăt mai târziu cum se ajunge, prin anumite exerciţii practicate de sufletul uman, pe această treaptă imaginativă a cunoaşterii. Dar astăzi aş vrea să explic, deocamdată, ce este cunoaşterea imaginativă în esenţa ei şi pentru aceasta e necesar să ne întoarcem iarăşi la ceea ce am explicat ieri în legătură cu esenţa, nu atât a matematicii, cât mai ales a activităţii matematice.

Am încercat să caracterizez deosebirea care există, în ceea ce priveşte conţinutul conştienţei noastre, între situaţia în care, pe de-o parte, ne cufundăm într-un fenomen oarecare, oferit de lumea senzorială exterioară, pe care noi îl împânzim apoi în interior cu operaţiunile noastre intelectuale, pe care-l împânzim, de asemenea – o spun ca să fie ceva complet – cu impulsuri de sentiment şi de voinţă şi, pe de altă parte, situaţia când cunoaştem matematic. Uşor ne putem da seama că ceea ce are loc, în primă instanţă, în sufletul omului, este, exprimat în mod pur exterior, un fel de interacţiune, o interacţiune nemijlocită între om şi o lume exterioară, de o natură oarecare. Vă rog să luaţi ceea ce vă spun acum numai conform conţinutului său real. Nu vreau să emit nici un fel de ipoteze. Nu vreau să fac nici o afirmaţie despre vreo realitate aflată în dosul obiectului, ci vreau doar să arăt, pentru început, ce anume există în conştienţa noastră foarte obişnuită când ne situăm în acest fel în faţa lumii exterioare, încercând să o cunoaştem. Această cunoaştere n-ar avea nici un sens, dacă n-am presupune că ne aflăm într-o interacţiune nemijlocită cu o lume exterioară oarecare.

În cunoaşterea matematică, în cunoaşterea matematică de rangul întâi, aş zice, adică în activitatea matematică pură, situaţia e alta. Spun “alta”, gândindu-mă la cazul în care, fără a ne ocupa de un conţinut concret, exterior, senzorial oarecare, trăim în mod pur în domeniul geometriei sau în domeniul aritmetic-algebric şi facem deducţii pure în acest domeniu. Ceea ce aşezăm în faţa sufletului nostru, în domeniul activităţii aritmetic-algebric-geometrice, în concreteţe interioară – absolut indiferent că e vorba de domeniul elementar al teoremei lui Pythagora sau de o problemă legată de teoria funcţiilor superioare – este ceva care, la început, trăieşte cu totul şi cu totul în activitatea de urzire sufletească, dacă pot să mă exprim astfel, deci ceva care este vieţuit printr-o activitate permanentă şi prin contemplarea propriei activităţi. Această activitate matematică de prim ordin – cum am spus, dacă-mi daţi voie să mă exprim astfel –, care se desfăşoară în întregime în cadrul trăirii sufleteşti, noi o aplicăm apoi, în ştiinţele matematizante ale naturii, sau poate şi în alte domenii ale existenţei, asupra lumii exterioare, şi constatăm, pur şi simplu, în cadrul acestei activităţi, că ceea ce am trăit mai întâi pur lăuntric, poate fi aplicat asupra lumii noastre exterioare senzoriale. Deja din faptul că ceea ce am trăit astfel poate fi aplicat lumii senzoriale exterioare, reiese că cele trăite de noi trebuie să aibă doar un caracter de imagine, un caracter care poate fi caracterizat în felul următor: Ceea ce noi vieţuim în matematică, încă nu are, ca atare, nici un conţinut, nimic din conţinutul pe care-l găsim afară, în lumea din jurul nostru. Din acest punct de vedere, ceea ce există în activitatea matematizantă este cu totul lipsit de conţinut, adică este o simplă imagine. – În ce măsură spaţialitatea, care în activitatea matematică este o simplă imagine, se încadrează totuşi într-o realitate, am arătat ieri, când am vorbit despre dimensionalitate. Dar ceea ce dezvoltăm noi în domeniul matematicii este o simplă imagine. Dacă n-ar fi o simplă imagine, noi n-am putea proceda aşa cum procedăm atunci când, de exemplu, aplicăm matematica asupra ştiinţelor naturii. Fiindcă atunci în actul cunoaşterii ar trebui să se reverse o realitate şi nu o simplă imagine. Dar noi devenim conştienţi de faptul că ceva real nu se contopeşte cu actul cunoaşterii, noi devenim conştienţi de aceasta atunci când săvârşim acest act al cunoaşterii, când desfăşurăm o activitate reală.

Ei bine, dacă, pe de-o parte, cunoaştem acest caracter de imagine al matematicii, fiindu-ne însă clar pe de altă parte că noi vieţuim aceste imagini matematice, atunci avem totuşi un conţinut al conştienţei, chiar dacă, ce-i drept, la început, lipsit de un conţinut real anume, care poate fi foarte bine vieţuit de noi în caracterul său de imagine, ba chiar poate fi vieţuit în caracterul său de imagine tocmai datorită faptului că noi înţelegem şi pătrundem în întregime, aş zice, cum rămân ascunse anumite lucruri, a căror existenţă trebuie s-o presupunem totuşi în ceea ce se oferă simţurilor noastre, în comparaţie cu ceea ce noi vieţuim când facem matematică. Când facem matematică, noi ne aflăm de fapt, cu totul în interiorul a ceea ce se petrece. Când facem matematică, putem spune că suntem total uniţi cu ceea ce se petrece. Acest lucru, împreună cu caracterul de imagine al matematicii, ne permite să dobândim în cadrul conştienţei noastre o reprezentare absolut clară a ceea ce vieţuim propriu-zis în matematică şi acesta este motivul pentru care, în cadrul activităţii matematice, avem o certitudine atât de extraordinar de mare, încât, atunci când facem matematică, ştim într-adevăr că ne mişcăm pe un teren în care domnesc nişte certitudini ale cunoaşterii. Poate că unora dintre aceia care se ocupă de aceste lucruri li s-a întâmplat să observe deosebirea dintre studierea realităţilor senzoriale exterioare şi studierea a ceea ce există în domeniul matematicii pure. Înainte de toate, când desfăşurăm o activitate matematică putem fi siguri că urmărim în permanenţă tot ceea ce facem cu o conştienţă luminoasă, clară, şi cred că nu spun prea mult dacă afirm că putem aprecia claritatea conştienţei luând matematica drept domeniul în care această claritate a conştienţei se manifestă în modul cel mai clar. Nu ne putem îndoi nicidecum de faptul că fiecare mişcare – dacă mă pot folosi, la figurat, de această expresie – pe care o săvârşim când facem matematică este însoţită – acest lucru fiind ceva ce poate fi perceput în interior – şi de activitatea pe care noi o desfăşurăm în mod voit. S-ar putea spune că atunci când facem matematică ne avem cu totul în mână pe noi înşine.

Vedeţi dvs., ceea ce trăieşte în dispoziţia sufletească a matematicianului este şi ţelul eforturilor depuse de cel ce vrea să se înalţe la activitatea de reprezentare imaginativă. Când facem matematică, noi avem drept conţinut sufletesc tot ceea ce are legătură cu numerele – lucru despre care vom mai vorbi – şi ceea ce ţine de spaţiu şi altele asemenea. Prin urmare, noi avem în interiorul sufletului nostru un anumit teren al unui conţinut de imagini absolut precis. Evoluţia spirituală care duce la cunoaşterea imaginativă caută să aibă un alt conţinut de imagini, într-o dispoziţie sufletească absolut asemănătoare, şi aici ajung la următoarele.

Când aplicăm matematica asupra naturii exterioare, nu putem face altfel – şi aşa vom face dacă am lucrat mult în această direcţie – decât să aplicăm acest mod matematic de a aborda natura, în primă instanţă, numai asupra a ceea ce, în sânul naturii exterioare, poartă numele de lume minerală. Lumea minerală ne oferă ceea ce, într-un anumit sens, poate fi abordat în mod pur matematic. În momentul în care ne înălţăm de la lumea pur minerală la cea vegetală, la celelalte regnuri ale naturii, modul de abordare matematic obişnuit nu ne mai poate fi de nici un folos. Ei bine, cel ce vrea să se înalţe la modul de reprezentare imaginativ ar vrea să dobândească în sufletul lui ceva care să nu mai cuprindă doar nişte formaţiuni pur geometrice sau nişte combinaţii de numere, ci el ar vrea să aibă nişte formaţiuni care să trăiască în suflet exact în acelaşi fel ca şi formaţiunile matematice, dar care, în conţinutul lor, să depăşească sfera matematicii. El ar vrea să aibă în sufletul lui nişte formaţiuni pe care să le poată aplica la regnul vegetal exact la fel cum poate aplica formaţiunile matematice la regnul mineral. De aceea – aşa cum am mai spus deja, despre diferitele metode care duc la cunoaşterea imaginativă voi vorbi mai târziu – trebuie să facem în aşa fel încât tot ceea ce duce la o cunoaştere imaginativă să se desfăşoare într-o dispoziţie a sufletului care să aibă aceeaşi valoare ca şi cunoaşterea matematică. Vreau să spun că cea mai bună cale de a ne pregăti pentru dezvoltarea cunoaşterii imaginative este aceea de a ne fi ocupat înainte cât mai mult de matematică, nu atât pentru a ajunge la diferite cunoştinţe matematice particulare, ci pentru a ajunge să ştim printr-o trăire proprie clară ce face sufletul uman, propriu-zis, când se mişcă în lumea formaţiunilor matematice. Această activitate a sufletului uman, această activitate deplin conştientă a sufletului uman trebuie să fie aplicată acum într-un alt domeniu, ea trebuie aplicată în aşa fel încât, exact aşa cum facem în matematică din formaţiunile noastre interioare – dacă mă pot folosi acum de această expresie într-un sens lărgit –, să construim alte formaţiuni, prin care să putem pătrunde în viaţa vegetală, sau să impregnăm viaţa vegetală, exact la fel cum putem impregna cu formaţiunile matematice entitatea minerală, entitatea chimic-fizică ş.a.m.d.

Trebuie să subliniez acest lucru în mod cu totul deosebit, fiindcă, folosindu-se, în sens grosolan, expresia de “clarviziune” pentru a se desemna ceea ce în ştiinţa spirituală se manifestă drept clarvedere spirituală, prin expresia “clarviziune” se înţeleg lucruri destul de confuze şi pentru că, foarte adesea, ceea ce poate fi desemnat, desigur, drept clarvedere – cuvintele nu contează – este confundat prea uşor cu toate acele fenomene care apar în constituţia umană atunci când funcţiile conştienţei sunt diminuate, astfel încât, aş zice, ele cad sub nivelul a ceea ce este conştienţa de toate zilele, cum se întâmplă în hipnoză, sub influenţa unor reprezentări cu putere de sugestie şi altele de acest fel. Ceea ce înţelegem noi aici prin dobândirea vieţii imaginative nu are nimic comun cu o asemenea diminuare a conştienţei, cu o asemenea pătrundere într-o zonă subconştientă; în cazul cunoaşterii imaginative este vorba de o ridicare a conştienţei la un nivel mai înalt, de o deplasare cu conştienţa tocmai în direcţia opusă aceleia spre care se tinde prin ceea ce se numeşte clarvedere în sensul grosolan al cuvântului. În cazul clarvederii înţelese în sens grosolan este vorba întotdeauna, propriu-zis, de o “neclar-vedere”*, şi ar fi bine dacă am putea spune, fără a fi înţeleşi greşit, că tendinţa de a ne înălţa la cunoaşterea imaginativă este un efort real de a ajunge la clarvedere. Nu e nevoie decât să comparaţi ceea ce eu am numit “neclar-vedere” cu cele ce v-am caracterizat aici în câteva cuvinte. La tot ceea ce vă întâmpină în cazul unei dispoziţii sufleteşti mai mult sau mai puţin mediumnice, veţi vedea o diminuare a conştienţei, fie prin faptul că diminuarea conştienţei a fost obţinută pe cale artificială, fie că omul care e folosit ca medium este din capul locului cam slab de minte, astfel încât conştienţa sa poate fi diminuată fără nici o greutate. Este întotdeauna ceva pe care în mod absolut sigur nu-l puteţi compara cu o dispoziţie sufletească a cărei viaţă se desfăşoară într-o claritate atât de luminoasă cum poate fi dispoziţia sufletească în care facem matematică. Ceea ce mulţi numesc astăzi clarvedere – veţi fi constatat deja acest lucru – are foarte puţin de-a face cu efortul de a-ţi cuceri o dispoziţie sufletească de o claritate matematică, dimpotrivă, în aceasta există de obicei tendinţa de a te cufunda cât mai mult în întunericul unor lucruri confuze. Ceea ce voi descrie aici în continuare drept vedere imaginativă vrea să lucreze într-un mod diametral opus.

* În germană, Hellsehen = a vedea clar, luminos; Dunkelsehen = a vedea neclar, întunecat (cuvânt creat de Rudolf Steiner, nota trad.).

Ei bine, vederea imaginativă este, fără îndoială, ceva care trăieşte în suflet în aşa fel încât poate deveni prezent în acest suflet numai dacă este dezvoltat prin efort conştient. La urma urmelor, nici copilul de cinci ani încă nu este matematician. Imaginativitatea matematică trebuie şi ea dezvoltată mai întâi şi nu trebuie să ne mire faptul că ceea ce duce de la starea prematematică la starea sufletească pe care o manifestăm în activitatea matematică poate fi continuat, într-un anumit sens, că, aşadar, ceea ce, prin matematică, a fost adus deja la o anumită claritate luminoasă a trăirii interioare poate fi dezvoltat şi mai departe. Acum se pune însă întrebarea dacă are dreptate acela care spune: Da, dar trebuie stabilite legăturile cu ceea ce este observaţia senzorială obişnuită. Într-un anumit sens, el are perfectă dreptate, şi se pune problema de a urmări într-adevăr aceste legături în mod real, în aspectele lor concret-individuale.

Să mai privim o dată, în acest scop, ceea ce am numit ieri organizarea neuro-senzorială a omului. Organizarea neuro-senzorială a omului este concentrată mai ales în capul uman, deşi am spus deja ieri că ea îşi are sediul numai în principal în capul uman, că ea se răspândeşte, la rândul ei, în întreaga organizare umană. Numai că această organizare a capului poate fi privită şi în felul următor. Să pornim de la ceva care mult timp a făcut anumite greutăţi ştiinţei moderne. Am discutat despre aceste greutăţi în cartea mea Enigmele filosofiei, în capitolul pe care l-am intitulat “Lumea ca iluzie”. Gândirea modernă, în general, întâmpină mari greutăţi când e vorba să stabilească o legătură între impresia pe care o face asupra omului lumea senzorială exterioară şi ceea ce e vieţuit apoi de fapt în interiorul omului, ca reprezentare, sau deja, să zicem, în conţinutul senzaţiei. Din cauza acestor greutăţi, s-a ajuns să se spună: Ceea ce se petrece afară, în exteriorul nostru, nu poate să devină nicidecum conţinutul conştienţei noastre, ci ceea ce devine un conţinut al conştienţei noastre izvorăşte de fapt din suflet, ca reacţie la impresia făcută de lumea exterioară. Fiindcă impresia făcută de lumea exterioară rămâne, propriu-zis, în afara sferei perceptibilului. În sfera perceptibilului este conţinut de fapt numai ceea ce iese din suflet ca reacţie la ceva perceptibil. – O vreme, oamenii şi-au reprezentat situaţia într-un mod cam grosolan, spunându-şi – şi mulţi mai spun aşa şi în ziua de azi -: Afară, în lume, există vibraţiile unui mediu oarecare, nişte vibraţii având viteză foarte mare, şi ceea ce există afară sub formă de vibraţii face o impresie asupra noastră într-un anumit mod, sufletul reacţionează şi noi proiectăm din suflet, ca prin vrajă, întreaga lume plină de culori, întreaga lume pe care o putem numi lumea ochilor noştri. Ceea ce am răspândit de jur împrejurul nostru, pentru conştienţa noastră, întreaga lume de culori, reprezintă de fapt numai reacţia sufletului la ceea ce există afară în necunoscut, sub forma unor vibraţii oarecare ale unui mediu care umple spaţiul. – Prin aceasta, am vrut doar să arăt cum îşi reprezintă oamenii asemenea lucruri iar acum aş vrea să vă prezint ceva care, în primă instanţă, vă va înfăţişa un alt mod de a privi problema.

Dacă vă întoarceţi mai întâi la punctul de plecare al conferinţei de ieri, la studierea actului total al văzului, a actului de a vedea în general, veţi avea o bază pentru studierea aceluiaşi proces şi la celelalte simţuri. Cu ce avem de-a face, propriu-zis, când încercăm să înţelegem ce reprezintă pentru om percepţia senzorială exterioară? Să ne gândim întâi, ca să ne facem o imagine concretă, la lumea ochiului. Nu se va putea ignora faptul că – acuma procedez în mod pur descriptiv –, dacă studiem ochiul, deşi trebuie să considerăm că el este un mădular viu în întreg organismul nostru viu, trebuie să consemnăm în interiorul acestui ochi, în timp ce are loc actul de a vedea, nişte procese de felul celor pe care le putem urmări în lumea exterioară, care poate fi numită, în sensul cel mai larg al cuvântului, lume minerală. Deşi ochiul este ceva viu, noi putem construi felul cum lumina intră în ochi, cum, datorită unei anumite organizări a ochiului, se întâmplă apoi ceva asemănător cazului în care facem ca lumina să cadă printr-o fantă oarecare pe un perete şi să apară o imagine... Într-un cuvânt, putem construi în continuare, până foarte departe, în interiorul ochiului, lucruri pe care ne considerăm îndreptăţiţi să le construim în cadrul lumii exterioare mecanic-minerale. Putem continua, într-un anumit sens, în interiorul organismului uman această activitate de construire care are loc în aria lumii exterioare mecanic-minerale. Chiar dacă la celelalte simţuri situaţia e puţin diferită în raport cu aceea a ochiului, putem privi ochiul ca pe reprezentantul şirului de fenomene care intră aici în considerare. Procesele care au loc aici şi pe care noi le urmărim prin construcţiile noastre se petrec exclusiv în interiorul ochiului şi deci în interiorul organismului nostru; se pune problema dacă suntem în stare să aflăm cumva ce se petrece de fapt în interiorul organismului nostru. Dacă rămânem la un mod absolut exterior de a privi lucrurile, ne vom spune cam aşa: Ei bine, o lume exterioară necunoscută oarecare face o impresie asupra ochiului. În interiorul ochiului are loc ceva care, la rândul său, face o impresie asupra nervului vizual ş.a.m.d. – până la organele noastre centrale. Apoi, pe o anumită cale, necunoscută nouă, ia naştere reacţia în suflet. Noi facem să apară în suflet întreaga lume multicoloră, ca reacţie la această impresie.

Toate acestea constituie un mod de a privi lucrurile care ne duc spre un abis, şi numeroşi cercetători din epoca noastră recunosc deja în mod hotărât că printr-o asemenea metodă de cercetare, prin faptul că, în primă instanţă, studiem în mod pur exterior ceea ce se află în faţa ochilor, apoi procesele din ochi, apoi – în măsura în care acest lucru este posibil în zilele noastre – procesele care au loc mai departe, în creier ş.a.m.d. – asemenea cercetători recunosc că, de fapt, chiar dacă am putea să ajungem până la aspectele ultime, n-am ajunge decât la nişte procese sau percepţii materiale şi că pe această cale nu va putea fi găsit niciodată punctul în care se produce de fapt reacţia unei vieţi sufleteşti la această impresie exterioară; astfel încât, printr-un asemenea mod de a studia lucrurile, nu vom putea să înţelegem niciodată ce trăim de fapt când intrăm în contact cu lumea exterioară. Putem studia problema în acest fel, dar nu vom înţelege niciodată ce trăim când intrăm în contact cu lumea exterioară.

Dacă cercetătorul spiritual dezvoltă însă în interiorul lui ceea ce eu numesc cunoaştere imaginativă, pentru el întreaga problemă se transformă într-o altă problemă. Cercetătorul spiritual nu mai trebuie să vadă în interiorul ochiului doar ceea ce este construit în sensul lumii exterioare fizic-minerale, ci ajunge să perceapă cu adevărat în ochi ceva care poate fi înţeles de el, dacă şi-a dezvoltat facultatea imaginativă. Nu-i aşa, pe de-o parte, în activitatea imaginativă matematică noi procedăm, faţă de lumea exterioară fizic-minerală, în aşa fel încât impregnăm această lume exterioară cu ceea ce este geometric, aritmetic şi simţim că ceea ce am elaborat mai întâi prin activitate matematică, în cadrul ariei conştienţei noastre, se uneşte, în acest mod de a privi lumea, cu procesele exterioare. Dar, pentru cel ce şi-a dezvoltat facultatea imaginativă, nu coincide în mod nemijlocit cu procesele din ochi doar ceea ce a elaborat prin activitate matematică, ci şi ceea ce el îşi pune în faţă în imaginile activităţii de reprezentare imaginativă. Cu alte cuvinte: Privind ochiul, omul care şi-a dezvoltat facultatea imaginativă posedă conţinutul mai larg, şi acest conţinut este de aşa natură, încât omul respectiv ştie acum şi că: cu activitatea mea imaginativă eu percep o realitate, la fel cum, de obicei, în cazul naturii exterioare fizic-minerale, prin activitatea mea matematică, eu percep o realitate.

Aşadar, să ne înţelegem bine: În primă instanţă, în cercetarea spirituală aplicăm asupra ochiului acele metode care de obicei sunt folosite în mod exterior, cu ajutorul matematicii, în cercetarea naturii. Constatăm însă, dacă ne-am dezvoltat mai întâi facultatea reprezentării imaginative, că în raport cu ochiul avem o realitate pe care n-o avem când ne aflăm numai în faţa lumii exterioare fizic-minerale. Căci, la început, pentru acela care a avansat până acolo unde poate să-şi formeze reprezentări imaginative, materia fizică exterioară nu devine altceva decât este ea pentru conştienţa obişnuită. Să reţinem bine acest lucru: Puteţi să fi dezvoltat într-un mod oricât de ager în dvs. facultatea de reprezentare imaginativă; dacă aţi dezvoltat-o în mod just şi dacă ştiţi care este dispoziţia sufletească justă în activitatea de reprezentare imaginativă, nu veţi putea afirma că în ceea ce vedeţi drept proces fizic sau chimic sau chiar drept alt proces, care se desfăşoară în sfera pur mecanică, vedeţi mai mult, în primă instanţă, decât vede acela care are simţurile lui sănătoase şi mintea lui sănătoasă. Cine afirmă, referindu-se la clipa următoare, că în aria lumii anorganice vede altceva decât un neclarvăzător, se află pe o cale greşită în cunoaşterea spirituală, nu se află pe calea justă a cunoaşterii spirituale. Un asemenea om va vedea, probabil, tot felul de fantasme, dar entităţile spirituale ale lumii nu i se vor dezvălui în adevărata lor înfăţişare. Dimpotrivă, în momentul în care implicăm în aria observaţiei noastre ochiul uman, avem în activitatea noastră imaginativă exact aceeaşi trăire pe care o avem de obicei când desfăşurăm o activitate matematică în raport cu natura exterioară. Cu alte cuvinte: Dacă privim ochiul uman viu, dacă facem din el un obiect al observaţiei, dacă-l luăm în sfera observaţiei noastre, de-abia după ce ne-am dezvoltat facultatea imaginativă vom şti că ne aflăm în faţa unei realităţi depline, dacă putem extinde asupra ochiului nu numai activitatea de construire matematică, ci dacă putem extinde asupra acestui ochi şi activitatea de construire în sfera imaginativă.

Ce rezultă de aici? Rezultă deci că eu pot construi în ochi, să zicem, un proces cu totul după modelul construcţiilor matematice din aria lumii materiale empirice. Eu ştiu că acest proces din ochi trebuie construit exact la fel cum construim ceva într-o cameră obscură în lumea exterioară mineral-mecanică. Dar eu ştiu, şi că această întreagă serie în care eu construiesc mai conţine şi altceva, pe care, dacă vreau să procedez la fel cum procedez cu activitatea matematică faţă de natura anorganică, îl pot pătrunde numai prin cunoaşterea imaginativă. Dar ce înseamnă aceasta? În ochiul uman există ceva care nu există în natura anorganică şi ceea ce există în ochiul uman, ceea ce în natura anorganică nu există, este recunoscut drept realitate numai dacă ne unim cu el exact la fel cum în matematică ne unim cu lumea anorganică. După ce am săvârşit acest act, ne spunem: am ajuns până la corpul eteric uman. Am sesizat prin activitatea imaginativă natura eterică a omului, aşa cum de obicei sesizăm prin matematică natura anorganică din exterior.

Se poate indica deci în mod absolut precis ce avem de făcut pentru a descoperi într-un organ de simţ, prin facultatea imaginativă, etericul. Nu ajungem nicidecum la reprezentarea unui corp eteric uman pe o cale confuză, fantasmagorică, ajungem la această reprezentare dacă dezvoltăm mai întâi facultatea imaginativă şi dacă arătăm apoi, în cazul unui obiect potrivit – în primă instanţă, ne arătăm nouă înşine – că conţinutul activităţii de reprezentare imaginativă se poate uni cu realitatea obiectivă corespunzătoare, la fel cum, de obicei, activitatea matematică se uneşte cu realitatea sa obiectivă.

Ce rezultă însă de aici pentru constituţia omului? Rezultă că putem face în aşa fel încât ceva care trăieşte în noi, care există în noi, corpul eteric uman, să avanseze într-un anumit sens, astfel încât să coincidă cu natura anorganică exterioară. Şi ceea ce putem afirma în legătură cu ochiul este valabil şi pentru celelalte simţuri, deci: Propriu-zis, în cazul unuia dintre simţurile noastre, avem următorul fenomen: pentru început, trebuie să ţinem seama de existenţa, în organismul nostru, a unei cavităţi, dacă-mi daţi voie să folosesc o expresie grosolană. – În cazul ochiului, organismul ar fi acela care se asociază în creier, în părţile feţei, cu ochiul. – În acest organism, lumea exterioară a creat nişte golfuri, dacă-mi îngăduiţi să mă exprim astfel. La fel cum marea înaintează în uscat, formând golfuri, lumea exterioară introduce asemenea golfuri în organismul nostru şi lumea exterioară îşi continuă, pur şi simplu, procesele ei, procesele anorganice, în aceste golfuri. Acolo noi putem reconstrui ceea ce are loc sub formă de procese anorganice. Noi nu construim procesele anorganice doar afară, în exteriorul ochiului, ci le construim, la drept vorbind, în ochi. Prin urmare, în ochiul nostru se disociază ceva, ceva ce noi putem reconstrui tot aşa de bine cum o facem prin matematică, în sfera anorganicului. Dar ceea ce sesizăm acum prin imaginaţie se suprapune într-adevăr cu aceasta până la limita exterioară a ochiului şi chiar mai departe – dar nu vreau să vorbesc astăzi despre acest lucru. Aşa că ceea ce năvăleşte înăuntru, ca într-un golf, din natura adevărată a lumii exterioare, se întâlneşte aici cu o parte constitutivă a organizării umane, care, desigur, nu conţine în primă instanţă carne şi sânge, dar care ţine întru totul de organismul uman şi poate fi cunoscut, poate fi văzut prin percepţie imaginativă. În ochi şi în celelalte simţuri, organizarea noastră eterică impregnează ceea ce năvăleşte din lumea exterioară în aceste golfuri. Are loc cu adevărat o întâlnire între o realitate suprasensibilă mai înaltă – vreau să folosesc deocamdată această expresie, voi explica totul mai exact –, între ceea ce poate fi numit organizare eterică şi ceea ce pătrunde în noi din lumea de afară pe cale exterioară. În ochiul nostru, noi devenim una cu acest proces, pe care-l putem reconstrui în mod pur geometric. Vieţuim cu adevărat în noi anorganicul în sfera simţurilor noastre.

Acesta este lucrul important la care ne conduce mai întâi cunoaşterea imaginativă. Ea ne duce la rezolvarea unei probleme care este o adevărată piatră de încercare pentru fiziologia modernă şi pentru ceea ce ne place să numim teorie a cunoaşterii pentru că în cadrul cercetărilor de fiziologie şi de alt fel, nu se ştie că în om mai există şi un organism eteric, care nu poate fi cunoscut însă decât prin cunoaşterea imaginativă, şi că acest organism iese în întâmpinarea a ceea ce lumea exterioară introduce cu adevărat în noi şi impregnează total ceea ce este introdus astfel în noi. Aceasta dă întregii probleme un alt aspect. Imaginaţi-vă că omul ar fi în stare să-şi dirijeze corpul eteric printr-un aparat fotografic; în acest caz, el ar privi ceea ce se petrece în aparatul fotografic în legătură cu propria sa fiinţă, în mod asemănător felului în care el priveşte, în legătură cu propria sa fiinţă, ceea ce se petrece în ochi.

Problemele cu care se ocupă o ştiinţă spirituală orientată antroposofic nu sunt deloc nişte fantasmagorii, ci sunt tocmai problemele din cauza cărora poţi sângera lăuntric, într-un anumit sens – dacă-mi daţi voie să folosesc această expresie – dacă ai la dispoziţie numai ceea ce este în măsură să ofere în acest domeniu ştiinţa modernă. Cine a trecut cu adevărat în sufletul său prin acele trăiri prin care poate să treacă omul după ce şi-a adus în faţa sufletului felul cum, în actul cunoaşterii, lumea se transformă în iluzie, cine a suferit din cauza nesiguranţei care se instalează în suflet de îndată ce vrei să înţelegi, pe baza cunoaşterii pur fizice, ceea ce are loc în procesul percepţiei senzoriale, cine a trăit vreodată cu adevărat în sufletul lui această problemă a cunoaşterii, numai acela ştie ce forţe puternice îl atrag pe un asemenea om spre ceea ce aş numi şi aş vrea să prezint mai exact în conferinţele următoare: năzuinţa spre o dezvoltare superioară a facultăţii de cunoaştere.

Am vorbit astăzi despre prima treaptă a acestei activităţi imaginative, dar şi despre ea numai în măsura în care am vrut s-o caracterizez în ceea ce priveşte asemănarea, dar şi deosebirea sa, faţă de activitatea matematică. Ceea ce omul trăieşte în acest mod se imprimă însă clar în lucrurile care ne întâmpină azi în ştiinţa obişnuită drept limite ale cunoaşterii. Dacă ne apropiem în mod real, cu conştiinciozitate interioară, de existenţă şi de întreaga lume, în măsura în care ea ne dă nişte enigme spre dezlegare, dacă ne-am dat seama cât este de neputincioasă totuşi logica obişnuită, matematica obişnuită, faţă de ceea ce se petrece în noi înşine în fiecare clipă în care vedem, auzim ş.a.m.d., dacă ne dăm seama cât de neputincioşi rămânem cu această cunoaştere obişnuită, în raport cu ceea ce, de fapt, este mereu prezent în conştienţa noastră trează, atunci poate să se nască dorul adânc după o extindere şi aprofundare a cunoaşterii noastre. Şi după cum, la urma urmelor, în cadrul civilizaţiei noastre moderne, nu orice om are pretenţia de a fi cercetător într-un domeniu oarecare, străin propriului său domeniu, şi acceptă ceea ce-i oferă cercetătorul pregătit în acest sens, tot aşa, pentru o vreme – afirmaţia e valabilă numai într-un sens limitat –, această atitudine ar putea fi adoptată şi faţă de cercetătorul spiritual.

Dar trebuie să spunem mereu şi tot mereu că, înainte de toate, omenirea are dreptul de a-i pretinde cercetătorului spiritual să-i spună în ce fel ajunge la rezultatele sale. Acest lucru, felul cum ajunge la rezultatele sale, el îl poate descrie în toate detaliile. Şi dacă privesc în urmă la felul în care eu însumi am încercat, de peste douăzeci de ani, şi într-un limbaj pur antroposofic, să descriu lumii acest lucru, atunci, fără îndoială, îmi este îngăduit să spun: Dacă într-adevăr, în ceea ce mă priveşte, n-am reuşit încă să găsesc mai mult ecou în lume cu această ştiinţă spirituală orientată antroposofic, dacă a apărut iar şi iar necesitatea să vorbesc pentru aceia care se pot adânci mai puţin în aspectele de amănunt, din cauză că nu au o pregătire ştiinţifică, şi dacă a existat prea puţin posibilitatea de a le vorbi celor cu pregătire ştiinţifică, atunci cauza trebuie căutată, în principal, după cum ne-a arătat experienţa, la aceşti oameni cu pregătire ştiinţifică. Până acum, ei n-au vrut să asculte decât într-o măsură foarte moderată ceea ce are de spus cercetătorul spiritual despre căile pe care merge el. Să sperăm că în viitor va putea fi altfel. Fiindcă este absolut necesar să ajungem pe un drum ascendent prin nişte forţe mai adânci decât acelea care arată în mod clar că nu sunt în stare de aşa ceva, fiindcă, în fond, ele sunt acelea care au dus la o decădere a culturii şi civilizaţiei noastre. Vom continua mâine.