Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OBSERVAREA NATURII.
MATEMATICA.
EXPERIMENTUL ŞTIINŢIFIC ŞI REZULTATELE CUNOAŞTERII
DIN PUNCTUL DE VEDERE AL ANTROPOSOFIEI

GA 324


CONFERINŢA a VIII-a

Stuttgart, 23 martie 1921

Am ajuns la sfârşitul cursului nostru universitar [ Nota 51 ]. Am audiat o serie de conferinţe, prezentate de nişte oameni care activează de mai mult timp în domeniul ştiinţei noastre spirituale antroposofice. S-au ţinut şi un număr de ore de seminar, al căror scop a fost acela de a dezvolta ceea ce în diferitele conferinţe fusese prezentat într-un mod mai mult sau mai puţin sumar. Deşi putem spune că stimaţii participanţi au lăsat în urma lor o perioadă foarte încărcată de muncă, trebuie să ţinem seama, pe de altă parte, de felul cum natura activităţii noastre ne-a constrâns să folosim acest timp. Noi n-am putut face altceva decât să deschidem câteva ferestre ale unei clădiri, lăsând ca în ea să intre lumina care, după cum credem, există în ştiinţa noastră spirituală orientată antroposofic. Şi dacă vă gândiţi că ceea ce se află în interiorul încăperii, care, prin asemenea ferestre, luate în mod simbolic, se deschide în direcţia mişcării ştiinţei spirituale, dacă vă gândiţi că în interiorul acestei încăperi există o activitate bogată şi coerentă în sine, de cele mai diverse feluri, care presupune, în orice caz, că, deoarece se află de-abia la început, ei trebuie să i se alăture o activitate mult mai bogată – dacă reflectaţi la toate acestea, veţi înţelege că, bineînţeles, în cursul conferinţelor şi orelor noastre de seminar n-a putut să iasă la lumină decât extraordinar de puţin din intenţiile care stau la baza unor întâlniri de felul celei care se încheie astăzi.

Intenţia noastră deosebită, pe care o urmărim prin asemenea activităţi, este aceea de a chema aici studenţii, care, spre bucuria noastră, au şi venit adeseori în număr mare. Şi dacă veţi încerca să sesizaţi intenţia noastră, veţi vedea, cel puţin, că noi vrem să fim conştienţi de acest fapt atât de îmbucurător şi important pentru mişcarea noastră. Fiindcă primul lucru pe care am dori să-l arătăm, chiar dacă doar sub o formă schiţată, este acela că în mişcarea antroposofică domneşte o atitudine cu adevărat ştiinţifică. Chiar dacă ea mai are şi alte intenţii spirituale, acest lucru va trebui să-l arate, în diverse alte moduri. Prin întâlnirile de acest fel trebuie să arătăm, înainte de toate, că la baza lor se află o muncă ştiinţifică serioasă, cel puţin ca intenţie. Dar, aşa cum sunt condiţiile de viaţă din epoca actuală, cel ce înţelege aceste condiţii trebuie să spună: O asemenea atitudine ştiinţifică, un asemenea spirit ştiinţific, care participă în mod nemijlocit la condiţiile de viaţă ale omului şi ale omenirii, trebuie să-şi dovedească astăzi valoarea pe un anumit tărâm foarte precis, într-un anumit mod, şi trebuie să poată fi arătat că el este valoros pe un anumit tărâm. Este vorba de tărâmul vieţii sociale.

E necesar ca din spiritul ştiinţific al epocii actuale să izvorască idei puternice şi capabile să ducă la însănătoşirea vieţii sociale. Astăzi nu e suficient să avem un spirit ştiinţific care să-l cheme pe om într-o existenţă străină de lume, ci noi avem nevoie de un spirit ştiinţific care să dezvolte şi să crească în omenire ceea ce-i poate da acestei omeniri impulsuri pentru însănătoşirea existenţei noastre sociale. Problema socială stă în faţa noastră, enigmatică în multe privinţe, cerându-ne în mod imperios să facem ceva, iar în multe privinţe chiar ameninţându-ne, şi acela care-şi înţelege măcar puţin epoca, trebuie să-şi spună: În epoca actuală îşi cer rezolvarea nişte probleme care pot fi rezolvate numai dacă cei care-şi însuşesc spiritul ştiinţific vor ajunge să cunoască situaţia socială. Acesta e lucrul pe care noi credem că-l cunoaştem pe baza celor mai importante semne ale epocii. Mişcarea antroposofică s-a născut tocmai pentru că l-am recunoscut, şi pe această bază a fost conceput, din punct de vedere artistic, ştiinţific şi cultural în general, centrul activităţii noastre, clădirea din Dornach, Şcoala Liberă pentru Ştiinţă a spiritului, Goetheanumul din Dornach. Noi vrem să fim conştienţi de faptul că printr-un spirit ştiinţific veritabil putem trezi în interiorul nostru asemenea impulsuri care pot deveni, într-adevăr, eficiente şi pe tărâm social.

Ei bine, noi încercăm să ne ţinem conferinţele, să ne pregătim lucrările de seminar în aşa fel încât, poate, a fost sesizat faptul că ne străduim să introducem în mişcarea antroposofică un spirit ştiinţific real şi că, pe de altă parte, ne este străină orice atitudine sectară, ca şi intenţia de a întemeia o religie etc., lucruri care ne sunt atribuite dintr-o direcţie sau alta de cei care nu ne cunosc deloc sau ne cunosc foarte prost sau care vor să ne calomnieze cu răutate. Spiritul ştiinţific nu se poate revela însă în conţinutul dat prin experienţă de către ceea ce oferă ştiinţa, iar cel care ar exclude de la bun început din sfera ştiinţei un anumit conţinut al experienţei, fie el de natură fizic-senzorială, fie de natură suprasensibilă, ar dovedi că nu e pătruns el însuşi de spiritul ştiinţific. Spiritul ştiinţific se poate manifesta numai în modul de a trata lucrurile. Spiritul ştiinţific se poate manifesta numai în metodica spre care se tinde, şi se va putea verifica dacă ceea ce prezentăm în faţa lumii, din experienţele senzoriale sau suprasensibile, este prezentat de noi într-un spirit ştiinţific, numai apreciindu-se dacă în modul nostru de a trata lucrurile, în metodica noastră, tindem spre spiritul ştiinţific care domneşte în ştiinţele unanim recunoscute. Singurul lucru pe care-l considerăm o temă de discuţie îndreptăţită, singurul lucru pe care-l considerăm demn de a fi discutat, în măsura în care acest spirit ştiinţific, aşa cum este el cultivat în mijlocul nostru, are nevoie să fie îmbunătăţit, constă în întrebarea dacă în modul de a lucra, în modul de a gândi, în conştiinciozitatea ştiinţifică, tindem spre aşa ceva. Şi oricine poate fi convins că va trebui să decidem ceea ce trebuie decis în privinţa caracterului ştiinţific al mişcării noastre pe acest tărâm al modului de a lucra, al metodicii, nu însă în domeniul conţinutului unei anumite experienţe. Dacă ni se poate dovedi că, pe un anumit tărâm, într-un loc sau altul, procedăm în mod ilogic, diletant sau neştiinţific în alt sens, să ni se dovedească acest lucru, şi, dacă se va reuşi să se facă dovada că suntem ilogici, că am pornit la treabă ca nişte diletanţi, atunci, pentru că ne preocupă serios progresul căutărilor noastre spiritual-ştiinţifice, vom aduce muncii noastre, fără a ne împotrivi câtuşi de puţin, corecturile necesare. Nu vom nega în nici un fel, nici în această privinţă, principiul progresului. – Cam atâta în legătură cu ceea ce trebuie să stea la baza discuţiei referitoare la caracterul ştiinţific sau neştiinţific al eforturilor noastre.

Pe tărâmul social am lăsat ca viaţa să confirme adevărurile care, după câte credem, rezultă din cunoaşterea lumii, aşa cum o cultivăm noi aici. S-ar putea spune că noi am adus în planul discuţiei ancorate în realitate ceea ce credem că trebuie să fie căutat drept adevăr referitor la cunoaşterea omului şi a lumii. În exerciţiile de seminar am arătat că mişcarea şcolară Waldorf [ Nota 52 ], izvorâtă din mişcarea antroposofică, supune discuţiei reale, prin modul viu de a lucra cu omul în predare şi educaţie, întrebarea dacă ceea ce găsim cu ajutorul ştiinţei noastre spirituale îşi poate arăta valabilitatea şi în munca de formare a omului în devenire şi am dori să se înţeleagă faptul că noi n-am vrea deloc să ne rezumăm la nişte discuţii teoretice sterile, ci vrem să lăsăm realitatea să pună ea însăşi la încercare adevărul, aşa cum credem noi că trebuie el căutat. “E-adevărat doar ce e rodnic” [ Nota 53 ], spune Goethe. Adevărul trebuie să-şi dovedească valabilitatea prin rodnicia lui şi la aceia care sunt foarte departe de filosofia pragmatismului modern [ Nota 54 ] sau de filosofia lui “ca şi cum” [ Nota 55 ]. În sens goethean, noi ne putem declara perfect de acord cu ideea că ceea ce e rodnic ne face dovada valabilităţii sale, tot numai pe baza realităţii, mai ales când e vorba de adevărurile sociale. Dacă ceea ce se revarsă în mod viu din ştiinţa spirituală se va putea revărsa din nou în mod viu în viaţă, şi dacă viaţa va putea să arate că ceea ce are loc sub influenţa adevărului recunoscut sau presupus îl situează pe om în existenţă drept fiinţă destoinică, înzestrată cu forţă de viaţă şi siguranţă interioară, având bucuria şi puterea de a munci, atunci aceasta este totuşi, într-o anumită privinţă, o dovadă reală a adevărului spre care năzuim. Pe de altă parte, noi am încercat să facem un lucru care, în orice caz, este încă foarte la început: a acţiona, aş zice, prin dovada reală. Am căutat să ne ocupăm de anumite probleme economice, în gazetele “Der kommende Tag”, în “Futurum”, prin care vrem să arătăm că ceea ce izvorăşte în mod spiritual din realitate oferă posibilitatea de a vedea şi lucrurile vieţii practice în lumina justă. Fără îndoială, astăzi încă nu e momentul să spunem că aceste lucruri vor dovedi că îndeplinesc condiţiile. Totuşi, măcar un lucru ni se poate recunoaşte şi în acest domeniu, şi anume faptul că nu ne-am ferit să introducem în domeniile practice ale vieţii ceea ce a fost cucerit de fapt pe un tărâm pur spiritual, dar cucerit cu simţul realităţii, şi că prin aceasta arătăm că nu ne temem de dovezile reale. Indiferent cum vor evolua lucrurile în acest domeniu, evoluţia lor nu va putea decide în întregime asupra intenţiei noastre, pentru că, în asemenea chestiuni, altfel decât este cazul în arta educării şi instruirii mult mai multe depind de influenţele vieţii exterioare şi de înţelegerea pe care o găseşti la cei din jur.

Dacă ne străduim astfel să ţinem seama de semnele vremii, care, după cum reiese din diferite lucruri prezentate aici, aduc în mod nemijlocit în faţa noastră imperativul spiritual-ştiinţific, dacă pot folosi acest cuvânt, noi căutăm, pe de altă parte, să ţinem seama înainte de toate, cu strădaniile noastre, de nevoile lăuntric-sufleteşti ale omului. Celui care priveşte puţin în intimitatea acestor lucruri nu-i va fi greu să aibă credinţa, într-un domeniu special, cel al ştiinţelor naturii, de exemplu, sau într-un alt domeniu, că ne situăm în cadrul unei metode infailibile, al unui mod ştiinţific infailibil de a aborda problemele. Dar nu cumva ceea ce apare drept ştiinţă este cu adevărat rodnic pentru întreaga evoluţie a omenirii doar dacă se integrează în această evoluţie în aşa fel încât susţine viaţa oamenilor? Pornind de la această premisă, vă pun şi eu întrebarea: Nu cumva în viaţa universitară de azi sau în alte instituţii similare există ceva care se poate apropia de sufletele umane inducându-le chiar foarte mult în eroare? Desigur, putem intra în laboratorul de fizică, putem lucra în sala de disecţii şi putem crede că lucrăm cu o metodă indiscutabil justă şi că avem, într-adevăr, o privire de ansamblu asupra tuturor lucrurilor care intră în considerare şi că le înţelegem complet – bineînţeles, complet numai în sens relativ, conform cu condiţiile epocii şi cu treapta corespunzătoare din evoluţia omenirii. Dar pentru evoluţia omenirii mai e necesar şi un alt lucru. E necesar un lucru care poate că nu se face într-o măsură prea largă, şi care nici nu este apreciat la justa lui valoare. E necesar ca acela care a lucrat într-un spirit ştiinţific bun, cu o conştiinciozitate ştiinţifică serioasă, în laboratorul de chimie, în observatorul astronomic, în clinică, să poată să intre apoi şi într-o aulă unde se ţin cursuri de istorie, de istorie literară, de istoria artelor şi să audă acolo ceva care trăieşte într-o comuniune interioară cu ceea ce el şi-a elaborat în institutele sale. E necesar să existe o asemenea unitate, pentru că ceea ce se elaborează în diferitele domenii de specialitate trebuie să colaboreze până la urmă în procesul global al evoluţiei omenirii, oricât de mult s-ar specializa oamenii individuali, şi, de aceea, trebuie să provină din aceleaşi izvoare.

Din cauză că, după câte credem, astăzi nu este posibil ca oamenii să vieţuiască în mod nemijlocit această unitate dintre catedra de istorie de la universitate şi catedra de ştiinţele naturii, să zicem, noi căutăm să găsim ceva care se află în dosul activităţii ştiinţifice generale şi care poate fi obţinut din ceea ce le este comun tuturor, adică din realitatea spirituală. Pe cunoaşterea acestei realităţi spirituale ne întemeiem eforturile, acestei cunoaşteri a realităţii spirituale ne străduim, cu slabele noastre puteri, să-i cucerim recunoaşterea şi dreptul de existenţă şi, cu ocazia acestei întâlniri şi a altora de acelaşi fel, am căutat să facem în aşa fel încât dvs., prea stimaţii mei studenţi, să puteţi vedea cum procedăm, cum lucrăm, şi suntem bucuroşi că aţi venit aici. Şi, dacă-mi daţi voie să atrag atenţia numai în treacăt asupra unui aspect special, este vorba de următorul. Un colaborator de ani de zile [ Nota 56 ] al mişcării noastre spiritual-ştiinţifice a avut de curând o întrevedere cu mine. În cursul acesteia, el mi-a spus că trebuie să vorbesc despre doi băieţi Iisus pe baza anumitor substraturi spiritual-ştiinţifice. Înainte nu-mi spusese niciodată că are intenţia de a cerceta în mod conştiincios această problemă pe tărâmul pur exterior. Mi-a spus-o doar cu puţin timp în urmă, când era gata deja cu cercetările sale. Mi-a spus că făcuse o comparaţie completă între cele patru Evanghelii, constatând prin simpla comparare a lor că Evangheliile dobândesc un sens, în privinţa anumitor fapte relatate (în ele), de-abia când le priveşti din punctul de vedere care fusese găsit numai pe cale spiritual-ştiinţifică.

Bine ar fi să se procedeze astfel în toate domeniile. Dacă se va proceda aşa, nu vom avea nici cea mai mică grijă în privinţa faptului că ştiinţa noastră spirituală se va impune în lume. Fiindcă noi nu ne temem de nici o verificare, oricât de mult ar merge ea în aspectele de detaliu. Nu ne temem de nici o verificare. Avem oarecari griji numai în legătură cu aceia care se apropie de concepţia noastră fără s-o examineze, fără a-şi lua osteneala de a verifica tocmai aspectele de detaliu. Cu cât verificările se vor face mai conştiincios, cu atât mai liniştiţi putem fi cu cercetarea noastră spirituală. Purtăm conştienţa acestui fapt în sâmburele cel mai interior al fiinţei noastre şi numai în conştienţa acestui fapt ne putem asuma, la urma urmelor, răspunderea invitaţiei pe care v-am făcut-o, de a veni aici, dvs., celor care vă străduiţi să vă clădiţi viaţa pe baza ştiinţei şi a spiritului ştiinţific. Noi nu avem încă posibilitatea, dragii mei studenţi, de a vă prezenta deja lucrurile vieţii exterioare aşa cum vă sunt ele prezentate acolo unde eforturile noastre sunt respinse uneori într-un mod atât de bizar. Dar poate că avem dreptul de a trage concluzia, din faptul că aţi venit aici, că în rândurile tineretului de azi mai există totuşi suflete pentru care este important înainte de orice adevărul şi căutarea adevărului. De aceea mărturisim din toată inima – ne este îngăduit desigur s-o facem, şi eu ştiu că prin aceasta spun ceea ce ar spune, la rândul lor, ceilalţi colaboratori ai acestor cursuri –, mărturisim din inimă că am lucrat aici, cu dvs., cu extraordinar de multă plăcere şi bucurie şi aceasta ne aduce o deosebită satisfacţie, într-o anumită privinţă, deja şi pentru că, pe de altă parte, dintr-o voinţă cu adevărat lipsită de obiectivitate, astăzi atacurile calomnioase plouă din toate părţile şi – ciudat lucru! – ni se cere mereu să infirmăm atacurile. În privinţa atacurilor, noi facem cât de mult putem şi cât de mult ne-o permite timpul. Ar trebui totuşi să se ţină seama de faptul că cel care face o afirmaţie trebuie să aducă, la rândul său, dovada adevărului ei. Altfel i s-ar putea arunca în cap fiecărui om orice afirmaţie arbitrară şi i s-ar putea cere să infirme toate lucrurile care i-au fost aruncate în cap. Asemenea acuzaţii ies uneori din nişte unghere cu totul deosebite. La baza unuia dintre aceste atacuri, la care, în majoritatea cazurilor, pot fi reduse şi toate celelalte, stă faptul că domnul respectiv, care dă acest atac, a fost cândva unul dintre membrii cei mai insistenţi ai mişcării antroposofice – spun aceasta fiind conştient de întreaga greutate a cuvântului folosit –, unul dintre membrii cei mai insistenţi ai mişcării antroposofice. Şi domnul respectiv a venit la editura noastră Folosofic-Antroposofică [ Nota 57 ], aducând o scriere care pe jumătate era un plagiat al lucrărilor mele încă nepublicate, şi pe jumătate o absurditate spiritistă. Editura noastră n-a putut să ia spre publicare scrierea sa, şi în câteva săptămâni el s-a transformat dintr-un adept insistent într-un adversar care ne-a împroşcat cu noroi, care reuşeşte să afirme nişte lucruri de calibrul următor: el îmi atribuie vina stării de sănătate nefericită a unei persoane, cu care n-am vorbit în întreaga mea viaţă decât de două-trei ori, şi atunci foarte pe scurt. Cam acesta e adevărul unor asemenea lucruri şi, în cazul unora dintre ele, lumea nu crede că sunt minciuni numai din cauză că, de obicei, nimeni nu crede că se poate minţi cu atâta neobrăzare. Nu vreau să vă întreţin mai departe cu aceste lucruri. Am vrut doar să atrag atenţia asupra ungherelor din care adversarii îşi încearcă animozităţile, sub formă de calomnii personale, în loc de a încerca să se adâncească în expunerile noastre şi de a discuta cu seriozitate asupra lor.

Ceea ce ni se ia atât de mult în nume de rău este faptul că, în orice caz, într-un punct important trebuie să ne opunem unor tendinţe bine intenţionate ale epocii. Noi nu ne putem declara de acord, aşa, pur şi simplu, cu tendinţa generală, cu intenţia de a duce în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, prin propagandişti, ştiinţa tradiţională, în cele mai diferite domenii ale ei; conform cunoaşterii noastre, noi trebuie să credem că este necesar de asemenea, în lăcaşurile care astăzi se consideră atât de infailibile în multe privinţe, cărora li se recunoaşte o autoritate atât de mare, despre care se crede că de la ele se poate prelua neschimbat ceea ce urmează să fie popularizat în întreaga lume, deci, noi credem că este necesar ca în aceste lăcaşuri să fie introduse câteva adevăruri ştiinţifice care încă nu există în ele, spre fecundarea caracterului lor ştiinţific. Pentru că noi nu vrem doar să ducem afară, în lumea largă, din anumite lăcaşuri spiritul ştiinţei, ci pentru că vrem să introducem şi un alt spirit ştiinţific, din această cauză suntem duşmăniţi atât de tare, în multe privinţe. Aceste lucruri trebuie să fie pătrunse în toată liniştea şi obiectivitatea de o lume viitoare. Fiindcă trebuie să mărturisim fără ascunzişuri că avem nevoie în mod foarte serios, chiar dacă fiecare dintre noi este convins de caracterul lăuntric ştiinţific al eforturilor noastre, de colaborarea unor cercuri mai largi, şi lucrul care ne apasă cel mai mult, care ne îngrijorează cel mai mult, este acela că avem atât de puţini colaboratori care ştiu să stea într-un mod cu adevărat solid la postul lor. De aceea simţim ceva nespus de preţios în faptul că, de un timp, tineretul studios vine spre noi. Avem încredere în acest tineret studios. Credem că din forţa lui tinerească ar putea răsări tocmai ceea ce este atât de necesar. Şi de aceea am dori să colaborăm în special cu dvs., stimaţi studenţi, pe tărâmul nostru de activitate, în măsura în care condiţiile epocii o permit. De acest spirit am căutat să facem să fie pătruns şi ceea ce am lucrat în cadrul acestor cursuri. Poate veţi lua cu dvs. convingerea că, cel puţin, dorinţa noastră este aceea de a lucra în această direcţie.

Am început prin a spune: Ceea ce v-am oferit aici ar putea fi comparat cu o încăpere închisă, care se deschide prin nişte ferestre spre lumea exterioară prin ştiinţa spirituală, şi noi am vrut să facem în aşa fel încât prin aceste ferestre să pătrundă lumina unor fragmente din ceea ce căutăm să elaborăm pe cale spiritual-ştiinţifică drept lume a cunoaşterii. – Revenind la această comparaţie de la care am pornit, aş vrea, salutându-vă din inimă şi la sfârşitul acestui curs şi strigându-vă un cordial “La revedere, cu alte asemenea ocazii”, aş vrea să vă mai spun încă un lucru: În general, nu stă în obiceiul meu să folosesc expresii, chiar dacă ele sunt consfinţite din vechime, ci aş vrea să mă întorc pretutindeni la exprimarea simplă a adevărului. În istoria noastră literară şi spirituală este citată adeseori o expresie magnifică, drept ultimele cuvinte rostite de Goethe pe patul de moarte: Lumină, mai multă lumină! – Ei bine, Goethe zăcea, muribund, într-un colţ întunecat al unei cămăruţe mici, iar fereastra din faţa lui avea obloanele închise. Din câte îl cunosc eu pe Goethe, am toate motivele să cred că, în adevărul lor simplu, cuvintele sale însemnau: Deschideţi obloanele! – Dar procedând în mod eretic cu o expresie magnifică a iubitului şi veneratului meu Goethe, aş vrea să strig totuşi spre dvs., la sfârşitul muncii noastre din cadrul acestui curs, un cuvânt mai simplu, spunând: Spre dvs., stimaţii mei studenţi, spre dvs. strig, simţindu-ne împreună cu dvs. în încăperea care deschide ferestrele spre cunoaşterea spirituală, prin care am încercat să lăsăm să pătrundă în mod fragmentar ceva despre care credem că este lumină, spre dvs. strig, din spiritul care ne-a îndemnat să vă invităm aici, spre dvs. strig: Deschideţi obloanele!