Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

GA 123


CONFERINŢA a III-a

Berna, 3 septembrie 1910

Înainte de a trece la tema noastră de astăzi, aş vrea să fac o mică completare la cele spuse ieri. Am atras atenţia că în cadrul proceselor care au loc în cursul evoluţiei omenirii, în special în cadrul proceselor de importanţă majoră din existenţa noastră, se poate observa ceva ce se lasă exprimat printr-un limbaj caracteristic, împrumutat din procesele care se petrec în Cosmos. Am menţionat imposibilitatea de a îmbrăca clar, desluşit şi totodată amănunţit în cuvinte obişnuite ceea ce este de spus referitor la tainele mari.

Când vrem să caracterizăm un proces plin de însemnătate, cum ar fi interacţiunea dintre cei doi mari discipoli ai lui Zarathustra, dintre Hermes sau Toth şi Moise, cel mai bine putem face acest lucru prezentându-l drept repetarea unui mare proces cosmic, pe acesta din urmă trebuind însă să ni-l reprezentăm în sensul înţelepciunii oculte, în sensul ştiinţei spiritului. Pentru a ne putea face o imagine asupra acestui proces cosmic, să privim recapitulativ perioada în care Pământul nostru s-a separat de Soarele lui, în care deci cele două duceau o viaţă proprie, având un centru independent în Cosmos, să zicem aşa. Ne putem reprezenta acest proces dacă ne imaginăm că substanţialitatea Pământului şi a Soarelui în ansamblu formau în acel trecut foarte îndepărtat un întreg, un corp cosmic foarte mare, şi că cele două corpuri s-au separat. Bineînţeles, aici trebuie întotdeauna ţinut cont că prin astfel de referiri lăsăm deoparte alte procese cosmice ce s-au desfăşurat în paralel cu despărţirea Soarelui şi a Pământului, cum ar fi, de exemplu, expulzarea celorlalte planete ale sistemului nostru solar. Pentru ceea ce avem noi nevoie putem face iniţial abstracţie de raporturile temporale ale celorlalte separări de planete şi să spunem: Odată a avut loc o separare prin care Soarele forma unul din centre şi Pământul celălalt centru.

Dacă luăm în considerare acest moment al separării Soare-Pământ, trebuie să avem în vedere că noi ne referim aici la nişte perioade în care ceea ce este desemnat ca „Pământ” avea încă în sine, conţinea în propriul său sân, substanţialitatea lumii noastre de azi, astfel încât atunci Pământul, Luna şi Soarele stăteau oarecum faţă în faţă. Toate forţele spirituale şi fizice existente înaintea acestei separări s-au scindat de aşa manieră încât elementul mai impur, acţiunile mai grosiere, mai dense, au plecat împreună cu Pământul, în timp ce activităţi mai fine, mai elevate, spiritual-eterice au plecat împreună cu Soarele. Trebuie să ne reprezentăm acum că Pământul şi Soarele au trăit astfel separate o perioadă mai lungă din evoluţia lor, că tot ceea ce pornea dinspre Soare spre Pământ era la început de o cu totul altă natură decât, să zicem, acţiunile ce se dovedesc a fi active azi dinspre Soare spre Pământ. Atunci aveam un fel de existenţă terestră, o viaţă terestră ce se manifesta ca o viaţă interioară, tăcută, să zicem aşa, care nu primeşte decât foarte puţin de la viaţa solară, de la ceea ce iradia atunci spiritual şi ca expresie fizică de la Soare către Pământ.

În această primă perioadă de separare a Soarelui şi Pământului, Pământul se îndrepta parcă spre o uscare, spre o sfrijire, o mumifiere. Şi dacă lucrurile ar fi continuat la fel, adică dacă Pământul ar fi păstrat în sânul lui Luna, atunci viaţa n-ar fi fost niciodată posibilă pe Pământ în forma în care există astăzi, iar viaţa solară nu s-ar fi putut manifesta deplin; ea a putut s-o facă abia mai târziu, după ce Pământul a expulzat din sine ceea ce este azi Luna; prin chiar această expulzare a substanţialităţii Lunii, Pământul a îndepărtat de la sine şi entităţile spirituale ce sunt unite cu ea.

De această despărţire a Lunii de Pământ se mai leagă acum şi altceva. Trebuie să ne fie clar că tot ceea ce numim astăzi viaţă terestră s-a dezvoltat încet şi treptat. În ştiinţa spiritului noi indicăm, de asemenea, stările succesive care au făcut posibilă viaţa pe Pământ, aşa cum s-a format şi s-a dezvoltat ea. Astfel, aici avem mai întâi existenţa veche saturniană, apoi existenţa veche solară, apoi existenţa veche lunară şi abia în final existenţa noastră pământească. Aşadar, ceea ce noi numim separarea de Soare, sau chiar existenţa anterioară, în care Pământul era unit cu Soarele, au fost precedate de alte procese evolutive, de o cu totul altă natură, şi anume de existenţele Saturn, Soare, Lună, din care abia apoi s-a dezvoltat existenţa noastră pământească. Când Pământul începe să fiinţeze în forma sa actuală, el este încă unit cu substanţele tuturor celorlalte planete ce aparţin sistemului nostru solar, de care se diferenţiază abia mai târziu. Această diferenţiere este un rezultat al forţelor ce au acţionat în timpul existenţelor Saturn, Soare şi Lună.

Ştim acum că în timpul existenţei saturniene materia, substanţa, nu era configurată în felul în care este ea astăzi. Pe vechiul Saturn nu existau încă corpuri solide, lichide sau chiar gazoase, de vapori sau de aer. Ceea ce exista în toată structura acestuia era ceva sub formă de căldură, ceva ce consta doar dintr-o diferenţiere calorică, o simplă structură calorică. De aceea putem spune că vechiul Saturn avea doar un corp caloric şi că tot ceea ce apărea pe el se dezvolta în elementul căldurii. Nu mai este nevoie să repet aici că cel care spune asta ştie foarte bine imposibilitatea în care se găseşte fizica de azi de a-şi imagina un corp care să constea doar din căldură. Pentru ea căldura este doar o „stare”, nu ceva substanţial. Pe noi nu ne interesează însă ce spune fizica actuală, ci care este adevărul.

Evoluţia avansează apoi de la corpul de căldură al lui Saturn la următoarea stare, cea a vechiului Soare. Acolo are loc oarecum o densificare a corpului de căldură al lui Saturn; aşa s-a prezentat în Ştiinţa ocultă în rezumat. Desigur, un corp de căldură rămâne. El se densifică parţial până la starea gazoasă, aerică a Soarelui. Prin aceasta se produce totodată şi un alt proces, o rarefiere; are loc şi o evoluţie în sens ascendent, către lumină. De aceea putem spune: Când trecem de la starea de căldură a vechiului Saturn la starea solară, ajungem la un corp cosmic ce are în sine aer, căldură şi lumină.

Dacă de la Soare avansăm apoi la starea veche lunară ce a premers stării noastre terestre vom afla o nouă densificare; aici găsim nu numai o stare gazoasă sau aerică, ci şi o stare lichidă, apoasă. În direcţia cealaltă, oarecum spre spiritualizare, spre eterizare, intervine de asemenea o modificare. Vedem cum în timpul acestei stări lunare nu există numai lumină ci şi ceea ce se numeşte eterul sunetului, care este identic cu eterul chimic de astăzi. Ceea ce este desemnat aici drept eter al sunetului nu este identic cu sunetul fizic sau cu ceea ce noi numim sunet. Acesta din urmă este doar un reflex a ceea ce facultatea clarvăzătoare resimte a fi armonia sferelor, sunetul eteric ce ţese şi viază prin spaţiul cosmic. Aşadar, când vorbim de acest eter şi de acest sunet, vorbim de ceva mult mai spiritual, de ceva mult mai eteric.

De la vechea existenţă lunară ajungem apoi la starea pământească. Densificarea atinge aici stadiul solidului. Pe vechea Lună nu existau astfel de corpuri solide precum cele de pe Pământ. Aceasta este o stare ce s-a format abia pe Pământ. Aşadar, pe Pământ avem acum căldură, stare gazoasă sau aerică, stare lichidă sau fluidă şi corpuri solide, iar pe de altă parte un eter al luminii, un eter al sunetului şi apoi eterul vieţii. Acesta este nivelul la care a ajuns evoluţia pe Pământ. Pe Pământ avem deci şapte stări ale naturii elementale, după cum pe Saturn nu aveam decât una, starea de mijloc, cea calorică. De aceea noi trebuie să ne imaginăm Pământul nostru la începutul existenţei lui actuale, în momentul în care el se ridică din întunericul cosmic unde era încă unit cu Soarele şi cu celelalte planete, ca ţesând şi vieţuind în aceste şapte stări elementale. Odată cu separarea de Soare se întâmplă însă ceva foarte curios.

În viaţa exterioară actuală, aşa cum se prezintă ea sub acţiunile radiaţiilor ce pornesc de la Soare spre Pământ, există căldură şi lumină, dar între aceste modalităţi de acţiune aparţinătoare domeniului senzorial-perceptibil şi aflat sub incidenţa percepţiilor senzoriale nu se află şi manifestările, revelările eterului sunetului şi ale eterului vieţii. Acesta este motivul pentru care ceea ce noi numim acţiunile eterului sunetului se exprimă doar în compunerile şi descompunerile chimice, deci în raporturile reciproce ale existenţei materiale. Iar ceea ce noi numim acţiunea eterului vieţii, aşa cum ne vine ea de la radiaţia solară, nu poate fi perceput direct de către om, cum se întâmplă cu lumina, pe care omul o percepe nemijlocit prin simţurile fizice în fenomenele de luminozitate şi întuneric. Viaţa este percepută prin efectele ei în fiinţele vii, radiaţia eterului vieţii nu este percepută însă direct. De aceea şi ştiinţa este nevoită să spună că viaţa ca atare ar fi o enigmă. – Vedem deci că cele două forme superioare de eter, eterul vieţii şi eterul sunetului, deşi pornesc de la Soare şi constituie tot ce poate fi mai sublim ca emanaţie a lui, nu sunt vizibile nemijlocit în cursul devenirii pământeşti. Aici avem ceva care, cu toate că vine dinspre Soare, rămâne ascuns percepţiei nemijlocite. Pe Pământ, chiar şi în condiţiile de azi, pentru tot ceea ce trăieşte în eterul sunetului şi în eterul vieţii este perceptibil, să zicem aşa, ceva interior omenesc. Noi nu percepem pe Pământ acţiunile nemijlocite ale vieţii şi ale armoniei sferelor, ci mai degrabă ceea ce acţionează în cadrul întregii constituţii omeneşti.

Cel mai uşor pot să vă caracterizez aceasta făcând trimitere la evoluţia pe care a cunoscut-o omul pe Pământ. Noi ştim că demult, până târziu în epoca atlanteeană, omul era dotat cu o clarvedere nemijlocită, prin care el nu contempla doar o lume senzorială ca astăzi, prin facultăţile lui de percepţie, ci şi substraturile spirituale ale existenţei senzoriale. Cum putea face el asta? Acest lucru era posibil prin faptul că în acea epocă pentru om exista şi o stare intermediară, o stare situată între conştienţa noastră de veghe, pe care o avem astăzi de când ne trezim până adormim, şi acea stare pe care noi o numim somn. În starea de veghe omul percepe obiectele fizic-senzoriale; în starea de somn omul – sau marea majoritate a oamenilor – nu percepe în primă instanţă absolut nimic, aici el doar trăieşte. Dacă aţi cerceta cu adevărat clarvăzător această viaţă a omului din timpul stării de somn aţi face nişte descoperiri ciudate, ciudate însă doar pentru cel ce priveşte lumea în mod exterior.

Ştim că în timpul somnului corpul astral şi Eul omului sunt în afara corpurilor lui fizic şi eteric. Am atras atenţia în repetate rânduri că nu trebuie să ne reprezentăm că corpul astral şi Eul, care noaptea se găsesc în afara trupurilor fizic şi eteric, plutesc doar în imediata apropiere a corpului fizic, precum un nor de ceaţă, cum se spune de obicei. Ceea ce poate fi văzut sub această formă pe care noi o numim corp astral, de exemplu într-o stare de clarvedere inferioară, astrală, este doar cel mai rudimentar început a ceea ce prezintă omul în timpul stării de somn. Dacă considerăm acest nor din apropierea corpurilor fizic şi eteric ca fiind totul, nu dovedim prin aceasta decât că pornim de la formele cele mai de jos ale clarvederii astrale. În realitate, în timpul somnului omul este mult mai dilatat. De fapt, în momentul adormirii forţele interioare din corpul astral şi Eu încep să se extindă în întregul sistem solar, ele devin o parte a întregului sistem solar. În timpul somnului omul absoarbe de peste tot în corpul său astral şi în Eu forţele care fortifică această viaţă, pentru ca apoi, la trezire, să se restrângă din nou în graniţele înguste ale pielii sale şi să introducă acolo ceea ce a absorbit în timpul nopţii din întreaga periferie a sistemului solar. Din acest motiv au şi numit ocultişii Evului Mediu acest corp spiritual al omului corp „astral”, pentru că el este unit cu lumile astrale şi din ele îşi soarbe forţele. Astfel, noi putem spune: Noaptea, în timpul somnului, omul este dilatat efectiv în întregul sistem solar.

Ce străbate acum în timpul somnului corpul nostru astral? Noaptea, când suntem în afara trupului fizic, corpul nostru astral este vivifiat şi întreţesut de armoniile sferelor, de ceea ce în mod obişnuit se propagă doar în eter, în eterul sonor. Aşa cum pe o placă metalică, pe care s-a presărat un praf oarecare, oscilaţiile care pulsează prin aer, atunci când frecăm placa cu un arcuş de vioară, pulsează mai departe prin mulţimea particulelor de praf, formând bine cunoscutele figuri de rezonanţă Chladni [ Nota 1 ], tot aşa în timpul nopţii armoniile sferelor străbat cu vibraţiile şi cu pulsaţiile lor fiinţa omului, punând din nou în ordine ceea ce omul a dezorganizat în timpul zilei cu percepţiile senzoriale exterioare. Iar ceea ce întreţese şi vivifiază eterul vieţii ne străbate şi pe noi în timpul somnului cu impulsurile sale, atâta doar că omul, cât timp se află despărţit de corpurile fizic şi eteric, nu percepe în niciun fel această viaţă interioară a învelişurilor sale. În mod normal omul are percepţii doar atunci când se cufundă din nou în corpul fizic şi eteric, folosind organele exterioare ale corpului eteric pentru gândire şi organele exterioare ale corpului fizic pentru percepţia senzorială.

În epocile de demult existau însă stări intermediare între veghe şi somn, ce astăzi nu pot fi atinse decât pe căi nenormale şi care, datorită pericolelor de care acestea sunt însoţite, nu trebuie în niciun fel provocate în viaţa obişnuită. În epocile atlanteene aceste capacităţi de percepţie, aceste stări intermediare dintre veghe şi somn, erau dezvoltate pe cale naturală. Prin ele omul se putea transpune în elementul care trăia şi ţesea în armonia sferelor şi în eterul vieţii. Cu alte cuvinte, în epocile vechi omul putea percepe prin clarvedere atavică ceea ce radia din Soare ca armonie a sferelor şi ca viaţă ce pulsează prin spaţiu – chiar dacă armonia sferelor se arată doar în efectele ei pământeşti şi viaţa doar în fiinţele şi vieţuitoarele exterioare.

Această posibilitate, încetul cu încetul, s-a stins. Poarta spre aceste percepţii s-a închis atunci când omul a pierdut vechea clarvedere. Treptat intervine apoi altceva: forţa interioară a ceva ce ştii, forţa interioară a cunoaşterii. Abia prin aceasta omul a învăţat să gândească, să reflecteze interior. Tot ceea ce noi astăzi, în viaţa de veghe, numim cugetare asupra lucrurilor lumii fizice şi aşa mai departe, deci viaţa noastră interioară propriu-zisă, s-a dezvoltat abia odată cu dispariţia vechii clarvederi. Această viaţă interioară, aşa cum există ea azi, care se manifestă prin sentimente, senzaţii, gânduri şi reprezentări şi constituie în fond elementul creator al culturii noastre, omul nu o poseda în primele epoci atlanteene. Pe atunci, în stările intermediare dintre veghe şi somn omul trăia complet dispersat într-o lume spirituală, iar lumea senzorială o percepea ca într-un fel de ceaţă. În orice caz, această lume senzorială se sustrăgea total înţelegerii, reflectării interioare a imaginilor vieţii exterioare. – Viaţa exterioară începe aşadar să prindă contur, în timp ce vechea clarvedere dispare treptat.

Astfel, noi putem spune: În interiorul nostru s-a dezvoltat un fel de reflectare slabă a ceea ce numim armonia sferelor şi acţiunea eterului vieţii. Dar pe măsură ce omul se simţea umplut de senzaţii şi percepţii, care îi reproduceau lumea din afară şi care formează viaţa sa interioară actuală, pentru el dispărea muzica sferelor. Şi tot pe măsură ce omul începea să se simtă o entitate-Eu, pentru el dispărea percepţia eterului divin al vieţii, ce străbătea cu pulsaţia lui Cosmosul. Omul a trebuit să plătească actuala lui stare prin pierderea anumitor laturi ale vieţii exterioare. Astfel, omul, ca fiinţă pământească, a simţit separată în sine viaţa, pe care nu o mai putea percepe ca radiind direct din Soare; din viaţa cosmică puternică, din sunetul sferelor şi din eterul vieţii omul nu mai are astăzi decât un slab reflex în viaţa sa interioară.

Şi în ce priveşte cunoaşterea omenească a avut loc un fel de repetare a însăşi evoluţiei Pământului. După ce s-a separat de Soare, Pământul s-ar fi închis în sine, s-ar fi învârtoşat dacă ar fi rămas în continuare unit cu întreaga substanţialitate cu care apucase să se desprindă din Soare. Iniţial, Soarele n-a putut interveni cu efectele sale în cadrul devenirii terestre, şi aceasta a durat până ce s-a produs separarea Lunii de Pământ. De aceea, în corpul pe care Pământul l-a expulzat din sine noi trebuie să vedem o ejectare a tuturor substanţelor ce au făcut imposibilă receptarea de către Pământ a acţiunilor directe ale Soarelui. Prin faptul că Pământul a scos din el Luna, existenţa şi fiinţa sa s-au deschis cu atât mai mult influenţelor, acţiunilor Soarelui, de care se separase, a venit oarecum în întâmpinarea Soarelui. În contradirecţia în care el însuşi se separase de Soare a expediat o parte din propria sa fiinţă, Luna, care apoi a remis la rândul ei, reflectat, Pământului acţiunea fiinţei solare, aşa cum o face în mod exterior cu lumina. În expulzarea Lunii de către Pământ rezidă deci un fapt extrem de important: deschiderea Pământului faţă de acţiunile solare.

Tot ceea ce s-a petrecut pe plan cosmic a trebuit să fie repetat şi în viaţa omenească. Pământul se deschisese de mult timp acţiunii solare, când a trebuit să vină clipa în care omul s-a delimitat de efectele directe ale Soarelui. Efectele directe ale Soarelui mai subzistau încă la omul atlanteean, în facultatea acestuia de clarvedere; în acea vreme atlanteenii receptau ceea ce radia dinspre Soare. Dar aşa cum pentru Pământ a venit un timp în care el a început să se durifice, tot aşa pentru om a venit un timp în care el s-a sustras acţiunii solare, a dezvoltat o viaţă interioară proprie şi nu s-a mai putut deschide acţiunii solare. Acest proces de structurare a unei vieţi interioare, în care omul nu s-a mai putut deschide acţiunii solare, dezvoltând în sine doar un palid reflex al acţiunilor eterului vieţii, al eterului sunetului, al armoniei sferelor, această perioadă a durat mult timp, până târziu în epoca postatlanteeană.

Vedem, aşadar, cum în primele epoci ale evoluţiei atlanteene a existat o percepere nemijlocită a efectelor solare. Ulterior oamenii s-au închis faţă de aceste efecte. Când acestea n-au mai putut pătrunde în oameni, în timp ce viaţa interioară omenească înflorea tot mai mult, doar sfintele Misterii mai dezvoltau în adepţii lor forţele spirituale, pentru ca oamenii să poată percepe nemijlocit, în ciuda condiţiilor normale de pe Pământ, să zicem aşa, efectele solare, prin ceea ce s-ar putea desemna prin cuvântul yoga. De aceea în a doua jumătate a epocii atlanteene s-au dezvoltat pe teritoriul atlanteean lăcaşuri misteriale, numite pe drept oracole, unde, în cadrul unei omeniri ce nu mai putea percepe în mod normal acţiunile directe ale eterului sunetului şi ale eterului vieţii, erau educaţi şi formaţi astfel de discipoli şi adepţi ai sfintei înţelepciuni care la început, prin simplul fapt că-şi reprimau percepţia senzorială, puteau percepe revelaţiile eterului sunetului şi ale eterului vieţii. Această posibilitate s-a menţinut în lăcaşurile adevărate ale ştiinţei oculte şi în epoca postatlanteeană. S-a menţinut în aşa măsură, încât în însăşi ştiinţa exterioară s-a mai păstrat prin tradiţie un cuvânt provenit din şcoala lui Pitagora – este vorba de „armonia sferelor” –, chiar dacă ea nu-l înţelege. Ştiinţa exterioară nu face decât să transforme un astfel de termen, cum este cel al armoniei sferelor, într-o abstracţiune – ceea ce la început el nu era – fără să se gândească ce înseamnă el. Căci, în realitate, în şcolile pitagoreice, prin facultatea de percepţie a armoniei sferelor se înţelegea în mod efectiv redeschiderea entităţii omeneşti faţă de eterul sunetului, faţă de armonia sferelor şi faţă de eterul vieţii real, divin.

Cel care a arătat în modul cel mai puternic, cel mai grandios că în spatele acţiunii Soarelui, prin care acesta revarsă pe Pământ lumina şi căldura sa, se mai află ceva, şi anume acţiunea sunetului şi acţiunea vieţii, care se fac simţite doar într-o mică măsură în viaţa interioară omenească, ca un reflex, a fost chiar Zarathustra sau Zoroastru. Şi dacă vrem să traducem aceasta în limbajul nostru de azi, putem spune că el îi învăţa pe discipolii săi următoarele: Când voi vă ridicaţi privirea spre Soare, percepeţi acţiunea binefăcătoare a căldurii şi a luminii ce radiază pe Pământ; dacă însă vă dezvoltaţi organe superioare, dacă vă dezvoltaţi percepţia spirituală, puteţi percepe fiinţa solară ce se ascunde în spatele vieţii solare fizice; veţi percepe atunci acţiunile sunetului, iar în acţiunile sunetului veţi percepe sensul vieţii! – Fiinţa cea mai apropiată percepută în felul acesta, spiritualul aflat în spatele acţiunilor fizice ale Soarelui, Zarathustra o numea pentru discipolii săi Ormuzd, Ahura Mazdao sau Marea aură a Soarelui. Este uşor de înţeles de ce cuvântul Ahura Mazdao poate fi numit în traducere şi „Marea înţelepciune”, spre deosebire de ceea ce omul dezvoltă astăzi în sine drept mica înţelepciune. Marea înţelepciune este cea pe care el o primeşte atunci când percepe spiritualitatea Soarelui, Marea aură solară.

Un poet, privind în urmă la epocile vechi de evoluţie ale umanităţii, a putut astfel să sugereze ceva ce pentru cercetătorul spiritual este o realitate, spunând:

„Prin zvon de sfere înfrăţite Planete,
Soare sună-ntruna,
S-aude ca un mers de tunet
Cutreierând dintotdeauna”.[ Nota 2 ] 

Desigur, criticii de artă consideră aceasta drept ceva căutat. Lor le place să spună că dacă Goethe pune Soarele să răsune aceasta n-ar fi decât o licenţă poetică. Ei nici nu bănuiesc ce înseamnă să fii poet în sensul în care era Goethe, care atunci când spune „Planete, Soare, sună-ntruna” descrie pure realităţi. Căci ele răsună încă şi astăzi pentru cel ce este iniţiat.

Zarathustra a atras atenţia discipolilor săi asupra acestor lucruri. La doi dintre aceşti discipoli, pe care în următoarele lor încarnări îi vedem apărând în persoanele lui Hermes şi a lui Moise, care erau discipolii lui cei mai intimi, el le-a împărtăşit în mod special această învățătură fabuloasă. El le-a arătat ce se ascunde îndărătul corpului de lumină al Soarelui, şi a făcut aceasta în două moduri complet diferite. Pe Hermes l-a iniţiat în aşa fel asupra acestor lucruri, încât în acesta au rămas întipărite acţiunile ce îşi au originea direct în Soare. Pe Moise l-a inspirat în aşa fel, încât el a păstrat ca într-un fel de amintire ceea ce reprezintă taina înţelepciunii solare.

Dacă acum noi ne reprezentăm, în sensul Ştiinţei oculte, Pământul după separarea lui de Soare, ieşirea forţelor lunare din cuprinsul Pământului, şi pe acestea toate după ce Pământul s-a deschis faţă de Soare, găsim în Venus şi Mercur ceva aflat la mijloc, între Pământ şi Soare. Şi dacă tot acest interval dintre Soare şi Pământ îl împărţim acum în trei verigi intermediare, putem spune: Pământul a ieşit din Soare şi s-a separat de el; el însuşi a expediat către Soare Luna. După aceasta, din Soare s-au desprins Venus şi Mercur, care au venit în întâmpinarea Pământului. În Venus şi Mercur trebuie să vedem, aşadar, ceva ce provine din Soare şi se apropie de Pământ, iar în Lună ceva ce vine în întâmpinarea Soarelui.

Modul în care se structurează raporturile cosmice se reflectă ca într-o oglindă în modul de structurare a raporturilor din cadrul evoluţiei omenirii. Dacă considerăm revelaţiile lui Zarathustra ca o înţelepciune solară, pe care a împărtăşit-o pe de o parte lui Hermes, pe de altă parte lui Moise, atunci ceea ce trăia în Hermes era radierea înţelepciunii solare venite de la Zarathustra, deoarece Hermes avea în el corpul astral al lui Zarathustra; iar ceea ce trăia în Moise era, să zicem aşa, izolat precum o planetă izolată a înţelepciunii, ce trebuia mai întâi să evolueze şi să se dezvolte în sensul înţelepciunii ce radia direct din Soare. Înţelepciunea lui Moise s-a deschis faţă de înţelepciunea solară, faţă de înţelepciunea ce radia direct de la Zarathustra, aşa cum activitatea pământească, după cedarea Lunii de către Pământ, s-a deschis faţă de activitatea solară. Iar cele două înţelepciuni, înţelepciunea pământească a lui Moise şi înţelepciunea solară a lui Zarathustra din Hermes, s-au întâlnit în aceeaşi perioadă în Egipt, acolo unde mozaismul şi hermesismul coincid. Aşa încât, cele pe care Moise le-a primit parcă din depărtări de la Zarathustra, pe care le-a deşteptat în el însuşi, le-a elaborat, le-a răspândit şi le-a transmis poporului său, noi trebuie să le privim în mod analog cu expulzarea substanţialităţii lunare de către Pământ.

Înţelepciunea pe care Moise a transmis-o poporului său o putem numi şi înţelepciune a lui Iahve sau Iehova, după un nume ce rezumă înţelepciunea mozaică. Căci dacă înţelegem corect numele de Iahve sau Iehova, acesta este ca un fel de résumé al întregii înţelepciuni mozaice. Dacă însă vom înţelege aceasta astfel, ne devine clar şi de ce tradiţiile vechi îl consideră pe Iahve sau Iehova o divinitate lunară. Această realitate o veţi găsi în multe locuri, însă motivul pentru care se spune aceasta nu-l puteţi descifra decât dacă lăsaţi să acţioneze asupra dumneavoastră aceste conexiuni profunde. După cum Pământul a scos din el acel conţinut pe care noi îl vedem afară sub formă de Lună şi l-a expediat în direcţia Soarelui, tot aşa şi înţelepciunea pământească a lui Moise a trebuit să se îndrepte spre cea a lui Hermes, ce deţinea în mod nemijlocit în el înţelepciunea lui Zarathustra prin corpul astral jertfit de acesta, şi să se dezvolte apoi mai departe singură. Am arătat deja cum s-a dezvoltat mozaismul după această întâlnire cu Hermes până în epoca lui David şi că în acest războinic regesc şi cântăreţ divin al poporului evreu apare altceva, ca un fel de nou hermesism sau mercurism. Şi am mai văzut că mozaismul se mai apropie o dată de elementul solar în timpul captivităţii babiloniene, când vine în contact cu înţelepciunea solară ce radia acolo, căci în timpul captivităţii babiloniene Zarathustra însuşi, sub numele de Zaratos sau Nazaratos, a fost învăţătorul iniţiaţilor evrei. În înţelepciunea mozaică vedem astfel ceva ce repetă întregul parcurs cosmic al separării Pământului de Soare şi ceea ce s-a întâmplat cu Pământul după aceea.

Aceste conexiuni îi umpleau de o profundă veneraţie pe vechii înţelepţi ai poporului evreu şi pe toţi cei ce le simţeau adevăratele lor semnificaţii. Ei simţeau un fel de revelare nemijlocită ce le venea în întâmpinare din depărtările cosmice şi din existenţa cosmică. Şi o astfel de personalitate ca cea a lui Moise le apărea lor ca un trimis al puterilor cereşti înseşi. Ei simţeau aceasta. Aşa ceva ar trebui să simţim şi noi, dacă vrem să înţelegem cu adevărat epocile de altădată; în caz contrar, orice înţelegere nu este decât pură abstracţiune.

Ceea ce este interesant acum este faptul că tot ceea ce a emanat astfel de la Zarathustra şi s-a răspândit după aceea în lume prin Hermes şi Moise a evoluat şi în continuare, într-un mod corespunzător, că a putut reapărea pe o treaptă superioară, într-o formă nouă, mai desăvârşită. Pentru aceasta a fost necesar ca Zarathustra însuşi, individualitatea care anterior îşi jertfise doar corpul astral şi corpul eteric, să apară într-un corp fizic pe Pământ, pentru a a-l jertfi şi pe acesta. Iată o scară, o frumoasă progresie. În străvechime Zarathustra a trăit mai întâi în felul lui propriu şi a dat impulsul evoluţiei postatlanteene în cultura persană originară, în cultura iraniană. După aceea el şi-a cedat corpul său astral pentru a instaura o nouă cultură prin Hermes şi şi-a cedat corpul eteric lui Moise. El îşi jertfise astfel două din învelişurile sale. El trebuia să aştepte prilejul pentru a-şi jertfi şi corpul fizic. Căci aşa ceva pretindea omenirii marele mister al evoluţiei, ca o fiinţă să-şi poată jertfi cele trei corpuri. Zarathustra şi-a jertfit corpul său astral pentru Hermes şi corpul eteric pentru Moise. Al treilea lucru ce i-a rămas de făcut a fost să-şi jertfească corpul fizic. Pentru aceasta a fost nevoie de anumite pregătiri, a fost nevoie ca trupul fizic al lui Zarathustra să fie pregătit mai întâi într-un mod special. Ieri am indicat deja modul în care a fost pregătit acel corp prin viaţa cu totul deosebită a poporului evreu timp de multe generaţii, corp pe care Zarathustra l-a putut sacrifica apoi ca o a treia mare jertfă. Pentru aceasta a fost necesar ca în poporul evreu tot ceea ce însemna percepţie spirituală exterioară directă, ceea ce însemna contemplare astrală obişnuită – ajunsă în stare de decadenţă la popoarele turanice – să devină activitate interioară.

Acesta este secretul poporului evreu. În timp ce în popoarele turaniene forţele moştenite din trecut serviseră pregătirii organelor de clarvedere exterioară, în poporul evreu ele radiau spre interior, organizând corporalitatea interioară; astfel poporul evreu a fost predestinat să simtă şi să presimtă în interior ceea ce mai înainte, în timpul epocii atlanteene, era contemplat în general îndărătul diferitelor obiecte senzoriale, în ceea ce se afla răspândit în spaţiul simţurilor. Aşa cum în mod explicit îl descrie poporul evreu, Iahve sau Iehova este „Marele spirit” concentrat într-un punct, este cel ce apăruse străvechii clarvederi îndărătul lucrurilor şi fiinţelor. Ni se mai indică faptul că strămoşul acestui popor vechi ebraic a primit această organizare interioară într-un mod cu totul aparte, tocmai în calitatea lui de fondator.

Voi remarca în acest loc ceva ce am mai spus adesea, şi anume că miturile şi legendele, care povestesc în mod plastic despre fapte petrecute în timpuri străvechi, sunt mai adevărate şi mai nimerite decât cercetarea antropologică actuală, care încearcă să-şi compună o imagine despre procesul de devenire a lumilor din săpături şi crâmpeie disparate rămase de la diferite monumente. Legendele vechi sunt adeverite în majoritatea cazurilor de ceea ce noi numim cercetare spiritual-ştiinţifică. Spun „în majoritatea” şi nu „în toate” pentru că eu personal n-am cercetat în ce măsură se întâmplă aceasta întotdeauna, deşi este foarte probabil ca afirmaţia să se confirme ori de câte ori avem de-a face cu legende vechi adevărate. La fel şi poporul evreu, dacă cercetăm originea sa, nu ne conduce la ceea ce o cercetare antropologică presupune a fi existat cândva, ci ne conduce la un strămoş despre care ne povesteşte Biblia. Acest Avraam sau Avram este o făptură reală, iar ceea ce relatează legenda talmudică despre acest strămoş este ceva cât se poate de adevărat.

În această legendă [ Nota 3 ] tatăl lui Avraam este zugrăvit ca un conducător de oşti, ca un strateg al acelei personalităţi legendare, dar de asemenea nu mai puţin reale, pe care Biblia îl numeşte „Nimrod”. Pe baza unei trăiri de vis, lui Nimrod i se prevesteşte de către cei ce înţelegeau semnele timpului că fiul strategului său va detrona pe mulţi regi şi stăpâni. Nimrod se teme de cele ce i se spun şi ordonă ca fiul conducătorului său de oşti să fie omorât. Aceasta povesteşte legenda; aceasta ne-o confirmă cercetarea ocultă. Tatăl lui Avraam găseşte o ieşire şi îi înfăţişează lui Nimrod un copil străin. Copilul lui, Avraam, este crescut însă într-o peşteră. Că într-adevăr Avraam este primul care, prin forţele ce slujeau de obicei facultăţile de clarvedere exterioară, dezvolta acum în interior acea forţă organizatorică ce urmează să conducă la conştienţa interioară a lui Dumnezeu, această răsturnare totală a raporturilor de forţe este indicată în legendă prin faptul că în timpul celor trei ani în care este crescut în peşteră copilul, prin harul lui Dumnezeu, suge lapte din propriul său deget de la mâna dreaptă. În povestirea despre strămoşul poporului evreu, despre Avraam, se caracterizează într-un mod minunat posibilitatea de a te hrăni prin tine însuţi, pătrunderea în organizarea interioară a omului a forţelor care mai înainte au produs vechea clarvedere. Dacă am aflat substratul propriu-zis al acestor legende, atunci ele acţionează cu o astfel de forţă asupra noastră încât spunem: Înţelegem de ce vechii povestitori nu puteau comunica cele aflate îndărătul legendelor decât în imagini. Dar aceste imagini, chiar dacă nu aveau darul de a-ţi trezi conştienţa asupra unor fapte mari, îţi deşteptau sentimentele adecvate. Şi asta era suficient pentru acele timpuri.

Avraam este, aşadar, cel care a dezvoltat pentru prima dată într-un mod atât de omenesc, sub formă de gândire omenească asupra divinului, reflexul interior al înţelepciunii divine, al contemplării divine. Avram sau Avraam, cum s-a numit el mai târziu, a avut realmente o organizare fizică diferită de a oamenilor din jurul său, lucru pe care cercetarea ocultă îl accentuează mereu. Oamenii de atunci erau în aşa fel structuraţi încât n-ar fi putut dezvolta, printr-un instrument oarecare, o gândire interioară. Ei îşi puteau forma gânduri dacă erau în afara corpului, dacă dezvoltau, să zicem aşa, forţe în cadrul corpului lor eteric; în interiorul corpului fizic ei nu aveau încă format instrumentul gândirii. Avraam este, de fapt, primul care a dezvoltat într-un mod eminent instrumentul fizic al gândirii. De aceea, nu pe nedrept, el este numit – desigur, păstrând proporţiile – inventatorul aritmeticii, al ştiinţei raţionale bazată în principal pe instrumentul corpului fizic. Aritmetica, prin forma pe care o are, este ceva care, datorită certitudinii sale interioare, este foarte aproape de ceea ce poate fi ştiut în mod clarvăzător. Însă aritmetica este dependentă de un organ trupesc.

Avem aici o legătură profund interioară între ceea ce până atunci utiliza forţe exterioare pentru clarvedere şi ceea ce acum foloseşte un organ interior pentru gândire. Acest lucru este indicat prin aceea că Avraam este numit inventatorul aritmeticii. Drept urmare, în Avraam noi trebuie să vedem acea personalitate căreia pentru prima dată i s-a implantat organul fizic al gândirii, acel organ prin care omul s-a putut ridica până la gândul despre un Dumnezeu. Anterior, omul nu putea şti ceva despre Dumnezeu şi despre existenţa divină decât prin observaţie clarvăzătoare. Toate cunoştinţele pe care le avem din vremurile de demult despre Dumnezeu şi despre existenţă provin dintr-o observaţie clarvăzătoare. Pentru a te ridica cu ajutorul gândului până la divin a fost nevoie de un instrument fizic; acesta i-a fost implantat pentru prima dată lui Avraam. Şi pentru că aici este vorba despre un organ fizic, atunci şi raportul acestui gând despre Dumnezeu faţă de lumea obiectivă şi faţă de entitatea subiectivă a omului, ce a fost conceput prin intermediul unui instrument fizic, a fost cu totul altul decât înainte.

Înainte, gândul despre Dumnezeu era sesizat în cadrul înţelepciunii divine în şcolile oculte şi putea fi comunicat şi celor ce puteau fi transpuşi în situaţia de a putea percepe în trupul eteric fără ajutorul vreunui organ al trupului fizic. Dacă însă trebuie să transmiţi mai departe altcuiva ceea ce constituie un instrument fizic, nu există decât un mijloc: ereditatea din cadrul organizării fizice. Aşadar, lucrul cel mai important, esenţial pentru Avraam era de a perpetua organul fizic – tocmai fiindcă era un organ fizic şi trebuia păstrat pe Pământ – prin ereditatea fizică, din generaţie în generaţie. Înţelegem atunci de ce ereditatea în cadrul poporului, transmiterea, să zicem aşa, a acestei predispoziţii fizice prin intermediul sângelui scurs de-a lungul generaţiilor este un element atât de important pentru poporul evreu.

Facultatea de a-ţi ciopli, de a-ţi cristaliza un organ fizic pentru sesizarea divinului, care la Avraam era iniţial o predispoziţie fizică, trebuia întâi să fie deprinsă, să fie asimilată. Prin moştenirea ei din generaţie în generaţie ea pătrundea tot mai adânc în entitatea omenească, cuprinzând-o din ce în ce mai mult, pe măsură ce se transmitea ereditar. Putem de aceea să spunem: Ceea ce Avraam a primit ca misiune pentru poporul evreu a trebuit să se desăvârşească prin transmiterea ei din generaţie în generaţie, să se perfecţioneze printr-o evoluţie continuă. Acest organ fizic putea însă să se perfecţioneze doar prin intermediul eredităţii.

Pentru ca acea entitate pe care noi am cunoscut-o iniţial ca fiind individualitatea lui Zarathustra să aibă un corp fizic cât se poate de perfect, adică un corp fizic care să aibă şi organele care să-i slujească drept instrument pentru sesizarea în cadrul corpului fizic omenesc a gândului despre un Dumnezeu, trebuia ca cele implantate lui Avraam ca instrument fizic să fie aduse pe treapta cea mai înaltă. Trebuia ca ele să se consolideze interior, să se transmită ereditar şi să se dezvolte, în aşa fel încât din ele să rezulte un corp potrivit pentru Zarathustra, cu toate însuşirile de care acesta avea nevoie în corpul său fizic. Dacă însă corpul fizic al unui om trebuia să devină în acest mod perfect, dacă el trebuia să devină atât de destoinic încât să-i poată sluji lui Zarathustra, atunci nu numai corpul fizic al omului trebuia să devină mai desăvârşit. Este, desigur, imposibil ca numai corpul fizic al omului, rupt de om în ansamblu, să devină perfect. Trebuiau să se perfecţioneze încet, încet, pe linie ereditară, toate cele trei învelişuri. Aşadar, tot ceea ce omul fizic, omul eteric şi omul astral poate primi pe calea eredităţii fizice trebuia să-i parvină prin generaţii succesive.

Pe de altă parte, în cadrul evoluţiei există o anumită lege. Această lege o ştim a fi valabilă pentru evoluţia omului individual şi noi am amintit-o, de asemenea, de multe ori. Am arătat faptul că o parte importantă din evoluţia omului o constituie perioada de la naştere până spre şase, şapte ani. În această perioadă intră dezvoltarea corpului fizic. Dezvoltarea corpului eteric cade în perioada dintre şase, şapte ani şi paisprezece, cincisprezece ani. De aici şi până spre douăzeci şi unu, douăzeci şi doi de ani avem dezvoltarea corpului astral. Aceasta este legitatea cifrei şapte, să zicem aşa, a evoluţiei omului individual. O legitate asemănătoare de dezvoltare a învelişurilor exterioare există şi în ce priveşte evoluţia omenirii de-a lungul generaţiilor, iar noi vom mai avea ocazia să ne referim la legile mai profunde ale acestui proces. Dacă omul individual parcurge în timp de şapte ani o treaptă evolutivă – până la şapte ani îşi dezvoltă corpul fizic, care în acest răstimp devine din ce în ce mai desăvârşit –, structura în ansamblu a corpului fizic, aşa cum s-a dezvoltat ea de-a lungul generaţiilor, ajunge după şapte generaţii la o anumită perfecţiune. Transmiterea ereditară nu se face însă direct, de la un individ la urmaşul său, de la o generaţie la alta. Însuşirile care ne interesează nu pot trece nemij locit de la tată la fiu, de la mamă la fiică, ci de la tată la nepot, deci de la o generaţie la a treia generaţie, apoi la a cincea generaţie şi aşa mai departe. Ereditatea nu se poate transmite în mod nemijlocit. Ar trebui şi în cazul generaţiilor să avem de-a face cu o lege a eredităţii guvernată de cifra şapte; întrucât însă ereditatea sare de fiecare dată o verigă, în realitate avem de-a face cu cifra paisprezece.

Corporalitatea fizică cu care a fost înzestrat Avraam a putut ajunge la maximumul ei de dezvoltare după paisprezece generaţii. Pentru ca şi corpul eteric şi corpul astral să poată avea aceeaşi dezvoltare pe care o cunoaşte omul individual între şapte şi paisprezece ani, a fost nevoie de alte şapte, respectiv paisprezece generaţii. Iar acea evoluţie pe care omul individual o parcurge în următorii şapte ani, începând cu al paisprezecelea an de viaţă, trebuia şi ea să treacă prin paisprezece generaţii. În concluzie, predispoziţiile sădite în strămoşul Avraam ca organizare fizică au trebuit să se dezvolte pe parcursul a de trei ori şapte, respectiv de trei ori paisprezece generaţii; a fost nevoie să fie perfecţionate corpurile fizic, eteric şi astral. Pentru ca un om să poată primi pe linie ereditară în corpurile sale fizic, eteric şi astral gradul deplin de desăvârşire, tot ceea ce primise iniţial Avraam ca o predispoziţie, a fost nevoie de de trei ori paisprezece generaţii, adică de patruzeci şi două de generaţii.

Dacă deci de la Avraam încoace numărăm de trei ori paisprezece generaţii, vom afla un corp omenesc complet străbătut, impregnat de ceea ce existase ca o primă predispoziţie în Avraam. Abia acesta a putut fi corpul de care avea nevoie Zarathustra pentru a se putea încorpora. Acest lucru este relatat şi de autorul Evangheliei după Matei. În tabloul generaţiilor indicat de el se mai menţionează, de asemenea, în mod expres că de la Avraam la David sunt paisprezece generaţii, de la David la captivitatea babiloniană încă paisprezece şi de la captivitatea babiloniană până la Christos alte paisprezece generaţii. Prin aceste de trei ori paisprezece verigi – la care întotdeauna se sare una – s-a ajuns într-un fel la dezvoltarea deplină a ceea ce fusese sădit în Avraam ca predispoziţie în vederea misiunii poporului evreu. Aici legea este cu totul intrinsecă corporalităţii omului. Din ea a putut fi extras corpul de care a avut nevoie Zarathustra pentru a se încorpora în perioada în care el urma să deschidă o perspectivă absolut nouă omenirii.

Vedem astfel din ce profunzime cu totul deosebită este luat acest început al Evangheliei după Matei. Aceste lucruri trebuie însă mai întâi să le înţelegem. Trebuie să înţelegem ce ni se spune prin aceste de trei ori paisprezece generaţii, şi anume că partea ereditară ce s-a transmis de la Iosif la Iisus din Nazaret reprezintă esenţa a ceea ce existase într-o primă predispoziţie la Avraam, care apoi a radiat la întregul popor evreu şi apoi s-a adunat într-un singur instrument, un singur înveliş, cel al lui Zarathustra, în care s-a putut încorpora Christos.