Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

GA 123


CONFERINŢA a IV-a

Berna, 4 septembrie 1910

Conform celor expuse ieri, între ceea ce putem numi cunoaşterea lumii spirituale din toate timpurile şi acel tip de cunoaştere a lumii divin-spirituale care s-a putut practica datorită unei naturi, a unei organizări deosebite a vechiului popor evreu, există o mare, o importantă deosebire. Am indicat faptul că acest popor evreu a primit chiar prin strămoşul patern, Avraam sau Avram, o organizare cu totul aparte, care consta în aceea că organismului omenesc i s-a conferit un instrument fizic, un organ fizic pentru a se înălţa la o anumită treaptă de cunoaştere – cunoaştere şi nu presimţire – a divin-spiritualului, atât cât este posibilă aceasta prin intermediul cunoaşterii senzoriale. Cunoaşterea divin-spiritualului a existat şi există întotdeauna şi oriunde în lume, însă această cunoaştere a divin-spiritualului, oarecum veşnică, se atinge în special pe calea iniţierii misteriale. În afară de această cunoaştere a lumii spirituale, obţinută ca urmare a unei evoluţii omeneşti speciale, pe căi artificiale, să zicem aşa, mai deosebim şi o cunoaştere a lumii spirituale normale pentru o anumită epocă, apărând ca misiune specială în cadrul evoluţiei omenirii. Astfel, pentru epoca atlanteeană veche am putea numi normală o percepţie astral-clarvăzătoare a divin-spiritualului. Pentru epoca de înflorire a poporului evreu cunoaşterea normală a lumii spirituale este însă cea exoterică, adică exterioară, care se obţine cu ajutorul unui organ fizic aparte, prin acea forţă de cunoaştere legată de un astfel de organ fizic. Și am arătat deja că poporul lui Avraam a ajuns la această cunoaştere prin faptul că a simţit existenţa divină contopită cumva cu propriul interior. Ceea ce a devenit posibil prin acest organ a fost o cunoaştere interioară, deci o sesizare a divinului în forul propriu cel mai interior.

Această sesizare a divin-spiritualului în interior prin acest tip de cunoaştere nu a devenit posibilă însă imediat, astfel încât fiecare om să fi putut spune: Eu mă cufund în propriul meu interior, eu caut să cuprind acest interior cât pot mai profund, după care simt picurând în mine existenţa divin-spirituală ce îmi poate da cunoaşterea naturii divin-spiritualului, care însufleţeşte şi întreţese şi lumea exterioară. – Nu se întâmpla chiar aşa. Acest lucru a venit odată cu apariţia, cu revelaţia lui Christos în cadrul evoluţiei omenirii. Pentru vechiul popor evreu s-a dat mai întâi posibilitatea de a vieţui divinul prin spiritul poporului, când fiecare se simţea un mădular al întregului popor, nu o individualitate separată. Când, prin sânge, aparţinând şirului de generaţii scurs în timp, el simţea că în conştienţa populară, în sângele său trăieşte conştienţa lui Dumnezeu sau conştienţa lui Iahve. Dacă atunci vrem să denumim, în mod corespunzător sensului spiritual-ştiinţific, pe Dumnezeul-Iahve, nu-l putem desemna spunând pur şi simplu: El este Dumnezeul lui Avraam. În felul acesta El ar fi denumit doar foarte vag. Cel mai corect ar fi să spunem: El este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov; El este acea entitate care trece din generaţie în generaţie, care se manifestă în fiecare individ, care străbate pe toţi oamenii în conştienţa lor de popor.

Marele progres şi deosebirea dintre această cunoaştere a lui Avraam, Isaac şi Iacov şi cunoaşterea creştină este că prin aceasta din urmă fiecare individualitate omenească recunoaşte ceea ce recunoştea şi vechiul evreu, acesta însă doar printr-o adâncire în spiritul, în sângele scurs de-a lungul generaţiilor. Astfel, Avraam putea spune: Întrucât mie mi-a fost hărăzit să fiu întemeietorul unui popor ce se va răspândi prin şirul generaţiilor ce pornesc de la mine, atunci în sângele care curge prin ele va trăi Dumnezeu, cel pe care noi Îl recunoaştem a fi Dumnezeul suprem; El ni se revelează în conştienţa poporului nostru. – Aceasta reprezenta pe atunci normalul.

În toate timpurile însă a existat o cunoaştere superioră a divin-spiritualului. Este vorba de cunoaşterea misterială. Aceasta nu este dependentă de celelalte forme particulare. În epoca vechii civilizaţii atlanteene puteai privi, printr-o anumită clarvedere astral-eterică, în profumzimile divin-spirituale ale existenţei; puteai să-ţi dezvolţi interiorul şi să ajungi la o cunoaştere a Misteriilor sau a oracolelor. Chiar şi în epoca în care cunoaşterea ebraică era una normală puteai, în anumite lăcaşuri, să te înalţi la cunoaşterea divinului nu prin corp, precum abrahamiţii, ci în afara corpului; te puteai înălţa la divin-spiritual din punct de vedere al veşnicului, prin faptul că omul înălţa veşnicul său la contemplarea divin-spiritualului.

Puteţi deci să vă imaginaţi cu uşurinţă că pentru Avraam era necesar un lucru. El a cunoscut divin-spiritualul în felul său cu totul aparte, prin intermediul unui organ fizic, printr-o cunoaştere fizică. Pe această cale el l-a cunoscut pe Dumnezeul conducător al lumilor. Pentru el, dacă voia să se plaseze în mod viu în curentul general al evoluţiei, era extrem de important să recunoască că Dumnezeul care se face cunoscut în conştienţa de popor este acelaşi cu cel care în epocile vechi, în Misterii, era recunoscut drept divinitatea creatoare atotputernică. Avraam a trebuit deci să poată identifica pe Dumnezeul său cu Dumnezeul Misteriilor. Acest lucru nu era posibil decât în nişte condiţii bine determinate. Certitudinea că în conştienţa de popor vorbesc aceleaşi forţe care vorbeau, într-un fel superior, în Misterii, trebuia să-i fie conferită cu condiţia existenţei prealabile a unui lucru foarte precis. Dacă vrem să înţelegem bine această certitudine, trebuie să evocăm un anumit eveniment al evoluţiei omenirii.

În cartea mea Ştiinţa ocultă în rezumat puteţi vedea cum am scris că pe vechea Atlantidă existau iniţiaţi, numiţi acolo preoţi ai oracolelor; numele nu este important. Am mai arătat că unul dintre acei mari iniţiaţi, Iniţiatul solar, era conducătorul tuturor oracolelor atlanteene, a lăcaşurilor subordonate ale Atlantidei, ce adăposteau iniţiaţi mercurieni, marţieni, jupiterieni şi aşa mai departe. Am mai arătat şi că acel mare iniţiat solar, conducătorul oracolului solar, era şi marele conducător al importantului centru cultural ce s-a deplasat din vest spre est, din Atlantida spre interiorul Asiei, pentru ca de acolo să iradieze în toate direcţiile şi să iniţieze cultura postatlanteeană. Acel mare iniţiat, care pe atunci încă mai era pe Pământ, s-a retras în lăcaşuri secrete din interiorul Asiei. Prima dată el a dat posibilitatea acelor mari iniţiaţi pe care noi îi numim sfinţii Rishi să fie marii învăţători ai populaţiilor lor. El, acest mare iniţiat ocult, i-a conferit iniţierea şi lui Zarathustra sau Zoroastru.

Desigur, într-un fel i-a fost acordată iniţierea lui Zoroastru şi într-alt fel acelor Rishi indieni, căci aceştia aveau misiuni diferite. Rishi au primit o astfel de iniţiere încât, dacă îşi dezvoltau în continuare interiorul propriu, puteau ca de la sine, să zicem aşa, să dea expresie marilor taine ale existenţei. Prin aceasta ei au devenit marii conducători şi învăţători ai civilizaţiei indiene vechi, prevedice. Pentru ei, ce-i drept, era deocamdată ceva obţinut pe cale artificială, dar pe această cale ajungeau la ceva foarte asemănător vechii clarvederi atlanteene, distribuită doar individual celor şapte Rishi. Fiecare din cei şapte Rishi avea domeniul său diferit. Aşa cum fiecare dintre lăcaşurile de oracole îşi avea domeniul lui bine precizat, tot aşa fiecare Rishi avea o anumită misiune. Şi era nevoie de un întreg colegiu care să tălmăcească ceea ce spunea câte un astfel de Rishi despre ceea ce ştia el în legătură cu înţelepciunea originară a Universului. Aceasta ei au primit-o de la Marele iniţiat solar, care a transplantat în afară, de la vest la est, vechea înțelepciune atlanteeană, de fiecare dată într-un mod aparte, celor ce urmau să fie purtătorii de cultură ai civilizaţiei postatlanteene. În alt fel i-a împărtăşit-o lui Zarathustra, acesta putând să vorbească în modul pe care l-am arătat deja.

Rishi spuneau: Pentru a ajunge la divin-spiritualul suprem trebuie să considerăm tot ceea ce există în lumea din jur, tot ceea ce se înfăţişează simţurilor exterioare drept maya sau iluzie; trebuie să ne întoarcem privirea de la ea şi să ne adâncim în interior: atunci ţi se deschide o altă lume decât cea pe care o aveai înainte. – Învăţătura vechilor Rishi hinduşi propovăduia deci ridicarea în sferele divin-spirituale printr-o renunţare la lumea iluzorie a mayei, printr-o dezvoltare a propriului interior. În alt fel propovăduia Zarathustra. El nu îşi întorcea privirea de la cele ce se manifestau exterior. El nu spunea: Exteriorul este maya sau iluzie, de la care noi trebuie să ne întoarcem privirea, ci: Această maya sau iluzie este revelarea, este veşmântul real al existenţei divin-spirituale. Noi nu avem voie să facem abstracţie de el, ci, din contră, trebuie să-l investigăm. În corpul de lumină al Soarelui noi trebuie să vedem urzeala exterioară în care ţese şi trăieşte Ahura Mazdao!

Astfel, poziţia lui Zarathustra era într-un anumit fel opusă celei a vechilor Rishi. Civilizaţia care a urmat celei hinduse a devenit cunoscută tocmai prin faptul că ea urma să introducă în lumea exterioară lucrurile pe care omul le cucereşte prin activitatea sa spirituală. Şi am văzut, de asemenea, că Zarathustra a încredinţat lui Moise şi Hermes, în felul pe care l-am descris, tot ceea ce el avea mai bun de dat. Pentru ca înţelepciunea lui Moise să poată da roade în mod just şi sămânţa ei să poată să încolţească, ea trebuia cufundată în sânul populaţiei ce îl avea ca tată originar pe Avraam. Căci Avraam avea sădit iniţial în el organul prin care să ajungă la conştienţa lui Iahve. El însă trebuia să ştie că Dumnezeu, care se putea vesti în interiorul său forţelor fizice de cunoaştere, vorbeşte cu aceeaşi voce cu care vorbeşte Dumnezeul veşnic şi atotputernic al Misteriilor, numai că El se revela în mod limitat, adică aşa cum îl putea recunoaşte Avraam.

Unei entităţi atât de importante precum Marele iniţiat solar al Atlantidei îi era fără doar şi poate imposibil să vorbească imediat într-o limbă inteligibilă oamenilor care trăiesc într-o anumită epocă şi care au o misiune specială. O individualitate atât de sublimă precum Marele iniţiat solar, care în individualitatea sa duce o existenţă veşnică, despre care – pentru a se sugera caracterul de veşnicie al acesteia – s-a spus pe drept că în ce-l priveşte nu trebuie pomenite nume şi vârstă, mamă şi tată, un asemenea mare conducător al omenirii se poate revela doar dacă adoptă ceva prin care se înrudeşte cu cei cărora li se revelează. Astfel, învăţătorul Rishilor, învăţătorul lui Zarathustra, pentru a-i aduce iluminarea corespunzătoare lui Avraam a luat o înfăţişare în care poartă corpul eteric păstrat de la strămoşul lui Avraam, acelaşi corp eteric care a existat şi în strămoşul lui Avraam, Sem, fiul lui Noe. Acest corp eteric al lui Sem a fost conservat – cum de altfel şi corpul eteric al lui Zarathustra a fost conservat pentru Moise – şi de el s-a folosit marele iniţiat al Misteriului solar pentru a se putea revela într-un mod inteligibil lui Avraam. Această întâlnre a lui Avraam cu marele iniţiat al Misteriului solar este cea relatată în Vechiul Testament drept întâlnirea lui Avraam cu regele, cu preotul Dumnezeului suprem, cu Melchisedec sau Malek-Zadik, cum s-a încetăţenit a fi numit (1 Moise 14, 18-20). Această întâlnre dintre Avraam şi cel mai mare iniţiat al Misteriului solar, care – doar pentru a nu-l buimăci, să zicem aşa – s-a arătat în corpul eteric al lui Sem, strămoşul tribului semit, este una de cea mai mare şi mai universală importanţă. Şi, în mod semnificativ, Biblia face referire la ceva, care din păcate este doar foarte puţin înţeles, şi anume ceva care arată de unde vine ceea ce Melchisedec este în măsură să-i dea lui Avraam. Ce-i poate da Melchisedec lui Avraam? El îi poate da secretul existenţei solare, pe care, desigur, Avraam nu-l poate înţelege decât în felul său, acelaşi secret care se află şi îndărătul revelaţiei lui Zarathustra, care a fost primul care a profetizat aceasta.

Dacă ne reprezentăm că Zarathustra, atunci când spunea: Priviţi într-acolo, în spate se ascunde ceva ce deocamdată nu este unit cu Pământul, dar cândva se va revărsa în evoluţia pământească şi va cobori pe Pământ, le arăta discipolilor lui favoriţi ce trăieşte spiritual, ca Ahura Mazdao, îndărătul corpului de lumină al Soarelui; dacă recunoaştem că Zarathustra nu putea decât să-l prevestească profetic pe Christos, spiritul solar, despre care spunea: El va veni într-un trup omenesc, atunci trebuie să spunem şi că pentru omul care urma să pregătească încarnarea lui Christos pe Pământ şi mai târziu s-o împlinească trebuie să se fi arătat profunzimi şi mai mari ale acestui mister solar. Acest lucru a fost posibil prin faptul că la acea întâlnire şi-a exercitat influenţa asupra lui Avraam însuşi învăţătorul lui Zarathustra, că sursa influenţei a fost luată din acelaşi izvor, să zicem aşa, din care vine mai târziu influenţa christică. Acest lucru ne este arătat de asemenea simbolic în Biblie, atunci când se spune: Când Avraam i-a ieşit în întâmpinare lui Melchisedec, acest rege al Salemului, acest preot al Dumnezeului suprem îi aduce pâine şi vin. „Pâinea şi vinul” se mai împarte încă o dată mai târziu: la instituirea Cinei cea de taină, când trebuie să se împărtăşească taina lui Christos adepţilor acestuia! Prin accentuarea atât de semnificativă a identităţii jertfei se indică faptul că izvorul din care se adapă Melchisedec este acelaşi cu cel din care se adapă Christos.

Trebuia aşadar să vină o influenţă indirectă prin Melchisedec de la cel ce urma să coboare mai târziu pe Pământ, şi această influenţă a urmat să aibă loc asupra lui Avraam, marele înaintaş care a pregătit evenimentul de mai târziu. Urmarea acestei întâlniri a lui Avraam cu Melchisedec a fost aceea că acum Avraam îşi dă seama că ceea ce îl animă pe el, Dumnezeul căruia el i se adresează cu numele de Iahve sau Iehova, cel mai înalt lucru la care el se poate gândi vine din acelaşi izvor din care vine şi conştienţa iniţiatului despre tot ce poate fi mai înalt ca ştiinţă pământească, despre Dumnezeul suprem care urzeşte şi însufleţeşte toate lumile. Aceasta va fi conştienţa pe care Avraam o va purta de aici înainte. În Avraam mai mijeşte încă o conştienţă: aceea că realmente, odată cu sângele generaţiilor care străbate descendenţii poporului, urmează să fie dat ceva ce pe drept se poate compara doar cu ceea ce poate fi contemplat în Misterii, atunci când privirea clarvăzătoare se îndreaptă în afară spre tainele existenţei şi înţelege limbajul Cosmosului.

Am atras deja atenţia asupra faptului că în Misterii tainele Cosmosului se împărtăşeau printr-un limbaj stelar şi că tainele Cosmosului erau mijlocul de exprimare pentru ceea ce voiai să spui. Au existat timpuri în care învăţătorii Misteriilor îmbrăcau cele ce voiau să exprime în cuvinte şi imagini împrumutate din lumea constelaţiilor. În traiectoriile aştrilor, în poziţiile stelelor unele faţă de altele se observau imaginile prin care se voia să se exprime cele vieţuite spiritual de om, atunci când acesta se înălţa spre divin-spiritual.

Ce se citea de fapt în această scriere stelară în Misterii? Se citeau tainele divinităţii ce urzeşte însufleţeşte Cosmosul. Ordinea ce caracterizează lumea stelelor era expresia grăitoare a dumnezeirii. Se privea în Univers şi se spunea: Acolo se vesteşte dumnezeirea! Felul în care ea se vesteşte ne este descris de ordinea şi armonia care guvernează stelele. – Astfel, pentru o privire de acest gen Dumnezeul cosmic s-a transpus integral în ordinea stelară.

Dacă era ca acest Dumnezeu cosmic să se exprime într-un fel oarecare în misiunea poporului evreu, el trebuia să se manifeste în cadrul aceleiaşi ordini ce este prefigurată în Cosmos în traiectoriile aştrilor. Aceasta înseamnă că prin sângele generaţiilor, în care era conţinut instrumentul exterior al revelaţiilor lui Iahve, trebuia să se exprime o ordine asemănătoare cu cea existentă în traiectoriile aştrilor. Cu alte cuvinte, în urmaşii lui Avraam trebuia să existe ceva care în succesiunea genealogică, în consangvinitate, era o reflectare a ceea ce este scrierea stelară în Cosmos. De aceea Avraam a primit promisiunea: Urmaşii tăi vor fi orânduiţi precum stelele pe cer! – Aceasta este interpretarea corectă a ceea ce de obicei sună astfel: „Urmaşii tăi vor fi mulţi, ca stelele de pe cer”, prin care se indică doar mulţimea urmaşilor (1 Moise 22, 17). Nu mulţimea urmaşilor s-a avut în vedere acolo, ci faptul că în legea de succedare a urmaşilor trebuie să domnească o ordine asemănătoare cu cea percepută pe cer în limbajul zeiesc al grupării stelelor. Se privea în sus la o astfel de ordine, la felul în care se prezintă ea în cadrul ordinii cercului zodiacal. Iar în poziţia aştrilor călători, a planetelor faţă de zodiac se exprimau acele constelaţii şi în ele găseai limbajul ce vorbea despre faptele zeilor, despre modul în care ei urzesc prin Univers. Această bandă fixă formată din cele douăsprezece semne zodiacale şi raportul celor şapte planete faţă de zodiac trebuia să se exprime deci în consangvinitate, în şirul de urmaşi ai lui Avraam.

Astfel, în cei doisprezece fii ai lui Iacov, în cele douăsprezece seminţii ale poporului evreu avem imaginile celor douăsprezece semne ale zodiacului. După cum sus, în cele douăsprezece semne zodiacale se exprima limbajul zeilor, la fel se exprima Iahve în sângele scurs de-a lungul generaţiilor poporului evreu, care se împărţise în douăsprezece seminţii, după cei doisprezece fii ai lui Iacov. Ordinea care se instaurează în această constelaţie a zodiacului noi o desemnăm cu numele planetelor, cu Venus, Mercur, Lună, Soare etc. Am mai văzut că toate acele episoade separate derulate de-a lungul timpului în viaţa poporului evreu trebuie, sub un anumit raport, puse în paralel cu drumul planetelor prin zodiac: că, de pildă, pe David, cântăreţul regal, trebuie să-l punem în paralel cu Hermes sau Mercur, că perioada captivităţii babiloniene, adică configuraţia pe care a primit-o revelaţia iahveică prin un nou impuls, aproximativ şase sute de ani înainte de era noastră, trebuie s-o punem în relaţie cu Venus, un nume de planetă din sistemul nostru planetar. Lucrul acesta trebuia să fie indicat lui Avraam. De exemplu, felul în care se situează o personalitate precum cea a lui David în şirul seminţiilor poporului evreu merge în paralel cu poziţia lui Mercur faţă de zodiac. Tribul lui Iuda, de exemplu, corespunde constelaţiei Leului, iar situarea lui David în seminţia lui Iuda în cadrul istoriei poporului evreu corespunde în Cosmos suprapunerii lui Mercur peste constelaţia Leului. Astfel, în orice detaliu plasat pe firul succesiunii sangvine, în modul curios de transmitere a demnităţii regale sau preoţeşti, în luptele sau victoriile unuia sau altuia dintre triburi, în întreaga istorie a poporului evreu putem citi ceea ce se află afară, în spaţiul cosmic, în dreptul fiecărei constelaţii în parte. Aceasta însemna cuvintele: Urmaşii tăi vor fi orânduiţi în armonia în care sunt orânduite stelele pe cer. Trebuie doar ca în textele vechi, întocmite pe baza ocultismului, să nu vedem nişte banalităţi, aşa cum văd foarte mulţi, ci să presupunem că ele ascund o profunzime infinită.

Vedem astfel cum în succesiunea genealogică există o ordine şi că ea ne este zugrăvită în Evanghelia după Matei. Acest evanghelist ne indică modul cu totul deosebit în care s-a ajuns la acel sânge care a curs în corpul celui ce iniţial primise individualitatea lui Zarathustra, pentru ca aceasta la rândul ei să atragă după sine manifestarea lui Christos pe Pământ.

Ce s-a obţinut în cele patruzeci şi două de generaţii câte s-au scurs de la Avraam până la Iosif? S-a avut drept rezultat faptul că în ultimul vlăstar din şirul de generaţii s-a ajuns la o compoziţie a sângelui conform legilor lumii stelare, a sacrelor Misterii. Iar în acest amestec de sânge, de care avea nevoie individualitatea lui Zarathustra pentru a duce la îndeplinire marea sa operă, exista o ordine interioară, o armonie ce corespundea uneia din cele mai frumoase şi mai importante ordini din sistemul solar. Amestecul de sânge pe care l-a găsit Zarathustra atunci când a coborât pe Pământ era, aşadar, o imagine a întregului Cosmos. Acest sânge, ce fusese format de-a lungul atâtor generaţii, a fost creat după legile care guvernează ordinea cosmică. Toate aceste lucruri stau la baza documentului important pe care îl avem acum în faţă, Evanghelia după Matei, într-o formă foarte diluată, dacă îmi este permis să spun aşa. Iată ce stă la baza acestui text: misterul profund despre devenirea unui popor, ca reflectare a unei deveniri cosmice.

Aşa simţeau la început cei care ştiau ceva despre marele Misteriu al lui Christos. Ei simţeau deja că în sângele acestui Iisus din Nazaret al evanghelistului Matei se află o reflectare a Cosmosului, o imagine a spiritului ce domneşte în Cosmos. Acest mister îl exprimau ei atunci când spuneau: În sângele în care a trebuit să trăiască Eul lui Iisus din Nazaret a vieţuit spiritul întregului Cosmos. Dacă, prin urmare, era necesar să se nască acel trup fizic, el trebuia să fie o copie a spiritului întregului Cosmos, a spiritului ce guvernează în lume. – Aceasta a fost la origini formula, faptul că forţa care a stat la baza acelei compoziţii a sângelui, care a devenit apoi sângele lui Zarathustra sau al lui Iisus din Nazaret, a fost spiritul întregului nostru Cosmos, a fost chiar acel spirit care la început, după separarea Soarelui de Pământul nostru, a clocit şi a pătruns cu căldura sa ceea ce se desprinsese în cadrul evoluţiei. Din conferinţele ţinute la München noi ştim deja: Dacă vrem să traducem în sensul adevărat, nu prin cuvintele vulgare ale zilelor noastre, care nu se mai suprapun cu sensul vechi, dacă vrem să traducem începutul Genezei, acel „Bereschit bara Elohim eth hashamajim we’eth ha’aretz”, vom spune astfel: „În cele rezultate şi parvenite din existenţa saturniană, solară şi lunară Elohimii au gândit, printr-o activitate cosmică, cele ce se revelează în exterior şi cele ce se animă în interior. Şi peste tot ceea ce se animă în interior şi în tot ceea ce se mişcă domnea întunericul deplin; dar în ele se răspândea, clocea deasupra lor, pătrunzându-le cu căldură, precum găina oul ei, spiritul creator al Elohimilor, Ruah-Elohim.” Spiritul care clocea acolo este acelaşi, este identic cu cel care ulterior a creat ordinea care, într-un fel, s-a putut exprima prin constelaţii. Primii iniţiaţi ai Misteriului creştin simţeau acest lucru, simţeau că structura sângelui lui Iisus din Nazaret era o copie a tot ceea ce Ruah-Elohim a pătruns cu activitatea lui în cursul existenţei cosmice. Şi de aceea ei spuneau despre sângele care a fost pregătit în acest fel pentru marele eveniment că este „creat prin Spiritul existenţei cosmice”, prin acelaşi Spirit care în tabloul remarcabil al Genezei, în „Bereschit bara...”, este numit Ruah.

Acest Spirit sfânt, care cu adevărat este mai mare decât oricare altul pe care noi îl cunoaştem în mod curent, a stat la început, ca un gând superior, la baza a ceea ce se numeşte „Concepția Universului din Spiritul sfânt”. Acesta este subînţelesul celor conţinute în versetul 1, 18 al Evangheliei după Matei: „Şi Cea care a născut această Fiinţă a fost umplută de forţa acestui Spirit al Universului.” Trebuie să simţim întreaga măreţie ce se ascunde într-un astfel de mister. Şi atunci vom fi de acord că în acest fel de a prezenta lucrurile se află ceva infinit mai înalt decât în tot ce este dat exoteric în „Conceptio immaculata”. Dacă vrem să cunoaştem adevărata intenţie a Bibliei şi să renunţăm la interpretarea comună a concepţiei imaculate, să ne întrebăm doar două lucruri referitor la cele scrise în Biblie. Primul este acesta: Pentru ce ar fi întocmit autorul Evangheliei după Matei toată acea listă a genealogiei de la Avraam până la Iosif, dacă de fapt ar fi vrut să spună că naşterea lui Iisus din Nazaret n-ar avea nimic de-a face cu ea? El a încercat să prezinte modul în care s-a transmis sângele de la Avraam până la Iosif, pentru ca apoi să spună că în realitate sângele lui Iisus din Nazaret nu are nimic de-a face cu acest sânge? Si celălat lucru este că Ruah-Elohim, care în Biblie este numit Spiritul sfânt, în limba ebraică este de gen feminin, fapt care, desigur, şi el trebuie luat într-un fel în considerare. – În cele ce urmează vom vorbi şi despre asta; acum am vrut doar să trezesc un sentiment legat de măreţia concepţiei care a stat la baza acestui Misteriu la începuturile lui.

Cele petrecute atunci, la începutul erei noastre, şi cunoscute doar de iniţiaţii care au fost introduşi realmente în tainele existenţei cosmice, au fost exprimate iniţial în limba aramaică, în care a fost scris şi documentul care a stat la baza Evangheliei după Matei. Nu numai prin intermediul ocultismului, dar şi printr-o cercetare pur filologică se poate demonstra că acest document care se află la baza Evangheliei după Matei exista deja în anul 71. În cartea mea Creştinismul ca fapt mistic am descris istoria adevărată a apariţiei Evangheliilor. Dacă se procedează însă cu exactitate se poate dovedi chiar filologic că tot ceea ce se spune despre o concepere mai târzie a Evangheliei după Matei nu este corect; căci noi putem demonstra că în anul 71 – deci relativ la puţin timp după evenimentul din Palestina – exista deja un original în aramaică al Evangheliei după Matei [ Nota 4 ]. Având în vedere însă că eu nu fac aici o prezentare filologică, ci una spiritual-ştiinţifică, am să arăt doar un singur fapt din literatura talmudică, ce este deplin confirmat de către erudiţii evrei.

În literatura talmudică găsim o indicaţie cum că Rabbi Gamaliel II şi sora lui se aflau într-o dispută pentru o moştenire. Aceasta a luat naştere pentru că în anul 70 tatăl lor a fost omorât într-o bătălie cu romanii. Şi ni se relatează că Rabbi Gamaliel II apare în faţa unui judecător care, după cum afirmă literatura talmudică, era pe jumătate creştin, un aşa-zis iudeo-creştin. Existau pe atunci astfel de oameni, puşi de către romani în posturi de judecători. Cu această ocazie s-a petrecut ceva curios: Rabbi Gamaliel II se luptă cu sora lui pentru o moştenire, pentru averea tatălui său. Înaintea judecătorului, care cunoştea câte ceva despre creştinism, el obiectează că, potrivit legii valabile la evrei, doar fiul ar putea beneficia de moştenire, nu şi fiica, şi că deci doar lui i-ar reveni moştenirea. Atunci judecătorul îi replică că Tora ar fi fost abolită în cercurile în care funcţiona el ca judecător şi că, având în vedere că el caută dreptatea şi a venit pentru o decizie, nu este obligat să judece conform legii evreieşti, ci conform legii care a fost pusă în locul Torei. Toate acestea se întâmplau, aşa cum am mai spus, în anul 71, întrucât în anul 70 tatăl lui Gamaliel fusese omorât în urma prigoanei împotriva evreilor. Rabbi Gamaliel n-a mai găsit o altă ieşire decât să-l mituiască pe judecător. Atunci judecătorul mituit găseşte a doua zi un citat împrumutat din originalul în limba aramaică al Evangheliei după Matei. Şi ce spune judecătorul? Christos „nu ar fi venit să schimbe legea lui Moise, ci s-o împlinească!” (Matei 5, 17). El credea că-şi poate descărca conştiinţa pentru că a răstălmăcit legea, spunând că a judecat în sensul lui Christos atunci când a atribuit moştenirea lui Gamaliel.

De aici ştim că în anul 71 exista un document creştin din care au fost luate cuvintele care astăzi sunt conţinute în Evanghelia după Matei. Avem această dovadă – pasajul respectiv este citat în limba aramaică – că textul acesta, originalul aramaic al Evangheliei după Matei, exista deja, cel puţin parţial, la acea dată. Ce spune cercetarea ocultă în legătură cu aceasta vom mai avea ocazia să discutăm. Am menţionat toate acestea doar pentru a arăta că deja când te slujeşti de ştiinţa exterioară nu ai voie să faci ceea ce se face atât de des, şi anume să aduni tot felul de lucruri pe care le-ai citit şi să te faci că nu vezi cele scrise în literatura talmudică, care este extraordinar de importantă pentru ceea ce se poate spune exoteric despre aceste lucruri.

Vedem astfel că, situând Evanghelia după Matei într-o perioadă relativ timpurie, stăm pe un sol foarte sigur. Deja prin acest simplu fapt se aduce o dovadă că oamenii care au participat la alcătuirea Evangheliei după Matei nu erau, temporal vorbind, prea departe de evenimentele din Palestina, aşa că prin aceasta putem fi siguri, chiar şi din punct de vedere exoteric, că oamenii nu puteau fi minţiţi uşor, spunându-li-se în faţă că Christos Iisus, despre care vorbim, n-ar fi trăit la începutul erei noastre. Căci nu trecuse nici măcar o jumătate de secol şi puteai avea de-a face încă cu martori oculari cărora nu le puteai spune lucruri care să nu se fi întâmplat. Sunt chestiuni importante din punct de vedere exoteric, iar noi le menţionăm doar ca o dovadă în acest sens.

Am văzut, aşadar, că în evoluţia omenirii, venind din taine cosmice adânci, au fost făcute preparative pentru ca din sângele, oarecum filtrat, al poporului evreu, care asimilase în el însuşi ordinea Universului, să fie produs un corp în care să se reîncarneze marele iniţiat Zarathustra. Căci Evanghelia după Matei vorbeşte despre individualitatea lui Zarathustra, nu despre altceva. Nu trebuie să ne imaginăm că toate aceste lucruri, pe care noi le evidenţiem şi care provin din tainele cele mai profunde ale evoluţiei Universului, se desfăşoară cumva cu totul la vedere, în faţa ochilor tuturor. Ele au rămas învăluite şi pentru contemporani într-un adânc mister şi cunoscute doar de un număr extrem de mic de iniţiaţi. Este explicabil atunci de ce domneşte o atât de mare tăcere peste ceea ce s-a întâmplat atunci ca cel mai mare eveniment din evoluţia omenirii. Şi când istoricii de azi fac referire la documentele lor şi spun că acestea păstrează o totală tăcere asupra acestui eveniment nu trebuie să ne mire, ci să ni se pară perfect normal.

Pentru că am caracterizat acum dinspre latura zarathustriană cum a fost pregătit acest eveniment din evoluţia omenirii, să lăsăm puţin să se deruleze prin faţa sufletului şi alte curente pregătitoare ale lui. Imediat înainte şi, de asemenea, imediat după aceste evenimente, în jurul lui Christos s-au petrecut foarte, foarte multe alte lucruri. În principal, acest eveniment a fost pregătit cu mult înainte. Aşa cum a existat o latură exterioară a acestor pregătiri, prin faptul că Zarathustra i-a trimis în lume pe Moise şi pe Hermes, prin faptul că prin Melchisedec, iniţiatul Misteriului solar însuşi, s-a creat învelişul exterior al lui Iisus din Nazaret, a existat şi o altă latură a pregătirilor, un curent oarecum secundar curentului mare, care, chiar dacă este doar un curent secundar, are ceva de-a face cu curentul principal, care porneşte de la Zarathustra. Acest curent secundar se pregăteşte încet, în acele lăcaşuri pomenite şi de istoria exterioară atunci când ni se atrage atenţia asupra anumitor secte ce urmăreau o anumită dezvoltare sufletească şi pe care Filo [ Nota 5 ] ni le descrie ca fiind „terapeuţii”. Terapeuţii aparţineau unei secte secrete ce căuta să realizeze o purificare a sufletelor lor pe cale interioară, să elimine din sufletele lor tot ceea ce îi putea afecta în sens negativ, prin contactul cu lumea exterioară şi prin cunoştinţele exterioare. Prin aceasta ei tindeau să se ridice în sfere spirituale pure. O ramură a acestei secte a terapeuţilor, în care s-a pregătit în continuare acel curent secundar, a fost aceea a „esenienilor” care trăiau în Asia. Toţi aceşti oameni – o scurtă descriere a lor o puteţi găsi în cartea mea Crestinismul ca fapt mistic – ce erau purificaţi în aceste secte aveau o anumită conducere spirituală comună. Atât în ceea ce-i priveşte pe terapeuţi, cât şi în ceea ce-i priveşte pe esenieni exista o anumită conducere spirituală comună. Şi dacă vrem să cunoaştem din punct de vedere exoteric această conducere spirituală trebuie să ne amintim cele discutate de noi cu un an în urmă cu ocazia conferinţelor despre Evanghelia după Luca[ Nota 6 ]. Am menţionat atunci misterul lui Gautama Buddha, aşa cum este el tratat, chiar şi exoteric, în scrierile orientale şi am spus că cel care vrea să devină un Buddha în cursul evoluţiei trebuie mai întâi să devină un Bodhisatva. Am explicat că cel pe care îl cunoaştem din istorie drept „Buddha” a fost şi el mai întâi un Bodhisatva, după care a devenit Buddha. Până la vârsta de douăzeci şi nouă de ani el era, ca fiu al regelui Suddhodana, încă un Bodhisatva. Abia la douăzeci şi nouă de ani s-a ridicat, prin evoluţia sa sufletească, de la rangul de Bodhisatva la cel de Buddha. Există în cadrul evoluţiei omenirii o serie întreagă de Bodhisatva; iar acel Bodhisatva care cu şase sute de ani înaintea erei noastre a devenit un Buddha este unul din Bodhisatvii care conduc evoluţia omenirii. O astfel de individualitate, ce urcă de la rangul de Bodhisatva la cel de Buddha, nu se mai încorporează mai târziu într-un corp fizic pe Pământ. Am văzut apoi felul în care s-a manifestat Buddha la naşterea lui Iisus din Evanghelia după Luca, prin unirea corpului lui eteric cu acel Iisus din linia nathanică. Şi am mai văzut că acesta este un alt Iisus decât cel la care ne referim noi în primul rând când vorbim de Evanghelia după Matei.

În urcarea la rangul de Buddha a fiului regal al lui Suddhodana noi trebuie să vedem sfârşitul unei lungi evoluţii. Această evoluţie a acelui Bodhisatva care s-a sfârşit prin ridicarea la treapta de Buddha ţine efectiv de acelaşi curent de care aparţin sfinţii Rishi ai Indiei; dar prin devenirea Buddha acel Bodhisatva a ajuns la un anumit sfârşit. – Dacă însă acum un Bodhisatva devine un Buddha, în locul lui apare un succesor. Despre asta vorbeşte şi vechea legendă indiană [ Nota 7 ], care spune că înainte de ultima lui coborâre pe Pământ în persoana fiului regelui Suddhodana pentru a deveni Buddha acel Bodhisatva a predat în lumea spirituală coroana de Bodhisatva succesorului său. Prin urmare, de atunci există un succesor al acelui Bodhisatva care a devenit Buddha. Acest nou Bodhisatva, care a acţionat în continuare ca Bodhisatva, a avut o misiune specială pentru evoluţia omenirii. Lui i-a revenit sarcina conducerii spirituale a acelei mişcări care s-a manifestat prin terapeuţi şi esenieni. El este conducătorul spiritual al comunităţilor de terapeuţi şi esenieni. În acestea şi-a exercitat influenţa. În timpul domniei regelui Alexander Jannai – aproximativ între anii 125 şi 77 înaintea erei noastre – acest Bodhisatva a trimis, să zicem aşa, la conducerea comunităţii de esenieni o individualitate deosebită care a condus comunităţile de esenieni cu aproape un secol înainte de apariţia lui Christos Iisus pe Pământ. Această personalitate este bine cunoscută de către ocultism, dar şi de literatura talmudică exterioară.

Aşadar, un secol înainte de era noastră, un secol înainte de apariţia lui Christos Iisus pe Pământ a existat o individualitate care nu are nimic de-a face cu Iisus din Evanghelia după Luca şi nici cu cel din Evanghelia după Matei, o personalitate care a fost conducător şi îndrumător al comunităţilor de esenieni. Această personalitate este bine cunoscută ocultismului ca un fel de precursor esenian al creştinismului; ea este cunoscută însă şi în literatura talmudică sub numele de Iisus, fiul lui Pandira, Jeshu ben Pandira. Nu trebuie să confundăm pe acest Iisus, fiul lui Pandira, pe seama căruia literaturile evreieşti de proastă factură au fabulat tot felul de lucruri, care în ultima vreme a fost scos din nou la lumină, nu trebuie să confundăm deci această mare şi nobilă personalitate, cum o fac unii talmudişti, cu Iisus din Nazaret despre care vorbim noi. Noi îl cunoaştem pe acest precursor esenian al creştinismului, pe Iisus, fiul lui Pandira. Ştim că acest Jeshu ben Pandira a fost acuzat atunci, de cei ce vedeau în învăţăturile eseniene o hulire a lui Dumnezeu, de blasfemie şi erezie. Apoi a fost mai întâi lapidat, după care, pedeapsa nefiind de ajuns, l-au spânzurat de un copac pentru a-l face de ocară. Este o realitate ocultă, dar ea este pomenită şi în literatura talmudică.

În Jeshu ben Pandira trebuie să vedem o personalitate care stă sub oblăduirea lui Bodhisatva, urmaşul acelui Bodhisatva care, ca fiu al regelui Suddhodana, a devenit mai târziu Buddha. Lucrurile sunt deci foarte clare. În curentul legat de succesorul lui Buddha, de actualul Bodhisatva, care în viitor va deveni Maitreiya Buddha şi care şi-a trimis mesagerii în comunităţile de esenieni, noi trebuie să vedem un fel de pregătire, un curent secundar al curentului principal creştin; el s-a manifestat atunci în persoana acelui misionar care a activat în comunităţile eseniene, într-un mod pe care îl vom discuta în conferinţa următoare.

Numele de Iisus îl găsim deci la individualitatea despre care ne relatează Evangheliile după Matei şi după Luca; acest nume trebuie să-l căutăm însă şi un secol înaintea erei noastre în comunitatea eseniană, la acea nobilă personalitate în legătură cu care tot ceea ce spune o anumită literatură talmudică de proastă factură nu este decât calomnie, personalitate care a fost acuzată de hulire a lui Dumnezeu şi erezie, care întâi a fost omorâtă cu pietre şi apoi spânzurată.