Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

BHAGAVAD-GITA ŞI EPISTOLELE LUI PAVEL

GA 142


CONFERINŢA a V-a

Köln, 1 ianuarie 1913

În cadrul acestui ciclu de conferinţe am făcut să treacă prin faţa sufletelor noastre – prin caracterizări foarte succinte, aşa cum a fost posibil, avându-se în vedere numărul mic de conferinţe – două documente importante ale omenirii şi am văzut ce impulsuri au fost necesare pentru ca acestea să poată apărea; este vorba de sublima Bhagavad-Gita şi de epistolele lui Pavel. Este important, pentru înţelegerea noastră, să evidenţiem o deosebire fundamentală care există între întregul spirit al Bhagavad-Gitei şi spiritul epistolelor lui Pavel.

Am spus deja că în Bhagavad-Gita ne întâmpină învăţăturile pe care Krishna le dă discipolului său Arjuna. Asemenea învăţături sunt date unui om individual pentru că, de fapt, e vorba de nişte învăţături intime. Această afirmaţie pare a fi contrazisă de faptul că azi oricine are acces la aceste învăţături, deoarece pot fi găsite în Bhagavad-Gita. Dar ele nu erau accesibile oricui în vremea în care a fost creată Bhagavad-Gita. Atunci, asemenea învăţături nu ajungeau la cunoştinţa tuturor, fiindcă erau obiectul unor comunicări orale. În acele vremuri vechi, învăţătorii spirituali apreciau maturitatea discipolilor, în funcţie de care transmiteau învăţături corespunzătoare. O asemenea maturitate era verificată întotdeauna.

În epoca noastră nu se mai poate proceda în acelaşi mod cu nici una dintre învăţăturile şi îndrumările spirituale, care, oricum, într-un fel sau altul, au găsit calea de acces spre publicul larg. Noi trăim într-o epocă în care, dintr-un anumit punct de vedere, viaţa spirituală a devenit publică. Aceasta nu înseamnă că nu mai există ştiinţă ocultă, dar ea nu poate fi ştiinţă ocultă prin faptul că nu e tipărită sau răspândită. Există şi în epoca noastră suficientă ştiinţă ocultă. De exemplu, teoria ştiinţei a lui Fichte [33], cu toate că oricine o poate avea sub formă de carte tipărită, e o adevărată doctrină ocultă. În definitiv, şi filosofia lui Hegel eşte o ştiinţă ocultă, deoarece foarte puţini oameni o cunosc şi ea are toate şansele de a rămâne o doctrină ocultă. Şi în multe alte privinţe aşa stau lucrurile în epoca actuală. Teoria fichteană a ştiinţei sau filosofia lui Hegel pot rămâne doctrine oculte, deoarece au fost scrise în aşa fel, încât majoritatea oamenilor nu le înţeleg şi adorm de îndată ce au citit primele pagini. Aşa ceva rămâne de la sine o doctrină ocultă. Şi la fel se întâmplă cu foarte multe lucruri din epoca noastră pe care oamenii cred că le cunosc. Dar, de fapt, ei nu le cunosc; prin aceasta ele rămân doctrină ocultă. Rămân doctrină ocultă şi lucruri de felul celor cuprinse în Bhagavad-Gita, chiar dacă pot deveni accesibile, pe calea tiparului, în cercurile cele mai largi. Căci unul dintre oamenii cărora le cade azi în mână Bhagavad-Gita va vedea în ea revelaţii grandioase despre evoluţia propriei sale fiinţe interioare, pe când altul nu o va privi decât ca pe o creaţie literară interesantă; pentru el toate ideile şi sentimentele exprimate în Bhagavad-Gita sunt simple banalităţi. Fiindcă nu putem crede că cineva a prelucrat cu adevărat în interiorul lui ceea ce e cuprins în Bhagavad-Gita numai pentru că se pricepe să interpreteze în spiritul ei cele cuprinse în această scriere, de care el poate că e foarte departe. În acest fel, în multe privinţe, o realitate e prin ea însăşi, prin înălţimea ei spirituală, un mijloc de protecţie împotriva banalizării.

Totuşi, acest adevăr rămâne valabil: omul individual trebuie să aplice învăţăturile prelucrate poetic în Bhagavad-Gita, să le trăiască el însuşi, dacă vrea ca sufletul său să evolueze prin ele şi să se poată, în cele din urmă, întâlni cu maestrul Yogăi, cu Krishna. Aşadar, este vorba despre ceva care e oferit de marele învăţător omului individual. Altfel stau lucrurile, dacă studiem din acelaşi punct de vedere epistolele lui Pavel. Constatăm că aici totul reprezintă o problemă a întregii comunităţi, care, în fond, se adresează unei pluralităţi de fiinţe umane. Fiindcă, dacă sesizăm înţelesul cel mai lăuntric al învăţăturii lui Krishna, trebuie să spunem: Ceea ce vieţuim prin învăţătura lui Krishna vieţuieşte fiecare pentru el însuşi, într-o severă izolare a sufletului său individual, iar întâlnirea cu Krishna o poate avea fiecare numai în calitate de pelerin singuratic pe căile sufletului, când regăsim drumul ce duce spre revelaţiile originare şi spre trăirile originare ale omenirii. Ceea ce poate oferi Krishna trebuie să fie dat fiecăruia în parte.

Altfel au stat lucrurile în ceea ce priveşte revelaţia pe care Impulsul lui Hristos a dat-o omenirii. Impulsul lui Hristos e gândit de la bun început drept un impuls care se adresează omenirii întregi, iar Misteriul de pe Golgota n-a fost săvârşit doar pentru un singur suflet, ci, dacă avem în vedere întreaga omenire, de la origini şi până la sfârşitul evoluţiei pâmânteşti, ceea ce a avut loc pe Golgota s-a petrecut pentru toţi oamenii. E o chestiune a comunităţii, posibilă în cea mai mare măsură. Iată de ce stilul epistolelor lui Pavel trebuie să facă abstracţie de toate cele spuse până aici, iată de ce el trebuie să fie cu totul altul, în comparaţie cu stilul sublimei Bhagavad-Gita.

Să ne reprezentăm raportul lui Krishna cu Arjuna. El îi dă îndrumări clare, ca maestru al doctrinei Yoga, despre felul cum poate să se înalţe treaptă cu treaptă în sufletul său, spre a-l putea vedea. Şi să alăturăm acestei situaţii un pasaj deosebit de important din epistolele lui Pavel, în care o anumită comunitate i se adresează apostolului cu întrebarea dacă anumite lucruri sunt adevărate, dacă anumite concepţii pot fi considerate corecte, în raport cu ceea ce spusese el însuşi. În învăţătura pe care o dă Pavel, ca răspuns, găsim un pasaj care poate fi comparat, în ceea ce priveşte măreţia sa, ba chiar şi din punct de vedere stilistic-artistic, cu ce întâlnim în sublima Bhagavad-Gita. Dar aici totul are alt ton, ne dăm seama că toate sunt spuse pe baza unei cu totul altfel de simţiri. E pasajul în care Pavel le spune corintenilor cum trebuie îmbinate diferitele daruri umane în cadrul unui grup de oameni [34].

Krishna îi spune lui Arjuna: Tu trebuie să fii aşa şi trebuie să faci cutare lucru, şi atunci vei înainta în sufletul tău treaptă cu treaptă. Corintenilor, Pavel le spune: Unul dintre voi are un dar, altul are un alt dar, un al treilea are şi el darul lui, şi dacă toate aceste daruri se îmbină în mod armonios, atunci şi din punct de vedere spiritual se naşte un întreg care poate fi pătruns în mod spiritual, în totalitate, de Hristos. Prin urmare, în virtutea situaţiei de fapt, Pavel se adresează unor oameni care conlucrează, adică unei colectivităti umane. Cu o ocazie importantă, el se adresează unei colectivităţi umane, şi anume atunci când ia în considerare darul de a vorbi în limbi.

Ce înseamnă această vorbire în limbi pe care o întâlnim în epistolele lui Pavel? Nu e altceva decât o rămăşiţă din vechile daruri spirituale de odinioară, care apar din nou în prezent, reînnoite, dar în deplină conştienţă umană. Unde, referindu-ne la metodele noastre de iniţiere, vorbim despre inspiraţie, lucrurile stau în felul următor: un om care, în epoca noastră, ajunge până la inspiraţie, îmbină cu această inspiraţie o conştienţă clară, la fel cum îmbină o conştienţă clară cu activitatea sa intelectuală cotidiană şi cu percepţiile senzoriale de toate zilele. În vremurile vechi lucrurile se puneau altfel. Omul vorbea ca şi cum ar fi fost instrumentul unor entităţi spirituale superioare, care se foloseau de organele sale pentru a exprima prin intermediul limbii sale unele adevăruri superioare. În acest caz, un individ uman putea să spună lucruri pe care el însuşi nu le înţelegea. Apăreau mesaje din lumea spirituală pe care transmiţătorul lor nu trebuia să le înţeleagă în mod nemijlocit, şi tocmai în Corint se întâmplaseră asemenea lucruri. Acolo un anumit număr de oameni aveau darul vorbirii în limbi. Ei puteau să comunice anumite lucruri din lumile spirituale.

Dacă omul are un asemenea dar, el poate să facă o revelaţie, dar aceasta vine din lumea spirituală. Se poate întâmpla însă ca doi oameni să facă revelaţii diferite despre acelaşi lucru, deoarece sferele spirituale sunt multiple. Un om poate să-şi găsească inspiraţia într-o anumită sferă spirituală, iar altul într-o altă sferă spirituală, şi atunci e posibil ca revelaţiile să nu fie concordante. Concordanţa poate apărea doar când un om e în stare să pătrundă în lumile respective rămânând deplin conştient. Din acest motiv, Pavel face următorul îndemn: Există oameni care pot să vorbească în limbi, şi există alţii care ştiu să găsească tâlcul tălmăcirii limbilor. Ei trebuie să conlucreze precum mâna dreaptă şi mâna stângă şi noi nu trebuie să ascultăm doar pe cei ce vorbesc în limbi, ci şi pe cei care, poate, nu au acest dar, în schimb ştiu să recunoască, să interpreteze ceea ce e în stare un om să aducă jos, pe Pământ, dintr-o sferă sau alta a lumii spirituale. Aşa că şi în acest caz Pavel îndeamnă la o activitate comunitară, care să ia naştere prin conlucrarea dintre oameni.

Pornind tocmai de la vorbirea în limbi, Pavel face acea pledoarie care, după cum am amintit deja, e atât de minunată din anumite puncte de vedere, încât poate fi comparată, în vigoarea ei, şi din alte motive decât cele prezentate ieri, cu comunicările Bhagavad-Gitei. El spune: „Iar în ceea ce priveşte darurile duhovniceşti, nu vreau, fraţilor, ca voi să fiţi în necunoştinţă. Voi ştiţi că la vremea când eraţi păgâni vă duceaţi la idolii cei necuvântători ca şi cum aţi fi fost nişte apucaţi. De aceea vă fac cunoscut că nimeni grăind în Duhul lui Dumnezeu nu zice: Anatema fie Iisus! şi nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus!, decât întru Duhul Sfânt. Sunt felurimi de daruri duhovniceşti dar e acelaşi Duh; şi sunt felurimi de slujiri, dar e acelaşi Domn; şi felurimi de lucrări sunt, dar acelaşi Dumnezeu este Cel Care pe toate în toţi le lucrează. Şi arătarea Duhului i se dă fiecăruia spre folosul tuturor. Unuia i se dă prin Duh cuvânt de înţelepciune, iar altuia, cuvânt de cunoaştere, potrivit aceluiaşi Duh; şi unuia într-acelaşi Duh i se dă credinţă; iar altuia darurile vindecărilor într-acelaşi Duh; unuia faceri de minuni; iar altuia, profeţie; unuia deosebirea duhurilor; iar altuia felurimea limbilor; iar altuia tălmăcirea limbilor. Şi pe toate acestea un acelaşi Duh le lucrează, fiecăruia în parte împărţindu-i după cum vrea El.

Că după cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, deşi multe, sunt un trup, aşa-i şi cu Hristos. Pentru că noi toţi într-un Duh ne-am botezat, pentru ca să fim un singur trup – fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi – şi toţi la un Duh ne-am adăpat. Că nici trupul nu este un mădular, ci multe. Dacă piciorul ar zice: Pentru că nu sunt mână, eu nu sunt din trup!, asta nu înseamnă că el nu e din trup; şi dacă urechea ar zice: Pentru că nu sunt ochi, eu nu sunt din trup!, asta nu înseamnă că ea nu e din trup. Şi dacă întregul trup ar fi ochi, unde ar fi auzul? Şi dacă ar fi pe de-a-ntregul auz, unde-ar fi mirosul? Dar aşa cum e, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare din ele, aşa cum a vrut El. Dacă ele toate ar fi un singur mădular, unde-ar fi trupul? Dar aşa cum e, sunt multe mădulare dar un singur trup.

Şi nu poate ochiul să-i spună mâinii: N-am nevoie de tine! sau, tot aşa, capul să le zică picioarelor: N-am nevoie de voi! Dimpotrivă, cu mult mai mult: mădularele trupului socotite a fi mai slabe, ele sunt mai trebuincioase; şi pe cele care ni se par că sunt mai de necinste ale trupului, pe acelea cu mai multă cinstire le încingem, şi cele necuviincioase ale noastre au parte de mai multă cuviinţă, de care cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinstire celui căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă cu el; şi dacă un mădular este slăvit, toate mădularele se bucură cu el. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos, şi mădulare fiecare în parte. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică; întâi apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători. Apoi sunt minunile (cei care le fac – nota trad.), apoi darurile vindecărilor (cei care le au – nota trad.), ajutorările, cârmuirile (cei care organizează administrarea comunităţii – nota trad.), vorbirea în limbi. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt profeţi? Oare toţi sunt învătători? Oare toţi fac minuni? Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească vorbirile în limbi?“*

* Cor. I, 12, 1–30, în versiunea revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a B.O.R., Bucureşti, 1993 (nota trad.).

Apoi Pavel vorbeşte despre forţa care poate să lucreze în omul individual, dar şi în cadrul comunităţii, şi care uneşte toate mădularele izolate ale comunităţii, la fel cum forţa trupului reuneşte forţa mădularelor izolate ale trupului. Nici Krishna nu spune unui singur om lucruri mai frumoase decât cele pe care Pavel le-a rostit adresându-se omenirii. El vorbeşte de forţa lui Hristos, care-i uneşte pe toţi indivizii umani, la fel cum trupul uneşte diferitele mădulare. Iar forţa care poate exista în fiecare individ uman precum forţa de viaţă în fiecare mădular şi care trăieşte, totuşi, în organismul unitar al unei comunităţi, e caracterizată de Pavel în cuvinte impunătoare.

„Am să v-arăt acum o cale şi mai înaltă. De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar dacă n-am iubire, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor.
Şi de-aş avea darul profeţiei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de-aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii, dar dacă n-am iubire, nimic nu sunt.
Şi toate averile mele de le-aş împărţi şi trupul meu de mi l-aş da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi foloseşte. Iubirea rabdă-ndelung, iubirea se dăruie, ea nu invidiază; ea nu se trufeşte, nu se îngâmfă; ea nu se poartă cu necuviinţă, nu-şi caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ţine-n seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură.
Pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă.
Iubirea niciodată nu trece. Prorocirile vor pieri. Limbile vor înceta. Ştiinta se va sfârşi.
Cunoaşterea este numai o parte, profeţia este o altă parte. Dar când va veni ceea ce-i dăsăvârşit, atunci ceea ce-i în parte se va desfiinţa.
Când eram copil vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când am devenit bărbat, le-am desfiinţat pe cele ale copilului.   
Căci acum vedem în oglindă, ca-n ghicitură; dar atunci (vom privi spiritul – nota trad.) faţă către faţă. Acum cunosc în parte; atunci însă deplin voi cunoaşte, aşa cum şi eu deplin sunt cunoscut.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, iubirea; dar cea mai mare din ele este iubirea.
Urmăriţi iubirea; şi râvniţi la darurile duhovniceşti, dar mai ales la acela al profeţiei.
Pentru că cel ce grăieşte în limbi nu oamenilor le vorbeşte, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege, dar el în Duh grăieşte taine.“

Vedem că Pavel cunoaşte natura vorbirii în limbi. El spune:

„Cel ce vorbeşte în limbi nu grăieşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; el vorbeşte aflându-se printre zei.
Dimpotrivă, cel ce face profeţii le vorbeşte oamenilor: spre zidire, îndemn şi mângâiere. Cel ce grăieşte într-o limbă pe sine însuşi se zideşte; dar cel ce profetizează zideşte Biserica.
Eu pe toţi vă vreau să grăiţi în limbi, dar cu mult mai mult să profetizaţi. Cel ce profetizează e mai mare decât cel ce grăieşte în limbi, în afară numai dacă acesta şi tălmăceşte, pentru ca Biserica să primească zidire.
Iar acum, fraţilor, dac-aş veni la voi grăind în limbi, de ce folos v-aş fi dacă nu vă vorbesc fie întru descoperire, fie întru cunoştinţă, fie întru profeţie, fie întru învăţătură?
Căci aşa cum instrumentele muzicale – fie flaut, fie ţiteră: de nu vor scoate sunete deosebite, cum se va cunoaşte care este din  flaut sau care este din titeră? Iar dacă trâmbita va scoate un sunet fără semn (adică fără timbrul caracteristic – nota trad.), cine se va pregăti de război?
Aşa şi voi: dacă prin limba voastră nu veţi scoate cuvânt lesne de înţeles, cum se va cunoaşte ce aţi grăit? Veţi vorbi în vânt.“*

* Cor., 12, 31; 13, 1–13; 14, 19 (nota trad.).

Toate acestea ne arată că diferitele daruri spirituale trebuie să fie oferite membrilor comunităţii şi că ei trebuie să conlucreze, ca individualităţi. Dar cu aceasta ne situăm, de asemenea, în punctul în care revelaţia lui Pavel trebuie să se deosebească în mod fundamental, datorită momentului din evoluţia omenirii în care apare, de revelaţia lui Krishna.

Revelaţia lui Krishna se adresează omului individual, dar, în fond, fiecărui om, când devine atât de matur încât să poată parcurge ascendent calea sufletului; aşa cum spune maestrul doctrinei Yoga. Suntem trimişi cu gândul la vremurile străvechi ale omenirii, la care, în sensul învăţăturii lui Krishna, vrem, de fapt, să ne întoarcem, în spirit. În acele timpuri oamenii erau mai puţin individualizaţi, încât se putea presupune că aceeaşi învăţătură şi aceleaşi îndrumări erau bune pentru orice om.

Pavel s-a aflat în fata unei omeniri ai cărei membri se diferenţiaseră în mod individual şi era chiar necesar ca ei să se diferenţieze, fiecare cu darul său special. Acum nu se mai putea conta pe faptul că ar fi posibil să se dea acelaşi lucru fiecărui suflet individual, era necesar să se atragă atenţia asupra a ceea ce planează invizibil peste toate. Acest ceva este Impulsul hristic. Impulsul hristic este ca un fel de nou suflet-grup al omenirii, dar un suflet-grup care vrea să fie căutat de această omenire în mod conştient.

Ca să ne lămurim asupra acestui lucru, să ne reprezentăm cum arată în lumea spirituală unii discipoli ai lui Krishna şi cum arată acei oameni care au fost atinşi în străfundul cel mai adânc al fiinţei lor de Impulsul hristic. Fiecare dintre discipolii lui Krishna a aprins înăuntrul său acelaşi impuls, care i-a fost dat de maestrul căii Yoga. În viaţa spirituală toţi sunt la fel. Tuturor le-au fost date aceleaşi îndrumări. Cei care au fost atinşi de Impulsul hristic, sunt independenti de trup în lumea spirituală; fiecare cu individualitatea sa, cu forţele lui spirituale diferenţiate. De aceea, în lumea spirituală fiecare poate face altceva. Iar conducătorul, cel care se revarsă în sufletul fiecăruia, oricât de individual ar fi acesta, este Hristos, care e prezent în sufletul fiecăruia şi planează totodată deasupra tuturor. În acest caz, avem de-a face cu o comunitate diferenţiată, chiar şi acolo unde sufletele sunt independente de trup, în timp ce sufletele discipolilor lui Krishna constituie un tot unitar, dacă au primit îndrumările de la maestrul căii Yoga. Dar sensul evoluţiei omenirii este ca sufletele să se diferenţieze din ce în ce mai mult.

Acesta este motivul pentru care Krishna vorbeşte altfel decât Pavel. El i se adresează – aşa cum mărturiseşte în Bhagavad-Gita – discipolului. Pavel se adresează fiecărui om, şi totul rămâne o problemă a evoluţiei individuale: potrivit cu gradul său de maturitate, individul uman se poate opri pe una din treptele incarnărilor sale, la viaţa exoterică, sau poate să se îndrepte spre esoterism şi să se înalţe la nivelul unui creştinism esoteric. În creştinism putem ajunge pe culmile esoterismului, dar plecăm din cu totul alt punct decât cel din care pornim în învăţătura lui Krishna. În învăţătura lui Krishna fiecare pleacă din locul în care e situat, ca om, şi fiecare îşi înalţă sufletul spre culmi, ca individ, ca om izolat. În creştinism se pleacă de la stabilirea unei relaţii, a unei legături cu Impulsul hristic, înainte chiar de a se face primul pas, de la faptul că acesta precede tot restul.

Pe drumul spiritual ce duce la Krishna poate merge doar cel ce respectă îndrumările date de acesta, pe drumul spiritual spre Hristos poate merge oricine, fiindcă jertfa Misteriului de pe Golgota a fost săvârşit pentru toţi oamenii care pot avea o relaţie cu Misteriul. Dar aceasta e o faptă exterioară, săvârşită pe planul fizic. De aceea, primul pas are loc pe planul fizic. Acesta e principalul.

Dacă înţelegem importanţa pe care o are Impulsul hristic pentru întreaga istorie a lumii, nu e nevoie să avem ca punct de plecare o anumită confesiune creştină; în epoca noastră se poate pleca chiar de la un punct de vedere total opus sau chiar de la indiferenţă faţă de Hristos. Dar, dacă un om se cufundă în viaţa spirituală, dacă percepe contradicţiile şi inepţiile materialismului, este posibil, în epoca noastră, ca punctul de plecare, calea cea mai autentică spre Hristos, să nu-l constituie o anumită confesiune religioasă. Când în afara cercurilor noastre se spune despre noi că pornim de la un anumit crez legat de Hristos, această afirmaţie poate fi considerată o calomnie, deoarece nu e vorba de faptul că se are în vedere o confesiune religioasă oarecare, ci de faptul că se pleacă de la înseşi condiţiile vieţii spirituale şi că orice om, indiferent că e mahomedan sau budist, evreu, hinduist sau creştin, poate să înţeleagă Impulsul hristic, în întreaga sa semnificaţie pentru evoluţia omenirii. Întreaga concepţie şi modul de a vorbi ale lui Pavel sunt pătrunse de acest adevăr şi, din acest punct de vedere, el e personalitatea dătătoare de ton în ceea ce priveşte prima vestire a Impulsului hristic în lume.

Când am arătat că filosofia Samkhya urmăreşte schimbările formelor, ceea ce se referă la prakriti, am avut ocazia să spunem: În tot ceea ce stă la baza profundelor sale epistole, Pavel acţionează din purusha, din sufletesc. Despre devenirea şi destinul sufletului, aşa cum traversează el întreaga dezvoltare a omenirii, evoluând în multiple feluri, despre toate acestea găsim la Pavel lămuriri precise şi profunde.

Există o deosebire fundamentală între ce a realizat gândirea orientală şi ce întâlnim la Pavel, expus cu o claritate atât de admirabilă. Am arătat ieri că tot ce face Krishna are scopul de a-l ajuta pe om să găsească drumul care-l scoate din sfera formelor schimbătoare. Dar prakriti rămâne în afară, ca ceva străin sufletului. În cadrul acestei evoluţii orientale, chiar şi în cadrul iniţierii orientale, toate eforturile au ca scop de a ne elibera de existenţa materială, de ceea ce există ca natură în afară, în jurul nostru. Ceea ce e răspândit în afară, ca natură, se prezintă, în sensul filosofiei vedice, drept maya. Tot ce se află în afară e maya; eliberarea de maya este Yoga. Am văzut că în Bhagavad-Gita se cere ca omul să se elibereze de tot ce face, lucrează, vrea şi gândeşte, de lucrurile faţă de care simte plăcere şi încântare, să se elibereze şi să triumfe, ca suflet, asupra a tot ce e realitate exterioară. Lucrarea pe care omul o săvârşeşte trebuie să se desprindă de el, dacă putem spune aşa, şi astfel, odihnindu-se în sine însuşi, el să fie mulţumit. Aşa că, de fapt, ţelul care stă în faţa sufletului oricărui discipol care vrea să evolueze în sensul învăţăturii lui Krishna e acela de a deveni un paramahamsa, adică un înalt iniţiat, care lasă în urmă întreaga existenţă materială, care triumfă asupra a tot ce a săvârşit el însuşi aflându-se încă în cadrul lumii senzoriale, un om care duce o existentă pur spirituală, care a biruit lumea senzorială în aşa măsură, încât în el nu mai există nici o dorinţă de a se reincarna, nu mai are nimic comun cu tot ce s-a integrat acestei existenţe senzoriale, ca lucrare a sa. Aceasta înseamnă ieşirea din maya, biruirea acestei maya.

Nu tot aşa stau lucrurile în cazul lui Pavel. Avem impresia că, dacă i-ar veni în întâmpinare asemenea învăţături orientale, ceva din străfundurile mai adânci ale sufletului său l-ar face să rostească cuvintele: Da, tu vrei să evoluezi spre a ieşi din înlănţuirea tuturor lucrurilor care te înconjoară aici precum şi a tuturor lucrărilor pe care le-ai săvârşit vreodată în realitatea exterioară. Vrei să părăseşti toate acestea, lăsându-le în urma ta? Oare nu sunt toate acestea opera lui Dumnezeu, nu sunt ele realităţi divine, create pe cale spirituală de Dumnezeu? Oare nu dispreţuieşti creaţiile lui Dumnezeu, când vrei să te lepezi de toate acestea? Nu trăieşte în ele revelarea lui Dumnezeu, spiritul lui Dumnezeu? N-ai vrut, mai întâi, în propriile tale lucrări, să-l redai pe Dumnezeu, cu iubire, credinţă şi dăruire, iar acum încerci să triumfi asupra a ceea ce e lucrarea lui Dumnezeu?

Ar fi bine dacă ne-am înscrie adânc în suflet aceste cuvinte, care n-au fost rostite niciodată de Pavel, desigur, dar care pulsează din adâncurile sufletului său, deoarece în ele se exprimă esenţa a ceea ce noi recunoaştem drept revelaţie occidentală. Noi vorbim în sensul lui Pavel despre maya care ne înconjoară. Mai spunem: Pretutindeni suntem înconjuraţi de maya! Oare în această maya nu există revelarea spiritului, nu sunt toate acestea o operă spirituală divină şi nu e un sacrilegiu să nu înţelegi că avem de-a face cu o asemenea creaţie? La aceasta se adaugă alte întrebări: De ce sunt toate acestea maya? De ce vedem maya de jur împrejurul nostru? Occidentul nu se opreşte la întrebarea dacă toate acestea sunt maya; el întreabă de ce sunt ele maya. Şi de aici rezultă un răspuns care ne conduce în interiorul sufletescului, în purusha: Deoarece odinioară a căzut în puterea lui Lucifer, sufletul vede totul prin vălul mayei, el, ca suflet, aşterne vălul mayei peste toate lucrurile. Oare lumea obiectivă e de vină că noi vedem maya? Nu. Nouă, ca suflete, lumea obiectivă ne-ar apărea în adevărul ei, dacă n-am fi căzut pradă lui Lucifer. Ea ne apare drept maya doar din cauză că nu suntem în stare să pătrundem până în ultimele temeiuri ceea ce există în jurul nostru. Şi aceasta se întâmplă din cauză că sufletul a căzut pradă lui Lucifer; nu e vina zeilor, e vina propriului suflet. Tu, suflete, ai făcut ca lumea să fie maya pentru tine, prin faptul că ai căzut pradă lui Lucifer.

De la cea mai înaltă exprimare spiritual-ştiinţifică a acestui adevăr şi până jos, la cuvântul lui Goethe: „Simţurile nu înşeală, dar judecata înşeală“ [35], e o linie dreaptă. Filistinii şi zeloţii pot să-l combată cât vor pe Gcethe, ei pot să combată oricât creştinismul lui Goethe, el tot a avut dreptul de a spune că el e unul dintre oamenii cei mai creştini [36], fiindcă în adâncul fiinţei sale Goethe gândea hristic până şi în această maximă. Sufletul e vinovat de faptul că ceea ce vede nu-i apare în adevărul său, ci ca maya, ceea ce în orientalism ni se înfăţişează ca fiind faptă a zeilor înşişi; aici e îndreptat spre străfundurile sufletului uman, unde se dă mereu lupta cu Lucifer.

Dacă-l privim în întreaga sa semnificaţie, orientalismul este într-un anumit sens materialism, tocmai din cauză că nu recunoaşte spiritualitatea mayei şi vrea să iasă din cadrul realităţii materiale. Ceea ce pulsează în epistolele lui Pavel şi, în viitor, se va răspândi pe întreaga suprafaţă a pământului, e o învăţătură despre suflet, chiar dacă, deocamdată, e prezentă numai sub formă de germene şi, de aceea, poate fi atât de prost înţeleasă în epoca noastră care are caracter tamas. Natura deosebită a mayei trebuie bine înţeleasă, şi de-abia atunci va fi cunoscută esenţa progresului viitor al omenirii. Atunci vom înţelege la ce se referă Pavel când vorbeşte de primul Adam, al cărui suflet a căzut pradă lui Lucifer şi care, din această cauză a fost prins în mrejele materiei; aceasta nu înseamnă altceva decât că s-a încurcat în plasa unui mod greşit de a vieţui materia. Materia din lumea exterioară, care e creaţia lui Dumnezeu, e bună. Ceea ce se petrece în interiorul ei, e bun. Ceea ce sufletul a vieţuit în contact cu această lume a devenit din ce în ce mai rău, din cauză că sufletul a căzut în puterea lui Lucifer. Pavel îl numeşte pe Hristos al doilea Adam [37], pentru că el a intrat în lume neispitit de Lucifer şi poate deveni, datorită acestui fapt, conducătorul şi prietenul sufletelor umane, care le ajută să se îndepărteze de Lucifer, adică să-şi stabilească o relaţie corectă cu acesta.

Pavel n-a putut să comunice omenirii din vremea sa tot ce ştia ca iniţiat. Cine se pătrunde de învăţăturile epistolelor lui Pavel îşi va da seama că ele sunt mult mai profunde decât exprimă în exterior. Aceasta se întâmplă deoarece Pavel trebuia să se adreseze unei comunităţi şi să ţină seama de puterea de înţelegere a umanităţii. Iată de ce, în epistolele sale, multe lucruri par să se contrazică. Dacă vom pătrunde însă în adâncul lor, vom întâlni pretutindeni impulsurile ce vin de la Fiinţa lui Hristos.

Să ne amintim cum am descris noi Misteriul de pe Golgota. De-a lungul anilor, am înţeles că există două relatări diferite despre copilăria lui Iisus Hristos [38], cea din Evanghelia lui Matei şi cea din Evanghelia lui Luca, deoarece, în realitate, avem de-a face cu doi copii Iisus. Şi am înţeles că, din punct de vedere exterior, după carne, ca să vorbim în sensul lui Pavel, adică după descendenţa fizică, cei doi copii Iisus se trag din seminţia lui David, unul din linia genealogică a lui Nathan, celălalt din linia lui Solomon, că, prin urmare, cam în acelaşi timp s-au născut doi copii Iisus. Într-unul din băieţi, în cel din Evanghelia lui Matei, îl găsim reincarnat pe Zarathustra, şi am subliniat că în celălalt băiat Iisus, pe care ni-l înfăţişează Evanghelia lui Luca, nu se află un eu uman propriu-zis, de felul celui care exista în celălalt băiat Iisus, în care trăieşte un eu evoluat, cum este eul lui Zarathustra. În copilul Iisus din Evanghelia lui Luca vieţuieşte acel ceva din om care n-a intrat în fluxul evoluţiei umane pe Pământ.

E destul de greu să ajungem la o reprezentare corectă asupra acestui aspect. Numai dacă încercaţi să vă reprezentaţi cum sufletul care a fost incarnat în Adam, deci în cel care poate fi desemnat ca Adam, în sensul cărţii mele Ştiinţa ocultă [39], cade pradă ispitirii lui Lucifer, care e înfăţişată în mod simbolic în Biblie prin căderea în păcat a omului edenic. Imaginaţi-vă acest lucru, şi mai imaginaţi-vă că pe lângă acea substanţă sufletească umană care s-a incarnat în trupul lui Adam mai există o esenţă umană, o entitate umană care nu s-a incarnat atunci, care n-a pătruns într-un corp fizic, ci a rămas sub formă sufletească. Nu e necesar să vă reprezentaţi decât că, înainte ca în evoluţia omenirii să fi luat naştere un om fizic, avem de-a face cu un suflet, care s-a împărţit apoi în două. Una dintre părţi, unul dintre urmaşii sufletului comun, se incarnează în Adam, şi astfel acest suflet intră în incarnare, cade pradă ispitirii lui Lucifer ş.a.m.d. Cât despre celălalt suflet, sufletul-frate al primului, conducerea înţeleaptă a lumii prevede că nu va fi bine dacă se va incarna şi el. Aşa că acest suflet e reţinut în lumea sufletească; prin urmare, el nu trăieşte în şirul incarnărilor omenirii, ci e păstrat în rezervă. Cu el intră în legătură numai initiaţii Misteriilor. Aşadar, acest suflet nu îşi însuşeşte trăirea eului nici în cursul acestei evoluţii care are loc înainte de Misteriul de pe Golgota, deoarece o asemenea trăire e vieţuită numai prin incarnarea în trupul uman. În acest suflet există, totuşi, întreaga înţelepciune care putuse fi vieţuită pe Saturn, Soare, Lună, există întreaga iubire de care un suflet uman poate fi capabil. S-ar putea spune deci că acest suflet rămâne nevinovat, în raport cu întreaga vină de care se poate pătrunde omenirea de-a lungul incarnărilor sale. Acest suflet nu l-am fi putut întâlni sub formă exterioară, ca om; el era perceput numai de către vechii clarvăzători. Şi aceştia chiar îl percepeau. El avea, ca să spunem aşa, relaţii cu Misteriile. Este vorba deci de un suflet care există în cadrul evoluţiei omenirii, dar e situat, totuşi, deasupra ei, un suflet care nu putea fi perceput decât pe cale spirituală, un precursor al omului, un adevărat supraom.

Acesta e sufletul care a fost incarnat în locul unui eu, în copilul Iisus din Evanghelia lui Luca. Vă amintiţi conferinţele de la Basel [40]. Acolo am descris acest eveniment. Avem de-a face deci cu un suflet care doar seamănă cu un eu, care lasă impresia, în mod absolut firesc, când intră în trupul lui Iisus, că e un eu, dar manifestările sale sunt deosebite de ale unui eu obişnuit. Am subliniat deja faptul că băiatul din Evanghelia lui Luca a vorbit imediat ce a venit pe lume într-o limbă pe care mama sa o înţelegea; şi alte fenomene similare au fost observate. Ştim apoi că băiatul din Evanghelia lui Matei, în care a trăit eul lui Zarathustra, a crescut până la vârsta de doisprezece ani; el nu poseda nici un fel de cunoaştere sau ştiinţă umană deosebită, purta însă în el înţelepciune divină şi putere de jertfă divină.

Băiatul din Evanghelia lui Luca a crescut, fără a se dovedi prea bine înzestrat pentru lucrurile pe care cineva le poate învăţa ca om, din punct de vedere exterior. Şi mai ştim că trupul copilului Iisus despre care relatează Evanghelia lui Matei a fost părăsit de eul lui Zarathustra şi că atunci când copilul Iisus din Evanghelia lui Luca avea doisprezece ani eul lui Zarathustra a luat în stăpânire trupul acestui copil Iisus. E momentul la care se face aluzie când se spune că băiatul Iisus din Evanghelia lui Luca, în vârstă de doisprezece ani, e găsit în templu de către părinţii săi, care-l pierduseră, învăţându-i pe înţelepţi.

Mai ştim că acest copil din Evanghelia lui Luca poartă în sine, până la vârsta de treizeci de ani, când acesta părăseşte trupul copilului Iisus, eul lui Zarathustra şi că tot ceea ce este acum înveliş e luat în stăpânire de Hristos, care este o fiinţă supraumană, aparţinând ierarhiilor superioare şi care a putut locui într-un trup uman numai în aceste împrejurări, datorită faptului că i-a fost oferit prin jertfă un trup care până la doisprezece ani fusese pătruns de forţele înţelepciunii preumane, de forţele iubirii divine preumane, şi în care, apoi, a pătruns tot ceea ce fusese cucerit de eul lui Zarathustra de-a lungul multor incarnări, prin iniţiere. Poate că nimic nu trezeşte în noi atât de bine respectul, veneraţia, pe scurt, sentimentul potrivit faţă de Fiinţa lui Hristos ca încercarea de a înţelege ce fel de corporalitate a fost necesară pentru ca acest Eu hristic să poată pătrunde în omenire.

Unii au găsit, în această descriere, care vine din adâncurile sfintelor Misterii ale epocii moderne, că entitatea lui Hristos pare mai puţin intimă şi umană decât acel Iisus Hristos pe care mulţi l-au venerat aşa cum şi-l reprezintă majoritatea oamenilor: familiar, accesibil omului, incarnat într-un trup uman obişnuit, în care nu vieţuise nimic de felul unui eu al lui Zarathustra. S-a reproşat învăţăturii aduse de noi faptul că acest Iisus Hristos al nostru a fost alcătuit din forţele existente pe toate tărâmurile lumii. Asemenea reproşuri provin din comoditatea cunoaşterii umane, a simţirii umane, care nu vrea să se ridice până la culmile reale ale simţirii şi sentimentului. Realitatea supremă trebuie cucerită şi prin faptul că sufletul nostru se străduieşte să ajungă la acea intensitate interioară a simţirii şi a sentimentului care e necesară, dacă vrem să facem accesibil cât de cât sufletului nostru tot ce este mai măreţ, mai înalt. Aşa că primul sentiment nu face decât să crească în intensitate, dacă-l privim într-o asemenea lumină.

Şi mai ştim un lucru. Ştim în ce fel trebuie să tălmăcim cuvintele Evangheliei: „Se revelează forţele lui Dumnezeu în înalturi, şi pace se răspândeşte printre oamenii însufleţiţi de bunăvoinţă“ [41]. Ştim că ea, solia păcii şi a iubirii, se face auzită atunci când apare copilul Iisus din Evanghelia lui Luca, datorită faptului că în corpul său astral pătrunde Buddha, aflat deja într-o entitate care-şi traversase ultima incarnare drept Gautama Buddha şi care se înălţase la deplina spiritualitate; prin urmare, în corpul astral al copilului Iisus despre care ne vorbeşte Luca s-a revelat Buddha, aşa cum evoluase el până la apariţia pe pământ a Misteriului de pe Golgota.

Astfel noi am adus în faţa noastră entitatea lui Iisus Hristos, sub forma în care ea poate fi dată omenirii de-abia azi, din adâncurile ştiinţei oculte. Cu toate că era iniţiat, Pavel a fost nevoit să vorbească, pentru vremurile de atunci, în cuvinte mai uşor de înţeles; el nu putea presupune că se adresează unei omeniri care înţelege deja noţiuni de felul celor pe care noi le putem aduce aproape de inimile umane. Ceea ce a constituit dimensiunea inspiraţiei sale s-a datorat însă iniţierii care i se dăruise prin har divin. Eu spun că această iniţiere este săvârşită prin har divin, pentru că Pavel nu a ajuns la ea pe calea unei evoluţii obişnuite, în cadrul vechilor Misterii, ci prin har venit de sus, mergând spre Damasc, unde i s-a arătat Hristos cel înviat. El a întâmpinat această apariţie de pe drumul Damascului [42] ştiind că de la Misteriul de pe Golgota trăieşte unit cu sfera lumii pământeşti ceea ce a înviat atunci pe Golgota. El l-a recunoscut pe Hristos cel înviat. Şi pe el l-a vestit de atunci înainte. De ce a putut să-l perceapă aşa cum i s-a arătat?

Trebuie să ne adâncim puţin în natura unei asemenea viziuni, a unei asemenea manifestări ca cea de pe drumul Damascului, deoarece ea a fost, totuşi, o manifestare de o natură cu totul deosebită. Numai acei oameni care nu vor cu adevărat să înveţe ceva din realităţile oculte pot pune de-a valma tot ceea ce e fenomen vizionar şi nu fac deosebire între viziunea lui Pavel şi multe alte viziuni, de felul celor pe care le-au avut sfinţii de mai târziu. Aşa face, de exemplu, autorul Soliei păcii [43], care se numără printre cei ce nu vor să înveţe cu adevărat ceva în legătură cu realităţile oculte.

Ce reprezintă, de fapt, acest fenomen, de ce Pavel a putut să-l perceapă pe Hristos aşa cum i-a apărut în faţa oraşului Damasc? Acesta era Hristos cel înviat? Întrebarea aceasta conduce la o altă întrebare: Ce a făcut necesar ca întreaga entitate a lui Hristos să poată coborî în Iisus din Nazaret, prin acel eveniment care ne este prezentat drept Botezul în Iordan oficiat de Ioan? Am spus mai înainte cum a fost pregătită acea corporalitate în care urma să coboare entitatea lui Hristos. Dar cum s-a putut ca Cel Înviat să poată apărea sub o formă sufletească atât de densă ca cea în care i s-a revelat lui Pavel? Cum explicăm acea aură de lumină în care Hristos i-a apărut lui Pavel în faţa Damascului? De unde a provenit ea?

Dacă vrem să aflăm răspunsul la aceste întrebări, trebuie să adăugăm câte ceva în completarea celor spuse mai înainte. V-am spus că a existat un fel de suflet-frate al lui Adam, al acelui Adam care a intrat în şirul generaţiilor umane. Sufletul-frate al lui Adam a rămas în lumea sufletească. Şi tot acest suflet-frate a fost acela care s-a incarnat în copilul Iisus din Evanghelia lui Luca. Dar el nu se incarnase pentru prima oară, în sensul strict al cuvântului, ca om fizic, ci se mai incarna o dată, în mod profetic. Şi înainte de acest moment fusese folosit deja ca sol al sfintelor Misterii. V-am mai spus că el a avut relaţii cu Misteriile, a fost îngrijit şi cultivat în Misterii, ca să spun aşa, şi a fost trimis în locul în care se întâmpla ceva important în omenire. El era însă doar o apariţie sub formă de corp eteric, de aceea a putut fi perceput numai cât timp a existat vechea clarvedere. Dar aceasta a existat în vremurile de demult. Acest suflet-frate al lui Adam n-a trebuit să ajungă până în corpul fizic ca să poată fi văzut. Aşa că el a apărut de multe ori în evoluţia omenirii, trimis de impulsurile Misteriilor întotdeauna când în evoluţia pământească trebuia să se producă lucruri importante. Dar n-a avut nevoie să se incarneze, în vremurile vechi, deoarece atunci exista clarvederea.

El a fost nevoit să se incarneze pentru prima oară în perioada în care trebuia depăşită vechea clarvedere, la trecerea omenirii de la a treia la a patra epocă postatlanteană, despre care am vorbit ieri. Şi atunci a acceptat un fel de incarnare compensatorie, a intrat în această incarnare pentru a se putea manifesta în perioada în care clarvederea dispăruse. Acest suflet-frate al lui Adam a fost incarnat în Krishna, singura dată când a trebuit să apară, spre a deveni vizibil şi din punct de vedere fizic, apoi el s-a incarnat din nou în copilul Iisus despre care pomeneşte evanghelistul Luca. Înţelegem acuma de ce Krishna vorbeşte într-un mod atât de suprauman, de ce el e cel mai bun învăţător pentru eul uman, de ce reprezintă, ca să spunem aşa, o depăşire a eului, de ce pare atât de minunat din punct de vedere sufletesc. Pentru că în acel moment sublim pe care l-am adus în faţa sufletelor noastre acum câteva zile el apare drept omul care încă nu s-a cufundat în şirul incarnărilor umane.

Apoi el apare din nou, spre a se incarna în copilul Iisus despre care am vorbit. De aici, acea desăvârşire care ia naştere atunci când cele mai importante concepţii despre lume ale Asiei se reunesc în copilul Iisus care a împlinit doisprezece ani, când eul lui Zarathustra se uneşte cu spiritul lui Krishna. Acum învăţaţilor din templu nu le mai vorbeşte doar Zarathustra. El vorbeşte ca eu, el vorbeşte cu mijloacele prin care Krishna a vestit odinioară doctrina Yoga, vorbeşte despre o Yoga care s-a ridicat cu încă o treaptă spre înalturi; el se uneşte cu forţa lui Krishna, cu Krishna însuşi, pentru a creşte până la vârsta de treizeci de ani. Şi de-abia după aceasta avem acea corporalitate completă care poate fi luată în stăpânire de Hristos. În acest fel se întâlnesc şi confluează curentele spirituale ale omenirii. Astfel că, în momentul când are loc Misteriul de pe Golgota, avem o colaborare a celor mai importanţi conducători ai omenirii, o sinteză a vieţii spirituale.

Când Pavel are viziunea din faţa Damascului, ceea ce îi apare este Hristos. Aura de lumină în care se înveştmântează Hristos este Krishna. Şi datorită faptului că Hristos l-a luat pe Krishna drept înveliş sufletesc al său, prin care va acţiona de atunci înainte, în ceea ce începe să strălucească acum în Hristos e prezent, de asemenea, tot ce a fost cândva conţinutul sublimei Bhagavad-Gita.

Găsim în cărţile Noului Testament multe adevăruri din vechea învătătură a lui Krishna, chiar dacă aici ele sunt disipate peste tot. Dar învătătura lui Krishna a devenit un bun al întregii omeniri datorită faptului că Hristos nu este un eu uman şi nu face parte din omenire, ci din ierarhiile superioare. Dar în felul acesta Hristos aparţine acelor vremuri în care omul nu era încă separat de ceea ce-l înconjoară acum ca existenţă materială şi care, în urma ispitirii sale de către Lucifer, i se prezintă învăluită în maya. Dacă urmărim întreaga evoluţie a trecutului, vedem că în acele vremuri vechi nu exista încă acea separare riguroasă dintre spiritual şi material, că cele materiale se mai revelau încă în mod spiritual, că spiritualul se mai revela încă în mod exterior. Datorită faptului că prin Impulsul hristic de omenire se apropie ceva care exclude o separare atât de riguroasă între purusha şi praktriti ca cea care ni se înfăţişează în filosofia Samkhya, Hristos devine călăuzitorul oamenilor din sine spre afară, dar şi spre creaţia lui Dumnezeu. Oare ne este îngăduit atunci să spunem că trebuie să părăsim neapărat lumea mayei, dacă ne-am dat seama că ea apare din vina noastră? Nu, deoarece acest lucru ar fi un sacrilegiu faţă de spiritualul din lume; ar însemna să-i atribuim materiei însuşiri peste care aşternem noi înşine vălul mayei. Mai degrabă ar trebui să sperăm că, dacă vom birui în noi ceea ce face ca materia să ne apară drept maya, ne vom împăca iar cu lumea. Oare din această lume care ne înconjoară nu se iveşte ceva care ne spune că ea e o creaţie a Elohimilor şi că în ultima zi a Creaţiunii aceşti Elohimi au spus: Şi iată, erau bune foarte? [44]

Aceasta ar fi karma care s-ar împlini, dacă ar exista doar o învăţătură a lui Krishna, deoarece în lume nu există nimic a cărui karmă să nu se împlinească. Dacă în veşnicie n-ar exista decât învăţătura lui Krishna, existenţei materiale a lumii înconjurătoare, revelării lui Dumnezeu, despre care la începutul evoluţiei pământeşti Elohimii au spus: Şi iată, totul este foarte bine, atunci acestei revelări a lui Dumnezeu i s-ar contrapune concepţia umană: Ea nu este bună, trebuie s-o părăsese! Judecata omului s-ar situa deasupra judecăţii lui Dumnezeu. Aşa că noi trebuie să înţelegem cuvintele care stau, ca o taină, la începutul evoluţiei. Nu trebuie să punem părerea oamenilor mai presus de părerea lui Dumnezeu. Dacă am putea elimina din fiinţa noastră orice vină şi dacă ar rămâne ca singura greşeală faptul că blasfemiem creaţiunea Elohimilor, atunci karma pământească ar trebui să se împlinească şi în viitor totul s-ar prăbuşi peste noi. Aşa s-ar împlini karma, în mod inevitabil.

Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, Hristos a venit în lume sub o formă vizibilă, spre a ne împăca în aşa fel cu lumea, încât noi să învăţăm cum putem birui ispitirile lui Lucifer, încât să percepem revelarea lui Dumnezeu în lume în adevărata ei înfăţişare, încât să-l găsim pe Hristos, pe cel care ne împacă cu lumea, care ne introduce în arta de a vedea adevărata înfăţişare a revelării lui Dumnezeu în lume, încât să învăţăm prin El sensul cuvântului străvechi: „Şi iată, erau bune foarte“. Mai avem nevoie de Hristos pentru a învăţa să ne oferim ceea ce nu avem voie să atribuim lumii. Şi chiar dacă toate celelalte păcate ne-ar putea fi luate, acest păcat a trebuit să ne fie ridicat de către El.

Transformat într-un sentiment moral, acest lucru ne prezintă Impulsul hristic într-o perspectivă nouă. El ne arată, în acelaşi timp, de ce a fost necesar ca Impulsul hristic să se învăluie în Impulsul lui Krishna, ca suflet superior.

Dragi prieteni, o discuţie de felul celei pe care am intenţionat s-o port cu prilejul acestui ciclu de conferinţe nu vrea să fie percepută doar ca o teorie, ca o însumare de idei şi noţiuni pe care să ni le însuşim, ci aş vrea ca ea să fie primită ca un dar de Anul Nou, ca un dar care să acţioneze în noul an, să se propage mai departe, sub forma a ceea ce poate simţi omul când înţelege Impulsul hristic, în măsura în care acest impuls ne ajută să pătrundem cuvintele Elohimilor, pe care trebuie să le percepem aşa cum sunt ele în punctul de plecare, în momentul începutului originar al Creaţiunii noastre pământeşti. Şi vă rog să luaţi ceea ce am intenţionat să ofer prin acest ciclu de conferinţe drept punct de plecare al curentului nostru spiritual antroposofic. Acest curent spiritual trebuie să fie antroposofic deoarece prin el este necesar să devină tot mai cunoscut felul în care omul poate să ajungă, în sine, la autocunoaştere. Omul nu poate încă să realizeze autocunoaşterea deplină, antropos nu poate încă să ajungă la cunoaşterea lui antropos, omul la cunoaşterea omului, cât timp acest om priveşte problema pe care trebuie s-o rezolve în propriul său suflet drept o confruntare care are loc între el şi natura exterioară.

Dacă noi vedem lumea cufundată în maya, aceasta e o chestiune pe care ne-au pus-o în faţă zeii, e o problemă a însuşi sufletului nostru, a unei autocunoaşteri superioare, pe care omul trebuie s-o recunoască în însăşi condiţia sa de om, e o problemă a antroposofiei, şi de-abia prin ea noi putem ajunge să înţelegem ce poate fi teosofia pentru om. Când omul îşi propune să facă parte din mişcarea antroposofică, în el trebuie să existe o modestie de cea mai înaltă calitate, pe care s-o simtă ca pe un impuls, o modestie care-l face să spună: Dacă vreau să sar peste ceea ce este o problemă a sufletului uman, dacă vreau să fac imediat saltul cel mai înalt spre Divin, se poate întâmpla să-mi piară smerenia şi în locul ei să apară trufia, şi atunci se poate instala uşor vanitatea. Fie ca Societatea antroposofică să constituie un punct de plecare spre acest înalt tărâm moral; fie ca Societatea antroposofică să evite, înainte de toate, trufia, vanitatea, ambiţia, neseriozitatea în asimilarea supremelor comori ale înţelepciunii, aceste rele care s-au furişat în rândurile ei; fie ca ea să le evite, prin faptul că, deja în punctul ei de plecare, consideră ceea ce este de rezolvat în privinţa mayei drept o problemă a sufletului uman însuşi.

Ar trebui să simţim că Societatea antroposofică este un rezultat al celei mai profunde modestii umane. Din această modestie va izvorî cea mai înaltă seriozitate cu privire la sfintele adevăruri în care ea trebuie să pătrundă, atunci când intrăm în acest domeniu al suprasensibilului, al spiritualului. Să spunem deci că ne-am luat numele de „Societate antroposofică“ cu modestie, cu smerenie şi să declarăm: Fie ca lipsa de modestie, vanitatea şi ambiţia, neadevărul cărora numele de teosofie le-a putut da naştere să fie stârpite, dacă vom începe – sub semnul şi deviza modestiei – să ne îndreptăm privirile cu smerenie spre zei şi spre înţelepciunea divină, abordând, în schimb, omul şi înţelepciunea umană conform datoriei, dacă ne apropiem cu evlavie de teosofie şi dacă ne adâncim în antroposofie aşa cum ne-o cere datoria. O asemenea antroposofie ne va conduce spre lucruri divine şi spre zei. Dacă prin ea vom învăţa să privim în noi înşine cu smerenie şi adevăr, în cel mai înalt sens al cuvântului, şi dacă, înainte de toate, vom învăţa cum trebuie să luptăm cu maya şi cu întreaga eroare, printr-o autoeducaţie şi autodisciplinare riguroase, atunci fie ca deasupra noastră să stea, ca înscris pe o placă de bronz: Antroposofie! Acesta să fie pentru noi un îndemn de a căuta, înainte de orice, autocunoaşterea, autosmerenia, şi, în acest fel, să putem face încercarea de a ridica un edificiu întemeiat pe adevăr, pentru că adevărul înfloreşte numai dacă autocunoaşterea prinde rădăcini în sufletul uman cu cea mai mare seriozitate. De unde provine vanitatea, de unde provine neadevărul lăuntric? Ele apar din absenţa autocunoaşterii. De unde poate izvorî adevărul, de unde poate izvorî o veneraţie autentică faţă de lumile zeilor şi de înţelepciunile zeilor? Ele pot veni numai dintr-o autocunoaştere, autoeducaţie, autodisciplinare veritabile. Fie ca acestui ţel să-i servească tot ceea ce va pulsa în mişcarea antroposofică. Din acest motiv a fost plasat în momentul de început al mişcării antroposofice acest ciclu de conferinţe, care trebuie să furnizeze dovada că aici nu e vorba doar de ceva limitat, că prin mişcarea noastră putem să ne extindem orizontul spre acele zări care cuprind şi gândirea orientală. Noi o acceptăm cu smerenie, în mod antroposofic, autoeducându-ne şi deţinând înăuntrul nostru voinţa de a ne autoeduca şi autodisciplina. Dacă, dragii mei prieteni, antroposofta va fi practicată de dumneavoastră în acest fel, atunci ea va duce spre un final fericit, va atinge un ţel care va fi spre binele fiecărui om în parte şi al fiecărei societăti umane.

Prin aceasta am rostit cel din urmă cuvânt al ciclului de faţă, din care poate că unii vor putea prelua ceva în sufletele lor, pentru perioadele ce vor urma, în aşa fel încât acest ceva să devină rodnic în cadrul mişcării noastre antroposofice, pentru care dumneavoastră, dragii mei prieteni, v-aţi adunat pentru prima oară aici, în aceste zile. Fie să ne întâlnim întotdeauna sub semnul antroposofiei, în aşa fel încât să putem invoca în mod îndreptăţit cuvinte ca acelea pe care am vrut să le rostim acum, în încheiere, cuvinte ale modestiei, cuvinte ale autocunoaşterii, pe care să le aşezăm ca ideal în acest moment, în faţa sufletelor noastre.