Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONTRASTE ÎN EVOLUȚIA OMENIRII

GA 197


CONFERINŢA a V-a

Stuttgart, 24 iunie 1920

Deoarece astăzi, înainte de a pleca, se oferă încă o dată ocazia să vă vorbesc, ca unor prieteni ai Mişcării antroposofice, aş dori să îndeplinesc ceea ce într-o anumită privinţă este o dorinţă a inimii mele: anume să discut câte ceva din cele necesare a fi discutate acum. S-ar putea ca majoritatea celor pe care le am de spus astăzi să fie un fel de repetare a unor lucruri care au fost adesea menţionate din cele mai diferite puncte de vedere şi care în ziua de azi deja joacă un rol şi în consideraţiile expuse în conferinţele publice. Dar din anumite motive este totuşi necesar să mai discutăm astăzi încă o dată despre câteva lucruri.

După cum am accentuat adesea, trebuie neapărat să se fi înţeles de un număr suficient de oameni că actuala civilizaţie trebuie îmbibată cu anumite impulsuri, care pot veni numai din cuprinderea spiritual-ştiinţifică a Universului, în cel mai înalt grad, dacă e ca declinul în care am ajuns ca lume civilizată actuală să nu ducă la o ruină completă.

Materialismul care s-a ridicat în ultimele trei-patru secole în lumea europeană, care şi-a atins punctul culminant în secolul XIX şi a trecut şi în secolul XX, acest materialism are o particularitate care se manifestă într-un mod deosebit de paradoxal atunci când oamenii nu ştiu să abordeze corect motivele despre care este de fapt vorba. Anume, acest materialism are particularitatea că lui îi este pe deplin refuzat să cunoască lumea materială în realitatea ei. Probabil că v-am expus deja un exemplu în acest sens. Peste tot este susţinută concepţia provenită din modul de gândire materialist al perioadei contemporane, pe care a îmbrăţişat-o un public larg, anume că inima noastră ar fi în cadrul organismului nostru un fel de pompă, care pompează sângele prin organism. Găsim această viziune despre instrumentul-pompă al inimii omeneşti elaborată în cele mai felurite variante. Numai că lucrurile nu stau aşa, ci ceea ce este realitate trebuie astfel conceput încât să se spună: Întregul nostru sistem circulator ritmic este ceva viu, şi nu este ceva care să poată fi comparat cu nişte canale sau ceva asemănător prin care curge apa, acţionată în circuitul ei de o instalaţie de pompare. Sistemul nostru circulator ritmic, sistemul nostru sanguin este ceva viu. El este menţinut în starea sa vie prin diverşi factori, printre care cei mai grosieri sunt: respiraţia, foamea, setea şi cele asemănătoare, aşadar lucruri care sunt întru totul de o natură sufletesc-spirituală. Surse întru totul primare pun în mişcare ritmică sistemul nostru sanguin viu, iar ceea ce este mişcare a inimii provine de acolo că acest spiritual intervine în acest ritm sanguinic. Ritmul sângelui este elementul primar, viu, iar inima este antrenată de acest ritm al sângelui. Faptele sunt aşadar complet opuse celor propovăduite în ziua de azi de către fiziologia curentă de la toate catedrele de învăţământ, şi drept pentru care sunt băgate în capetele oamenilor începând de la  şcoală şi din cea mai fragedă copilărie.

Trebuie să spunem aşadar: materialismul nu a fost nici măcar capabil să recunoască în realitatea lor ce sunt procesele materiale din organismul omenesc care se referă la inimă. El a înţeles complet greşit tocmai ceea ce este material. Însă acesta este doar un exemplu din multe. Tocmai ceea ce este material a rămas complet neexplicat sub influenţa materialismului. Inima nu este o pompă, ci este ceva care poate fi mai degrabă văzut drept un organ de simţ pus în funcţiune în organismul omenesc pentru ca omul să aibă în subconştientul său, prin intermediul inimii, un fel de percepţie subconştientă a circulaţiei sale sanguine, aşa cum are prin intermediul ochilor o percepţie a culorilor lumii exterioare. Inima este în fond un organ de simţ pus în funcţiune în circulaţia sanguină. Despre toate acestea în ziua de azi se învaţă exact contrariul.

Acesta este aparent un exemplu marginal. Pot să-mi imaginez că unii filistini sunt înclinaţi să spună în ziua de azi: Şi ce rău poate fi dacă oamenii au o părere complet greşită despre esenţa inimii omeneşti? Mai degrabă ei ar trebui să accepte că are o importanţă generală întru totul îngrijorătoare dacă toţi medicii au o părere greşită despre esenţa inimii omeneşti. Căci de faptul că medicii au o părere corectă sau una greşită în privinţa inimii depind totuşi multe în viaţa omenească. Dar aceasta este situaţia şi cu alte lucruri. Şi prin faptul că în viaţă toate lucrurile sunt legate între ele, prin aceasta omenirea este chiar plină în ziua de azi de gânduri sucite, de gânduri complet inverse. Şi s-ar putea crede, dacă oamenii ar voi să o facă numai, că agăţarea de gândurile întoarse cu josul în sus ne poate ruina de fapt întreaga gândire. Căci aşa se şi întâmplă. Gândirea noastră este ruinată temeinic prin aceea că noi ne obişnuim să gândim contrariul în privinţa realităţii în cele mai diferite domenii, pentru că aşa ni s-a băgat în cap din copilăria noastră. În felul acesta nu ne obişnuim niciodată să avem o gândire sigură, care ştie ce vrea. Căci cum ar putea ieşi la iveală o gândire care ştie ce vrea, de exemplu, în viaţa socială, atunci când în lucrurile unde în primul rând trebuie să fie căutat adevărul, noi suntem  pe calea opusă?

Dar, vedeţi dumneavoastră, în ziua de azi oamenilor le rămân inaccesibile anumite lucruri care ar fi importante de ştiut. Atunci când în ziua de azi se cercetează organismul omenesc în instituţiile obişnuite, în laboratoarele biologice şi fiziologice sau în clinici şi alte instituţii, atunci se cercetează – spunem noi – creierul, prin aceea că acesta se analizează bucată cu bucată, aşa cum ne apare el pentru început, şi se cercetează ficatul analizându-l la fel. Dar făcând acest lucru oamenii nu se uită niciodată la ceva care este întru totul specific pentru înţelegerea omului. Întreaga noastră organizaţie a capului în ziua de azi şi tot ceea ce este guvernat de aceasta este esenţialmente altfel decât restul organismului omenesc.

Vreau să vă arăt în felul următor ceea ce se află la baza acesteia: Este ceva pe care dumneavoastră îl puteţi desemna în modul următor. Vă voi conduce treptat la ceea ce vreau să vă spun de fapt. Dumneavoastră puteţi spune: Omul are două organe de percepţie ale căror direcţii de percepţie sunt întru câtva acestea (vezi desenul, a). Şi într-un anumit raport cu aceste direcţii de percepţie se află alte două direcţii de percepţie pe care, dacă e să le desenez schematic, trebuie să le desenez aşa (b):

desen

Acestea sunt patru direcţii de percepţie pe care le are omul, ale căror linii se desfăşoară în modul pe care l-am indicat eu aici. Intenţionat nu am spus unde se află aceste direcţii de percepţie la organismul omenesc. Dacă nu desenez aici altceva decât două direcţii (a), pe care într-un fel le întindem şi cu care percepem, şi aici alte două (b), prin care percepem lateral, atunci este complet indiferent dacă aici sunt direcţiile sentimentelor sau senzaţiilor care trec prin picioarele mele, iar aici sunt direcţiile simţirii care trece prin braţele mele. Aveţi aici ceva care se află în concordanţă. Eu îmi percep oarecum greutatea stând cu cele două picioare ale mele pe sol. Atunci percep cu adevărat ceva. Şi eu percep de fiecare dată ceva chiar şi dacă nu ating nimic atunci când îmi întind mâna, când îmi întind braţul. Pe acestea pot să le desenez aşa (a). Dar cu acelaşi desen pot de asemenea să exprim cu totul altceva. Gândiţi-vă că aici am orizontala şi atunci aceste două direcţii pot socoti că sunt cele două axe vizuale, şi atunci desenez cele două axe vizuale astfel. Iar această direcţie (b) pot socoti că este direcţia urechilor, şi pot avea aceeaşi schemă pentru percepţiile ochilor şi ale urechilor. Am o dată întregul organism, numai că rotit cu un unghi drept, în cap, şi apoi restul organismului în interior. Dintr-un anumit punct de vedere superior, amândouă sunt acelaşi lucru. Cele două picioare ale noastre sunt doar direcţii de percepţie devenite carne, pe care le avem şi într-un mod mai spiritual prin aceea că le întindem din creier prin ochi şi percepem culorile, în timp ce în rest percepem greutatea  şi tot ceea ce este legat de aceasta. Noi ne vedem greutatea şi păşim pe culori,  am putea spune, dacă am vrea să confundăm ‒ dar întru totul din punct de vedere organic ‒ cele două lucruri. Eu aud creta şi ating Do-ul sau Do diezul. Aceasta este doar o diferenţă graduală. Ceea ce se află în sfera capului este rotit cu un unghi drept, este mai spiritual, celălalt se află la nivel vertical şi este material. Dar amândouă se reduc în final la acelaşi lucru. Numai de una ştiu eu – ştiu de cele pe care păşesc ochii mei când e vorba de culoare, de ceea ce ating urechile mele când e vorba de sunete – de aceasta ştiu, aceasta este în conştienţa mea obişnuită. În privinţa a ceea ce văd picioarele mele din relaţiile de greutate, din ceea ce aud braţele mele din toate celelalte relaţii care intră aici în considerare, totul este în subconştient. Iar cele ce se află în subconştient, sunt relaţiile cosmicului. Prin acest întreg subconştient cunosc eu cosmicul, cunosc relaţia Pământului cu celelalte corpuri cereşti, cunosc ceea ce este corelat în mod universal cu gravitaţia. Cu braţele aud muzica sferelor, şi nu în mod firesc, cu urechile. Astfel încât putem spune: Noi constăm din aşa-numitul organism inferior al nostru, care are o conştienţă cosmică subconştientă, şi din capul nostru, care are o conştienţă terestră, dar tocmai o conştienţă „conştientă”. Pe această diferenţă este clădită întreaga organizaţie omenească. Modul în care suntem noi configuraţi în exterior depinde întru totul de aceste contraste. Şi dumneavoastră ştiţi: Ceea ce purtăm noi în ziua de azi drept cap este trupul transformat din încarnarea precedentă, din viaţa pământească anterioară, în timp ce restul organismului nostru actual va deveni capul în următoarea viaţă pământeană. Noi parcurgem această metamorfoză de la o viaţă pământească la alta. De aceea, capul este restul organismului transformat. El este într-o anume măsură mai desăvârşit, mai încheiat. Şi pentru că el este aşa, au devenit picioarele aşa de fine, încât să se întindă ca antene văzătoare afară din ochi, pentru a păşi de acolo pe culori cu o maximă mobilitate. Braţele din viaţa precedentă au devenit atât de eterice, încât se întind acum afară din urechi şi ating sunetele.

Consideraţi în primul rând aceste cunoştinţe concrete despre om. Nu s-a realizat nimic doar prin faptul că oamenii ştiu că există vieţi pământeşti repetate, ş.a.m.d. Acestea sunt, la urma-urmelor, dogme, şi atunci e egal dacă avem dogme ale Bisericii catolice sau evanghelice sau dacă avem dogma repetării vieţilor pământeşti. Gândirea propriu-zisă începe abia atunci când intrăm în evenimentele concrete, abia atunci când putem înţelege: Tu priveşti capul omenesc şi îl vezi ca transformare a trupului tău din viaţa ta pământească anterioară – pe care trebuie să ţi-l închipui desigur fără cap, deoarece capul precedent este transformarea unui trup dintr-o viaţă pământească şi mai din urmă. Dar în ceea ce vezi acum drept cap, vezi organismul transformat al vieţii pământeşti anterioare. Iar ceea ce vezi acum drept rest al organismului, în acesta vezi ceea ce va deveni cap în următoarea viaţă, în care braţele se vor fi metamorfozat astfel încât vor fi devenit urechi, iar picioarele se vor fi metamorfozat în aşa fel încât vor fi devenit ochi. Abia atunci când privim astfel în ceea ce este material şi îl pricepem în transformarea sa spirituală, atunci când avem spiritul astfel încât el poate lumina în interior ceea ce este material, abia atunci este aici ceea ce are nevoie cu necesitate omenirea în ziua de azi. Şi numai după ce oamenii au organizat spiritul omenesc astfel încât să nu mai predice asemenea prostii cum sunt cele care au fost predicate îndeosebi în cea de-a doua jumătate a secolului XIX drept viziuni sociale posibile, abia atunci oamenii sunt într-adevăr maturi pentru a dobândi astfel de viziuni sociale care pot fi introduse ca realităţi în lume. În ziua de azi e nevoie să se pătrundă temeinic cu privirea acest lucru. Este o problemă serioasă ca oamenii să-şi spună în ziua de azi: Ceea ce este venerat drept ştiinţa care s-a dezvoltat, care este predicată peste tot, aceasta trebuie înlocuită cu altceva. Nu merge deloc altfel.

Este lipsit de sens, după cum am spus recent şi într-o conferinţă publică [ Nota 1 ], să vorbim despre instituirea Universităţilor populare şi să credem că s-ar putea transplanta în universităţile populare ceea ce este practicat în ziua de azi în facultăţile noastre obişnuite. Ceea ce este practicat în facultăţile noastre ne-a împins în aceste catastrofe, întrucât puţinele personalităţi conducătoare o au ca atitudine fundamentală materialistă a lor; acum, acestea urmează să fie introduse în întreaga masă a oamenilor, ceea ce înseamnă că milioane urmează să intre în catastrofele în care au fost duse printr-o conducere spirituală incorectă a câtorva. Ceea ce nu este bun pentru puţini, urmează să fie acum răspândit pentru mulţi. Aşa de comod nu merge totuşi cu răspândirea educaţiei pentru adulţi, în sensul că ceea ce vieţuieşte în Universităţi să fie pur şi simplu dus în afară, pentru că prin aceasta se duce afară ceea ce este în genere nepotrivit pentru oameni. Aceasta sună astăzi radical, dar face parte dintre lucrurile cele mai necesare ca acest lucru să fie neapărat pătruns cu privirea, dacă ne gândim măcar pe departe ca declinul să nu se deruleze în continuare, ci să se înfăptuiască o reclădire.

Aceasta este ceea ce voiam să pot spune în cuvinte care să cuprindă într-adevăr inimile. Cât mai multe inimi trebuie să fie cuprinse de aceste adevăruri concrete. De aceea a fost pentru mine o necesitate să indic în conferinţele publice cum noi totuşi am ajuns deja în şcolile Waldorf, ca în anumite ramuri să fie introdusă antroposofia în mod pozitiv în predarea istoriei. La fel de bine aş putea menţiona învăţământul antropologic din clasa a V-a, unde de asemenea a acţionat antroposofia, a acţionat, dar nu predându-li-se copiilor antroposofie – aceasta nici nu ne-ar trece prin minte – ci prin aceea că învăţământul a fost vivifiat prin ceea ce vine de la antroposofie, prin aceea că antroposofia a fost lăsată să curgă în materia de predare. Aceasta acţionează trezitor asupra sufletelor copiilor; ei devin cu totul altfel prin aceste influenţe. Ar fi o comoditate dacă s-ar voi să se predea pur şi simplu antroposofia în şcoli. Realmente nu se pune această problemă, ci ca cei care predau să se priceapă să vivifieze copiilor prin antroposofie ceea ce predau. Pentru aceasta fără îndoială antroposofia trebuie să devină pe deplin vie în aceia care o predau, şi aceasta este ceva care merge infinit de dificil: ca antroposofia să devină vie în oameni. Căci în ziua de azi ar fi deja posibil într-o anumită privinţă, ca cele mai variate ramuri, nu numai ştiinţa ci eu afirm de-a dreptul: cele mai variate ramuri ale vieţii să fie pătrunse de ceea ce poate veni prin viaţa în antroposofie.

Aceasta este o considerare generală. Vreau să leg de ea o considerare specială, din care veţi putea deduce cum sunt corelate lucrurile care vin aici în considerare.

Dumneavoastră ştiţi că în concepţia marxistă despre viaţă şi lume larg răspândită în ziua de azi, care îşi are expresia radicală în leninismul şi troţkismul distrugătoare de lumi, în această concepţie marxistă despre viaţă joacă un rol important concepţia care se numeşte „materialism istoric”, şi în special dogma acţiunii fundamentale a relaţiilor de producţie. Este o dogmă pe care o împărtăşesc în ziua de azi milioane de oameni din proletariat, dogma conform căreia ceea ce este moravuri, justiţie, ştiinţă, religie, ş.a.m.d., este ceva care urcă ca un fum, ca o ideologie – puteţi citi în Puncte centrale [ Nota 2 ] mai amănunţit despre acest lucru – din relaţiile de producţie, în timp ce relaţiile de producţie ar fi singurele reale, ceea ce trebuie pus la baza consideraţiilor istorice.

Mi s-a părut a fi de o importanţă absolut deosebită la vremea aceea – şi de fapt se corelează cu întreaga mea părere faptul că am putut face ceva la şcoala de formare a muncitorilor berlinezi [ Nota 3 ], ceva de la care se putea porni – să vorbesc lămuritor în cercurile proletare despre această viziune a eficienţei exclusive a relaţiilor de producţie în procesul de dezvoltare a omenirii, şi de aceea nu am încercat să le aduc la cunoştinţă o concepţie materialist-istorică, ci adevărul. Acesta a fost şi motivul pentru care am fost dat afară de acolo, pentru că aceasta s-a împotrivit conducătorilor la acea vreme tot aşa ca şi ideea tripartiţiei acum, deoarece realmente în cadrul Mişcării socialiste pe atunci era, şi mai este încă şi astăzi, un sentiment mult mai orb al autorităţii şi o credinţă în autoritate mai mare decât în Biserica catolică.

Dar dumneavoastră vedeţi că problema care se pune acum este de a pătrunde cu privirea, de a înţelege corect cum sunt corelate lucrurile şi din punct de vedere social în lume. Cine dobândeşte o înţelegere corectă a ceea ce am indicat în cartea mea Despre enigmele sufletului [ Nota 4 ] ca tripartiţie dată de la natură a organismului omenesc, cine înţelege această împărţire a omului în organism neuro-senzorial, organism ritmic şi organism metabolic, acela gândeşte astfel încât poate aplica această gândire apoi şi asupra vieţii sociale. Dacă faci aşa ceva, vin nebunii de astăzi şi spun: Tu faci analogii; pentru că trupul omenesc este tripartit, împarţi şi organismul social. – Acesta este un nonsens! Desigur că Punctele centrale nu fac asta; acolo nu se operează cu analogii. Acolo se spune doar că dacă cineva reuşeşte să-şi scoată gândirea din cizmele de tortură în care este încorsetată prin ştiinţa actuală, şi în special prin viaţa publică de astăzi, el poate, prin faptul că ajunge la cele conforme realităţii în organismul omenesc, să obţină o gândire aşa de liberă încât poate gândi realmente şi în social, în timp ce gândirea care aşează creierul omenesc alături de ficat şi le cercetează pe toate ca pe o aceeaşi substanţă, nu va putea niciodată ajunge la o înţelegere raţională.

Dacă am forma analogii aşa exterioare, atunci am spune: Avem tripartiţia organismului social şi tripartiţia organismului omenesc. Capul este organul spiritual, aşadar trebuie comparat cu viaţa spirituală a organismului tripartit; sistemul ritmic aduce acordul între diferitele funcţiuni ca activitate a inimii, activitate respiratorie – aşadar partea juridică a organismului social; metabolismul, partea cea mai grosieră, mai materială – cel la care misticul priveşte de sus cu un anumit dispreţ, deşi declară şi el că trebuie să mănânce şi să bea – acesta este comparat cu viaţa economică.

Dar lucrurile nu stau aşa! Eu am atras adesea atenţia cu alte ocazii că în realitate lucrurile stau altfel decât se crede după simple analogii, că de exemplu nu se poate spune că perioada de vară se poate compara cu starea de veghe a Pământului şi perioada de iarnă cu starea de somn. Adevărul este altul. Vara, Pământul doarme, iarna el veghează. Eu am expus acest lucru în amănuntele sale.

Dar la fel este şi acum, dacă mergem pe realitate şi nu pe analogii, la compararea organismului social cu organismul omenesc. Aici trebuie comparată tocmai viaţa economică din organismul social cu activitatea-cap omenească; ceea ce este viaţa juridică trebuie comparată în orice caz – pentru că se află la mijloc, aşa că oamenii nu s-au înşelat la analogie – cu activitatea ritmică. Dar viaţa spirituală trebuie comparată cu metabolismul. Aşadar viaţa economică trebuie comparată cu organele spirituale, viaţa spirituală din organismul social cu organele metabolice. Aici n-avem ce face. Viaţa economică este capul organismului social, iar viaţa spirituală stomacul, ficatul şi splina pentru organismul social, nu pentru omul individual. Aceasta este desigur iarăşi mult prea incomod atunci când omul se află în cizme de tortură, că trebuie să diferenţieze viaţa socială de viaţa omului individual.

Aici se pune iarăşi problema ca pregătiţi prin ştiinţa spirituală să privim asupra realităţii şi să nu practicăm analogii şi un simbolism încâlcit. Atunci se ajunge la unele lucruri importante. Se ajunge, de exemplu, la aceea că ne putem spune: Da, dar atunci viaţa economică, dacă este într-adevăr capul în organismul social, trebuie tot aşa ca şi capul omenesc să trăiască din restul organismului. Atunci nu putem spune că moralitatea, cunoaşterea, viaţa religioasă ar fi o ideologie, care urcă din viaţa economică. Nu, dimpotrivă! Viaţa economică este ceva care depinde de viaţa spirituală, de metabolismul organismului social, aşa cum capul omenesc depinde de respiraţie, de stomac, ficat şi splină. Atunci ajungem să recunoaştem că viaţa economică este cea care urcă din viaţa spirituală şi religioasă. Dacă omul nu ar avea stomac, el nu ar putea avea cap. Desigur că nu ar putea avea nici stomac, dacă nu ar avea cap, dar la urma-urmelor capul este hrănit de stomac şi tot aşa este întreţinută viaţa economică de către viaţa spirituală, şi nu viceversa. De aceea este o superstiţie, o superstiţie îngrozitoare ceea ce ameninţă să se răspândească în ziua de azi ca teorie socialistă în toată lumea civilizată, pentru că nimeni nu s-a gândit în ultimele secole să cerceteze adevărul, ci fiecare nu a făcut decât să propovăduiască din propriile sale emoţii drept adevăr ceea ce îi era adecvat lui, în conformitate cu clasa sa socială şi punctul său de vedere. Abia acum se observă ce superstiţie este să priveşti relaţiile de producţie drept bază pentru desfăşurarea evenimentelor istorice. Pentru că acum se pune problema de a compara într-adevăr faptele şi nu de a răspândi analogii. Acum se priveşte în mod corect şi se observă  că dacă metabolismul este subminat în organismul omenesc, capul suferă, şi că aşadar de fiecare dată când viaţa etică, religioasă şi de cunoaştere sunt subminate, în organismul social nu acţionează un metabolism sănătos şi atunci viaţa economică trebuie să piară. Aşadar de viaţa economică nu depinde chiar nimic, ci totul depinde în mod primar de concepţiile, ideile, de viaţa spirituală a oamenilor.

Şi aşa cum capul nostru moare, de fapt, continuu – am expus acest lucru în alte conferinţe –, aşa cum noi ne întreţinem organismul nostru cap numai prin aceea că el fiind continuu pe cale de a muri, împotriva acestui lucru se răzvrăteşte restul organismului, tot aşa este şi cu viaţa economică. Viaţa economică este ceea ce aduce continuu la pieire progresul istoric al omenirii, ea nu lăstăreşte întru câtva restul, ci aduce numai moartea în toate. Iar această moarte trebuie mereu compensată prin ceea ce este produs în organismul spiritual. Aşadar exact contrariul este adevărat. Cine afirmă în sens materialist că viaţa economică ar fi baza a ceea ce progresează, nu spune ceea ce este adevărat. Adevărul este că viaţa economică este baza celor ce mor în etape mereu şi a căror pieire trebuie compensată din spirit. A proceda aşa cum se procedează acum în Rusia înseamnă a ajuta lumea să moară. Nu există nicio altă posibilitate, dacă se continuă să se lucreze în acest mod, decât să ajuţi lumea să moară, din simplul motiv că în ceea ce se îndeplineşte acolo se află legitatea morţii.

Dumneavoastră vedeţi ce lucruri eminente ca importanţă socială se află aici. Este ceea ce am încercat să las să strălumineze mereu, în cele mai diferite nuanţe, de cele două decenii de când practicăm antroposofia între noi, prin diferite conferinţe, şi să clarific că pentru noi nu se pune câtuşi de puţin problema să cultivăm o concepţie despre lume şi viaţă sufletesc-voluptoasă, un fel de snobism spiritual, ci că se pune problema a ceea ce necesită epoca drept cel mai important impuls al său.

Am vrut să mai rostesc astăzi încă o dată aceste lucruri în faţa dumneavoastră într-o iarăşi puţin altă formă, în legătură cu diferite lucruri care ne pot lămuri în privinţa fiinţei omului, pentru că acum este important ca aceia care se declară prieteni ai Mişcării noastre antroposofice să observe legătura acestei Mişcări antroposofice cu ceea ce se petrece acum între noi.

Lucrurile sunt aşa că adesea se discută într-o formă de-a dreptul denaturată ceea ce porneşte de la mine sau de la alţi prieteni, şi este greu să spui lucrurile cu totul liber unei mari adunări, chiar şi antroposofică, dar trebuie – deoarece nu avem nici un alt prilej să vorbim numai aşa, în cercuri restrânse, şi deoarece trebuie vorbit despre aceste lucruri– să atrag atenţia asupra a câte ceva. Trebuie să fim conştienţi, în special aici, la Stuttgart, că cea de care am ţinut de două decenii încoace ca Mişcare antroposofică tocmai a păşit într-un nou stadiu, şi că noi prin aceasta, dacă avem intenţii oneste cu această Mişcare, am luat asupra noastră obligaţia să mergem împreună cu acest reviriment, să ne adaptăm acestui reviriment. Trebuie numai să înţelegeţi cu adevărat că deoarece prin unii prieteni ai noştri, Molt, Kühn, Unger, Leinhas [ Nota 5 ] şi alţi câţiva de aici s-a făcut încercarea de a de a trage în mod practic concluziile concepţiei de viaţă antroposofice, tocmai prin aceasta s-a petrecut ceva care ne priveşte pe toţi, care ne priveşte pe toţi în aşa fel încât ar trebui să manifestăm interes pentru aceasta în întregul nostru comportament. Este aşa, că până atunci, de fapt – dacă e să luăm în vedere  lucrurile foarte precis – Mişcarea antroposofică a fost un curent universal. Un curent spiritual universal este tocmai ceva spiritual. Ceva spiritual care merge pe drumul său. Se pot forma clici, se pot forma mici adunări atât de reprobabile care să aibă interese personale sau ştiu eu ce alte interese, chiar peste un asemenea ne-„consilier” precum Max Seiling [ Nota 6 ] poate trece o Mişcare spirituală.

Desigur că lucrurile trebuie tratate corect într-un mod sau altul, dar atâta vreme cât este vorba de o simplă Mişcare spirituală, se poate trece peste ele. Dar acum noi avem totuşi trei lucruri dezvoltate din această mişcare.

Primul a fost acela care s-a raliat apelului meu din anul trecut [ Nota 7 ]. Acesta a trecut în Mişcarea de tripartiţie, încă discutabilă în ziua de azi, în Uniunea pentru tripartiţia organismului social, care de fapt nu a putut atinge până acum nici măcar în mod aproximativ ceea ce s-a vrut. Pentru că ceea ce a fost intenţionat prin apel a fost într-un anumit sens respins, şi ar fi bine dacă ar exista o conştienţă deplină despre faptul că el a fost respins , că s-a împlinit doar foarte puţin din cele intenţionate prin acest apel.

Din această cauză, desigur că sunt constrâns să fac anumite lucruri. Când, de exemplu, a apărut la Dornach ideea că ar trebui făcut încă un alt apel care să clarifice în viaţa internaţională ce înseamnă Dornach-ul pentru lume, a trebuit să le clarific prietenilor: Da, afară, în viaţa obişnuită, care acum însă se îndreaptă spre prăbuşirea ei, oamenii sunt obişnuiţi să scoată apel după apel, program după program. Aceasta nu se poate face pornind dintr-o Mişcare antroposofică. Aici se pune problema să se înţeleagă că într-un anumit sens este nesănătos în cel mai înalt grad dacă se face ceva care nu reuşeşte. Aici se pune problema să avem în vedere realmente, în modul cel mai precis, şansele de reuşită, în aşa fel încât să nu facem pur şi simplu ceea ce ne trece prin minte, ci să facem numai ceea ce poate reuşi. De aceea am spus atunci aceste cuvinte, care sunt importante şi pe care vă rog să le chibzuiţi: Mie nu-mi va veni ideea să fac  un apel, într-un mod asemănător celui dintâi, pentru că nu este îngăduit să se întâmple a doua oară cu un apel ceea ce s-a întâmplat cu cel dintâi. – Eu aş putea să las să apară apelul la cultură [ Nota 8 ], care nu a fost făcut de mine însumi, dar trebuie să ne fie limpede că lucrurile încep să devină infinit mai grave decât este omul înclinat în ziua de azi să le considere, atunci când în fundalul lor se află ceva cum este Mişcarea antroposofică.

Din Mişcarea antroposofică noi am constituit într-o anume măsură până acum trei lucruri, dintre care fiecare reprezintă cu totul altceva:

Tripartiţia din acel Apel – la care trebuie să lucrăm, pentru că ea a fost în parte respinsă; al doilea element component este Şcoala Waldorf [ Nota 9 ]; al treilea este întreprinderea industrială, financiară, comercială «Der Kommende Tag» (Ziua care vine) [ Nota 10 ].

Mai înainte, în timpurile în care nu aveam decât Mişcarea antroposofică – eu vorbesc astăzi numai despre Stuttgart – eu am venit aici la Stuttgart, am fost eu aici trei sau poate patru zile, dar dumneavoastră ştiţi cu câţi oameni a trebuit mereu să port discuţii individuale. Toate acelea au fost lucruri care au avut o anumită importanţă, după cum o arată acum rezultatele. Nu a fost lipsit de importanţă că ceea ce s-a întâmplat între timp – cine vrea să mă înţeleagă mă va înţelege – a putut fi ajustat din nou în astfel de discuţii cu persoane individuale. Atunci lucrurile au putut iarăşi merge mai departe până la următoarea întâlnire. Acum, aşa cum stau nemijlocit lucrurile, avem de fapt de a face, după ce s-au dezvoltat aceste lucruri exterioare, cu şedinţe de dimineaţă până seara, ba chiar până noaptea, şi nu poate fi vorba să continuăm acele vechi obiceiuri care erau atunci pe când noi eram doar o Mişcare antroposofică. Din toate acestea mulţi nu simt nimic altceva decât că este o neplăcere că lucrurile nu mai sunt ca înainte. Dar este necesar ca oamenii să privească întreaga schimbare şi să-şi spună într-adevăr: Lucrurile au devenit altfel decât în primăvara anului trecut, şi trebuie ţinut cont de asta.

Ele nu pot rămâne aşa cum sunt acum, dar ca să nu poată rămână aşa trebuie să se colaboreze în acest scop. Ele nu pot rămâne aşa din motivul că tot ceea ce se petrece fie pentru Şcoala Waldorf, fie pentru Uniunea tripartiţiei, fie pentru «Kommenden Tag», ia naştere pe baza muncii spirituale. Fără munca spirituală care a fost efectuată şi care trebuie efectuată în continuare, toate acestea nu au nici un sens. Această muncă spirituală trebuie să dea întregului configuraţie, să dea întregului forţă şi conţinut. Dacă vom ajunge acolo unde am ajunge dacă lucrurile ar merge aşa mai departe, consecinţa ar fi că actualele instituţii ar înghiţi Mişcarea spirituală iniţială; atunci am sustrage lucrurilor temeliile lor iniţiale. Nu este permis ca ceea ce creşte din Mişcarea antroposofică să înghită această Mişcare antroposofică însăşi.

Dumneavoastră vedeţi că eu trebuie să discut astăzi lucruri foarte grave, şi cel puţin câţiva mă vor înţelege. Dar lucrurile nu pot deveni altfel dacă nu acceptăm realitatea că s-a lucrat într-adevăr tocmai antroposofic mulţi ani, decenii de-a rândul. Această muncă trebuie să fie o realitate.

Acum vă rog să adăugaţi la acestea ceva: în lume există multă luptă, dar unde este de fapt cea mai multă luptă? Ea se desfăşoară într-o anumită formă pe care oamenii nu o observă, dar ea este cel mai mult în viaţa spirituală. Şi, de exemplu, în ceea ce se numeşte Mişcare antroposofică, lupta nu are sfârşit. Atunci când din vechile uzanţe – noi a trebuit să ne legăm de ele, dumneavoastră ştiţi de ce – s-a constituit Mişcarea noastră, va să zică mulţi dintre oamenii cu vechile obişnuinţe teosofice s-au raliat Mişcării noastre, eu am avut senzaţia că un domn, care pe atunci era un apărător deosebit de fervent tocmai al orientării noastre, se va lupta foarte curând cu toţi oamenii posibili; pentru că lupta este ceva care evoluează aici într-un mod cumplit. Da, eu chiar am accentuat întotdeauna: Domnul, care este aşa un teosof întru totul autentic, nu numai că se va lupta cu ceilalţi oameni, ci chiar partea sa stângă şi partea sa dreaptă vor ajunge într-o luptă cumplită. Vom trăi experienţa că partea stângă a acestei personalităţi se va certa în modul cel mai cumplit cu partea sa dreaptă.

Desigur că trebuie dezvoltat tocmai celălalt pol, polul care trebuie să învingă luptele existente continuu, rezultate din natura oricărei Mişcări spirituale – pentru că orice Mişcare spirituală lucrează în vederea individualităţii. Trebuie să existe celălalt pol, polul înţelegerii dintre oameni, polul care constă în aceea că poţi pătrunde în om, că te poţi adânci în impulsurile de viaţă ale unui alt om, ş.a.m.d. Trebuie să fie posibil ca ceea ce practicăm noi acum ca muncă de tripartiţie, ca Şcoală Waldorf şi «Kommender Tag» să fie susţinute de o bază bună, morală, a Mişcării noastre antroposofice de aici din Stuttgart, de acea bază morală care a fost elaborată de decenii, sau cel puţin trebuia elaborată. Trebuie susţinută de aceasta, pentru că numai aşa putem înainta şi numai aşa ne putem recuceri un echilibru între viaţa în şedinţe şi munca spirituală necesară care totuşi trebuie să constituie baza. Dar desigur că nu vom ajunge la aceasta dacă aici se petrec încontinuu lucruri cum ar fi de exemplu faptul că ţi se spune: Din nou s-a petrecut aici ceva înspăimântător, aici este un om care încontinuu bagă zâzanie, care este dăunător pentru toţi ceilalţi. – Se poate să fie aşa, acest lucru poate fi corect. Dar până acum, în ciuda faptului că astfel de lucruri m-au întâmpinat de nenumărate ori în răstimpul prezenţei mele actuale de aici, nu am reuşit să merg pe urma unui asemenea lucru până într-acolo încât atunci când am ajuns la al doilea el să-mi spună acelaşi lucru ca şi primul. Iar la al cincilea sau al şaselea a devenit deja contrariul a ceea ce mi-a adus la cunoştinţă cel dintâi. Da, eu vă povestesc doar fapte. Eu nu vreau să critic, nu vreau să dojenesc şi nici să laud pe cineva, într-adevăr nici măcar ultima, dar aşa stau lucrurile. Însă ceea ce este necesar să se dezvolte tocmai pe tărâm antroposofic – am expus adesea acest lucru – este un simţ absolut, precis al adevărului. Este foarte dificil să lucrezi mai departe în toate aceste chestiuni, dacă nu există baza de adevăr, de adevăr real, nemijlocit. Dacă există această bază de adevăr real, atunci trebuie totuşi să fie aşa încât atunci când cineva ţi se adresează cu ceva, şi tu urmăreşti acel lucru şi la cel de-al cincilea sau al şaselea, el să se înfăţişeze în acelaşi mod. Însă eu trăiesc experienţa că mi se comunică ceva „îngrozitor”, iar fiecare om pe care îl întreb spune altceva. Desigur că nu pot utiliza lucrurile pe care le ştiu din alte surse în viaţa exterioară; am expus adesea acest lucru. Şi nu se pune problema dacă eu cunosc sau nu lucrul acela, dacă el este corect sau incorect, ci se pune problema dacă cel dintâi spune acelaşi lucru ca cel de-al şaselea sau al şaptelea; nu se pune problema a ceea ce cunosc eu. De regulă nu mă las dus de nas de iluzii, şi nu din această cauză întreb pe cineva, ci din cu totul alte motive. De obicei nici nu mă interesează prea mult ceea ce mi se comunică, dar acum se pune problema că eu pot vedea ce-mi spune cel dintâi şi ce-mi spune cel de-al şaptelea şi se dovedeşte foarte frecvent că unul spune ceva, iar la cel de-al şaptelea este exact contrariul. Iar eu cred că din această rezultă cu o anumită evidenţă: una dintre afirmaţii nu este adevărată. Mie mi se pare că asta rezultă de aici.

Da, în viaţa fizică exterioară, care se îndreaptă tocmai de aceea acum spre declin, nu s-a voit niciodată să se observe funcţia, semnificaţia incisivă a neveracităţii. Chiar dacă nu este intenţionată, neveracitatea acţionează totuşi distructiv. Cel care se situează pe terenul pe care stă ştiinţa spirituală orientată antroposofic ar trebui să realizeze în toate circumstanţele că: Ceea ce este o bombă distructivă în viaţa fizică aceasta este în spiritual un neadevăr. El este o forţă distructivă, un instrument distructiv, şi anume un instrument distructiv absolut real. Ar fi realmente din nou posibil, în ciuda multelor lucruri care s-au întemeiat, să se ajungă la o activitate rodnică largă şi în domeniul spiritual dacă s-ar acorda ceva atenţie acestor lucruri, dar o atenţie obiectivă, nu o atenţie personală.

Dumneavoastră ştiţi că nu este felul meu să ţin discursuri acuzatoare; nu este felul meu să fac morală. Dar eu trebuie să aduc în discuţie în mod real faptele care mă întâmpină în special acum deosebit de puternic, pentru că noi ne aflăm într-o situaţie gravă. Noi stăm în faţa unor întreprinderi cărora nu le este îngăduit să nu reuşească, care trebuie să reuşească, la care nu poate fi vorba să nu reuşească cumva, despre care noi trebuie să spunem astăzi: ele vor reuşi. Dar ca ele să nu înghită Mişcarea antroposofică iniţială, asta atârnă de faptul că fiecare trebuie să colaboreze în mod real pentru ca ceea ce ar trebui să rezulte din punct de vedere moral dintr-o muncă de decenii, să fie într-adevăr aici. La aceasta trebuie să colaboreze fiecare. Aceasta este în primul rând necesar, ca fiecare să colaboreze în acest scop.

Mă doare inima că nu pot satisface aproape niciuna din dorinţele care mi se adresează acum în număr aşa de mare. Dar eu trebuie să-i refuz mereu pe prieteni, pentru că pur şi simplu timpul nu se lasă dublat, iar şedinţe nu sunt numai de dimineaţa până seara, ci şi până noaptea târziu. Desigur că nu poţi vorbi în acelaşi timp cu oamenii în mod individual. Dar dacă – lucrurile sunt legate între ele – printr-o chibzuire în cele mai largi cercuri ale colaboratorilor noştri nu vor fi îndepărtate aceste lucruri care joacă aşa un rol în toată viaţa de aici şi care sunt caracterizate tocmai prin ceea ce am caracterizat eu acum, dacă aceste lucruri nu vor fi eliminate în acest loc chiar astăzi, prin introspecţia fiecăruia, aşa cum stau ele acum nu este deloc posibil să găseşti timpul pentru a îndeplini munca spirituală fundamentală veritabilă. Cele la care a dus antroposofia vor reuşi. Dar dacă în anumite lucruri nu intervin modificări, atunci ele vor înghiţi Mişcarea spirituală iniţială şi atunci, prin voinţa aşa-numitor purtători ai acestei Mişcări spirituale vom avea un nou materialism, tocmai prin aceea că Mişcarea spirituală care se află la bază a fost adusă la pieire. Spiritul vrea să fie cultivat, dacă e să nu ajungă la pieire. Iar materialismul nu există prin sine însuşi, nu poţi întemeia materialismul, exact aşa cum nu poţi face un cadavru. Un cadavru rezultă atunci când organismul este părăsit de suflet. Tot aşa, tot ceea ce se creează aici pe baze spirituale, din ceva însufleţit, poate deveni pur material atunci când nu există înclinaţia de a cultiva într-adevăr spiritualul. Pentru aceasta însă este necesar ca în primul rând să fie luată în vedere cu atenţie baza morală, baza etică ce a putut fi elaborată. Înainte de toate trebuie avut în vedere cu atenţie să nu ne dedăm iluziilor, să nu ne mulţumim cu judecăţile care ne sunt comode, să ne uităm la viaţa însăşi, fără să ţinem cont de părerile celorlalţi.

Este într-adevăr foarte rău dacă, de exemplu, cineva spune: tripartiţia este o treabă frumoasă, căreia trebuie sa-i fim adepţi, şi pentru că atunci omul se simte aşa de bine, el spune: Eu întemeiez acum ceva care este întru totul în sensul tripartiţiei; atunci sunt un om cumsecade. Eu mă pot simţi ca fiind un om atât de cumsecade atunci când întemeiez ceva care este un nucleu al tripartiţiei. Să se lingă pe degete – din punct de vedere moral – din pură voluptate interioară, aceasta poate face cineva, atunci când face aşa ceva, dar pentru aceasta nu are nevoie să aibă simţul realităţii. Căci ideea tripartiţiei este tocmai de aceea o idee atât de conformă realităţii pentru că trebuie să căutăm să o transpunem cu toate puterile în realitate. Dar datorită spiritului neveracităţii ea este atât de contestată de mulţi încât, în primul rând, ea trebuie să pătrundă într-un număr suficient de mare de capete. Trebuie ca oamenii să aibă simţul necesar al realităţii şi simţ practic.

Cu opt zile în urmă a trebuit să vorbesc aici [ Nota 11 ] despre consecinţele tripartiţiei relativ la administrarea proprietăţii funciare. Eu am spus că tripartiţia lucrează bineînţeles în sensul ca schimburile sociale, condiţiile sociale în privinţa proprietăţii private să devină astfel încât proprietatea funciară să nu poată fi cumpărată şi vândută ca o marfă. Acesta este ceva întru totul din realitate, iar relaţia opusă este ceva ireal. Eu a trebuit să expun aceasta în ziua în care am ajuns aici chiar prea târziu, pentru că toată ziua am colindat prin regiune ca să cumpărăm proprietăţi. Atunci când ai simţul realităţii nu te poţi situa pe tărâmul tripartiţiei în aşa fel încât să spui: Eu trebuie că sunt totuşi un om bun; eu formez un nucleu al tripartiţiei. Nu, trebuie ca fără iluzii să admitem că este imposibil în ziua de azi, să lucrezi pentru tripartiţie într-o anume privinţă, să faci tocmai ceea ce este important, dacă nu lucrezi din prezentul nemijlocit.

Nu se pune problema ca omul să-şi lingă degetele din punct de vedere moral pentru a spune că este adept al unei idei. În felul acesta ea devine nefructuoasă şi abstractă. Se pune însă problema să pătrundem cu privirea realitatea, să recunoaştem ceea ce este necesar. Aceasta este diferenţa între utopişti, dogmatici şi practicieni, că, bineînţeles, practicianul merge pe acea idee atât de departe pe cât se poate merge, că el nu trăieşte străin de lume din pură voluptate lăuntrică, ci abordează realitatea; într-adevăr, noi ne dedăm iluziilor numai dintr-o voluptate lăuntrică. Aceste lucruri trebuie recunoscute. Şi mai trebuie recunoscute încă multe altele care se află în această direcţie. Iar eu nu am putut proceda altfel, deşi ar fi fost multe alte lucruri şi pentru această oră, decât să folosesc această oră înaintea plecării mele pentru a indica unele lucruri care mi s-au arătat în cele mai variate moduri aşa, en passant, dar care izbesc în interior activitatea aducătoare de roade. Aceasta suferă în primul rând prin aceea că de fapt mereu este necesar să se ducă discuţii nesfârşite asupra lucrurilor care ar trebui să poată fi lichidate într-o jumătate de oră, pentru că mereu se amestecă lucruri care de fapt nu ar trebui deloc să fie aici. Dacă eşti obişnuit în ziua de azi cu gândirea sănătoasă – şi  trebuie să te obişnuieşti cu aceasta dacă vrei să înfăptuieşti ştiinţa spirituală care este prezentată în conferinţele de aici – şi dacă eşti apoi transpus în mijlocul acelora ce se desfăşoară în ziua de azi în viaţa comercială în aşa-numita practică – eu nu relatez aici teorii –, atunci acestea pot fi caracterizate cel mai bine în sensul că pe cât posibil timpul este strivit în picioare, timpul este irosit. Căci există în ziua de azi practicieni care se laudă că au de lucru întreaga zi. Dacă nu şi-ar risipi timpul, probabil că munca lor de zece ore ar putea fi făcută din plin într-o oră. Timpul este strivit în picioare tocmai în aşa-numita viaţă practică actuală. Şi prin aceea că timpul este omorât produc oamenii o sfâşiere a gândurilor. Ai de fapt sentimentul, dacă intri în ziua de azi în acest domeniu al aşa-numitei vieţi practice, că oamenii se cred continuu într-o fabrică de tăiţei în care gândurile, care ar trebui să fie concentrate, sunt trase şi îmbucătăţite ca aluatul de ştrudel sau tăiţei, în care totul este întins şi larg împrăştiat. Este oribil să întâlneşti aceste gânduri risipite, care sunt cultivate în ziua de azi ca practică a vieţii. Dacă vrei să examinezi lumea cu aceste gânduri, dacă vrei să pătrunzi cu privirea lucrurile despre care am vorbit eu astăzi aici pentru a oferi o introducere, atunci nu ai ajunge niciodată la ceva. Pentru că această întreagă gândire cu aspect de aluat de ştrudel a rezultat tocmai din omorârea timpului, prin aceea că ceea ce trebuia să fie concentrat şi numai atunci ar fi putut să lucreze ca gânduri, nu mai este nimic prin întindere şi risipire. Căci ceea ce îşi îndeplineşte funcţiile având o anumită densitate nu mai este desigur de nici un folos dacă devine subţire şi scărmănat. Şi aşa, multe din cele care figurează în economia actuală nu mai sunt câtuşi de puţin potrivite să ducă lumea într-un fel sau altul mai departe. Şi tocmai aceasta ar trebui să fie sarcina noastră, ca şi în privinţa vieţii practice să ajungem din nou la o gândire concisă şi să nu omorâm timpul. Însă în ziua de azi trebuie încă omorât timpul dacă Mişcarea antroposofică ce se află în spatele strădaniilor noastre nu este ceea ce ar trebui să fie: o Mişcare reală de la un capăt la celălalt, în care ceea ce este neadevărat se elimină singur, pentru că nu poate fi folosit de cineva înăuntrul Mişcării, pentru că se revelează imediat.

Este ceea ce am vrut să vă spun astăzi, fără să am pe nimeni în vedere – vă rog să nu povestiţi din nou că am vrut să ţintesc una sau alta. Eu am vrut să caracterizez stări de lucruri generale, a trebuit să le caracterizez, pentru că în ziua de azi ne confruntăm cu o situaţie mondială gravă şi, în fond, în ceea ce se petrece aici la Stuttgart între noi, se întâmplă în mod real acele lucruri care sunt grave în întreaga civilizaţie. Şi din ceea ce bântuie printre noi am putea învăţa multe despre ceea ce bântuie în întreaga lume.

A fost fără vreo intenţie rea. Şi nu trebuia să fie nici discurs acuzator, nici morală ţinută de la amvon, ci o discutare a ceea ce mi-a apărut, de fapt mai întâi indirect în ultimele paisprezece zile tot mereu înaintea ochilor şi a sufletului.