Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner
Marie Steiner-von Sivers

METODICA ŞI FIINŢA MODELĂRII VORBIRII

GA 280


CONTRIBUŢII LA FORMAREA UNEI ŞCOLI DE ARTĂ ORATORICE

Din Curs orientativ pentru munca antroposofică şi pentru munca în domeniul tripartiţiei organismului social în Elveţia,
conferinţele a II-a, a V-a şi a VI-a, din 12, 15 şi 16 octombrie 1921. GA 339

CUVINTE INTRODUCTIVE DE MARIE STEINER


Germanul are această particularitate: el consideră că o vorbire stilizată e un lucru exterior, de importanţă secundară. El face o mare nedreptate cu asta. Aici e valabilă, mai mult decât pe orice alt tărâm, zicala: Haina îl face pe om. Ce-i drept, noi nu ne vom converti niciodată la concepţiile oratorilor francezi, că e indiferent ce spunem, dacă am aflat cum să vorbim. Totuşi, ar fi necesar să acordăm acestui Cum? mai multă importanţă decât suntem obişnuiţi să-i acordăm.

Unui orator care se pricepe să vorbească, îi aleargă cuvintele pe urme. El îi răpeşte pe ascultători. Aceasta e o afirmaţie născută din experienţă. De ce să nu procedăm conform acestei afirmaţii? Slujim mai bine conţinutului dacă-i venim în ajutor prin retorică, decât dacă ne spunem poezioara doar aşa, excluzând orice retorică.

Tocmai pentru că vrem să punem în valoare conţinutul, trebuie să-i dăm o formă simpatică. Dar vom vorbi în mod agreabil numai dacă am trecut printr-o şcoală de oratorie.*

Rudolf Steiner

* Din “Încă un cuvânt referitor la arta oratorică”, în vol.: Articole referitoare la dramaturgie 1889-1900, GA 29.


RUDOLF STEINER CA VORBITOR ÎN PUBLIC

Rudolf Steiner a activat cel mai puternic în calitate de vorbitor în public. Părea că arta de a ţine conferinţe era pentru el un dar înnăscut. Şi totuşi, el a subliniat că fiecare frază şi fiecare întorsătură de frază au fost elaborate; cu toate că a ţinut peste cinci mii de conferinţe, el a mărturisit odată că fiecare conferinţă a fost o jertfă, pe care a trebuit s-o facă luptând cu el însuşi. Căci a construi o ştiinţă despre spirit în limbajul conştienţei actuale, a o fundamenta în aşa fel încât să poată ţine piept ofensivei unor adversari pătimaşi ‒ pentru aşa ceva au fost necesare, pentru întemeietorul ei, nişte metode de gândire cu totul noi. Şi era necesar să fie căutate şi supuse celui mai riguros criteriu lăuntric nişte forme noi de expresie, nu trebuia spus nimic care să nu fi fost verificat în toate direcţiile în ceea ce priveşte valabilitatea sa. Obiectivitatea era legea supremă. Nu era voie ca auditorul să fie copleşit în viaţa lui de simţire, nici ca el să fie influenţat prin efecte exercitate asupra voinţei sale sau printr-o retorică strălucită. O luciditate solidă era baza pe care a fost înălţat un edificiu de gânduri luminos, sigur, căruia i-a fost dat, ca încoronare, rezultanta unor reflecţii matematice subtile, comparabil, am putea spune, cupolei formate de bolta cereaască. Momentul afectiv rezulta din lărgimea vastă a orizontului contemplat.

Dar dr. Steiner nu şi-a permis niciodată să ţină o conferinţă publică despre ştiinţa spirituală în care să nu fi schiţat din nou, într-o formă comprimată, pentru auditorii noi, care puteau să apară oricând, baza necesară înţelegerii. Din această comprimare a grandiosului material în gânduri tot mai dense şi mai pline de viaţă a rezultat o artă a modelării unei conferinţe care-şi scotea forţa din spirit şi ‒ aproape în afara timpului ‒ era elaborată în momente de concentrare scurte, dar cu atât mai intense. Bineînţeles, aceasta fusese precedată, ca premisă şi pregătire, de o tinereţe dedicată în întregime muncii de gândire, studiului şi informării şi de o pătrundere tot mai exactă în esenţa artei de a vorbi în public şi a formelor pe care ea le luase în diferitele epoci ale istoriei. Pentru că ţinea şi cursuri cu exerciţii de vorbire, acest lucru devenise o necesitate.

Din Orient şi din vorbirea cultică a acestuia venise în Grecia vorbirea frumoasă, elocinţa, care a devenit apoi, la Roma, retorica; în cadrul elementului latin, aspectul noţional a câştigat supremaţia faţă de cel imaginativ, şi, treptat, acolo cerinţa principală a devenit aceea de a vorbi corect. Elocinţa şi retorica s-au mai păstrat până în limba franceză, ele au putut să se manifeste cu strălucire în cadrul acestei limbi, până când, prin materializarea progresivă a culturii, s-a ajuns la situaţia ca pragmatismul occidental, concepţia utilitaristă cultivată acolo, să devină în Europa Centrală un fel de “cvasi-filosofie” şi, de acum înainte, şi în domeniul vorbirii, coloritul cuvântului a fost dat de aspectul utilitarist.

Dacă vrem însă ca din nou cuvântul să devină pe deplin viu şi creator, trebuie să ajungem, depăşind retorica şi logica, la etica vorbirii. În acest caz, oamenii vor putea ajunge să devină iarăşi creatori de limbă, nu să provoace doar o Renaissance. Pentru a exprima spiritualul, trebuie să eliberăm vorbirea de tot ceea ce ţine de judecată, de tot ceea ce e abstract-noţional. Acest ţel poate fi atins dacă suntem atenţi la contextele în care se află ceea ce ni se comunică, în loc doar să se definească. Trebuie să ajungem la contextele concrete şi pline de viaţă ale realităţii. Şi atunci ajungem la a vorbi bine. Iar dacă suntem în măsură să-i dăm formei aparenţa infinitului, atunci ia naştere frumosul.


DIN CURSUL ORIENTATIV PENTRU
MUNCA ANTROPOSOFICĂ ŞI DE TRIPARTIŢIE DIN ELVEŢIA

Exact la fel cum într-un organism fiecare detaliu are în mod necesar forma pe care o are, şi în lumea în care trăim şi la modelarea căreia colaborăm, toate trebuie modelate aşa cum trebuie să fie la locul lor, în cadrul întregului. Dvs. nu vă puteţi imagina, dacă gândiţi real, că lobul urechii dvs. ar putea avea, într-o cât de mică măsură, altă formă decât cea pe care o are, în conformitate cu întreg organismul dvs. Dacă lobul urechii dvs. ar fi măcar puţin altfel modelat, atunci ar fi fost necesar ca dvs. să aveţi o cu totul altă formă a nasului, alte vârfuri ale degetelor ş.a m.d.

Şi tot astfel, o vorbire în care se revarsă ceva care ia nişte forme cu adevărat noi trebuie să fie modelată -la fel cum lobul urechii e modelat în sensul întregii dvs. fiinţe ‒ în sensul întregului.

O asemenea vorbire nu poate fi modelată în sensul a ceea ce s-ar putea învăţa, de exemplu, de la cei care rostesc predici. Căci felul cum se ţin predicile are la bază tradiţia, care îşi are izvoarele, propriu-zis, în vechiul Orient ‒ o atitudine cu totul deosebită pe care omul întreg o avea, în Orientul antic, faţă de vorbire. Această atitudine specifică a fost perpetuată /de-a lungul timpului/, astfel încât ea a trăit sub o anumită formă liberă în Grecia, a trăit sub o formă abstractă în Roma antică şi îşi arată azi ultimele pâlpâiri în raportul francezului faţă de limba sa. N-aş vrea să spun prin aceasta că fiecare francez ţine predici când vorbeşte. Totuşi, în felul în care francezul mânuieşte vorbirea continuă să trăiască şi azi, dar pe o linie descendentă, o atitudine faţă de vorbire care s-a dezvoltat în mod necesar din raportul pe care orientalul îl avea faţă de vorbirea sa. Acest element, spre care ne putem îndrepta privirile aici, a ajuns să se exprime în momentul în care oamenii mai învăţau vorbirea aşa cum putea ea să fie încă învăţată mai târziu, doar în perioada de decadenţă, de la profesorii universitari, care continuau să trăiască asemeni unor mumii din vremurile vechi şi purtau titlul de “profesor de elocinţă”. În trecut exista la orice universitate, la orice şcoală, ca şi la diferitele seminarii, câte un asemenea “profesor de elocinţă”, de “retorică”. Celebrul Curtius* de la Berlin încă mai purta în mod oficial titlul de “profesor de elocinţă”. Dar povestea aceasta a început să-i pară prea idioată. El nu preda “elocinţa”, ci se dovedea a fi profesor de elocinţă numai prin faptul că, în ocaziile festive, colegiul de profesori îl trimitea întotdeauna pe el să ţină câte o cuvântare. În orice caz, el a avut mare grijă să se achite de sarcina care-i revenea în asemenea ocazii festive respectând cât mai puţin vechile reguli de elocinţă. În rest, i se părea prea idiot să fie “profesor de elocinţă” într-o epocă în care “profesorii de elocinţă” nu mai aveau ce căuta. Şi a ţinut prelegeri de istoria artei, a predat istoria artei greceşti. Totuşi, în registrele universităţii era trecut drept “profesor de elocinţă”.

* Ernst Curtius (1814-1896), arheolog şi istoric

Aceasta ne trimite înapoi la un element care exista cu adevărat în vorbire în vremurile vechi.

Ei bine, dacă studiem ceva care este deosebit de caracteristic, dezvoltarea artei de a vorbi, pentru diferitele limbi din Europa Centrală, pentru limba germană, să zicem, tot ceea ce poate fi desemnat în sensul originar prin cuvântul “elocinţă” nu are absolut nici un sens. Fiindcă în aceste limbi s-a infiltrat ceva care e cu totul altfel decât ceea ce era propriu modului de a vorbi din vremurile vechi, în care elocinţa trebuia luată în serios. Pentru limba greacă, pentru limba latină, există elocinţă. Pentru limba germană, o elocinţă e ceva absolut imposibil, dacă încercăm să sesizăm lăuntric esenţialul.

Dar azi noi trăim într-o epocă de trecere. Şi atunci nu poate fi folosit în continuare ceea ce era felul de a vorbi propriu limbii germane. Trebuie să încercăm neapărat să ieşim din cadrul acestui fel de a vorbi şi să trecem la alt fel de a vorbi. Aceasta este una dintre sarcinile pe care trebuie să le aducă la îndeplinire, într-un anumit sens, cel care vrea să vorbească azi într-un mod rodnic despre antroposofie sau tripartiţie. Fiindcă antroposofia şi tripartiţia vor fi înţelese aşa cum trebuie în planul vieţii publice, şi în cadrul diferitelor conferinţe, numai dacă un număr mai mare de oameni vor fi în măsură să vorbească astfel, în timp ce nu sunt puţini aceia care manifestă doar o pseudo-înţelegere şi o pseudo-recunoaştere a adevărului lor.

Dacă ne întoarcem privirile spre acel element deosebit care exista, în ceea ce priveşte vorbirea, în vremurile din care ni s-a păstrat modul de a mânui elocinţa, trebuie să spunem: pe atunci, vorbirea creştea parcă din om, în mod absolut natural, la fel cum cresc degetele sale, cum creşte a doua sa serie de dinţi. Vorbirea apărea ca rezultat al imitării. Iar când omul, având o însărcinare oarecare, le vorbea altor oameni, el trebuia să aibă grijă ca trăirea interioară, trăirea bazată pe gânduri, să fie captată în vorbire. Structura frazei exista. Ea era, într-un anumit sens, elastică şi extensibilă. Şi mai lăuntric decât vorbirea era gândul. Omul vieţuia gândul ca pe ceva mai lăuntric decât vorbirea şi el îl făcea să fie captat de vorbire, în aşa fel încât să se cuibărească în ea, exact la fel cum cuibărim în marmoră ideea pe care ne-o facem despre o statuie sau altceva de acest fel. Era cu adevărat o prelucrare artistică a vorbirii. Chiar şi felul cum trebuie să se vorbească în împrejurările prozaice semăna într-o oarecare măsură cu felul în care trebuie să te exprimi în poezie. Retorica, elocinţa, posedau nişte reguli care nu erau deloc neasemănătoare cu regulile exprimării poetice. (Aş vrea să intercalez aici o observaţie, ca să nu fiu răstălmăcit: dezvolarea vorbirii nu exclude poezia. Ceea ce spun acum, spun în legătură cu modalităţile mai vechi de exprimare şi vă rog să nu credeţi că eu aş vrea să afirm că azi nu se mai poate să existe deloc poezie. Numai că e necesar să tratăm altfel vorbirea în poezie. Dar despre aceasta nu e locul să discutăm aici; am vrut doar să fac ‒ în paranteză ‒ această observaţie, ca să nu fiu greşit înţeles.)

Şi dacă întrebăm acum: Cum trebuia să vorbească omul în acea vreme în care gândul, conţinutul afectiv, era captat în vorbire? Trebuia să vorbească frumos ! Aceasta era cea dintâi sarcină: să vorbească frumos: De aceea, omul poate învăţa să vorbească frumos numai dacă se cufundă în vechiul mod de a vorbi. Vorbirea frumoasă e în întregime un dar pe care Orientul îl face omenirii. Aş zice: Omul trebuia să vorbească frumos într-un grad atât de înalt, încât, propriu-zis, se considera că idealul vorbirii este a cânta când vorbeşti. Iar predica nu e decât o formă a vorbirii frumoase, dar la ea unele elemente ale vorbirii frumoase au fost eliminate. Fiindcă vorbirea frumoasă plenară este vorbirea cultică. Când vorbirea cultică devine predică, multe sunt eliminate. Totuşi, predica este o fiică a vorbirii frumoase din cadrul cultului.

Cea de-a doua formă, care a ajuns să se manifeste mai ales în limba germană şi în alte limbi similare, este aceasta: să nu se mai poată face distincţie între cuvânt şi înţelegere, între cuvânt şi trăirea gândurilor, cuvântul a devenit abstract, astfel încât se prezintă el însuşi ca un fel de gând abstract. Nimic nu se mai poate lăsa captat în cuvânt, din cauză că ceea ce vrea să se lase captat şi cuvântul sunt resimţite de la bun început ca fiind deja unul şi acelaşi lucru.

Cărui vorbitor de limbă germană îi mai este clar astăzi faptul că, de exemplu, când scrie cuvântul “Begriff” /noţiune/, aceasta este forma substantivată a procesului de a înţelege, că Be-Greifen, adică “das-Greifen-an-etwas-ausführen” /”A-executa-asupra-unui-lucru-gestul-de-a-apuca”/, adică “Begriff” /noţiunea/ nu e altceva decât substantivizarea actului de a percepe în mod obiectiv. Noţiunea “Begriff” s-a format într-o vreme în care omul mai avea o senzaţie vie a corpului eteric, care percepe /an-greift/ lucrurile [Greifen = a apuca; der Begriff = noţiune]. Aşa că pe atunci a fost posibil să se formeze noţiunea de noţiune, pentru că perceperea cu corpul fizic nu e decât o imagine a perceperii cu organismul eteric.

Dar pentru a auzi în cuvântul “Begriff” faptul de a înţelege, e necesar să simţi vorbirea drept organism de sine stătător. În acel element al vorbirii, despre care vorbesc eu aici, vorbirea şi noţiunea sunt amestecate, trec mereu una într-alta. Nu există acea separare foarte clară care exista cândva în Orientul antic, dintre vorbire (care e un organism, ceva mai mult exterior) şi ceea ce se exprimă, ceea ce trăieşte în planul interior. Când omul vorbea, ceea ce trăia în planul interior trebuia să intre în forma oferită de vorbire, şi anume în aşa fel încât ceea ce trăieşte în interior este conţinutul, iar elementul în care acesta se lăsa captat, e forma exterioară. Această captare trebuia să se facă sub semnul frumosului, astfel încât, dacă cineva voia să vorbească, trebuia să fie un adevărat artist al vorbirii.

Lucrurile nu mai stau aşa, dacă, de exemplu, omul nu mai are simţul necesar pentru a face distincţie între gehen /a merge/ şi laufen /a alerga/, din punctul de vedere al vorbirii ca atare. Gehen: doi de e ‒ te deplasezi într-o anumită direcţie, fără a face un efort deosebit; e este întotdeauna expresia afectivă a participării lăuntrice reduse la propria activitate. Când în cuvânt există un au, participarea lăuntrică e mai intensă. Când alergăm (laufen), ajungem şi să gâfâim (schnaufen), verbul conţine acelaşi diftong. În acest caz, fiinţa interioară intră în agitaţie. Aici trebuie să existe un sunet care să sugereze modificarea survenită în interior. Dar azi nu mai există nimic din toate acestea. Vorbirea a ajuns abstractă. Ea e la fel ca şi gândurile înseşi, care curg mereu mai departe. Aşa stau lucrurile pentru întreaga parte centrală şi mai ales pentru cea vestică a lumii civilizate.

În fiecare cuvânt putem vedea o imagine, o imaginaţiune. Şi în această imagine omul poate trăi ca în ceva relativ obiectiv. Cel care, în vremuri şi mai vechi (ale vorbirii frumoase), s-a aflat faţă în faţă cu vorbirea, va fi ajuns la fel de puţin în situaţia de a privi vorbirea ca pe ceva care nu e legat de el în mod obiectiv şi în care nu s-ar revărsa ceea ce e subiectiv, după cum el n-ar fi pierdut niciodată din vedere faptul că haina lui e ceva obiectiv ‒ că ea nu a crescut lipită de trupul său, ca o a doua piele.

A doua treaptă a vorbirii ia însă întregul organism al vorbirii ca pe o altă piele a sufletului, pe când în trecut vorbirea era mult mai desprinsă de trup, ca o haină, aş zice. Mă refer la acea treaptă a vorbirii la care nu mai intră în considerare în primul rând faptul de a vorbi frumos, ci acela de a vorbi just, unde nu era vorba de retorică şi elocinţă, ci de logică, unde gramatica însăşi a devenit atât de logică, încât, pur şi simplu ‒ din vremea lui Aristotel şi până azi acest fenomen se ridică lent la orizont -, din formele gramaticale au fost dezvoltate formele logicii, din categoriile gramaticale au fost obţinute, prin abstractizare, categoriile logicii. Aici toate s-au amestecat: gândul şi cuvântul. Propoziţia este cea în contact cu care e dezvoltată judecata logică. Dar, de fapt, judecata logică e aşezată în propoziţie în aşa fel încât omul n-o mai trăieşte în mod lăuntric, independent. Vorbirea justă, ea a devenit cuvântul de ordine!

Dar noi vedem deja astăzi înălţându-se la orizont un nou element al vorbirii ‒ numai că el e aplicat pretutindeni la locul nepotrivit, e transpus pe un tărâm nepotrivit.

Omenirea datorează Orientului vorbirea frumoasă.

Vorbirea justă îşi are sediul în regiunea centrală a lumii civilizate.

Şi trebuie să ne îndreptăm privirile spre Apus, dacă vrem să căutăm cel de-al treilea element.

Dar în acest Apus el ne întâmpină, în primă instanţă, sub o formă total coruptă. Cum apare el ? Ei bine, în primă instanţă, vorbirea a devenit abstractă. Ceea ce e organism al cuvântului este deja aproape un organism al gândului. Şi în Apus acest lucru s-a intensificat treptat atât de mult, încât poate că acolo s-ar considera că glumim dacă mai discutăm asemenea lucruri. Dar, cu toate că pe un teren absolut greşit, progresul există în mod neîndoielnic.

Vedeţi dvs., în America a fost inaugurat, tocmai în ultima treime a secolului al 19-lea, un curent care se numeşte “pragmatism”. În Anglia el a primit apoi numele de “umanism”. Reprezentantul acestui curent în America este James, iar în Anglia F.C.Schiller. Vin apoi diferite personalităţi care sunt deja pe cale de a extinde aceste lucruri. Astfel, meritul de a fi extins într-un sens foarte frumos tocmai această noţiune de “umanism” revine profesorului MacKenzie, care a fost recent aici, printre noi.

În ce direcţie merg oare aceste căutări ? ‒ mă refer la pragmatismul american şi la umanismul englez. Ele s-au născut dintr-un scepticism total faţă de cunoaştere: Adevărul e ceva care, de fapt, nu există deloc ! Dacă facem două afirmaţii, le facem, de fapt, pentru a avea în viaţă nişte puncte orientative. A vorbi despre un “atom” ‒ pentru aşa ceva nu se poate aduce nici o fundamentare deosebită care să dovedească adevărul. Totuşi, e folositor să pui la baza chimiei teoria atomilor; să introducem deci noţiunea de atom. Ea e utilizabilă, folositoare ! Nu există nici un alt adevăr în afară de acela care trăieşte în noţiuni utile, care pot fi folosite în viaţă. ‒ “Dumnezeu” ‒ că el există sau nu există, nu acesta este esenţialul. Dar nu se poate trăi bine fără noţiunea de “Dumnezeu” ‒ şi se poate trăi într-adevăr bine, dacă trăieşti ca şi cum ar exista un Dumnezeu ! Aşadar, hai s-o introducem, fiindcă e o noţiune utilă, care poate fi folosită în viaţă. ‒ Că Pământul a apărut aşa cum spune teoria Kant-Laplace şi va sfârşi conform teoriei mecanice a căldurii ‒ din punctul de vedere al adevărului, nici un om nu ştie să spună aici ceva sigur (redau acum, bineînţeles, doar o anumită părere!), dar pentru gândirea noastră e util să-şi reprezinte în acest fel începutul şi sfârşitul Pământului.

Aceasta e teoria pragmatică a lui James şi, în esenţă, şi teoria umanistă a lui Schiller: la urma urmelor, nu ştim absolut deloc, când pornim de la poziţiile adevărului, dacă omul are într-adevăr un suflet. Despre aceasta se poate discuta până la sfârşitul lumii, dacă există sau nu suflet -, dar e folositor, dacă vrei să înţelegi tot ceea ce face omul în viaţă, să presupui că există suflet. Bineînţeles, tot ceea ce apare azi într-un loc al lumii noastre se răspândeşte şi în celelalte locuri. Şi, pentru lucruri de felul celor care în Apus au apărut în mod instinctiv, a trebuit să găsească şi neamţul ceva, care e mai de înţeles, care poate fi pătruns mai uşor pe bază de noţiuni. Şi de aici s-a născut “filosofia lui ca-şi-cum”.

Că există sau nu “atom”, nu aceasta este esenţialul ‒ noi privim fenomenele “ca şi cum” ar exista un atom. Că “Binele” poate fi realizat sau nu ‒ asta n-o putem hotărî noi ‒ dar privim viaţa  “ca şi cum” Binele ar putea fi realizat. Că există sau nu un “Dumnezeu” ‒ în legătură cu aceasta am putea să ne certăm până la sfârşitul lumii ‒ dar noi privim viaţa în aşa fel încât acţionăm “ca şi cum” ar exista un Dumnezeu. Iată “filosofia lui ca-şi-cum”!

De obicei aceste lucruri sunt luate prea puţin în considerare, căci gândim aşa: Ei da, în America trăieşte James cu adepţii lui, în Anglia este Schiller cu adepţii lui, mai este şi Vaihinger, care a scris “Filosofia lui ca-şi-cum” ‒ aceştia sunt câţiva năuci, care trăiesc într-un fel de castel în nori, şi ce-i privesc toate astea pe ceilalţi oameni !

Dar cine are o ureche de auzit aşa ceva, aude azi “filosofia lui ca-şi-cum” insinuându-se aproape pretutindeni: Aproape toţi oamenii vorbesc în sensul “filosofiei lui ca-şi-cum”. Doar că filosofii sunt nişte mari glumeţi. Ei trădează mereu ceea ce restul oamenilor fac în mod inconştient. Dacă eşti suficient de lipsit de prejudecăţi în acest sens, rareori auzi azi un om care-şi mai foloseşte cuvintele altfel, implicându-şi în ele inima şi sufletul, întreaga sa fiinţă, un om care vorbeşte altfel decât “ca şi cum” problema ar fi aşa cum o exprimă el. Numai că, de obicei nu avem urechea care să perceapă timbrul şi coloritul sunetelor vorbirii, faptul că în ele zace acest “ca-şi-cum”, că pe întreaga arie a lumii civilizate oamenii sunt, de fapt, în stăpânirea lui “ca-şi-cum”.

Dar, dacă de obicei lucrurile ajung să se corupă la sfârşit, aici se arată la început ceva corupt, care trebuie să fie dezvoltat într-un sens superior, pentru mânuirea vorbirii în cadrul antroposofiei, al tripartiţiei etc.

Aceste lucruri sunt atât de serioase, de importante, încât ar trebui, propriu-zis, să ne ocupăm separat de ele. Fiindcă se pune problema să ridicăm banalitatea “Avem nevoie de noţiuni, pentru că ele sunt folositoare în viaţă” ‒ se pune problema să ridicăm aceste banalităţi, ale unor teorii utilitariste bazate pe materialism, în sfera eticului şi, poate, prin etic, în sfera religiei. Căci, dacă vrem să acţionăm în sensul antroposofiei şi al tripartiţiei, în faţa noastră se află sarcina de a învăţa, pe lângă ceea ce ne putem însuşi din trecutul istoric ‒ vorbirea frumoasă, vorbirea justă -, vorbirea bună, sarcina de a ne forma o ureche pentru ceea ce înseamnă o vorbire bună.

Am observat până acum prea puţin ca oamenii să fi fost frapaţi când, în cursul conferinţelor mele ‒ am făcut-o adeseori -, am atras atenţia asupra vorbirii bune, înţelese în acest sens. Am spus mereu că azi nu e esenţial doar ca ceea ce spunem să fie just în sens logic-abstract, ci că esenţialul este ca, într-un anumit context, să se spună ceva sau să se omită a se spune ceva, să nu fie spus în acel context ‒ am spus că esenţialul este să ne dezvoltăm un sentiment al faptului că ceva nu trebuie să fie doar just, ci că e necesar ca acel ceva să fie îndreptăţit în contextul său -, că el poate fi bun într-un anumit context şi că el poate fi rău într-un alt context.

Trebuie să învăţăm ‒ dincolo de retorică, de logică ‒ o adevărată etică a vorbirii. Trebuie să ştim că într-un anumit context ne putem permite nişte lucruri care într-un alt context n-ar fi permise deloc.

Îngăduiţi-mi să folosesc aici un exemplu uşor de înţeles şi care poate că a fost remarcat deja de unii dintre dvs., care au fost prezenţi în ultima vreme la conferinţele mele. Eu am afirmat, într-un anumit context, că în realitate Goethe nu s-a născut deloc. Am spus că Goethe s-a străduit mult timp să se exprime prin mijloacele picturii, prin desen, dar că din aceste străduinţe n-a ieşit absolut nimic; că apoi ele s-au revărsat în creaţiile sale poetice, şi că, iarăşi, în creaţii cum sunt “Iphigenia” şi, mai ales, “Fiica naturală”, nu avem de-a face cu nişte opere literare exaltate. Oamenii au caracterizat aceste creaţii ale lui Goethe prin expresia “netede şi reci ca marmora”, fiindcă ele sunt aproape sculpturale, fiindcă sunt plastice. Goethe a avut o mulţime de aptitudini, care, de fapt, n-au ajuns să se manifeste plenar-uman; el nu s-a născut în realitate pe deplin. ‒ Vedeţi dvs., în contextul în care eu am făcut, recent, această afirmaţie, ea putea fi făcută, fără nici o îndoială. Dar ia gândiţi-vă ce ar fi dacă un altul ar vrea s-o susţină drept teză de sine stătătoare, drept adevăr absolut ! Nu ar fi doar ceva nelogic; ar fi, bineînţeles, ceva cu totul nebunesc.

A vorbi din contextul realităţilor vieţii e altceva decât a găsi expresia adecvată sau justă pentru un complex de gânduri şi sentimente. A lăsa să se nască dintr-un context viu, într-un anumit loc, o exprimare sau altceva similar ‒ asta ne conduce mai sus, dincolo de frumuseţea vorbirii, dincolo de justeţea vorbirii, spre etosul vorbirii, când simţim, rostind o propoziţie, dacă avem voie sau nu s-o rostim în acel întreg context.

Există şi aici ‒ dar acum interiorizată ‒ o contopire, dar acum nu cu vorbirea  ca atare, ci cu ceea ce spunem, cu cuvântarea.

Acesta e lucrul pe care l-aş numi vorbire bună sau vorbire rea. A treia formă: Alături de vorbirea frumoasă ori urâtă, alături de vorbirea justă ori nejustă, apare acum vorbirea bună sau rea, în sensul caracterizat adineaori.

În zilele noastre încă mai e răspândită părerea că există propoziţii sau fraze pe care le formăm o dată şi pe care le putem spune apoi în orice împrejurare, fiindcă ele au o valabilitate absolută. Dar, în realitate, pentru viaţa noastră din epoca actuală, asemenea propoziţii şi fraze nu mai există ! Orice propoziţie care este posibilă într-un anumit context, într-un alt context este deja, în epoca prezentă, imposibilă. Cu alte cuvinte: noi am intrat într-o epocă din dezvoltarea omenirii în care e necesar să ne îndreptăm atenţia spre această multilateralitate a trăirii.

Omul oriental, care trăia cu întreaga sa gândire pe un teritoriu foarte mic, încă şi vechiul grec, care trăia cu viaţa sa spirituală, cu viaţa sa juridică şi cu viaţa sa economică pe un teritoriu mic ‒ făcea să se reverse şi în vorbirea sa ceva care arăta aşa cum trebuie să arate o operă de artă.

Cum stau lucrurile cu opera de artă ? Acolo, un obiect izolat, limitat, apare de fapt ca şi cum ar fi unul infinit. (Ba chiar în acest fel ‒ chiar dacă unilateral ‒ a fost definit frumosul de către Haeckel, Darwin şi alţii.) Primul lucru împotriva căruia am fost nevoit să protestez în conferinţa pe care am prezentat-o la Viena pe tema “Goethe ‒ părinte al unei noi estetici” (la 9 noiembrie 1888, în cadrul Asociaţiei Goethe din Viena), a fost părerea că frumosul este “apariţia ideii în formă exterioară”; eu am arătat că trebuie să avem părerea diametral opusă: frumosul ia naştere atunci când formei i se dă aparenţa de infinit.

Aşa este şi cu vorbirea, care apare, aş zice, tot ca un “teritoriu limitat” ‒ un “teritoriu” care “închide între nişte limite” un sens posibil. Când trebuie ca vorbirea să capteze ceea ce, propriu-zis, ca viaţă sufletească şi spirituală interioară, e infinit, atunci acest ceva trebuie să fie exprimat într-o formă frumoasă.

Vorbirea justă trebuie să fie adecvată, trebuie să existe potrivire între frază şi judecată, între noţiune şi cuvânt. Romanii au fost nevoiţi să ţină seama de acest lucru. Mai ales când teritoriul lor a devenit din ce în ce mai mare, limba lor a trecut de la frumuseţe la logică ‒ de aici s-a păstrat apoi obiceiul ca oamenii să înveţe logica tocmai pe baza limbii latine. (Au şi învăţat-o foarte bine, cu ajutorul ei.)

Numai că noi am trecut de acest stadiu. Acum a apărut necesitatea de a învăţa să simţim vorbirea cu etos, să introducem în felul nostru de a vorbi, aş zice, un fel de moralitate a vorbirii, ştiind că, într-un anumit context, trebuie să ne permitem sau să ne interzicem un lucru. Acum, problema respectivă nu se lasă captată în vorbire în modul caracterizat mai înainte. Ci, folosind cuvântul, noi îl folosim pentru a caracteriza. Cuvântul e mânuit în aşa fel încât simţim fiecare cuvânt ca fiind nesatisfăcător, simţim fiecare propoziţie drept nesatisfăcătoare şi simţim nevoia imperioasă de a caracteriza din cele mai diverse direcţii lucrul pe care vrem să-l punem în faţa omenirii ‒ simţim nevoia, aş zice, de a merge de jur împrejurul acelui lucru şi de a-l caracteriza din cele mai diferite direcţii.

Am subliniat adeseori că acesta trebuie să fie modul de a expune antroposofia. Am subliniat adeseori: nu trebuie să credem că putem găsi cuvântul adecvat, fraza adecvată. Nu putem lua decât atitudinea fotografului, care, pentru a înfăţişa un copac, îl fotografiază cel puţin din patru direcţii.

Prin urmare, o concepţie care se manifestă sub forma unei filosofii abstracte, banale, sub numele de “pragmatism” sau “umanism”, trebuie ridicată în sfera eticului. Şi atunci, ea va trebui să se manifeste mai întâi în sfera etosului vorbirii: Noi trebuie să învăţăm să vorbim bine. Adică: Trebuie să trăim, în ceea ce priveşte modul nostru de a vorbi, ceva din tot ceea ce, de obicei, trăim în raport cu etica, în raport cu morala.

De fapt, în ultimul timp, această problemă  poate fi percepută în mod absolut concret. Întâlnim în modul de a vorbi al teosofilor un anacronism, determinat, pur şi simplu, de limbaj, care e un anacronism din cauza coloritului materialist pe care l-a primit în ultimele secole: “corp fizic”, ei da, el e grosier; “corp eteric” ‒ acesta e mai rarefiat, mai ceţos; “corp astral” ‒ şi mai rarefiat, dar el e numai cu mult mai rarefiat, atâta tot; “eu” ‒ şi mai subtil. Dar apar mereu şi mereu noi componente ale entităţii umane. Totul se rarefiază din ce în ce mai mult. Până la urmă, nici nu mai ştii cum se mai poate ajunge la acest grad de rarefiere. Oricum, totul doar se rarefiază şi se rarefiază mereu. Nu ieşim deloc din materialism. Acesta e de altfel semnul distinctiv care apare în literatura teosofică atunci când se vorbeşte despre asemenea lucruri ‒ de la vorbirea teoretică şi până la ceea ce mi s-a întâmplat odată în cadrul Socoetăţii Teosofice din Paris, cred să era prin 1906. O doamnă, care era o teosoafă adevărată, consolidată interior, a vrut să arate cât de mult îi plăcuseră diferitele cuvântări care fuseseră ţinute în sala unde ne aflam, şi a spus: “Aici sunt vibraţii bune !” Şi puteai să-ţi dai seama, privind-o: ea avea în vedere, de fapt, ceva ce poate fi adulmecat cu nasul. Prin urmare, ea se referea la parfumurile care rămăseseră de la acele cuvântări şi care puteau fi adulmecate în acest fel.

Trebuie să învăţăm să eliberăm vorbirea din captivitatea cerinţei de a fi adecvată. Căci ea poate fi adecvată exclusiv realităţilor materiale. Dacă vrem s-o folosim pentru ceva spiritual, în sensul epocii actuale de evoluţie a omenirii, trebuie s-o eliberăm. În acest caz, în modul de a mânui vorbirea trebuie să-şi facă intrarea libertatea. Dacă nu luăm aceste lucruri într-un mod abstract, ci într-un mod plin de viaţă, primul domeniu în care trebuie să-şi facă intrarea filosofia libertăţii este vorbirea, modul de a mânui vorbirea. Fiindcă de aceasta avem nevoie. În caz contrar, nu vom găsi, de exemplu, modalitatea de a trece la caracterizarea vieţii spirituale libere.

În omenirea actuală încă nu există prea multă înţelegere pentru o viaţă spirituală liberă ‒ adică pentru o viaţă spirituală care există în virtutea propriilor ei legi. Fiindcă, de obicei, prin viaţă spirituală liberă se înţelege o formaţiune în cadrul căreia fiecare cântă cucurigu în felul lui, o formaţiune unde fiecare cocoş ‒ scuzaţi imaginea aceasta cam bizară ‒ cântă pe propria lui grămadă de gunoi şi unde apoi, din aceste cântaturi de cocoş, iau naştere acordurile cele mai incredibile. În realitate, în cadrul vieţii spirituale libere armonia se naşte datorită faptului că spiritul trăieşte, nu diferiţii indivizi egoişti ‒, pentru că spiritul poate cu adevărat să ducă o viaţă proprie, dincolo de diferiţii indivizi egoişti.

De exemplu ‒ azi e necesar să se spună asemenea lucruri ‒, pentru Şcoala noastră Waldorf din Stuttgart, există modul cel mai real un spirit al Şcolii Waldorf, care este independent de colegiul profesoral, în care colegiul profesoral se integrează şi în cadrul căruia devine din ce în ce mai clar că, după împrejurări, unul poate fi mai capabil, celălalt mai puţin capabil ‒ dar spiritul rămâne ca entitate de sine stătătoare.

Când vorbesc despre “spiritul liber”, oamenii îşi mai reprezintă încă azi ceva abstract. Ce îşi reprezintă astfel nu e deloc o realitate.

Spiritul liber e ceva care trăieşte în mod real printre oameni ‒ numai că trebuie lăsat să intre în existenţă ‒ şi care acţionează printre oameni ‒, numai că trebuie lăsat să intre în existenţă !

Lucrurile pe care vi le-am spus astăzi, le-am spus, de fapt, pentru a face ca ceea ce avem de câştigat din această expunere să izvorască din nişte sentimente principiale, adică din sentimentul seriozităţii problemei.

Nu-mi imaginez, fireşte, că acum toţi veţi pleca afară, în lume, şi, după cum cei din vremurile foarte vechi au vorbit frumos, cei din perioada de mijloc au vorbit just, dvs. veţi vorbi acum cu toţii bine !

Dar, de aceea, nici dvs. nu puteţi replica: La ce ne folosesc toate conferinţele noastre, dacă tot nu vom putea vorbi imediat bine? Esenţialul este să apară cu adevărat în noi sentimentul gravităţii situaţiei în care ar trebui să ne transpunem datorită faptului că ştim: Ceea ce se vrea aici este un întreg atât de organic în sine, încât, cu timpul, în vorbirea însăşi va trebui să se exprime, treptat, o necesitate a formei, după cum în lobul urechii se exprimă o necesitate a formei, care nu poate fi altfel, conform cu întreaga fiinţă a omului.

Voi încerca deci să apropii şi mai mult unul de altul ceea ce este pentru noi conţinutul antroposofiei şi al tripartiţiei şi felul cum acest conţinut trebuie să fie comunicat oamenilor. De la aspectele de principiu voi trece tot mai mult la cele concrete şi la ceea ce trebuie să stea la baza exersării practice a acestor lucruri.

*

Cum va arăta oare, propriu-zis, pregătirea noastră pentru o cuvântare?

Ei bine, căutăm să ne transpunem cât mai mult în situaţia respctivă sau în problema pentru care a fost pregătit auditoriul, prin faptul că dăm primelor fraze forma pe care o considerăm necesară. Va fi nevoie de un efort mai mare în cazul unor auditori nepregătiţi, şi osteneala noastră va fi mai mică dacă vorbim în faţa unui cerc de oameni care s-au transpus deja în acea problematică ‒ măcar în ceea ce priveşte sentimentele.

Pe urmă, restul cuvântării, nici nu-l vom aşterne pe hârtie, nici nu ne vom scrie doar nişte simple cuvinte de reper. Experienţa ne arată că nici elaborarea cuvânt de cuvânt, nici simpla notare a unor cuvinte de reper nu fac să se nască o cuvântare bună. Elaborarea textuală nu e bună, pentru că ne încătuşează de textul scris şi ajungem uşor în impas, dacă memoria ni se poticneşte, şi aceasta se întâmplă cel mai frecvent atunci când cuvântarea a fost redactată cuvânt de cuvânt. Cuvintele de reper notate pe hârtie ne ispitesc foarte uşor să dăm întregii pregătiri un caracter prea abstract. Ceea ce e cel mai bine să notăm pe hârtie şi să ducem cu noi drept manuscris al conferinţei, dacă simţim nevoia să ne sprijinim pe ceva, este o serie de propoziţii corect formulate, drept propoziţii de reper, care nu ridică pretenţia de a fi spuse întocmai, ca parte componentă a conferinţei, ci care stau acolo aşa: în primul rând ‒ în al doilea rând ‒ în al treilea rând ‒ în al patrulea rând ‒ ş.a.m.d.., care ne oferă, aş zice, nişte chintesenţe, în aşa fel încât dintr-o propoziţie poate că se nasc zece sau opt sau douăsprezece.

Dar notaţi-vă pe hârtie asemenea propoziţii. Nu vă notaţi, de exemplu: “Viaţa spirituală ca ceva independent !”, ci: “Viaţa spirituală poate să prospere numai dacă acţionează din sine, în mod independent!” Aşadar, propoziţii de reper. Veţi constata dvs. înşivă, dacă procedaţi în acest fel, că prin asemenea propoziţii de reper ajungeţi cel mai uşor, într-un timp relativ scurt, la o anumită posibilitate de a vorbi liber, care are doar scara acestor propoziţii de reper.

Cât despre încheiere, e adeseori foarte bine să-i conducem din nou pe auditori, într-un anumit mod, cât se poate de uşor, spre începutul conferinţei, astfel ca încheierea să conţină ceva care a existat, ca motiv, deja la început.

Propoziţiile de reper ne dau uşor posibilitatea de a ne pregăti acum cu adevărat, aşa cum am sugerat adineaori, prin faptul că ne-am notat pe o hârtiuţă aceste propoziţii de reper. Aşadar, să zicem, noi reflectăm la următoarele: Ceea ce ai de spus în legătură cu viaţa spirituală, trebuie să aibă în tine acest caracter liric. Ceea ce ai de spus în legătură cu viaţa juridică, trebuie să aibă un caracter dramatic. Ceea ce ai de spus în legătură cu viaţa economică, trebuie să aibă în tine un caracter epic-narativ, caracterul epic de naraţiune liniştită. Apoi, într-adevăr, va apărea puţin, deja în mod instinctiv, atât pofta cât şi arta de a dezvolta în formularea propoziţiilor-reper ceva în felul sugerat înainte. Pregătirea va avea loc în mod absolut afectiv, astfel încât, într-adevăr, în felul cum vorbim să fie transpus ceea ce avem de spus din punctul de vedere al conţinutului. Pentru aceasta e necesar, în orice caz, ca ceea ce trebuie să fie stăpânirea vorbirii să fi fost adus de noi ‒ aş zice ‒ până la nivelul de instinct, astfel încât într-adevăr să simţim organele vorbirii aşa cum am simţi ciocanul, dacă am vrea să facem ceva cu ciocanul. Şi putem ajunge aici dacă ne exersăm în gimnastica vorbirii.

Nu-i aşa, când facem gimnastică, nici mişcările acestea nu sunt nişte mişcări pe care le facem apoi în viaţa reală; dar sunt nişte mişcări care ne fac flexibili, îndemânatici. Tot astfel se cere să ne facem flexibile, maleabile, organele vorbirii. Dar în aşa fel încât această muncă de a le face flexibile să aibă legătură cu viaţa sufletească interioară, astfel încât să învăţăm să simţim sunetul în timp ce vorbim. În cadrul cursului de seminar pe care l-am ţinut în urmă cu peste doi ani la Stuttgart, pentru colegiul de profesori şi învăţători de la Şcoala Waldorf, am oferit o serie de exerciţii de vorbire, pe care aş dori să vi le comunic şi dvs.* În majoritatea cazurilor, conţinutul lor nu ne împiedică să ne transpunem exclusiv în elementul vorbirii şi să ne preocupe doar scopul de a face exerciţii de gimnastica vorbirii. Dacă ne străduim să ne spunem mereu-mereu aceste propoziţii, cu glas tare, dar în aşa fel încât să încercăm mereu: Cum faci cel mai bine cu limba, cu buzele, ca să produci tocmai această succesiune de sunete ? ‒, atunci devenim independenţi de actul vorbirii însuşi şi putem acorda cu atât mai multă atenţie pregătirii noastre sufleteşti în vederea vorbirii.

* Vezi pagina 42 şi urm.

Am să vă citesc deci o serie de asemenea propoziţii ‒ care, în ceea ce priveşte conţinutul, adeseori nu au nici un sens -, al căror rost este acela de a face ca organele vorbirii să devină flexibile:

Daß er dir log uns darf es nicht loben

Acesta este cel mai simplu exerciţiu. Unul ceva mai complicat:

Nimm nicht Nonnen in nimmermüde Mühlen

Trebuie să încercăm mereu, pe măsura succesiunii de sunete respective, să ne flexibilizăm, să ne încovoiem, să ne vidăm, să ne înălţăm organele vorbirii.

Alt exemplu:

Rate mir mehrere Rätsel nur richtig

Nu e suficient, bineînţeles, să rostim un asemenea exerciţiu o dată sau de zece ori, ci mereu şi mereu. Căci chiar dacă organele vorbirii sunt deja maleabile, ele pot deveni oricând şi mai maleabile.

Un exemplu deosebit de folositor, după câte cred, e următorul:

Redlich ratsam
Rüstet rühmlich
Riesig rächend
Ruhig rollend
Reuige Rosse

Totodată, aici avem ocazia, în pauzele dintre rânduri, să ne repunem în ordine respiraţia, lucru de care trebuie să avem grijă şi care poate fi făcut deosebit de bine printr-un asemenea exerciţiu.

Într-un mod asemănător, veţi face progrese ‒ nu toate sunetele au aceeaşi valoare pentru această gimnastică ‒ dacă exersaţi:

Protzig preist
Bäder brünstig
Polternd putzig
Bieder bastelnd
Puder patzend
Bergig brüstend

Dacă reuşiţi să vă transpuneţi treptat în această succesiune de sunete, veţi câştiga foarte mult de aici.

Dacă aţi făcut asemenea exerciţii, puteţi încerca să faceţi şi exerciţiile care introduc în mod necesar atmosferă, dispoziţie sufletească, în rostirea sunetelor. Am încercat să creez un exemplu pentru felul cum procesul de producere a sunetelor se poate revărsa în dispoziţia sufletească, în felul următor:

Erfüllung geht
Durch Hoffnung
Geht durch Sehnen
Durch Wollen

Iar acum intrăm mai mult în procesul de producere a sunetelor, prin care tocmai aici dispoziţia a fost captată în sunetele înseşi:

Wollen weht
Im Webenden
Weht im Bebenden
Webt bebend
Webend bindend
Im Finden
Findend windend
Kündend

Veţi constata întotdeauna, dacă faceţi tocmai aceste exerciţii, că sunteţi în stare să vă reglaţi respiraţia dacă vă lăsaţi conduşi, pur şi simplu, de procesul producerii sunetelor. În ultimul timp au fost inventate tot soiul de metode mai mult sau mai puţin ingenioase pentru respiraţie şi pentru tot felul de alte lucruri, care sunt fenomenele însoţitoare ale vorbirii şi cântului vocal. Numai că, de fapt, toate acestea sunt nişte inutilităţi. Căci vorbirea, împreună cu tot ceea ce ţine de ea deci şi cu respiraţia, trebuie învăţată neapărat vorbind. Adică: trebuie să învăţăm să vorbim în aşa fel încât în cadrul necesităţilor care rezultă din succesiunea sunetelor, din grupările de cuvinte, să se regleze, ca de la sine, şi respiraţia. Prin urmare, şi felul de a respira în timpul vorbirii trebuie învăţat numai vorbind. Aşadar exerciţiile de vorbire trebuie să fie în aşa fel făcute încât, dacă le simţim în mod just, conform sunetelor ‒ nu conform conţinutului, conform sunetelor -, să fim nevoiţi să dăm şi respiraţiei forma justă prin această simţire justă a procesului de producere a sunetelor vorbirii.

Conţinutul dispoziţiei sufleteşti este avut în vedere în următoarea strofă. Ea are patru rânduri. Aceste patru rânduri sunt ordonate în aşa fel încât reprezintă, aş zice, o ascensiune. Fiecare rând suscită o aşteptare. Iar al cincilea rând este încheierea şi aduce o împlinire. Noi trebuie să ne străduim să executăm, într-adevăr această mişcare a vorbirii, pe care tocmai am caracterizat-o. Strofa sună aşa:

In den unermesslich weiten Räumen,
In den endenlosen Zeiten,
In des Menschenseele Tiefen,
In der Weltenoffenbarung:
Suche des großen Rätsels Lösung

Aveţi al cincilea vers drept împlinire a acestei aşteptări ce creşte treptat, sugerată în primele patru rânduri.

Putem încerca, de asemenea, să introducem deja ‒ aş zice ‒ dispoziţia situaţiei în sunete, în modul de a vorbi, în felul nostru de a recita. În acest scop, am creat următorul exerciţiu. Reprezentaţi-vă un broscoi foarte mare, verde, care stă în faţa dvs., cu gura deschisă. Aşadar, un broscoi uriaş, cu gura deschisă, în faţa căruia ne aflăm. Şi imaginaţi-vă ce fel de afecte putem avea faţă de acest broscoi. În afectul nostru va exista umor şi alte câteva lucruri ‒ chemaţi toate acestea în mod foarte viu în faţa sufletului. Şi adresaţi-vă apoi acestui broscoi în felul următor:

Lalle Lieder lieblich
Lipplicher Laffe
Lappiger lumpiger
Laichiger Lurch

Reprezentaţi-vă un ogor; pe el merge un cal. Conţinutul nu interesează. Trebuie să vă reprezentaţi acum, desigur, că acest cal fluieră. Exprimaţi acum această stare de lucruri precum urmează:

Pfiffig pfeifen
Pfäffische Pferde
Pflegend Pflüge
Pferchend Pfirsiche

Variaţi apoi, în acest fel:

Pfiffig pfeifen aus Näpfen
Pfäffische Pferde schlüpfend
Pflegend Pflüge hüpfend
Pferchend Pfirsiche knüpfend

Şi pe urmă ‒ dar, vă rog, învăţaţi-o pe de rost, în aşa fel încât să puteţi spune în mod cursiv o formă după cealaltă -, o a treia formă. Învăţaţi-le pe toate trei pe de rost şi străduiţi-vă să le rostiţi în mod atât de fluent încât niciodată una dintre ele să nu vă încurce când le rostiţi pe celelalte două. Acesta este aici esenţialul. A treia formă ar fi:

Kopfpfiffig pfeifen aus Näpfen
Napfpfäffische Pferde schlüpfend
Wipfend pflegend Pflüge hüpfend
Tipfend pferchend Pfirsiche knüpfend

Prin urmare, aceste trei exerciţii, unul după altul, dar să le ştiţi pe de rost, astfel încât niciodată unul să nu vă deranjeze când îl rostiţi pe celălalt.

Puteţi face ceva asemănător cu următoarele două exerciţii:

Ketzer petzten jetzt kläglich
Letztlich leicht skeptisch

şi acum, cealaltă formă:

Ketzerkrächzer petzten jetzt kläglich
Letzlich plötzlich leicht skeptisch

Şi pe acestea le învăţaţi pe de rost şi le rostiţi unul după altul !

Putem face ca vorbirea să devină maleabilă dacă exersăm, de exemplu, următoarele:

Nur renn nimmer reuig
Gierig grinsend
Knoten knipsend
Pfänder knüpfend

Trebuie să ne obişnuim să rostim această succesiune de sunete. Veţi vedea, fără îndoială, ce câştigaţi pentru limba dvs., pentru celelalte organe ale vorbirii, dacă faceţi asemenea exerciţii.

Iar acum, un exerciţiu care durează ceva mai mult, un exerciţiu prin care se poate ajunge la această maleabilitate în vorbire. Cred că, ulterior, nişte actori au constatat deja că pe această cale pot să-şi facă maleabilă vorbirea, în modul cel mai eficient:

Zuwider zwingen zwar
Zweizweckige Zwacker zu wenig
Zwanzig Zwerge
Die sehnige Krebse
Sicher suchend schmausen
Daß schmatzende Schmachter
Schmiegsam schnellstens
Schnurrig schnalzen

Apoi mai avem nevoie uneori, în vorbirea nemijlocită, de prezenţă de spirit. Ne-o putem dezvolta cu ajutorul acestui exerciţiu:

Klipp plapp plick glick
Klingt Klapperrichtig
Knatternd trappend
Rossegetrampel (erste Fassung: Rossegetrampel)

Apoi ‒ pentru dezvoltarea în continuare a prezenţei de spirit în vorbire -, următoarele două exemple, care pot fi asociate:

Schlinge Schlange geschwinde
Gewundene Fundewecken weg

Pe urmă, însă acelaşi motiv, în felul următor:

Gewundene Fundewecken
Geschwinde schlinge Schlange weg

Aici e conţinut şi “Wecken weg”.

Pentru fortificarea vorbirii, pentru a poseda vorbirea în aşa fel încât să fim în stare câteodată, într-o discuţiie, să-i tragem interlocutorului o palmă zdravănă ‒ aşa ceva este necesar, fără îndoială, în vorbire! -, exemplul următor:

Marsch schmachtender
Klappriger Racker
Krackle plappernd linkisch
flink von vorne fort

Pentru un om care se bâlbâie puţin, ar mai fi de dat aceste două exemple:

Nimm mir nimmer
Was sich wässerig
Mit Teilen mitteilt

Exerciţiul e bun pentru orice bâlbâit. El poate fi făcut şi în felul următor:

Nimmer nimm mir
Wässerige Wickel
Was sich schlecht mitteilt
Mit Teilen deiner Rede

Esenţialul este, bineînţeles, ca bâlbâitul să-şi dea osteneală.

Nu trebuie să credeţi deloc că ceea ce aş numi gimnastica vorbirii poate fi exersat sau ar trebui să fie exersat numai cu ajutorul unor propoziţii pline de sens pentru gândirea intelectuală. Fiindcă în cazul propoziţiilor care au sens pentru gândirea intelectuală atenţia se concentrează în mod inconştient-instinctiv aproape exclusiv asupra sensului, astfel încât nu mai ţinem seama cu adevărat de sonorităţi, de rostirea cuvintelor. Este necesar, când vrem să rostim un text, să avem în vedere faptul că, într-un anumit sens, trebuie să desprindem vorbirea de noi înşine, s-o dezlegăm cu adevărat de noi înşine. Exact la fel cum putem desprinde scrisul de noi înşine, putem desprinde şi vorbirea de propria noastră fiinţă.

Există două feluri de a scrie. Unul dintre ele constă în faptul că omul scrie în mod egoist, că el are, s-ar putea spune, formele literelor în membrele sale şi că le face să se reverse din membrele sale. Pe un asemenea fel de a scrie s-a pus mare preţ o vreme ‒ probabil încă şi astăzi ‒, când s-a predat scrierea pentru cei ce urmau să fie angajaţi într-o ramură comercială sau pentru alţi oameni, în situaţii asemănătoare. Am observat odată, de exemplu, că predarea scrisului pentru angajaţii unei firme comerciale se preda în aşa fel încât oamenii respectivi erau puşi să dezvolte fiecare literă dintr-un fel de curbă. Ei erau obligaţi să înveţe să-şi avânte mâna, iar apoi să aştearnă pe hârtie avântul mâinii. Astfel încât totul să fie în mână, în membre, iar omul să nu fie angajat în activitatea de a scrie cu nimic altceva, ci numai cu mâna sa. Un alt mod de a scrie este cel neegoist, cel altruist. El constă în faptul că, propriu-zis, nu scriem cu mâna, ci cu ochii, prin urmare, ne uităm mereu să vedem ce facem şi, de fapt, desenăm literele, astfel încât intră în considerare într-o măsură foarte redusă ceea ce zace în segmentele mâinii ‒ noi procedând de fapt ca în cazul în care am desena ‒, fără a avea un scris ai cărui sclavi suntem, ci un scris în cazul căruia, cu timpul, depunem efort chiar şi pentru a ne scrie numele aşa cum îl scriam de obicei. Celor mai mulţi dintre oameni le vine extrem de uşor să-şi scrie numele aşa cum îl scriau de obicei. El le vine din mână. Dar acei oameni care pun ceva artistic în felul lor de a scrie, scriu cu ochii. Ei urmăresc cu ochii trăsăturile de condei. În acest caz, scrisul se separă cu adevărat de om. Şi atunci omul respectiv ‒ cu toate că, dintr-un anumit punct de vedere, nu e de dorit să se practice aşa ceva ‒ poate să imite diferite scrisuri, poate varia diferite feluri de a scrie. Nu vreau să spun că trebuie să practicaţi acest lucru în mod deosebit; spun că, dacă pictăm scrisul, rezultă ceva împins la extrem. Acesta este scrisul altruist; dimpotrivă, scrisul care vine din membre, este scrisul egoist, egocentric.

Şi vorbirea este egoistă la majoritatea oamenilor. Dar dvs. vă puteţi obişnui treptat să vă simţiţi vorbirea ca şi cum ea ar răsufla de fapt în jurul dvs., ca şi cum cuvintele ar zbura prin preajma dvs. Puteţi avea cu adevărat un fel de senzaţie a cuvintelor dvs. În acest caz, vorbirea se separă de om. Devine obiectivă. Omul se aude în mod absolut instinctiv vorbind. S-ar putea spune că, în timp ce vorbeşte, capul lui devine mai mare şi el simte de jur împrejurul său urzind sunetele şi cuvintele. Învăţăm treptat să ne aţintim auzul spre sunetele vorbirii, spre cuvinte. Şi acest lucru se poate realiza tocmai prin asemenea exerciţii.

Dar atunci, într-adevăr, noi nu urlăm pur şi simplu, într-un anumit spaţiu ‒ prin urlat nu înţeleg doar a ţipa cu glas tare; putem urla şi în şoaptă, dacă vorbim de fapt doar pentru noi înşine, aşa cum iese din organele vorbirii ‒, ci, când vorbim, trăim într-adevăr împreună cu spaţiul. Simţim oarecum în spaţiu rezonanţa. În cazul anumitor teorii lingvistice, al unor teorii despre predarea sau învăţarea vorbirii ‒ dacă vreţi ‒, acest lucru a devenit în epoca modernă o bâlbâială absurdă, pentru că oamenii sunt puşi să recite cu rezonanţe corporale, cu rezonanţe abdominale, cu rezonanţe nazale ş.a.m.d. Toate aceste rezonanţe interne sunt însă o aberaţie. O adevărată rezonanţă poate fi numai una simţită. Pe aceasta n-o simţim însă, cum s-ar putea crede, doar în izbirea sunetului de partea interioară a nasului, ci o simţim mai întâi în exterior, în faţa nasului. Astfel încât vorbirea devine cu adevărat puţin mai plină. Căci, în general, vorbirea oratorului trebuie să devină plină. Un orator trebuie să “înghită” cât mai puţine sunete sau silabe.

Să nu credeţi că acest aspect e neesenţial pentru orator. El este cum nu se poate mai important pentru cel ce vorbeşte în public. Fiindcă, dacă vrem să le transmitem oamenilor ceva, totul depinde de felul în care ne raportăm la vorbirea însăşi. Nu e nevoie să mergem atât de departe cum a făcut-o cândva un actor cu care eram prieten, care nu spunea niciodată Freunderl, ci pronunţa întotdeauna Freunderl, fiindcă voia să se transpună în fiecare silabă. Împingea aceasta până la extrem. Dar trebuie să dezvoltăm talentul instinctiv de a nu înghiţi silabe, forme de silabe, plăsmuiri de silabe.

Putem realiza acest lucru dacă ne străduim să ne transpunem în vorbirea ritmică în aşa fel încât s-o rostim pentru noi înşine transpunându-ne în întreaga modelare a sunetelor:

Und es wallet und siedet und brauset und zischt,
Wie wenn Wasser mit Feuer sich mengt.

Prin urmare: să ne transpunem nu numai în sunetul ca atare, ci şi în forma modelată a sunetului ‒ în această formă rotunjită şi colţuroasă a sunetului!

Dacă cineva crede că poate deveni orator fără să acorde importanţă acestui lucru, el se află în aceeaşi eroare ca şi un suflet uman care, între moarte şi o nouă naştere, a ajuns în punctul când trebuie să coboare pe Pământ, dar nu vrea să se încarneze într-un trup, din cauză că nu vrea să se adâncească în formele stomacului, plămânilor, rinichilor ş.a.m.d. Ca să poţi vorbi în public, trebuie să cultivi toate elementele care dau într-adevăr vorbirii o formă terminată.

Aşadar, trebuie să punem preţ pe organismul vorbirii şi pe geniul ei. Nu avem voie să uităm că a pune preţ pe organismul vorbirii, pe geniul vorbirii, este ceva creator de imagini. Celui care nu se ocupă de vorbire, ascultând lăuntric, nu-i vin imagini, nu-i vin gânduri, el va rămâne stângaci în gândire şi el va rămâne un om care vorbeşte abstract, dacă nu chiar pedant.

Tocmai în vieţuirea sonorităţilor şi imaginilor vorbirii există ceva care face să iasă afară din sufletul nostru şi gândurile de care avem nevoie, pentru a le pune în faţa auditorilor. Căci în vieţuirea cuvântului există ceva creator în legătură cu omul interior. Acest lucru n-ar trebui scăpat din vedere niciodată. El e extraordinar de important. Ar trebui, în general, să fim stăpâniţi de sentimentul că cuvântul, succesiunea de cuvinte, forma plastică a cuvintelor, forma în care sunt modelate propoziţiile şi frazele, toate acestea au legătură cu întreaga noastră organizare. Exact la fel cum din fizionomie se poate afla, într-o oarecare măsură, cine e omul respectiv, din felul de a vorbi se poate afla cu atât mai mult ‒ nu din ceea ce spune el, ci din felul vorbirii sale, din felul cum vorbeşte -, putem simţi omul întreg.

Dar acest “cum” al vorbirii izvorăşte din întreaga fiinţă a omului. Şi se pune problema ca noi să luăm în atenţie, uşor ‒ bineînţeles, nu tratându-ne ca şi cum am fi nişte pacienţi, ci foarte uşor -, corpul fizic. De exemplu, dacă un om are tendinţa de a vorbi în mod pedant, din cauza educaţiei primite sau chiar pe baza unor predispoziţii ereditare, va fi bine ca el să consume din când în când câte un ceai înviorător, care-l face să se dezobişnuiască de pedanterie. După cum am spus, asemenea lucruri trebuie făcute cu prudenţă. Pentru un anumit om e bun un anumit ceai, pentru un alt om, alt ceai. Ceaiul obişnuit este, după cum am amintit adeseori, o băutură foarte bună pentru diplomaţi: fiindcă diplomaţii trebuie să fie ageri la minte, adică trebuie să flecărească tot felul de lucruri fără legătură între ele, unul după altul! Şi nu e voie în nici un caz să fie ceva pedant; ci trebuie să aibă uşurinţa trecerii de la o propoziţie la alta. Din acest motiv, ceaiul e băutura diplomaţilor. Cafeaua însă, ea ne face logici. Din cauză că, de obicei, prin firea lor, ei nu sunt prea logici, ziariştii îşi scriu articolele, în mod foarte frecvent, în cafenele. Acum, de când a apărut maşina de scris, lucrurile s-au schimbat într-o oarecare măsură, dar mai demult puteai întâlni în cafenele întregi trupe de ziarişti care-şi rodeau penele de scris şi beau cafea pentru ca un gând să se poată înşirui cu adevărat după celelalte. Aşadar, dacă cineva constată la sine ceva care ţine prea mult de însuşirile provocate de ceai, el are în cafea un mijloc care-i poate aduce compensaţia. Dar, după cum am spus, toate acestea nu trebuie luate chiar ca şi cum s-ar prescrie nişte medicamente ‒ ele se află, oricum, pe această linie. Iar dacă, de exemplu, un om are obiceiul să amestece sunete deranjante, de exemplu, dacă el spune “ă” după fiecare a treia silabă, sau ceva asemănător, eu îl sfătuiesc să bea seara, de două ori pe săptămână, un ceai de siminichie mai slab. Şi va vedea ce efect binefăcător are acest lucru.

Este fără îndoială adevărat: în cazul nostru, dieta nu trebuie deloc neglijată, pentru că ceea ce se exprimă prin vorbire, prin limbă, trebuie să provină din întreaga fiinţă a omului. Nu e vorba doar de aspectele mai grosolane. Bineînţeles, ne dăm seama după felul de a vorbi dacă avem în faţa noastră un om care a făcut să treacă prin gâtlejul său nişte cantităţi infinite de bere, sau alte lucruri de acest fel. Cel care are o ureche deprinsă a sesiza vorbirea, ştie foarte bine şi dacă un vorbitor oarecare obişnuieşte să bea ceai ori cafea, dacă suferă de constipaţie sau de reversul ei. Totul se exprimă în vorbire, cu o siguranţă absolută. Iar noi trebuie să ţinem seama de toate acestea. Cu timpul, vom sesiza în mod instinctiv asemenea lucruri, dacă, după cum am spus, ajungem să percepem vorbirea în lumea din jurul nostru. În orice caz: diferitele limbi înclină în moduri diferite, în măsuri diferite, să fie auzite astfel în lumea din jur. O limbă cum e cea latină, e deosebit de potrivită să fie auzită. La fel şi limba italiană. (Vreau să spun: a fi auzită de vorbitorul însuşi, în mod obiectiv.) E prea puţin potrivită pentru aceasta, de exemplu, limba engleză, din cauză că ea, ca limbă, e foarte asemănătoare scrisului care se revarsă din toate membrele. Cu cât limbile devin mai abstracte, cu atât sunt mai puţin potrivite să fie auzite interior, să devină obiective.


1

Uns ist in alten maeren
von heleden lobebaeren,
von freude unt hóchgezîten,
von küener recken strîten
wunders vil geseit
von grôzer arebeit;
von weinen unde klagen,
müget ir nu wunder hoeren sagen.

2

Es wuohs in Buregonden   
daz in alen landen   
Kriemhilt geheizen,   
dar umbe muosen dëgene
ein vil edel magedîn,
niht schoeners mohte sîn,
diu wart ein schoene wîp;
vil verliesen den lěp.

Aşa ceva se aude, când e rostit ! Exersând asemenea lucruri, trebuie să învăţăm să simţim vorbirea. Bineînţeles, pe măsură ce evoluează, limbile devin abstracte. Şi atunci e necesar să introducem mai mult din interior înspre afară aspectele concrete, senzoriale.

Aşezate în mod abstract una lângă alta ‒ ce deosebire !


Uns ist in alten maeren

wunders vil geseit

şi




Uns wird in alten Märchen

Wunderbares viel erzählt

Dar, bineînţeles, dacă ne deprindem să ascultăm, acest element poate fi introdus şi în limba modernă. Se poate face mult în domeniul vorbirii pentru ca limba să devină cu adevărat ceva care posedă un geniu al ei. Sunt necesare însă exerciţii care să facă să se îmbuce între ele ascultatul în spirit şi vorbitul din spirit. Şi aici vreau să vă citez încă o dată acea formulare:

Erfüllung geht
Durch Hoffnung
Geht durch Sehnen
Durch Wollen
Wollen weht
Im Webenden
Weht im Bebenden
Webt bebend
Webend bindend
Im Finden
Findend windend
Kündend

Numai dacă aşezăm un anumit sunet în contexte diferite ajungem să simţim sunetul, ajungem la metamorfozarea sunetului şi la privirea cuvântului, la perceperea spirituală a cuvântului.

Dacă apoi ceva de felul a ceea ce am descris astăzi, când a fost vorba de a crea dispoziţii, prin fraze aforistice, când pregătirea noastră lăuntric-sufletească se uneşte cu ceea ce dobândim noi în acest mod din vorbire, atunci ne îndreptăm spre oratorie.

Dar mai avem nevoie de ceva, în afară de toate celelalte lucruri pe care le-am amintit deja: de simţul răspunderii. Adică: trebuie să simţim că nu avem dreptul să apărem în faţa publicului cu toate neglijenţele noastre lingvistice şi cu toate deprinderile rele de a vorbi. Trebuie să învăţăm să simţim că, pentru a apărea în faţa publicului ca vorbitori, e necesară o educare a felului nostru de a vorbi, e necesar să ieşim din noi înşine şi să desfăşurăm o activitate plastică în ceea ce priveşte vorbirea. Simţ de răspundere faţă de vorbire. E comod, fireşte, să te limitezi la atât: a vorbi cum vorbeşti în viaţa de fiecare zi, a înghiţi din silabe atâta cât te-ai deprins să înghiţi, să striveşti, să încovoiezi şi să rupi şi să apeşi şi să întinzi cuvintele ‒ după cum îţi este mai comod. Numai că nu avem voie să ne oprim la această strivire şi apăsare şi întindere şi ascuţire a cuvintelor şi la alte lucruri asemănătoare, ci trebuie să căutăm să venim în ajutorul felului nostru de a vorbi şi în privinţa acestor aspecte formale.

Pur şi simplu, dacă venim astfel în ajutorul felului nostru de a vorbi, vom ajunge şi să vorbim în faţa publicului cu un anumit respect, vom ajunge să ne apropiem de vorbire cu o anumită sfială. Acest lucru e absolut necesar şi noi putem să-l realizăm dacă elaborăm, pe de o parte, aspectul sufletesc, şi, pe de altă parte, aspectul predominant fizic, pe care l-am prezentat azi în cea de a doua jumătate a orei de curs. Chiar dacă nu trebuie să ţinem decât nişte cuvântări ocazionale, asemenea lucruri intră în considerare într-un grad foarte înalt.

Să zicem, de exemplu: cineva trebuie să explice clădirea noastră, Goetheanum-ul. Atunci ‒ din cauză că, fireşte, nu ne putem pregăti în mod special pentru fiecare asemenea expunere ‒ ar fi bine să ne pregătim cel puţin de două ori pe săptămână pentru cuvântarea respectivă în felul arătat. Dacă facem acest exerciţiu pregătitor cu regularitate, atunci ar trebui de fapt să fim în stare să vorbim improvizând.

Vom constata atunci, aş zice, că aspectul formal se uneşte cu cel al conţinutului. Şi tocmai despre acest punct vom mai avea de vorbit mâine încă o dată: despre unirea practicii formale cu practica sufletească.

*

Caracterul artistic al cuvântării, în general, este un lucru care trebuie luat în considerare neapărat. Şi anume, poate cu atât mai imperios cu cât avem mai mult de-a face cu ceva care trebuie să ţină seama de logică, de experienţa vieţii, de alte forţe ale înţelegerii. Poate că în vorbire e necesar să procedăm într-un mod cu atât mai artistic, prin asemenea repetiţii, prin compoziţie şi alte lucruri, pe care le vom aminti în cursul de azi, cu cât trebuie să se apeleze mai mult, printr-o încordare puternică a gândirii, la înţelegere.

Trebuie să reflectăm doar la faptul că arta ne furnizează un mijloc de înţelegere. Repetiţiile ca atare, de exemplu, acţionează în aşa fel încât constituie pentru ascultător un fel de uşurare. Când ascultătorul aude repetându-se un lucru, exprimat prin expresii şi întorsături de frază diferite, noi îi oferim ocazia de a nu se crispa, fixându-se la o anumită formulare sau alta, ci de a sesiza ceea ce se află între ele. Şi astfel el este eliberat, în ceea ce priveşte înţelegerea. Iar acest sentiment de eliberare contribuie extrem de mult la înţelegere.

Dar trebuie folosite şi alte mijloace, nu numai ale arhitectonicii artistice, ci şi ale execuţiei artistice. De exemplu, următorul: acela ca, din timp în timp, oratorul să intercaleze întrebări pentru care caută înveşmântarea potrivită, astfel încât, de fapt, între explicaţiile obişnuite, să li se adreseze ascultătorilor săi printr-o întrebare. Ce înseamnă, propriu-zis: a le vorbi ascultătorilor printr-o întrebare? Ei bine, întrebările pe care ascultătorul le aude, acţionează în principal asupra respiraţiei sale, şi anume asupra inspiraţiei.

În timp ce ascultă, el trăieşte în ritmul inspiraţie ‒ expiraţie. Inspiraţie ‒ expiraţie, acest ritm nu are importanţă doar pentru vorbire, ci el are o importanţă absolut reală şi pentru procesul ascultării. Când un orator intercalează o întrebare, expiraţia poate să rămână, s-ar putea spune, fără ocupaţie. Inspiraţia este ceea ce se aşterne peste procesul ascultării când auzim o întrebare. Această afirmaţie nu e contrazisă de faptul că oratorul îşi intercalează întrebarea eventual tocmai în momentul în care ascultătorul expiră. Căci omul nu ascultă doar în linie dreaptă, ci şi oblic. Aşa că ascultarea propriu-zisă a unui cuvânt sau a unei propoziţii care cade pe o expiraţie, dacă e o întrebare, va fi percepută cu adevărat de-abia la inspiraţia următoare. Pe scurt: inspiraţia are de-a face într-o măsură esenţială cu ascultarea a ceea ce e prezentat sub formă de întrebare. Dar prin faptul că inspiraţia e angajată prin punerea unei întrebări, întregul proces al ascultării este interiorizat. S-ar putea spune că el are loc la un nivel mai adânc al sufletului, decât în cazul în care auzim doar o explicaţie.

Când auzim o explicaţie sau o expunere, avem mereu tendinţa de a nu ne angaja nici cu inspiraţia, nici cu expiraţia. Explicaţia ar vrea, de fapt, să meargă cât mai puţin în profunzime, dar ea n-ar vrea să dea de lucru prea mult nici organelor de simţ.

Explicarea unor probleme logice prin vorbire orală este, în fond, un lucru îndoielnic. De aceea, cel care vrea să vorbească în aşa fel încât să prezinte mereu numai concluzii, va avea astfel în mână un bun mijloc de a-şi adormi ascultătorii. Fiindcă această dezvoltare logică are dezavantajul că dă la o parte înţelegerea organului auditiv ‒ oamenii nu ascultă cum trebuie la ceea ce e logic ‒ şi, pe de altă parte, ea nici nu modelează de fapt respiraţia, nu o face să se vălurească în diverse moduri. Respiraţia rămâne în cel mai înalt grad neutră atunci când omul ascultă explicaţii logice. Şi, din acest motiv, el adoarme. E un proces absolut organic. Expunerile logice vor să fie cu totul impersonale; numai că aşa ceva se răzbună. De aceea, dacă cineva vrea să-şi dezvolte calităţi de orator, va trebui să aibă grijă ca, deşi rămânând logic, să nu vorbească folosind exclusiv formulări logice, ci să folosească figuri de stil. Iar printre figurile de stil se numără şi întrebarea ...

Ei bine, în această direcţie ar fi extraordinar de multe de spus în legătură cu forma, cu modelarea unei cuvântări sau conferinţe. Fiindcă de obicei se crede că oamenii ascultă doar cu urechile. Împotriva acestei păreri vorbeşte deja faptul că unii, dacă vor în mod deosebit să înţeleagă ceva, îşi cască gura în timp ce ascultă. Ei n-ar face asta dacă ar asculta numai cu urechile.

Noi ascultăm cu organele vorbirii într-o măsură mult mai mare decât se crede de obicei. S-ar putea spune că ne vârâm în vorbirea vorbitorului tocmai cu organele vorbirii. De fapt corpul eteric vorbeşte şi el întotdeauna face euritmie când omul ascultă, el face mişcări ce corespund întru totul mişcărilor euritmice. Numai că, în general, omul nu le cunoaşte dacă n-a învăţat să facă euritmie.

Tot ceea ce auzim, fiind provocat de corpurile neînsufleţite, e perceput de ureche mai mult din afară, dar vorbirea omului e auzită de fapt în aşa fel încât se ţine seama de ceea ce se izbeşte de ureche venind din interior. E un fapt. Foarte puţini oameni ştiu ce deosebire uriaşă există între a asculta dangătul unui clopot sau o simfonie şi a asculta vorbirea umană. Căci în cazul vorbirii umane auzim de fapt ceea ce vorbim noi înşine lăuntric o dată cu vorbitorul din faţa noastră. Restul e mai mult un fenomen secundar, decât e cazul când ascultăm sunetele produse de ceva anorganic. A fost necesar să fie spus tot ceea ce am spus în legătură cu ascultarea proprie, pentru ca cei ce vorbesc în public să-şi formuleze vorbirea într-adevăr aşa cum ar critica-o, când ar auzi-o. Vreau să spun: formulările trebuie să izvorască din aceeaşi forţă, din acelaşi impuls ca şi critica, când o ascultăm.

Va fi destul de important ca cei ce-şi asumă sarcina de a contribui cu ceva la tripartiţia organismului social să aibă grijă ca ceea ce au de spus să-i fie prezentat publicului şi într-un mod artistic.


DESPRE UNELE TULBURĂRI DE VORBIRE

Îmi imaginez că vom dezbate azi, sub formă asemănătoare conversaţiei, tot felul de probleme care, în sufletul unuia sau al altuia dintre stimaţii auditori, se leagă de ceea ce a fost prezentat aici în ultimele zile drept antroposofie. Cu toate că în cursul acestor trei săptămâni urmează să fie oferite aproximativ o sută de conferinţe, aşa cum am încercat să sintetizez astăzi, nu e posibil să atingem nici măcar sub o formă schiţată una sau alta dintre teme; ceea ce poate fi oferit aici, în primă instanţă, sunt doar câteva impulsuri. Nişte impulsuri care, poate, vor arăta că ştiinţa spirituală antroposofică, aşa cum o înţelegem noi aici, nu e mai puţin fundamentată decât ceea ce se poate afla în viaţa exterioară de la ştiinţa exactă a epocii noastre, ba, mai mult, că ea îşi asimilează întreaga disciplină metodică a acestei ştiinţe, numai că percepe în plus ‒ aş zice ‒ o mare cerinţă a epocii, aceea de a evolua în continuare. Această mare cerinţă de a evolua în continaure stă în faţa omenirii din cauză că acele impulsuri, mai ales cele ale vieţii ştiinţifice, care au dus la realizări măreţe în perioada ce s-a încheiat, sunt astăzi pe cale de a muri, ele ar duce în mod inevitabil la decăderea omului, la decăderea civilizaţiei noastre, dacă nu s-ar da un impuls nou. Dar toate îndemnurile care au fost date în sensul unui asemenea nou impuls pot fi completate, cu siguranţă, în cadrul unei discuţii de felul celei ce va avea loc astăzi în direcţiile cele mai diferite. Iar eu vă rog să vă contribuţii la o asemenea completare, vă rog să puneţi întrebări, să vă exprimaţi dorinţele, să aduceţi în discuţie ceea ce aţi vrea să fie discutat. Este cel mai bine ca întrebările să fie puse în scris şi vă rog să folosiţi din plin această ocazie.

Un participant: întrebarea pe care vreau s-o pun se referă la un domeniu terapeutic. Dl. dr. Steiner a atras atenţia în conferinţele sale asupra anumitor boli din epoca prezentă, asupra unor boli care tocmai în epoca noastră sunt deosebit de numeroase. Există anumite dereglări sufleteşti, iar eu aş fi foarte recunoscător dacă ni s-ar arăta cauzele lor mai adânci. E vorba, în principal, de tulburările de vorbire. Aş vrea să subliniez că răspunsul nu are legătură cu nici un fel de interese personale pe care le-aş avea, că aici este vorba de anumite interese pedagogice. Am fost întrebat de mai multe ori de către diferiţi învăţători sau profesori ce se poate face în cazul tulburărilor de vorbire. La această întrebare, care merge în direcţia terapeuticii, n-aş vrea să incit doar întrebări care se referă la boli. Aş fi foarte recunoscător dacă mi s-ar da răspuns, pentru că această întrebare îmi pare foarte arzătoare în epoca prezentă.

Putem face începutul tocmai răspunzând la această întrebare. Când intră în discuţie asemenea aspecte speciale, trebuie să ţinem seama, fireşte, de faptul că asemenea tulburări speciale din organism, din organismul uman, pot avea cele mai diverse cauze; că tocmai atunci când vrei să te ocupi de adevărata cauză, e extraordinar de greu să vorbeşti despre asemenea lucruri aşa, în general. În cazul tuturor acestor lucruri se pune problema de a ne transpune, cu ajutorul ştiinţei spirituale, în situaţia de a judeca fiecare caz în mod just. Şi aici aş vrea să spun un lucru care poate că are o semnificaţie mult mai generală decât cea la care se aşteaptă această întrebare. Vedeţi dvs., noi trăim astăzi într-o epocă a abstractizării, într-o epocă în care oamenilor le place să reducă lumea cea atât de variată, lumea ce ni se arată în atâtea şi atâtea forme, la câteva formule, trăim într-o epocă în care oamenilor le place să stabilească legi abstracte, care cuprind variate domenii ale existenţei. Dar, în acest caz, ei le pot cuprinde numai în mod abstract, lăsând deoparte tocmai ceea ce este individual. Mai ales în această direcţie ştiinţa spirituală va trebui să aducă o schimbare importantă. Ea se va scălda mai puţin în simplificările existenţei celei variate, căci ea va aduna cunoştinţe despre spiritualul real. Dar prin faptul că ajunge la spiritualul concret, omul îşi stimulează propria dispoziţie sufletească în aşa fel încât facultatea observaţiei, puterea de judecată, puterea de stimulare sunt fortificate, devin mai puternice. Acest lucru se va vedea ‒ aş zice ‒ în relaţiile sociale generale dintre oameni. O bună parte a problemei sociale constă, propriu-zis, în faptul că noi nu mai avem nici o înclinaţie de a-l cunoaşte cu adevărat pe omul pe lângă care trecem, din cauză că fiinţa noastră interioară nu posedă acele îndemnuri care i-ar da posibilitatea de a sesiza în mod just particularul, individualul. În această privinţă, ştiinţa spirituală va crea altceva. Ştiinţa spirituală va îmbogăţi din nou fiinţa noastră interioară, o va face capabilă să se adâncească în ceea ce este particular. Şi astfel, facultatea observaţiei, discernământul, toate acestea se vor dezvolta în mod deosebit. De aceea, noi vom avea mai puţin chef să facem generalizări abstracte, în schimb, ne va face mai multă plăcere particularul, individualul. Într-un anumit sens, ne va interesa mai mult cazul exemplar decât regula abstractă. Şi, în special dacă avem de-a face cu ceva de felul tulburărilor corporale, al tulburărilor de vorbire, trebuie să spunem: ‒ ceea ce spun este, bineînţeles, exagerat; totuşi, în general, afirmaţia e valabilă ‒ aproape fiecare caz în parte este altfel şi, cel puţin, trebuie să distingem aspectele tipice.

Trebuie să ne fie clar faptul că o parte a cauzelor care fac să apară tulburările de vorbire sunt de natură organică, adică, într-un anumit sens, cauza constă în dezvoltarea insuficientă a unuia sau altuia dintre organe. Dar o întreagă serie de tulburări de acest fel provin, oricum, în epoca prezentă, de la faptul că tocmai forţele spiritual-sufleteşti ale omului respectiv nu sunt dezvoltate aşa cum trebuie. Şi putem spune chiar că, dacă la vârsta copilăriei se poate realiza, prin pedagogie, o dezvoltare justă a facultăţilor spiritual-sufleteşti, deci în acea perioadă în care organismul uman mai e încă maleabil, atunci pot fi învinse, până la un anumit punct, chiar şi unele tulburări organice, ele pot fi învinse mai uşor decât la o vârstă ulterioară, când trupul s-a densificat ‒ aş zice ‒ mai mult.

Întregul nostru sistem educaţional s-a transformat, cu timpul, într-o activitate abstractă. Pedagogia noastră nu suferă din cauză că ar avea nişte principii rele. În general, dacă ne îndreptăm atenţia spre modul abstract de a trata principiile pedagogice, putem consemna în ultimul secol nişte realizări mari, importante. Iar dacă studiem modul abstract de a aplica aceste principii, care arată cum trebuie făcut un lucru sau altul în şcoală, va trebui să ne spunem: pedagogia secolului al 19-lea spune cu adevărat lucruri de mare importanţă. Dar tocmai arta de a te adânci în copilul individual, de a observa evoluţia particulară a fiecărui copil, acesta e lucrul care s-a pierdut în epoca modernă din cauză că ne-am îndreptat cu atâta zel spre intelectualism şi abstractism. Din cauza pedagogiei abstracte, noi nu mai suntem în stare să fortificăm în mod just spiritual-sufletescul copilului. Să nu credeţi că dacă proclamăm o asemenea cerinţă vrem să trimitem şi noi, în mod unilateral, doar spre o educaţie a sufletului sau a spiritului care să facă din copil un străin în lume. O, nu, poate că azi pare paradoxal, dar este un fapt real acela că materialismul a avut soarta tragică de a nu putea s-o scoată la capăt tocmai cu fenomenele materiale. Cel mai bun exemplu în acest sens este faptul că avem azi teorii psihologice cum este aceea despre paralelismul psiho-fizic. Avem, pe de-o parte, corporalitatea umană, pe care o cunoaştem doar în sensul care satisface anatomia, ştiinţa ce învaţă numai pe cadavre, şi avem, pe de altă parte, nişte teorii născocite sau chiar unele care nu mai trăiesc decât în cuvinte, despre sufletesc-spiritual. Şi pe urmă se reflectează la întrebarea: Cum poate să acţioneze acest sufletesc-spiritual, care nu mai prezintă nici o asemănare cu fizic-corporalul, asupra acestui fizic-corporal ?

Ştiinţa spirituală îi va face pe oameni să se poată adânci din nou în mod concret în corporalitate, să ştie din nou lucruri de felul celui la care m-am referit în conferinţă, a cărui importanţă aş vrea s-o subliniez aici încă o dată.* În noi, ca oameni, acţionează, de la naştere şi până la schimbarea dinţilor, ceva ce poate fi numit o sumă de forţe ale echilibrului, care ne organizează fiinţa în toate direcţiile, nişte forţe mişcătoare, forţe de viaţă.** Acest ceva acţionează în organismul nostru într-o măsură deosebit de puternică în cadrul acestei perioade de viaţă. Ceea ce acţionează astfel în om este realmente forţa care împinge afară ‒ dacă mă pot exprima astfel ‒ cea de-a doua serie de dinţi, e forţa care-şi găseşte încheierea în procesul de împingere în afară a celei de-a doua serii de dinţi, e ceea ce, într-un anumit sens, îşi încheie activitatea în organism, până la un anumit punct, desigur ‒ căci ea continuă să existe ‒, îşi încheie activitatea o dată cu apariţia celei de-a doua serii de dinţi. Apoi ea se transformă în ceea ce poate fi numit gândire matematică, gândire geometrică, a reflecta asupra raporturilor mişcării în spaţiu, a te găsi împreună cu condiţiile de viaţă în spaţiu şi timp. Ceea ce iese acum afară, ceea ce trece, aş zice, dintr-o stare latentă într-o stare de libertate, poate fi studiat de noi după ce a devenit liber. Acest ceva îl avem acum drept spiritual-sufletesc, drept spiritual-sufletesc absolut concret, aşa cum îl vedem crescând şi înălţându-se în copil, când începe procesul de schimbare a dinţilor, şi mai departe, în anii de mai târziu ai vieţii. Şi privim în intimitatea acestui proces şi vedem ce anume este spiritual-sufletesc şi desfăşoară în primii şapte ani de viaţă o activitate de organizare în trup. Şi iarăşi, studiem o legătură dintre ceva spiritual-sufletesc şi organizarea fizică dacă observăm ceea ce poate vieţui omul mai apoi ‒ în mod conştient, în orice caz, numai pe treapta inspirativă -, adică ceea ce vieţuieşte el în conştienţa lui obişnuită, totuşi, în mod “inconştient”, în perioada dintre schimbarea dinţilor şi pubertate. Este, în principal, o cufundare mai pronunţată în corporalitatea fizică şi, ca fenomen principal, acest ceva spiritual-sufletesc trezeşte mai întâi, în cursul devoltării sale, impulsul iubirii, care cunoaşte un fel de încheiere, de exemplu, la sexul masculin, prin schimbarea vocii, iar la sexul feminin prin nişte efecte destul de răspândite prin organism, care sunt însă absolut reale. Şi aici, dacă observăm dezvoltarea lumii afective, dacă observăm, de exemplu, în particular, un fenomen cum este dezvoltarea simţului muzical, tocmai în perioada în care se dezvoltă lumea afectivă, aceste lucruri le studiem tot drept legătură dintre ceva spiritual-sufletesc şi organizarea fizică, între 7 şi 14-15 ani. Pe scurt, ştiinţa spirituală nu pune întrebarea abstractă: Cum acţionează sufletul asupra trupului ? Ştiinţa spirituală studiază sufletescul concret, ea ştie însă că la anumite perioade de vârstă trebuie să ne îndreptăm atenţia spre sufletescul concret şi că, la alte vârste, acesta acţionează tocmai asupra trupului. Prin urmare, ea transformă metoda abstractă ‒ şi, de aceea, atât de nesatisfăcătoare ‒ aplicată în psihologia şi fiziologia actuale, în metode absolut concrete. Şi, în continuare, ajungem apoi, prin ştiinţa spirituală, nu să constatăm nişte generalităţi de felul: în primii şapte ani din viaţa omului acţionează forţa echilibrului, forţa mişcării, forţa vieţii, ci noi putem vedea aspectele concret-individuale, prin faptul că percepem spiritualul în mod concret; învăţăm să sesizăm în particular felul cum acest spiritual se manifestă în organe, felul cum acţionează el în plămâni, inimă, ficat ş.a.m.d. Dobândim astfel posibilitatea de a privi într-un mod cu adevărat viu în intimitatea trupului uman. Şi atunci se arată cu totul altceva decât în cazul în care sunt cunoscute doar aspectele materiale, aşa cum o poate face materialismul. Specific la materialism este faptul că el se lasă în prada unei spiritualităţi greşite, adică abstracte, bazate pe abstractizare. Iar specificul ştiinţei spirituale va consta în faptul că ea este în măsură să aprecieze în mod just tocmai lumea materială. Bineînţeles, ea merge în mod just şi în direcţia cealaltă, în direcţia spiritualului. Ar trebui de fapt să fie combătută din ce în ce mai clar acea părere care provine de la misticii nebuloşi, cum că ştiinţa spirituală ar fi ceva care se ocupă de fantasme, de generalităţi, de vorbărie goală. Nu, ştiinţa spirituală se ocupă tocmai de aspectele concrete ale lumii şi ar dori să ofere o concepţie despre felul cum spiritual-sufletescul acţionează până la nivelul celor mai mici organe. Fiindcă nu putem cunoaşte existenţa materială, decât dacă aflăm cum acţionează spiritualul în mod concret în existenţa materială. Dar printr-o asemenea pătrundere concretă în organismul uman ne cucerim treptat ‒ fiindcă aşa ceva se cucereşte numai printr-un fel de imaginaţie, inspiraţie ş.a.m.d. ‒ o facultate, un talent, aş zice, de a vedea cu adevărat ceea ce este individual şi de a aprecia apoi unde se află o deficienţă oarecare, cum sunt tulburările de vorbire, să zicem.

*  Vezi Rudolf Steiner, Grenzen der Naturerkenntnis (Limitele cunoaşterii naturii), GA 322
** Vezi, de asemenea: Rudolf Steiner, Teosofie, Introducere în cunoaşterea suprasensibilă a lumii şi în menirea omului, GA 10 şi Rudolf Steiner, Ştiinţa ocultă, GA 13.

Şi atunci va exista posibilitatea, tocmai la o anumită vârstă a copilăriei, să se acţioneze asupra organelor vorbirii prin exerciţii speciale de vorbire. Esenţialul este aici să putem observa tocmai la vârsta potrivită ceea ce ne întâmpină în fiinţa copilului, poate chiar deficienţe fizice. Şi cu toate că suntem împiedicaţi, pur şi simplu, de împrejurările exterioare ‒ căci azi este recunoscut şi practicat în diferite cabinete medicale doar ceea ce poartă o ştampilă oficială şi a fost aprobat în această direcţie -, cu toate că, aşadar, avem de-a face cu toate felurile de piedici posibile, putem spune că, de exemplu, tocmai în ceea ce priveşte tulburările de vorbire au fost obţinute rezultate foarte frumoase prin simplul fapt că li s-a cerut copiilor să facă exerciţii de vorbire ritmică şi că s-a recunoscut deficienţa specială pe care o prezenta copilul şi că, pe urmă, tânărul om care avea un organism al vorbirii defectuos a fost pus să recite diferite texte într-un ritm sau altul, de nenumărate ori, că i s-a spus să se transpună în mod deosebit, cu sentimentul, în derularea ritmică a anumitor sunete. În această direcţie pot fi realizate nişte vindecări considerabile ale unor asemenea deficienţe, sau măcar nişte extinderi ale posibilităţilor de a se exprima prin vorbire.*

* Comp. observaţiile de la p.138 şi urm. Apoi: Rudolf Steiner, Curs de pedagogie, Basel 1920, Conferinţa a XII-a, GA 301.

Dar se mai poate face şi altceva. În cazul tulburărilor de vorbire se poate acţiona în mod deosebit, de exemplu asupra unei reglememntări a procesului respirator, care, în orice caz, trebuie să fie absolut individuală. Reglementarea procesului respirator poate fi realizată prin faptul că-i ajutăm pe cei pe care vrem să-i tratăm să dezvolte în ei un sentiment în timp ce recită în lăuntrul lor anumite complexe de gânduri sau de cuvinte, sau poate doar le gândesc, dar le gândesc lent, pe spaţii largi de timp. Şi atunci se întâmplă un lucru surprinzător: dacă formăm în mod just asemenea complexe de cuvinte, celui ce urmează să fie tratat, care se dăruie unui asemenea ritm de gândire sau ritmului lăuntric al unor cuvinte, îi transmitem un anumit sentiment: tu observi la respiraţia ta când acest cuvânt are un ritm mai lent sau unul mai rapid. Respiraţia se modifică aşa sau aşa; tu cauţi să mergi pe urmele ei. Într-un anumit sens, îl facem să conştientizeze ceea ce rezultă pentru activitatea de reprezentare, ca fenomen ce merge în paralel cu respiraţia. Şi dacă micul pacient ne poate spune apoi ceva în legătură cu aceasta, vom căuta să-l ajutăm în continuare. Aşa că, o dată ce a devenit conştient de procesul său respirator, va ajunge singur, treptat, să facă în aşa fel încât ‒ aş zice ‒ complexele de cuvinte pe care şi le formează în acest proces respirator, pe care-l poate urmări acum, într-un anumit sens, în mod conştient, să intre în curentul respirator aşa cum trebuie.

Prin urmare, trebuie să înţelegem problema în felul următor: Prin faptul că la început îi dăm copilului nişte ritmuri, pe care el, după caz, trebuie să le gândească lăuntric, să le murmure, să le şoptească ori să le spună pe de rost cu glas tare, facem ca în copil să se trezească facultatea de a observa modificările survenite în respiraţia sa. Acum el ştie: respiraţia se modifică în acest fel. Şi pe urmă îi interzicem, într-un anumit sens, să folosească tocmai materialul pe care i l-am dat, tocmai cuvintele şi gândurile cu care a exersat. Îi atragem atenţia asupra faptului că acum trebuie să-şi compună el însuşi ceva asemănător. Şi atunci el va ajunge să creeze un paralelism conştient între această întreagă derulare interioară de gânduri sau cuvinte, ‒ sau ascultarea lăuntrică a derulării cuvintelor şi procesul respirator. Astfel încât un anumit fel de a respira coincide întotdeauna cu o activitate interioară de reprezentare sau cu ascultarea lăuntrică a unor cuvinte. Datorită acestui fapt, sunt compensate foarte multe dintre lucrurile care,să spunem, sunt o asociere defectuoasă dintre procesele de natură predominant mentală ‒ fiind situate mai mult în direcţia sufletescului, când vorbim ‒ şi acele procese care au loc în organism drept procese predominant materiale, drept procese fizice. Toate acestea au efecte deosebit de favorabile dacă sunt aplicate la vârsta potrivită a copilăriei. Şi putem spune, fără îndoială: dacă pedagogii noştri ar fi nişte psihologi mai buni, dacă ar avea, din spirit, o cunoaştere concretă a trupului uman, atunci ei ar putea să acţioneze într-un cu totul alt mod, tocmai în sens pedagogic, asupra tulburărilor de vorbire.

Ei bine, tot ceea ce am spus adineaori poate fi dezvoltat până la nivelul unei anumite terapii; aceste indicaţii ar putea să aibă nişte influenţe foarte favorabile asupra altor perioade din viaţă. Mi se pare însă că o deosebită importanţă revine ‒ şi am putea atrage atenţia aici asupra anumitor succese care au fost obţinute pe această cale -, o deosebită importanţă revine faptului că asemenea deficienţe pot fi vindecate printr-o folosire deosebit de raţională a principiului imitării. Dar în acest caz trebuie să avem o cunoaştere subiectiv-obiectivă mult mai intimă a întregului organism uman şi a părţilor sale.

Vedeţi dvs., în viaţă oamenii vorbesc unii cu alţii. Şi în viaţa obişnuită ei sesizează prea puţin din influenţele imponderabile – pot să spun ‒ care se exercită de la om la om. Totuşi, aceste influenţe există. Azi noi am devenit atât de abstracţi, încât nu-l mai ascultăm pe celălalt decât în privinţa conţinutului intelectual.

Foarte puţini oameni posedă azi un sentiment care să le spună ce înseamnă, de fapt, că un om înzestrat cu o empatie psihic-organică ceva mai pronunţată, după ce a vorbit cu un alt om, simte că poartă mai departe, în propriul său organism al vorbirii, într-un mod foarte conştient, modul de a vorbi al celuilalt. Foarte puţini oameni simt tot ceea ce cineva vieţuieşte în această direcţie, dacă trebuie să vorbească, unul după altul, cu patru-cinci-şase oameni, dintre care unul tuşeşte, al doilea e răguşit, al treilea strigă la tine, al patrulea vorbeşte în aşa fel încât nu se înţelege nimic, fiindcă toate acestea le face, în paralel, şi propriul organism; el vibrează mereu împreună cu toate acestea, le trăieşte în lăuntrul lui.

Dacă dezvoltăm acest sentiment al empatiei faţă de vorbire, vom dobândi în orice caz şi o reacţie puternică ‒ aş zice ‒ de autoapărare. Se va ivi fenomenul ciudat că tocmai când avem de-a face cu asemenea probleme, care sunt strâns legate de subiectivitatea omului, cum ar fi tulburările de vorbire, tocmai atunci vom afla în ce fel trebuie să-i vorbim, ca model, celui care suferă de o tulburare a vorbirii, pentru ca el să facă unele progrese pe bază de imitare. Am cunoscut mulţi bâlbâiţi, în cazul cărora, dacă au fost puşi în situaţia de a-şi percepe bâlbâiala şi dacă au fost rostite apoi în faţa lor, ca model, mai ales exerciţii şi texte ritmice, s-a reuşit să se ajungă până la un fel de uitare a bâlbâielii lor ‒ folosesc acum o comparaţie -, prin faptul că alergau după vorbirea-model. În orice caz, trebuie să putem dezvolta atunci empatia umană până la acest nivel organic.

În general, în domeniul terapeutic e nespus de important să-l putem ajuta pe pacient să-şi uite trăirea subiectivă, care e legată de un proces oarecare. Şi, de exemplu, în cazul tulburărilor de vorbire, un adevărat medicament constă mai ales în a folosi în mod just perioada dintre 7 ‒ 14 ani, în a-i aduce într-un mod iubitor pe cei cu tulburări de vorbire în situaţia de a imita, aşa cum am descris. Experienţa arată foarte bine că, de exemplu, bâlbâiţii nu pot rosti uneori cum trebuie nici măcar trei cuvinte, căci nu sunt în stare să rostească trei cuvinte unul după altul.

Dar dacă le dăm să recite o poezie căreia i se pot dărui din toată fiinţa lor, pe care pot s-o iubească, şi dacă noi stăm în dosul acestui exerciţiu, ca ascultători atenţi, ei sunt în stare să recite strofe întregi, fără a se poticni. A crea asemenea situaţii, în care ei fac asemenea lucruri, este un mijloc terapeutic deosebit de eficient, din direcţia psihicului. Şi facem un serviciu foarte rău unor oameni care au asemenea deficienţe dacă le atragem atenţia în mod exterior asupra lor. Am avut cândva un prieten, care era şi poet, acesta putea să se exprime întotdeauna numai într-o manieră foarte explozivă, dacă spre el venea un om lipsit de tact, care-i atrăgea atenţia asupra faptului că se bâlbâie. Şi, odată, unul dintre aceştia l-a întrebat, “cu mult tact”: “D-le doctor, întotdeauna vă bâlbâiţi aşa?” La care el a răspuns: “Nu, doar când mă aflu în faţa unui om care îmi e absolut antipatic.” ‒ Bineînţeles, ar fi trebuit ca eu să mă bâlbâi acum îngrozitor, dacă aş fii încercat să imit felul în care a fost dat acest răspuns!*

* Comp. Rudolf Steiner, Modelarea vorbirii şi arta dramatică, GA 282, p. 362

Dar oamenii îşi vor da seama treptat ce remediu important împotriva unor asemenea deficienţe ale organismului uman şi împotriva altora de acest fel putem avea în euritmie. Euritmia poate fi urmărită ‒ aş zice ‒ în două direcţii. Una este aceea asupra căreia am atras atenţia mereu în “introducerile”* pe care obişnuiesc să le ofer înaintea reprezentaţiilor de euritmie. Aici eu arăt că prin percepţia sensibil-suprasensibilă putem deveni conştienţi, la omul actual, de organismul vorbirii, cu tendinţele sale de mişcare, care sunt transferate apoi asupra întregului organism. Dar nu este de mai mică importanţă nici calea inversă. Căci, vedeţi dvs., în cazul a ceea ce v-a fost prezentat azi într-o conferinţă, adică în cazul procesului de devenire a vorbirii, joacă un rol foarte important, cu siguranţă, o euritmie originară a oamenilor. Nu e adevărat că lucrurile au în ele sunetul, aşa cum afirmă teoria lui bing-bang, dar între toate lucrurile, între Macrocosmosul întreg şi organizarea umană, acest microcosmos, există o legătură şi, în fond, tot ceea ce se petrece în lume din punct de vedere exterior poate fi re-creat, într-un anumit sens, ca mişcare, şi de către organizarea umană, sub formă de gesturi. Aşa că, de fapt, faţă de toate fenomenele, noi avem mereu tendinţa de a le replăsmui prin forţele propriului nostru organism. Atâta doar că nu facem asta cu organismul fizic, ci cu organismul eteric. Organismul eteric e angajat în permanenţă într-o mişcare euritmică.

* Comp. Rudolf Steiner, Euritmie. Revelare a sufletului care vorbeşte. Cuvântări înaintea spectacolelor de euritmie 1918-1924. GA 277

Omul originar era mult mai mobil decât cel de azi. Dvs. ştiţi că această evoluţie de la mobilitate la imobilitate se mai exprimă şi azi în faptul că, în anumite cercuri, un om este considerat deosebit de cultivat dacă ia o atitudine flegmatică, în timp ce vorbeşte, dacă el îşi însoţeşte vorbirea cu cât mai puţine gesturi. Anumiţi vorbitori se bucură de “prestigiu” fiindcă îşi ţin mereu mâinile în buzunare, ca nu cumva să facă vreun gest cu mâinile, fiindcă, dacă stă pe podium nemişcat ca un butuc de lemn, acesta e semnul unui fel de a vorbi deosebit de bun. Dar ceea ce se manifestă aici sub o formă caricaturală corespunde acelei înaintări a omenirii de la mobilitate la imobilitate, şi noi trebuie să constatăm în substratul originar al evoluţiei omenirii, din vremurile originare, trecerea de la o vorbire în gesturi, de la un fel de euritmie, la vorbirea articulată. Ceea ce în organism a ajuns la imobilitate, s-a specializat în organele vorbirii; a format ‒ bineînţeles, de-abia mai târziu ‒ organele vorbirii; aşa cum ochiul s-a format în contact cu lumina, şi organul vorbirii s-a format în contact cu o vorbire care iniţial era mută. Iar dacă noi cunoaştem toate aceste corelaţii, vom fi în măsură să folosim euritmia într-un mod deosebit de favorabil, introducând-o treptat în planul didactic, pentru a lucra împotriva tuturor lucrurilor care ar putea interveni deranjant în vorbire. Tocmai în această direcţie, dacă vă veţi da puţin osteneala, va fi o sarcină foarte plăcută aceea de a dezvolta euritmia noastră de azi, care a evoluat mai mult în sens artistic şi pedagogic, de a o dezvolta şi în direcţia terapeutică, ajungând la un fel de euritmie terapeutică*, artă care se va extinde apoi în special pe tărâmul unor necesităţi terapeutice, ca aceea despre care am vorbit acum. Nu ştiu dacă am epuizat astfel întrebarea, dar am vrut să-i schiţez doar un răspuns succint.

“Conversaţia” continuă pe baza unor întrebări referitoare la alte domenii de activitate.

* Comp. Rudolf Steiner, Euritmie terapeutică, GA 315


EXPUNERI AFORISTICE REFERITOARE LA
MODELAREA VORBIRII ŞI ARTA DRAMATICĂ*

* Aceste aforisme sintetizează ceea ce Rudolf Steiner a descris în cursul despre modelarea vorbirii şi arta dramatică, ultimul în cadrul căruia Rudolf Steiner şi Marie Steiner au colaborat.

I

Printre cursurile care au fost ţinute la Goetheanum în prima jumătate a lunii septembrie se află şi unul despre Modelarea vorbirii şi arta dramatică. El ar dori să vină în întâmpinarea unei dorinţe care există azi în numeroase suflete într-un mod foarte pregnant: aceea de a trece iarăşi de la naturalismul lipsit de stil al artei teatrale la un stil.

Un asemenea lucru va putea fi realizat numai dacă vom sesiza mai întâi şi mai întâi în ce fel se revelează conţinutul sufletesc al omului, conţinut modelat în mod viu în cuvânt. În ceea ce priveşte modul de a vorbi, conştienţa modernă trăieşte cufundată cu totul în simţul pentru idei; ea a pierdut aproape total sentimentul pentru sunete şi cuvinte. Dar în simţul pentru idei se pierde şi spiritualitatea perceptibilă pe cale senzorială, care constituie esenţa tuturor artelor.

Trebuie să simţim cel mai mult acest lucru în domeniul artei teatrale. Fiindcă ea are nevoie de mimică, de gesturi, dacă vrea să pună în valoare cuvântul aşa cum trebuie. În trăirile nemijlocite, gestul şi mimica nu se leagă cu suficientă forţă de simţul pentru idei, dar se leagă puternic de simţul pentru sunete şi cuvinte.

Când intonăm sunetul a, sufletul revelează întotdeauna, la origine, trăirea admiraţiei, a uimirii faţă de ceva. În sunetul o trăieşte senzaţia de a îmbrăţişa ceva cu sufletul. Dacă ne transpunem astfel în vorbire, vom găsi în vocalizare trăirile lăuntrice ale sufletului în contact cu lumea exterioară, iar în consonantizare tendinţa sufletului de a modela, imitând, prin felul cum plăsmuieşte sunetele, o imagine audibilă a unui obiect sau proces din lumea exterioară. Şi astfel putem ajunge să trăim cuvântul.

În consoana b, sufletul se străduieşte să imite gestul de a cuprinde în braţe un obiect, în r ‒ starea de excitaţie lăuntrică, faptul de a vibra într-un proces.

În îmbinarea dintre vocale şi consoane sufletul trăieşte, cu viaţa lui, în lumea exterioară; şi în suflet trăiesc, în imagine, fiinţele, lucrurile şi procesele lumii exterioare.

În orice cuvânt care conţine vocala a, trăieşte ceva din faptul că sufletul se află în starea de admiraţie sau uimire faţă de obiectul sau procesul pe care-l desemnează. Pentru conştienţa obişnuită, acest aspect a pălit aproape cu totul.

Dar în trăirile subconştiente sau şi semiconştiente ale sufletului uman, el stabileşte relaţiile pe care sufletul uman le are faţă de cuvânt. Cel care vrea să facă revelaţii artistice prin cuvânt trebuie să învie în interiorul său cuvântul. Sufletul lui trebuie să se transpună în cuvânt; numai în acest caz cuvântul poate fi modelat de el în mod artistic.

Un dialog înfăţişează ceva ce doi oameni vieţuiesc în contact unul cu altul. Sufletele sunt în interacţiune. În timp ce unul vorbeşte, celălalt ascultă. Şi acum începe el să vorbească. În cuvântul său trebuie să existe ecourile a ceea ce primul vieţuieşte vorbind. Acum, acesta îl ascultă pe primul. În ascultarea sa mută trebuie să devină perceptibil, când e vorba de interpretarea dramatică, faptul că cel de-al doilea îl face să fie nemulţumit, îl dezamăgeşte, îl consternează, îl umple de îngrijorare ş.a.m.d. Căci arta trebuie să exprime sub formă perceptibilă tot ceea ce vrea să trăiască în ea.

Comportamentul pe care trebuie să-l aibă interlocutorii angajaţi într-un dialog rezultă de la sine dacă fiecare dintre ei şi-a unit înainte sufletul cu atmosfera specifică sunetelor şi cuvintelor. Datorită acestei legături, interpretul va dezvolta atitudinea pe care trebuie s-o aibă până la o capacitate instinctivă.

Pregătirea pentru interpretarea scenică trebuie să cuprindă în sine educarea în sensul dezvoltării unui simţ, unui sentiment pentru sunet şi cuvânt.

Sentimentul, simţul doar pentru idei, pentru percepţia doar a ideilor nu poate oferi o educaţie în sensul artei. Fiindcă acest simţ se adresează prea puternic intelectului. Dar acesta distruge ceea ce este artistic. El face ca ceea ce e perceptibil în mod senzorial să dispară în senzorialitatea imperceptibilă a trăirii sufleteşti interioare. Ceea ce se petrece pe scenă trebuie să trăiască însă în perceptibilitatea a ceea ce poate fi auzit şi văzut; şi nu are voie să ridice pretenţia de a fi reconstruit de către intelectul ascultătorului şi spectatorului.

Aristotel a gândit just şi Lessing a simţit just că acţiunea tragică trebuie să vibreze ca ecou în groaza şi compasiunea spectatorului. Dar interpretul va fi în stare să menţină treze aceste sentimente numai dacă el va şti să introducă viaţa sa sufletească până în procesul de modelare a vorbirii.

Viaţa în vorbire poate fi educată numai prin vieţuirea vorbirii. În mod firesc, astăzi nu vom avea de rostit cuvinte care conţin vocala u ori de câte ori vom avea de spus ceva care conţine sentimentul de teamă. Fiindcă limbile vorbite azi nu mai sunt genuine. Totuşi, vocala u este revelarea trăirii sufletului cuprins de teamă. Dacă avem de spus: “Es naht Gefahr” /Se apropie o primejdie/, în aceste cuvinte nu eixstă vocala u. Dar intonaţia pe care trebuie s-o dăm în acest caz cuvintelor poate fi găsită pe baza sentimentului ce poate fi vieţuit prin vocala u.

Misterul vorbirii constă în faptul că, în suflet, în cazul fiecărui sunet vibrează inaudibil alte sunete. Dacă eu spun a, într-un cuvânt care exprimă teama, în străfundurile sufletului sună şi vocala u. Bineînţeles, cel care vorbeşte în viaţa cotidiană nu are nimic de-a face cu toate acestea. El e situat în centrul trăirii nemijlocite. Cu sentimentul, el se află aproape, de această trăire. El rosteşte cuvintele: “Es naht Gefahr” pe baza a ceea ce a vieţuit drept teamă.

Artistul de pe scenă nu se află în situaţia de viaţă nemijlocită. El trebuie să aibă în interiorul său în mod instinctiv sentimentul pentru sunete, care vibrează şi el, mut, când este exprimat ceva care provoacă teamă. Iar sentimentul pentru sunete poate să-i dea coloritul modului de a intona.

În cazul dialogului, o asemenea senzaţie faţă de sunete, creează posibilitatea de a-i răspunde interlocutorului în aşa fel încât spectatorul să aibă în faţa sa în mod perceptibil interacţiunea sufletelor angajate în dialog. Când, în cadrul unui dialog, unul dintre interlocutori ascultă iar celălalt vorbeşte, în el va prinde să răsune sentimentul corespunzător, senzaţia corespunzătoare pentru sunete, şi pe baza acesteia el va da răspunsului său intonaţia potrivită. O culoare îi apare privirii mereu puţin altfel, după cum se află lângă un albastru sau lângă un galben. O propoziţie care conţine indiferent ce vocale va suna altfel, după cum în ea mai vibrează, ca ecou, sunetul u, cel născut din teamă, sau sunetul i, cel purtat pe aripile bucuriei.

Marie Steiner şi cu mine vom ţine cursul împreună.

II

În arta teatrului trebuie să se trezească din nou viaţa interioară a vorbirii. Fiindcă în vorbire e conţinută o parte a entităţii umane.

Găsim această parte a entităţii umane dacă vom căuta să ne formăm o idee despre legătura dintre mimică şi gestică, pe de-o parte, şi cuvânt, pe de altă parte. În gest trăieşte o revelare pătrunsă de sentiment a voinţei omului.

Spiritual-sufletescul există în gest sub formă de imagine. În măsura în care sufletesc-spiritualul face ca în expresivitatea imaginativă a gestului să se reverse sentimentul, entitatea umană se revelează în forţa voinţei spre exterior. Avem de-a face aici cu o vizibilizare a entităţii umane în aşa fel încât interiorul e dus în exterior.

Dar omul poate să-şi simtă, să-şi reprezinte propriul său gest, propria sa mimică, felul în care îşi reprezintă el însuşi lucrurile şi procesele lumii exterioare. Şi atunci, în reprezentarea gestului există ceva ca un fel de umplere a conştienţei cu entitatea umană lăuntrică.

În viaţa obişnuită, organizarea umană nu duce până la capăt această transferare în reprezentare a gestului bazat pe voinţă. Ea duce acest proces până la jumătatea drumului. Şi, acolo unde el se opreşte, ia naştere vorbirea. În cuvânt sunt întrupate gesturi şi mişcări mimice. Cuvântul însuşi este un gest, sub o altă formă. Pentru cel care dezvoltă în lăuntrul lui o percepţie, o senzaţie, un sentiment pentru sunete, va deveni perceptibil felul cum gestul intră în cuvânt; în actul vorbirii el poate avea în elementul sufletesc o trăire a gestului mai subtilă.

Dacă vrem să dăm vorbirii o modelare artistică, trebuie să putem purta în lăuntrul nostru, în acest fel, caracterul cuvântului împreună cu trăirea a ceea ce este gestică şi mimică.

Şi cuvântul poate deveni cuvânt scenic numai datorită faptului că el iese din gâtlejul omului cu coloritul acestei trăiri.

În cuvântul scenic trebuie să ajungă să se reveleze, în sunete articulate, omul în mişcare. Şi atunci, în faţa ochiului şi urechii spectatorului va sta o unire concret-perceptibilă dintre gest, mimică şi textul rostit. Iar drama va putea să curgă prin cuvintele şi gesturile actorului.

Ceea ce, în cazul vorbirii obişnuite, are loc în organismul uman în regiunile adânc ascunse ale inconştientului: transformarea mimicii şi a gesturilor în modul de intonare a sunetului ‒ acesta e lucrul pe care actorul trebuie să-l aducă în faţa conştienţei pline de fantezie, pe baza unei simţiri artistice, pentru ca în interiorul lui să devină modelare plină de fantezie a cuvântului, realizată în mod conştient, o activitate pe care entitatea umană o desfăşoară de obicei, când vorbeşte, în mod absolut inconştient, ba chiar, în limbile mai avansate, a pierdut-o cu totul în modul incolor de a modela cuvântul.

De aceea, în educarea actorului trebuie să se pornească de la încarnarea trăirii sufleteşti în primul rând în mimică şi gestică. Acest lucru este realizabil până la un anumit grad de perfecţiune doar dacă actorul începător va exersa mai întâi, alături de un recitator care-i oferă recitarea, aspectele legate de expresia prin mimică şi gest ale rolului, dacă el va adăuga apoi acestui joc “mut”, dar “grăitor”, coloritul dat de cuvânt.

Şi atunci sufletul, care se încredinţează cu voinţa sa revelării mişcării, va putea să trăiască şi pe valurile cuvintelor. Fiindcă în incitarea gestului noi vieţuim sufletul; iar în cuvântul născut din gest, această trăire e transpusă în modelarea, făcută pe jumătate în stare de repaos, a materialului sonor.

Dacă actorul se transpune în legătura dintre sunetul articulat şi mişcarea gesticii, atunci modelarea cuvintelor se va transforma în interiorul lui într-un instinct artistic plin de fantezie. E necesar ca acest caracter instinctiv să pătrundă în trăire, fiindcă, în caz contrar, interpretarea pare făcută, artificială,  Dar, ca să fie artă, ea trebuie să fie ceva născut într-un mod cu totul firesc.

Actorul va găsi în el voinţa de a concepe astfel arta teatrului numai dacă va porni de la o privire spirituală asupra entităţii umane. Fiindcă această privire spirituală va recunoaşte în omul care vorbeşte în mişcare urzirea spiritual-sufletescului; şi de aici se poate naşte apoi dispoziţia fundamentală justă a interpretării pe scenă. Cunoaşterea omului, transformarea cunoaşterii omului într-o modelare practică a sunetelor şi gesturilor: aceasta este baza artei teatrale. Ceea ce trăieşte actorul în mod lăuntric cu întreaga sa fiinţă, actul de a se încredinţa gestului însoţit de sunete articulate, cuvântului însoţit de gesturi: aceasta constituie arta actorului.

În cadrul cursului de modelare a vorbirii şi artă dramatică pe care-l ţinem în prezent la Goetheanum, cele spuse adineaori constituie o parte a ceea ce am dori să transmitem drept imbold. Noi am dori să impulsionăm artisticul artei teatrale. Marie Steiner a elaborat de mulţi ani arta recitării şi declamării în aşa fel încât în aceasta caracterul artistic al modelării vorbirii e ridicat la nivel de trăire imaginativ-concretă. Dacă activitatea antroposofică poate să se dezvolte în această direcţie, meritul este al Mariei Steiner. Tot ea este şi cea care a avut ideea prezentului curs, şi care contribuie în cadrul lui prin arta recitării. Stimulaţi de ea, aici, la Goetheanum, s-au adunat un număr destul de mare de artişti ai scenei care vor să introducă în arta dramatică, sub îndrumarea ei, ceea ce poate oferi antroposofia.

III

IMAGINEA SCENIICĂ ŞI ARTA REGIZORALĂ

Expunerile din “Cursul de modelare a vorbirii şi artă dramatică” făcute aici au avut menirea de a arăta în ce fel arta actorului poate găsi drumul spre stil, din direcţia vorbirii. Pentru a da o formă scenică operei dramatice, arta regizorală are nevoie să se transpună în lumea culorii. Acest aspect intră în considerare atât pentru costumaţia personajelor, cât şi pentru decorul scenic. Căci pentru spectator, ceea ce aude drept cuvânt, ceea ce vede drept gest, trebuie să se întreţeasă cu veşmintele actorilor şi cu imaginea sculptural-picturală a scenei, formând un întreg.

Aici esenţială este posibilitatea de a manifesta stil în nuanţele cromatice. De aceea, la fel ca şi pictura, teatrul trebuie să înţeleagă acea trecere care ne conduce de la privirea, de la perceperea culorii ataşate lucrurilor şi proceselor din lumea exterioară, la vieţuirea interiorului culorii.

O atmosferă sau o dispoziţie tragică transpusă într-o imagine scenică gălbuie sau roşiatică e ceva imposibil. Şi tot aşa, o dispoziţie sufletească de voioşie pe un fundal albastru sau violet închis.

În culoare, sentimentul trăieşte într-un mod spaţial. La fel cum roşul declanşează în suflet o dispoziţie fundamentală de voioşie, albastrul ‒ una de seriozitate, iar violetul una solemnă, tot astfel, atitudinea de dăruire iubitoare a unei persoane faţă de alta cere să se întrupeze spaţial într-o vestimentaţie în nuanţe roşiatice şi într-o nuanţare tot în tonuri roşiatice a decorului din jur. Dacă un personaj are o trăire de evlavie şi veneraţie, aceasta cere, atât pentru costum cât şi pentru decor, nişte nuanţe de albastru.

Ceva similar se poate spune despre desfăşurarea în timp a acţiunii dramatice. Când aceasta trece de la interesul general pe care spectatorul îl nutreşte la început faţă de caracterele personajelor şi de acţiune, din punct de vedere cromatic va trebui să existe, în mod corespunzător, o trecere de la culorile luminoase, gălbui-roşiatice, galben-verzui, la cele verde-albăstrui şi albastru-violacee. ‒ Dacă dispoziţia piesei înaintează spre un final vesel şi satisfăcător, în cazul unei comedii, atunci se cere trecerea de la nuanţele verzui spre cele galben-roşii sau roşiatice.

Dar cu aceasta n-am sugerat decât unul din punctele de vedere. Acestuia i se alătură un altul, care ne spune că, aşa cum stau caracterele unul lângă altul, ele se revelează în nuanţele de culoare.

Nu vom pune un personaj irascibil să apară pe scenă într-un costum albastru, ci într-unul de culoare deschisă, dacă avem de a face cu o dispoziţie fundamentală tragică. Dar putem îmbrăca un personaj irascibil, dacă aşa cere piesa, şi într-un albastru serios şi solemn. Aceasta va avea un efect umoristic.

Un om mişcat din cauza unei bucurii, dacă apare pe un fundal albastru, sau un om trist, pe un fundal galben, vor crea impresia că nu sunt la locul lor în acea ambianţă; spectatorul va zâmbi văzându-l pe primul şi-l va compătimi pe cel de-al doilea.

Aceste influenţe subtile au loc între scenă şi spectatori. Cunoaşterea lor artistică plină de fantezie ţine de ceea ce constituie arta regizorală.

În nuanţarea de lumini şi culori a ceea ce apare în acelaşi timp pe scenă, combinată şi armonizată cu nuanţarea legată de ceea ce se derulează în timp, se va putea revela, dintr-o direcţie, întreaga înaintare a acţiunii dramatice.

Dacă lucrurile sunt înţelese aşa cum trebuie, nu se va putea obiecta că aici diferitele arte sunt amestecate într-un mod nepermis. Fiindcă, aplicându-se în mod practic aceste îndrumări, se va constata că regizorul are nevoie să se cufunde în culoare într-un cu totul alt mod decât pictorul. Pentru că pictorul face ca plăsmuirile sale să se nască din culoare, pe când arta regizorală face ca în imaginea de lumini şi culori a scenei să radieze caracterul şi acţiunea. Un pictor care face aşa ceva, devine decorativ în sensul cel mai rău al cuvântului; un regizor care s-ar lăsa în voia a ceea ce am spus despre pictor, ar ucide viaţa de pe scenă.

În cazul unui spectacol în aer liber, când nu se poate conta pe efectul de iradiere în diferitele culori, va fi necesară o modelare a vorbirii mult mai colorată şi o vestimentaţie care să corespundă în mod mult mai clar vieţii interioare a personajelor, decât în cadrul închis, realizat în mod artistic, al imaginii scenice. Totuşi, această afirmaţie nu intră în considerare când e vorba de redarea unor scene din natură pe scena închisă. În acest caz, este absolut valabil ceea ce s-a spus în legătură cu realizarea nuanţelor cromatice.

Aşa că, pentru imaginea scenică, vom tinde spre stilizarea luminii şi a culorilor. Dimpotrivă, stilizarea a ceea ce este linie, aspect plastic, formă, va părea artificial, manierist. O pădure stilizată, o construcţie arhitectonică stilizată, sunt ceva caricatural. Aici va fi necesar să se treacă la redarea realistă. Ceea ce în dramă, în restul situaţiilor, se detaşează de natură, în acest caz se prelungeşte în aceasta.

Când modelarea justă a vorbirii se revelează, prin gestul just, în cadrul imaginii scenice juste, spiritul care trăieşte în piesa de teatru se va vesti ca suflet, de pe scenă, spre spectatori. Şi numai dacă există o asemenea manifestare,este posibilă arta.

Naturalismul ia naştere numai din sentimentul de neputinţă faţă de modelarea artistică. El apare atunci când stilul a pierdut spiritul şi s-a degradat până pe treapta de manierism; dar stilul va fi şi el regăsit, o dată cu spiritul.