Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DEZVOLTAREA SĂNĂTOASĂ A FIINŢEI UMANE

GA 303

CONFERINŢA I

Dornach, 23 decembrie 1921 [ Notă ]

Primele cuvinte pe care le voi rosti vor să exprime bucuria inimii şi mulţumirea profundă pe care o simt văzându-vă prezenţi în acest loc, Doamnelor şi Domnilor. Cineva care are cel mai viu entuziasm pentru mişcarea ce ar vrea să radieze pornind de aici, de la Goetheanum, trebuie să fie profund fericit şi satisfăcut lăuntric atunci când întâlneşte un interes atât de extraordinar ca acela pe care-l dovedeşte prezenţa dvs. aici. Permiteţi-mi, aşadar, cu acest sentiment de bucurie şi mulţumire, să vă adresez astăzi, la începutul acestei conferinţe introductive, salutul meu cel mai cordial.

Aş dori să o salut mai ales pe Doamna Mackenzie [ Nota 1 ] , ale cărei eforturi au reuşit să organizeze acest curs şi căreia, din acest motiv, trebuie să-i mulţumesc în mod cu totul deosebit în numele mişcării antroposofice. Dar şi dvs., tuturor, vă adresez un salut cordial în spiritul şi în sensul mişcării noastre. Cine vă salută aici, Doamnelor şi Domnilor nu este, de fapt, o persoană particulară, ci, înainte de toate clădirea, Goetheanumul însuşi vă salută.

Înţeleg perfect ce ar putea spune unul sau altul dintre dvs. acestui Goetheanum, ca edificiu sau ca operă de artă. Tot ceea ce apare pe lume în acest fel dă naştere, în mod inevitabil, unor critici, şi orice observaţie făcută într-un spirit pozitiv va fi pentru mine deosebit de binevenită. Totuşi, el vă salută, acest Goetheanum a cărui configuraţie artistică în ansamblul ei o să vă arate că aici nu am vrea să ne limităm la un singur domeniu al vieţii practice; nu am dori, de exemplu, să abordăm domeniul educaţiei şi al învăţământului excluzându-le pe toate celelalte. Întregul spirit al acestui edificiu, întreaga lui fiinţă, o să vă arate că aici e vorba despre o mişcare gândită şi voită în spiritul epocii noastre şi pentru întreaga civilizaţie. Şi, în măsura în care educaţia şi învăţământul sunt o parte esenţială a civilizaţiei umane, educaţia şi învăţământul trebuie să fie şi aici obiectul unei atenţii cu totul speciale.

Legăturile intime care există între voinţa antroposofică şi problemele de educaţie şi învăţământ ne vor apărea în întreaga lor amploare în zilele următoare. Astăzi, permiteţi-mi să adaug salutărilor mele foarte cordiale ceva care, ca să spun astfel, atunci când se întemeiază pe o mişcare socială, se înţelege de la sine, într-un anumit sens.

Dvs. aţi venit aici să cunoaşteţi mişcarea ce a luat naştere în sânul Goetheanumului din Dornach. Dar, salutându-vă cordial în acest Goetheanum, dorindu-vă bun sosit, mă simt dator, aşa cum se cuvine în asemenea cazuri în relaţiile sociale dintre oameni, să vă prezint, înainte de toate, mişcarea ce îşi are aici punctul de plecare.

Ceea ce s-a intenţionat, încă de la început, cu această mişcare antroposofică, deja acum douăzeci de ani, nu se revelează decât în prezent, încetul cu încetul. În fond – veţi vedea în conferinţele ce vor urma –, această mişcare a fost înţeleasă la început drept ceea ce o consideră lumea astăzi, în sens pozitiv, dar, mai ales, în sens negativ. Doar astăzi începe să se vorbească despre mişcarea antroposofică în termeni ce corespund cu ceea ce  fost conceput la origini. Dar ea a trecut prin cele mai diferite faze şi voi putea să v-o prezint mai bine dacă voi caracteriza aceste faze, mai întâi într-un mod pur exterior.

La început, mişcarea antroposofică era considerată, de către micul cerc ce se reclama de la ea, drept un fel de viziune asupra lumii, religioasă, în sensul restrâns al cuvântului. Primele persoane care s-au apropiat de mişcarea antroposofică se preocupau prea puţin de stabilirea unor baze ştiinţifice, de crearea unor forme artistice, de consecinţele pe care practicarea antroposofiei le-ar putea avea pentru ansamblul vieţii sociale. Erau fiinţe care, înainte de toate, se simţeau nemulţumite în sânul confe-siunilor religioase tradiţionale ale epocii, fiinţe care căutau ceea ce, referitor la marile probleme ale sufletului şi spiritului uman, ia naştere din aspiraţiile cele mai adânci, fiinţe care, în privinţa acestor probleme, se simţeau profund nemulţumite de reprezentările tradiţionale pe care şi le fac confesiunile religioase existente; ele au venit spre această mişcare şi au acceptat-o mai întâi cu inima, cu simţirea lor.

În ceea ce mă priveşte, era adesea uimitor să văd că ceea ce voiam să exprim despre antroposofie nu era deloc înţeles în privinţa fundamentelor ei, chiar de către aderenţi, dar că mişcarea antroposofică era întâmpinată cu o simpatie şi o adeziune care proveneau din nişte sentimente umane simple şi elementare. Dintr-o cercetare care, de fapt, încă de la început, avea o orientare ştiinţifică, aceşti primi aderenţi reţineau ceea ce vorbea inimii lor, sensibilităţii lor, sentimentului lor nemijlocit. Şi se poate spune că aceasta a fost epoca cea mai liniştită – numai că, în acest domeniu, liniştea nu este întotdeauna de dorit –, a fost epoca cea mai liniştită a mişcării antroposofice.

În acest fel, mişcarea antroposofică, în prima ei fază, a putut fi, la început, acceptată şi a putut să se asocieze – într-un mod pur exterior, doar sub aspect administrativ – cu acea mişcare pe care dvs. o cunoaşteţi, poate: mişcarea Societăţii Teosofice.

Persoanele care caută în felul acesta, dintr-un simplu elan al inimii, răspunsuri la problemele despre eternul din natura umană, vor sfârşi, tocmai din cauză că multe lucruri esenţiale şi fundamentale le scapă, prin a găsi aceeaşi satisfacţie în mişcarea teosofică şi în mişcarea antroposofică. Numai că, de la început, această mişcare teosofică a avut o orientare pur teoretică. Mişcarea teosofică vrea să fie, aşa cum o afirmă în mod expres, o doctrină care înglobează o cosmologie, o filosofie şi o religie, şi această mişcare teosofică vrea să se manifeste în măsura în care pot fi transpuse în cuvinte cosmologia, filosofia şi religia. Oamenii care, în ansamblu, sunt mulţumiţi de condiţiile existenţei lor şi vor doar să audă spunându-se despre etern altceva decât le poate fi oferit de către confesiunile religioase tradiţionale, aceşti oameni, foarte adesea, găsesc ceea ce caută indiferent în care din aceste două mişcări. Şi doar atunci când s-a dovedit – deşi în acea vreme nu se dădea atenţie acestui fapt – că antroposofia, departe de a se ocupa de cosmologie, filosofie şi religie într-un mod pur teoretic, vrea să fie ceva care trebuie, conform cu cerinţele spiritului epocii noastre, să pătrundă în practică în toate domeniile, doar atunci, încetul cu încetul, a apărut clar la lumina zilei imposibilitatea, din raţiuni lăuntrice, pentru mişcarea antroposofică, de a continua să lucreze în comun cu mişcarea teosofică. Căci în zilele noastre – şi vom vedea acest lucru în conferinţele ce vor urma – orice mişcare ce se limitează la o abordare mai curând teoretică a acestor trei domenii, cosmologie, filosofie şi religie, degenerează în nişte certuri dogmatice în cele din urmă intolerabile. Şi tocmai asemenea certuri – care, de altfel, s-au pierdut în futilităţi – au dus atunci, sub aspect exterior, la separarea mişcării antroposofice de mişcarea teosofică.

Pentru orice persoană rezonabilă, formată prin cultura occidentală, e de la sine înţeles că ceea ce, pe-atunci, s-a manifestat drept dogme în sânul Societăţii Teosofice în momentul în care Societatea Antroposofică s-a separat de ea [ Nota 2 ] , că o asemenea ceartă referitoare la preponderenţa viziunii despre lume pe care o au oamenii în India sau în Occident, o asemenea discuţie şi mai ales un asemenea conflict care s-a deschis în jurul dogmei care voia să-l dea pe un tânăr hindus drept Christosul ce era aşteptat să vină [ Nota 3 ] , este ceva care nu trebuie să fie luat în serios, care, în nici un caz nu are un caracter serios, ci care, de fapt, se pierde în nimicuri.

Mişcarea antroposofică, în concepţia ei primară, nu e destinată a se epuiza în discuţii teoretice: ea vrea să pătrundă în viaţă în mod nemijlocit, vrea să acţioneze în sânul vieţii. Aceasta a dus la separarea ei interioară de Societatea Teosofică, atunci când s-a făcut simţită necesitatea, datorită cerinţelor fundamentale ale mişcării antroposofice, de a trece treptat la o activitate artistică, socială, ştiinţifică şi, de asemenea, înainte de toate, la o activitate pedagogică. Acest lucru nu s-a văzut imediat; dar, de fapt, tot ceea ce s-a produs în sânul mişcării antroposofice după anul 1912 nu e altceva decât o dovadă în plus că această mişcare trebuia să-şi cucerească locul în lume drept mişcare pentru practica vieţii.  

Prima oară când am devenit cu adevărat conştient de imposibilitatea unei colaborări strânse cu o mişcare pur teosofică, a fost în anul 1907, cu ocazia Congresului de la München organizat de Societatea Teosofică. Sarcina de a stabili programul acestui congres mi-a revenit mie şi prietenilor mei din secţia germană a mişcării teosofice. Am adăugat programelor obişnuite, într-un asemenea caz, ale mişcării teosofice, reprezentarea unei drame-mister de Edouard Schuré: “Drama sfântă de la Eleusis” [ Nota 4 ] . Prin aceasta, noi realizam trecerea de la o mişcare religioasă pur teoretică spre o mişcare universală mai largă, care trebuia să facă loc şi artei, pe care o consideram un factor indispensabil.

În măsura în care ne aflam pe teren antroposofic, noi am conceput – şi aceasta s-a dovedit foarte curând – reprezentarea acestei drame de la Eleusis drept ceva artistic. Dar pentru persoanele care nu căutau în sânul mişcării decât satisfacerea unor sentimente religioase, care pot fi uneori foarte egoiste, această reprezentaţie, care se dorea o primă încercare artistică, n-a fost decât un model ce se preta la o interpretare teoretică. Atunci, lumea se întreba: “Ce semnifică cutare personaj al dramei? Ce semnifică celălalt personaj?” Şi aceste persoane au sfârşit – ele erau foarte fericite s-o poată face – prin a transpune întreaga dramă într-un soi de terminologie.

Or, o mişcare ce se dezvoltă într-un mod atât de unilateral, încât ea nu-şi poate asuma practica vieţii în totalitatea ei, şi care se limitează la domeniul pe care l-am caracterizat, trebuie, în mod inevitabil, prin însăşi natura ei, să devină o mişcare sectară; ea sfârşeşte prin a deveni o sectă. Mişcarea antroposofică, încă de la început, nu era destinată a deveni o sectă, căci în principiile ei există tot ceea ce trebuie pentru a se ajunge la inversul unei secte. În principiile ei există tot ceea ce e necesar pentru a face din ea o mişcare absolut universală, cu aplicaţii practice pentru viaţa cotidiană. Şi, în fond, atunci a apărut efortul de a ieşi din sectarism, în această a doua fază a mişcării antroposofice, căreia îmi place să-i dau numele de efort de a pătrunde în domeniul artei.  

Treptat, s-a ajuns la faptul că un număr crescând de noi aderenţi au simţit nevoia să aibă şi o percepţie nemijlocită a ceea ce, drept filosofie, cosmologie, conţinut religios, este doar gândit. Dar dacă voiam ca această nevoie să fie, în sfârşit, satisfăcută, acest lucru nu se putea realiza decât într-o manieră artistică. Şi atunci m-am trezit în faţa necesităţii de a exprima în dramele-mister [ Nota 5 ] , sub formă artistică, de a începe cu poezia, ceea ce în aceste mişcări era de obicei prezentat doar sub o formă teoretică.

Aceste drame-mister nu trebuie să fie interpretate într-un mod abstract şi teoretic. Ele sunt create pentru o percepţie artistică nemijlocită. Şi pentru a favoriza, la prietenii noştri antroposofi, această percepţie artistică nemijlocită, dramele-mister au fost reprezentate la München între 1910 şi 1913, în cadrul unor teatre obişnuite. Şi atunci s-a născut necesitatea de a construi pentru mişcarea antroposofică o casă care să-i fie proprie. Iar diferitele împrejurări care făceau să pară irealizabil proiectul de a construi această casă la München ne-au condus în cele din urmă aici, pe colina Dornachului, unde a fost edificat acest Goetheanum, pentru a deveni, încetul cu încetul, un loc adecvat pentru mişcarea antroposofică.

Or, tocmai aici s-a dovedit că această mişcare antroposofică, conform cu întreaga ei vocaţie, trebuie să fie concepută şi voită drept ceva universal uman. Ce s-ar fi întâmplat dacă a altă mişcare, o oarecare mişcare religioasă teoretică, ar fi fost obligată să-şi construiască, realmente, o casă? Această mişcare – într-un asemenea caz, nu se poate, vai! evita acest lucru – ar fi început, bineînţeles, prin a strânge fonduri de la prieteni; apoi, s-ar fi adresat unui arhitect, care ar fi construit o clădire în stil antic sau renascentist, sau gotic sau baroc, sau într-un stil de acest fel, care, cu siguranţă, ar fi fost un stil tradiţional.

Aşa ceva, în momentul în care mişcarea antroposofică era atât de fericită că poate să-şi aibă, în sfârşit, propria ei casă, mi s-a părut absolut imposibil. Căci ceva ce este în mod interior plin de viaţă, asemeni unui organism, nu poate fi alcătuit din două sau mai multe elemente eterogene. Într-o clădire stil baroc, antic sau renascentist, ce legătură ar fi avut cuvântul rostit în spirit antroposofic cu formele care l-ar fi cuprins de jur împrejur? O mişcare teoretică n-are decât să se exprime cu ajutorul ideilor, cu ajutorul abstracţiunilor. O mişcare cu adevărat vie face să pătrundă impulsurile ce o caracterizează în toate ramurile vieţii. Şi, în măsura în care antroposofia este o practică a vieţii, a sufletului şi a spiritului, ea pretinde ca forma clădirii care te înconjoară, picturile de pe zidurile care te adăpostesc, coloanele care se oferă privirii, pretinde ca toate aceste forme şi culori să vorbească acelaşi limbaj ca ceea ce se exprimă în teorie, în idei, în gânduri abstracte. Orice mişcare viabilă  care a luat naştere pe lume a avut acest caracter universal. Arta antică, faţă de cultura antică, nu este ceva străin. Ea îşi are rădăcinile în ceea ce era, de fapt, teorie şi practică a vieţii. La fel a fost şi în cazul Renaşterii şi, în special, de exemplu, în cazul goticului, şi, de asemenea, al barocului.

Şi antroposofia voia să evite să rămână ceva sectar, teoretic, ea trebuia să-şi găsească propriul ei stil în arhitectură, propriul ei stil în artă. Acest stil, am spus-o deja, poate fi judecat astăzi ca fiind încă nesatisfăcător sau poate chiar paradoxal, dar e un fapt clar că antroposofia, prin vocaţia ei profundă, nu putea face altfel decât să-şi creeze un înveliş care să-i fie propriu şi care să-i exprime caracterul. Permiteţi-mi să fac o comparaţie care, în aparenţă, are un aer banal, dar care exprimă foarte bine esenţialul. Luaţi o nucă. Aveţi miezul nucii, şi aveţi coaja ei. Este imposibil, având în vedere forma organică a nucii, ca învelişul să fie produs de alte forţe decât miezul. Aceleaşi forţe modelează atât miezul, cât şi coaja, căci învelişul şi miezul formează un tot. În schimb, acesta ar fi fost cazul dacă voinţa antroposofică s-ar fi încarnat într-un stil arhitectural străin. Ceea ce este conform naturii – şi acesta este modul antroposofic de a vedea lucrurile – produce în acelaşi timp şi miezul şi coaja, şi ambele exprimă acelaşi lucru. Aşa ceva trebuia să fie realizat aici. Voinţa antroposofică trebuia să se încarneze în mod direct nu în simboluri, nu în alegorii, ci într-o creaţie artistică nemijlocită. Când sunt exprimate aici nişte gânduri cu ajutorul cuvântului, aceste gânduri nu trebuie să aibă alt stil decât ceea ce există la Goetheanum ca stil arhitectural şi artistic. Şi astfel, mişcarea antroposofică s-a angajat într-un mod absolut firesc în nişte încercări artistice. 

Aşa ceva n-a fost deloc uşor, căci în zilele noastre tendinţele spre sectarism sunt foarte puternice, tocmai în inima celor care caută cu ardoare nişte clarificări în privinţa problemelor religioase. Poate tocmai la aceia care îşi caută, cu toată cinstea şi sinceritatea, satisfacţia sufletească în felul caracterizat adineaori, întâlnim prea puţin această deschidere, această libertate interioară a sufletului care găseşte foarte firesc să încerce să treacă de la satisfacţia religioasă la care aspiră sufletul, la manifestarea exterioară, şi artistică, a sufletescului şi a spiritualului. Dar mişcarea antroposofică nu se lasă în voia simpatiilor şi antipatiilor unei persoane sau alteia; mişcarea antroposofică nu se poate supune decât vocaţiei ei proprii, care este legată, totodată, în mod intim, de nevoile şi aspiraţiile spiritului epocii, aşa cum vom vedea în zilele ce urmează.


Şi astfel noi am ajuns să lucrăm pentru a face ca antroposofia să pătrundă în acest domeniu practic, primul care ne-a fost accesibil. În perioada în care ne lansam în acest fel în domeniul artelor, am rostit, uneori, în cercul aderenţilor mişcării antroposofice, un cuvânt paradoxal: “Antroposofia vrea să pătrundă în viaţa practică, şi aceasta în toate domeniile.” Pentru moment, suntem lăsaţi să pătrundem, cu practica vieţii, nu în lume, ci în domeniile ce reprezintă lumea, pe scenă sau, cel mult, în artă, cu toate că şi acolo ni se închid multe uşi. Dar spuneam: “Ceea ce mi-ar plăcea să fac cel mai mult, în spirit antroposofic, ar fi să fondez nişte bănci.” Aceste cuvinte pot avea aerul unui paradox; dar le-am rostit, pur şi simplu, pentru a arăta că, pentru mine, antroposofia nu trebuie să fie, ca sectele, o mişcare pur teoretică sau exclusiv religioasă, ci trebuie şi poate, sunt convins de asta, să aibă o acţiune fecundă în toate domeniile vieţii.

Am ajuns, astfel, la acea perioadă în care haosul general generase nişte cerinţe absolut speciale pentru omenirea actuală; am ajuns la acea îngrozitoare catastrofă care a fost războiul. În 1913, în septembrie, am pus piatra de fundaţie a acestei clădiri. În 1914, eram ocupaţi cu începerea construcţiei, când s-a năpustit asupra omenirii catastrofa războiului. În legătură cu aceasta, voi spune, pur şi simplu, că în perioada când Europa era divizată de nişte aspiraţii naţionale care aveau din ce în ce mai puţine puncte comune, în acea perioadă noi am reuşit să avem, aici, la Dornach, pe toată durata războiului, un loc unde persoane aparţinând tuturor naţionalităţilor s-au putut întâlni şi, de fapt, s-au unit în nenumărate ocazii pentru a munci din punct de vedere spiritual împreună, în pace. Când s-a văzut că aici, la Goetheanum, exista un loc unde, în timp ce naţiunile se confruntau prin foc şi sânge, nişte cetăţeni ai naţiunilor europene se regăseau, în pace, pentru a se dedica unei munci spirituale comune, ne puteam simţi, dintr-un anumit punct de vedere, plini de o profundă satisfacţie. Iată care a fost cea de-a doua fază a mişcării noastre antroposofice.

În timpul războiului, activitatea exterioară a mişcării antroposofice a fost de multe ori paralizată. Dar tot ceea ce se putea realiza, s-a încercat să se facă. Făcând abstracţie de evenimentele exterioare, pe tot parcursul războiului s-a putut vedea cum, în nişte largi cercuri umane, creştea nevoia de cunoştinţe de felul acelora pe care, sunt convins de aceasta, le poate oferi antroposofia. Şi se poate spune că în 1918, când catastrofa acestui război a luat sfârşit din punct de vedere exterior, interesul pentru o mişcare de felul aceleia care vrea să fie mişcarea antroposofică a crescut într-o măsură nelimitată. Atunci au venit la mine, în toamna lui 1918 şi primăvara lui 1919, câţiva prieteni  din Germania [ Nota 6 ] , în special din Stuttgart, şi drumul pentru a treia fază a mişcării noastre antroposofice a fost deschis, de fapt, de aspiraţiile acestor prieteni. Căci aceste aspiraţii   s-au aflat la originea a ceea ce a condus mişcarea antroposofică la a face, de atunci înainte, ca impulsurile ei să radieze, în cea mai largă măsură, până în viaţa socială a omenirii.

În acel moment, nu exista altă ţară, în afară de Germania, şi în special Germania de Sud, Würtembergul, care să fie deschisă mişcării antroposofice. Dar se dorea să se acţioneze tocmai în acea regiune unde o asemenea acţiune era posibilă. Şi această acţiune, la pătrunderea ei în domeniul social, a dobândit o anumită coloratură provenind din ceea ce pe atunci era, în Germania de Sud, normă. Această normă era, la drept vorbind, haosul social. O mizerie de nedescris, am putea spune, pe bună dreptate, până pe plan fizic şi material, apăsa în acea vreme asupra Europei Centrale. Dar pentru un observator imparţial, chiar această imensă mizerie fizică şi materială nu era nimic în comparaţie cu mizeria din suflete. Şi tocmai această mizerie, şi anume la nivelul voinţei sociale, era factorul care aruncase omenirea într-un fel de haos. Simţeai că, în ceea ce priveşte viaţa socială, omenirea era confruntată cu problemele fundamentale ale evoluţiei sale. Problemele pe care le-a ridicat Rousseau pe vremuri [ Nota 7 ] , probleme care au primit apoi, în Revoluţia franceză, o formulare exterioară, n-au atins aspiraţiile şi nevoile umane cele mai primare, cele mai elementare, aşa cum au făcut-o problemele care se puneau în 1919 tocmai în domeniile în care noi urma să acţionăm.

Tot ceea ce, de secole, constituia organismul social, aşa cum se formase el la diferitele popoare, toate acestea erau puse din nou în discuţie. Şi din această ambianţă a luat naştere scurtul meu “Apel” la Tripartiţia organismului social, lansat “poporului german şi lumii civilizate” [ Nota 8 ] , ca şi lucrarea mea “Bazele organismului social” [ Nota 9 ] , şi din această ambianţă a apărut apoi tot ceea ce a fost întreprins în Germania de Sud pentru tratarea problemei sociale. În acel moment, 0, era, de fapt, necesar, dar teribil de greu, a fi atinse aspiraţiile elementare ale inimilor umane. Mizeria trupurilor şi a sufletelor îi împingea pe oameni să caute în mod abstract ceva foarte măreţ, şi, în virtutea circumstanţelor epocii, ei erau incapabili s-o facă. Câte persoane n-au venit la mine să-mi spună, la sfârşitul unei alocuţiuni sau alteia pe care o rostisem: “Toate acestea sunt bune şi frumoase, dar se referă la viitor, la modul în care vor trebui să se desfăşoare lucrurile în relaţiile dintre oameni; noi, în anii din urmă, am înfruntat atât de des moartea, încât acum nu ne interesează câtuşi de puţin să ne gândim la viitor. De ce ne-ar mai interesa acum viitorul pe care n-am putut să-l făurim atunci când tunurile erau îndreptate asupra noastră?” Cam în aceşti termeni, iar şi iar, era caracterizat acest dezinteres, cauzat de mizeria trupurilor şi a sufletelor, faţă de lucrurile cele mai necesare pentru întreaga evoluţie umană.

Ceea ce a mişcat atunci inimile şi sufletele prietenilor mei a dat naştere unui domeniu special al acţiunii sociale, cum l-aş numi eu; se spunea: “Pentru a pregăti viitorul, poate singurul mod eficace de a lucra este de a ne adresa tinereţii omenirii, copilăriei.” Şi prietenul nostru Emil Molt [ Nota 10 ] , din Stuttgart, el însuşi un industriaş şi conducător de întreprindere, s-a pus la dispoziţia unei asemenea voinţe. El a întemeiat Şcoala Waldorf din Stuttgart, cu copiii angajaţilor de la uzina sa Waldorf-Astoria, iar eu am primit misiunea de a pune la punct planul pedagogic al acestei Şcoli Waldorf.

Înainte de război se făcuseră deja tot soiul de experienţe educative şi pedagogice. Dar aici nu era vorba de întemeierea unor internate la ţară şi nici de întemeierea câtorva încercări medico-pedagogice sub impulsul unor dorinţe particulare; era vorba de ceva care să fie situat în cadrul general al aspiraţiei sociale a întregii omeniri. În zilele următoare, noi trebuia să discutăm despre toate aceste baze ale unei pedagogii Waldorf. Astăzi eu doresc, pur şi simplu, să arăt că aici, ca în orice alt domeniu, antroposofia a fost obligată să ţină seama de realitate, de întreaga realitate. Nu puteam întemeia un internat rural în plină natură, într-o pădure minunată, unde poţi face tot ce vrei; noi trebuia să începem în nişte condiţii reale foarte concrete. Îi aveam pe copiii unui orăşel, noi trebuia să întemeiem o şcoală în acest orăşel, şi ceea ce trebuia să fie realizat de această şcoală, chiar dacă aveam, poate, scopurile sociale cele mai înalte, noi eram obligaţi să realizăm cu nişte mijloace pur pedagogice. Nu ne puteam alege nici locul, nici elevii, de exemplu, în funcţie de situaţia părinţilor sau clasa socială. Aveam nişte date foarte concrete, şi ceea ce puteam face eram constrânşi s-o facem pe baze spirituale. În acest fel a luat naştere, ca o consecinţă absolut necesară a mişcării antroposofice, această acţiune în domeniul educativ de care ne vom ocupa în mod special în zilele ce urmează.

Şcoala Waldorf din Stuttgart, care nu mai este de multă vreme, ca la început, un aşezământ şcolar destinat copiilor angajaţilor de la fabrica de ţigări Waldorf-Astoria, această Şcoală Waldorf a devenit foarte curând o şcoală deschisă tuturor, şi astăzi oamenii vin de pretutindeni pentru a încerca să-şi aducă aici copiii. Şcoala, care a debutat cu o sută patruzeci de elevi, numără în prezent şase sute, iar cererile de înscriere nu încetează să curgă în număr crescând. [ Nota 11 ] În ultimele zile, noi a trebuit să punem piatra de fundaţie a unei noi clădiri şi sperăm că, în ciuda tuturor dificultăţilor pe care le întâmpină astăzi o acţiune de acest fel, vom putea, totuşi, să-i dăm un oarecare avânt.

Dar, o repet, esenţialul în această şcoală constă în metoda pedagogică, în adaptarea acestei metode pedagogice la condiţiile date, la realităţile vieţii, este legătura cu practica directă a vieţii. Când îţi poţi alege clasa socială de unde îţi selectezi elevii, când poţi alege locul unde se va înălţa şcoala, nu e greu să realizezi o reformă imaginară sau poate reală; dar dacă vrei să întemeiezi şi să dezvolţi o şcoală ca aceasta, bazându-te numai pe pedagogie, acest lucru presupune nişte sarcini care sunt legate de impulsurile cele mai fundamentale ale naturii umane.

În acest fel, în cursul celei de-a treia faze a mişcării noastre antroposofice, această mişcare s-a extins la domeniul social şi la cel pedagogic. Şi dvs. aţi venit aici pentru acesta din urmă, şi domeniul pedagogic o să ne preocupe în mod cu totul special în zilele următoare. De fapt, era prima dată când încercam să extindem la realitatea exterioară ceea ce, de la origini, era intrinsec, în mod fundamental, mişcării antroposofice.

La aceasta s-a adăugat faptul că, în ultimii ani, un mare număr de persoane cu o formaţie ştiinţifică şi cu aspiraţii ştiinţifice au ajuns la convingerea că mişcarea antroposofică poate să fecundeze şi viaţa ştiinţifică a vremurilor moderne. Au apărut studenţi în medicină care se convinseseră că ştiinţele naturii, care se limitează doar la observarea exterioară şi la experienţa exterioară, nu sunt în măsură să sesizeze organismul uman integral, fie el bolnav sau în stare de perfectă sănătate. Au apărut medici care simţeau în mod profund limitele medicinei oficiale, începând cu prăpastia care se cască astăzi, în această medicină oficială, între patologie şi terapeutică. În zilele noastre, patologia şi terapeutica îşi stau alături, fără nici o punte de legătură între ele. Antroposofia, care, în căutarea cunoştinţelor, a recurs nu numai la experimentarea exterioară, la observaţie şi la forţele combinatorii ale intelectului, ci şi la nişte mijloace pe care le voi caracteriza în zilele următoare, studiază întreaga fiinţă, trup, suflet, spirit, şi vede în spirit nu doar o sumă de gânduri abstracte, cum se obişnuieşte în epoca noastră, ci un principiu viu. Tocmai prin aceasta, antroposofia putea răspunde aspiraţiilor acestor persoane care astăzi, în medicină, de exemplu, caută în mod stăruitor o fecundare a domeniului lor. Şi astfel s-a întâmplat că aici la Dornach am prezentat, pentru studenţii în medicină şi pentru practicieni, două cursuri referitoare la ceea ce antroposofia este în măsură să aducă patologiei şi terapeuticii.11 Apoi s-a putut vedea cum, atât aici, la Dornach, cât şi la Arlesheim, au luat naştere nişte institute medico-terapeutice care lucrează cu propriile lor remedii şi care, mai ales, încearcă să facă fecund pentru practică ceea ce poate oferi antroposofia referitor la vindecare, în cazul omului, referitor la sănătate şi boală.

Pe de altă parte, diferite alte ştiinţe au vrut, la rândul lor, să fie fecundate de antroposofie. A fost necesar să prezentăm cursuri de fizică, de astronomie [ Nota 12 ] . În domeniile ştiinţifice cele mai diverse, antroposofia a trebuit să aducă ştiinţei actuale ceea ce poate fi adus de o reală cunoaştere a spiritului.

Ceea ce caracterizează această a treia fază a mişcării antroposofice este tocmai faptul că, acolo unde sunt necesare nişte baze strict ştiinţifice, se descoperă încetul cu încetul, chiar dacă adesea acest lucru încă mai este contestat, că ştiinţa spirituală cultivată aici poate satisface toate exigenţele ştiinţifice oferind temelia lucrurilor, că antroposofia poate lucra cu toată rigoarea necesară şi în deplină armonie cu ceea ce este cerut în modul cel mai serios de către ştiinţă. În măsura în care acest lucru va fi înţeles tot mai bine, lumea va putea sesiza care a fost vocaţia mişcării antroposofice, şi aceasta încă de la început, acum douăzeci de ani.

Un alt lucru care arată că antroposofia poate fecunda domeniile cele mai diverse este faptul că am fost capabili, cu euritmia noastră, să întemeiem o nouă artă a mişcării, o artă care are drept instrument, drept mijloc de expresie, fiinţa umană însăşi şi care încearcă tocmai prin aceasta să-şi obţină efectele ei particulare. Încercăm, de asemenea – voi mai vorbi despre aceasta în zilele ce urmează –, să fecundăm alte domenii, de exemplu acela al artei dramatice, al recitării şi al declamării, şi aceasta graţie a ceea ce am putea numi nu o teorie antroposofică, ci o viaţă antroposofică.

În final, această ultimă fază a mişcării antroposofice, cu impactul pe care l-a avut în pedagogie, medicină, în artă, este, poate, ceea ce caracterizează cel mai bine antroposofia. Aceasta şi-a găsit prieteni; ea şi-a găsit duşmani, duşmani înverşunaţi; dar în prezent iat-o ajunsă, în acţiunea ei, la stadiul pe care, de fapt, ea trebuie să-l caute. Astfel, am fost foarte mulţumit când am putut, în acest an, cu ocazia sejurului meu la Kristiania (Oslo) din 23 noiembrie până în 4 decembrie, să vorbesc despre viaţa antroposofică în mediile pedagogice, în cercurile oficiale ale vieţii economice, în faţa studenţilor norvegieni şi, de asemenea, în cercuri mai vaste, cercuri care sunt cu adevărat gata să primească nu doar o simplă teorie, nici ideile religioase ale unei secte, ci deja ceea ce spiritul epocii noastre vrea să manifeste în lume şi care este o mare cerinţă a omenirii.

Acestea sunt cele trei faze pe care le prezintă evoluţia mişcării antroposofice. Schiţându-le pe scurt în faţa dvs., Doamnelor şi Domnilor, poate n-am făcut decât să menţionez, oprindu-mă asupră-i, numele mişcării antroposofice. Dar tocmai aceasta am vrut. Astăzi voiam să vă prezint, în chip de introducere, mişcarea antroposofică, adică să fac să răsune numele ei în faţa dvs., şi îmi voi permite să abordez tema cursului nostru începând de mâine. Mişcarea antroposofică în sine, dar mai ales prin aplicaţiile ei pedagogice, este aceea care, profund fericită de a vă vedea aici, a dorit să vă adreseze acest prim salut.