Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

COLABORAREA DINTRE MEDICI ŞI PĂSTORII SUFLETEŞTI
CURS DE MEDICINĂ PASTORALĂ

GA 318


CONFERINŢA A ŞAPTEA

Dornach, 14 septembrie 1924

Dragii mei prieteni! Dacă avem de-a face numai cu mijloacele pe care le oferă ştiinţa actuală – împotriva căreia, în ceea ce priveşte realizările ei proprii, nu avem nimic de obiectat, căci, în măsura în care ea poate pătrunde lucrurile cu metodele ei, ea pătrunde în mod minunat în ceea ce se poate obţine pe această cale –, dacă avem de-a face numai cu aceste mijloace, nu putem ajunge, propriu-zis, la înţelegerea omului. Nu putem ajunge să înţelegem omul, pentru că în viaţa umană, aşa cum este ea, elementul fizic-trupesc şi elementul sufletesc-spiritual sunt întreţesute între ele. În elementul fizic-trupesc al omului se continuă procesele pământeşti, procesele actuale pământeşti, de pe tot cuprinsul Pământului. Cu ajutorul ştiinţei actuale, care lucrează relativ bine tocmai în ceea ce priveşte elementul extrauman, noi urmărim procesele fizico-chimice ale naturii exterioare, extraumane, şi uşor ne dăruim acestei reprezentări: Tot aşa cum se desfăşoară aceste procese chimice în laboratorul de fizică sau în cazul observării acelui fragment al lumii care e ambianţa pământească nemijlocită, cam tot aşa, îşi imaginează unii, se continuă apoi aceste procese şi în interiorul omului. Descriem arderea exterioară drept unirea unei substanţe oarecare cu oxigenul, apoi, vorbind de activitatea internă a omului, continuăm în om aceste gânduri pe care ni le-am dobândit în acest fel, vorbind de ardere şi în interiorul omului, când, de fapt, ar trebui să ştim că nu există absolut nici o posibilitate pentru aceasta. Căci procesul din interiorul omului care poate fi descris ca similar cu o ardere se raportează la o ardere exterioară aşa cum se raportează ceva viu la ceva mort. Arderea exterioară e anorganică, arderea exterioară e lipsită de viaţă. În interior avem de-a face cu o ardere vie, cu o ardere devenită vie. Acest lucru are consecinţe deosebite, importante, şi pentru restul ştiinţei. Căci, vedeţi dvs., arderea exterioară e supusă, în ceea ce priveşte substanţa pe care o cuprinde, unor raporturi calorice, ca să spunem aşa, foarte precise. Potrivit cu ştiinţa noastră exterioară, noi ne putem imagina numai că rezultă o anumită temperatură a aprinderii, că pentru aceste raporturi exterioare există o căldură rezultată prin ardere. Acest proces nu poate să se continue câtuşi de puţin în acelaşi fel în organismul uman. La un anumit grad de temperatură, o anumită substanţă se poate uni din punct de vedere exterior cu oxigenul, avem un produs de ardere. În interior, unirea nu e nevoie să se producă în condiţiile aceleiaşi temperaturi, aici guvernează alte legi. Spun că acest lucru are o numită importanţă pentru ştiinţa exterioară, căci în ştiinţa exterioară se formează ipoteze care par cât se poate de plauzibile. Din condiţiile care există astăzi pe Pământ, se trag concluzii în legătură cu nişte stări anterioare. Vestitul fiziolog din Jena, Preyer [ Nota 7 ], a făcut aşa ceva. Teoria obişnuită a lui Kant-Laplace i se părea prea stupidă, şi el s-a întors la anumite procese vii de ardere, de la care a pornit, după părerea lui, evoluţia. Da, el şi-a reprezentat acest lucru, că acele procese trebuie să se fi desfăşurat la temperaturile la care se desfăşoară astăzi procesele de ardere corespunzătoare. Dar nu aşa stau lucrurile. Se poate merge, în primă instanţă, de la nişte procese de ardere anorganice actuale la nişte procese similare celor existente în prezent în organismul uman, unde, la o temperatură considerabil mai joasă, iau naştere aceleaşi procese. Atunci s-ar obţine şi pentru o reprezentare ipotetică a unei stări originare a Pământului cu totul altceva.

Aşadar, vedeţi că reprezentările care dobândesc o largă răspândire au o importanţă foarte precisă pentru întregul mod de a concepe imaginea despre lume. Într-un cuvânt, cu mijloacele pe care le furnizează ştiinţa actuală nu o putem scoate la capăt nici măcar pentru a înţelege lumea exterioară în desfăşurarea ei şi prezentul nemijlocit. Există imediat, bineînţeles, nişte dificultăţi, dacă apare o anumită tendinţă. Eu pot vorbi, într-adevăr, despre aceste dificultăţi, pentru că le-am trăit personal într-un mod extraordinar de intens.

Vedeţi dvs., mă puteţi crede pe cuvânt, întreaga mea evoluţie a fost străbătută ca de un fir roşu de un lucru – îl vedeţi din descrierea Vieţii mele -: cel mai mare respect în faţa ştiinţelor actuale ale naturii! Acest respect a fost mereu prezent. Nicăieri, în nici un punct, nu m-am putut hotărî să fac uz de o critică şi de o respingere în sens trivial, aşa cum uşor se întâmplă, împotriva a ceea ce există ca ştiinţe ale naturii, fie în domeniul fenomenelor exterioare chimico-mecanico-fizice, fie în domeniul medicinei. Dar evoluţia mi-a stat, totuşi, şi ca imagine spirituală în faţa ochilor. Ei bine, există năzuinţa de a pune în acord adevărurile revelate pe cale spirituală, despre era atlanteană sau lemuriană, să spunem, sau despre ceva şi mai îndepărtat din trecut sau din viitor, cu ceea ce oferă ştiinţele naturii. În privinţa a ceea ce spun ştiinţele naturii cu privire la prezentul imediat, e dificil să se ajungă la un acord. În momentul în care ştiinţele naturii încep să o ia razna şi să emită nişte ipoteze care merg dincolo de prezent, într-un trecut foarte îndepărtat, ajungi la cele mai grele conflicte, dacă vrei să pui de acord cele văzute pe cale spirituală cu ceea ce spun ştiinţele naturii. De aceea ajungi la conflicte, tocmai când vrei să trăieşti în armonie cu ştiinţele naturii, cu aceste ştiinţe împotriva cărora ştiinţa spirituală nu vrea să se ridice cu nimic; căci doar nu vom fi fiind atât de lipsiţi de judecată încât să obiectăm împotriva unor fapte reale. Dar cu atât mai mult ajungi în conflict cu concepţiile existente. Imediat ce savantul începe să vorbească: ei bine – imediat ce începe să scrie, propriu-zis, el deja o ia razna, şi atunci nu mai poţi merge împreună cu el. Aici apare un conflict dificil, care trebuie recunoscut de cel care intră, într-un fel sau altul, în atingere cu ceea ce poate oferi ştiinţa actuală.

Căci, vedeţi dvs., această ştiinţă nu îl poate aborda, pur şi simplu, pe om, pentru că omul e situat în lume şi sub raport sufletesc şi spiritual, şi în procesele sale nu se manifestă numai ceea ce studiem din punct de vedere exterior, până sus, la fenomenele aerodinamicii sau aeromecanicii sau ale teoriilor despre căldură, ci în fenomenele sale se manifestă, de exemplu, şi ceea ce intră în karma sa din vieţi pământeşti trecute. Am văzut ieri cum am putut aproape pipăi cu mâinile acest lucru la un om ca Ferdinand Raimund. Lipseşte orice posibilitate de trecere de la un aspect la altul, dacă iei în considerare numai mijloacele ştiinţelor actuale ale naturii. Ei bine, dar noi trebuie să ne înălţăm în aşa fel încât să facem ca procesele care se manifestă în mod exterior la om să fie captate, aş spune, de spiritual, să fie integrate spiritualului. Şi atunci o putem scoate foarte bine la capăt, tocmai dacă stăm bine ancoraţi în fiziologia procesului respirator, în fiziologia procesului circulator, în privinţa a ceea ce putem şti deja şi prin mijloacele ştiinţelor actuale ale naturii, dacă încercăm să înţelegem, pornind tocmai de la procesul respirator şi circulator, cum se leagă viaţa fizică de spiritual.

Căci, vedeţi dvs., dacă examinăm mai întâi procesul de inspiraţie al omului: acest proces de inspiraţie la om constă în faptul că omul preia în sine elementul aeriform exterior. Dar acest elementul aeriform exterior nu e ceva pur pasiv, care să fie aspirat de natura umană încheiată şi care să fie prelucrat mai departe în interiorul său în aşa fel încât procesul preluării de oxigen să se transforme într-un proces de producere a acidului carbonic, inspiraţia trecând astfel, pur şi simplu, în expiraţie, ci acest proces de inspiraţie se prezintă, în realitate, drept un creator permanent al entităţii umane. El colaborează în permanenţă la clădirea entităţii umane din exterior spre interior şi, în realitate, omul nu preia în sine doar oxigenul amorf, ci prin oxigenul pe care în mod eronat îl priveşte drept ceva amorf, omul îşi integrează nişte forţe dătătoare de formă, care corespund propriei sale fiinţe. Dacă avem probleme de respiraţie, în căile respiratorii s-a instalat, efectiv, o entitate elementară străină. Dar acest lucru se întâmplă în cazul procesului respirator anormal. În procesul respirator normal, dragii mei prieteni, se află în permanenţă un om în formare. Din Macrocosmos, în interiorul omului porneşte în permanenţă un proces de naştere umană în devenire, naşterea unui om aeriform. Întregul proces care are loc aici se află în sfera de activitate a corpului astral, astfel că trebuie să ne reprezentăm acest lucru astfel (planşa 8): Noi inspirăm, activitatea de inspiraţie e activată de către corpul astral. Întregul proces care are loc aici, care este o permanentă naştere a unui om, acest proces are loc în elementul aerului, în toate câte conlucrează aeriform în om, astfel încât aici avem, prin procesul inspirator, o permanentă naştere umană în elementul aerian.

Planşa 8
plansa 8

[măreşte imaginea]

Dar, vedeţi dvs., noi şi expirăm. Noi expirăm şi, în esenţă, expirăm acid carbonic. Ca urmare a altor procese organice, acidul carbonic este adunat, am putea spune, pentru a fi expirat. Oamenii îşi reprezintă şi acest lucru ca pe un fel de proces de reacţie pasiv sau ceva similar. Nu există nici un fel de reprezentare clară cu privire la aceste lucruri. Se cercetează, pur şi simplu, ceea ce se poate cerceta, cu mijloace fizice, în această direcţie, dar nu se ajunge la nişte reprezentări clare. Dar, vedeţi dvs., această expiraţie este din nou activată, în ea nu e conţinut doar un proces pasiv, în ceea ce-l priveşte pe om, ci se manifestă o activitate, o activitate care este activitatea corpului eteric. Totul se petrece în elementul lichid, în acel element pe care cei vechi îl numeau apă, când tot ce era lichid era numit apă. Putem folosi în continuare expresia. Acestea se petrec în elementul apă.

Ei bine, aici ia naştere o întrebare importantă, care, fireşte, trebuie să vă stea tuturor pe limbă. Întrebarea: Ei bine, cum stau lucrurile în somn? Căci în timpul somnului, în primul rând, corpul eteric se află în interior, aşadar, pentru expiraţie nu avem nici un fel de îndoieli. Dar cum putem inspira în timpul somnului, de vreme ce corpul astral se află afară? – Ei, vedeţi dvs., de fapt, în timpul somnului iese afară numai partea microcosmică a corpului astral şi cu atât mai activ devine în timpul somnului astralul Macrocosmosului. În timpul somnului intră în om întreaga astralitate a Macrocosmosului, atunci activitatea respiratorie, care tocmai prin aceasta devine ceva diferit de activitatea respiratorie din starea de veghe, este reglementată de activitatea Macrocosmosului. Aşadar, vedeţi apărând aici o deosebire remarcabilă între inspiraţia din timpul stării de veghe şi inspiraţia din timpul somnului. Inspiraţia din timpul somnului este reglementată în om din exterior spre interior. Inspiraţia din timpul stării de veghe o reglementează omul însuşi, din interior spre exterior, prin corpul său astral, în timp ce în somn în locul acestuia intră în activitate astralitatea Cosmosului. Aveţi deja aici un punct de reper important, ca să ajungeţi la înţelegerea aspectului patologic. Cosmosul are această ciudăţenie, că, faţă de condiţiile pământeşti, cum trecem cu puţin dincolo de Pământ, el e sănătos. În apropierea Pământului există tot felul de procese, care se manifestă sub aspect climatic sau în alt fel, care pot face ca astralitatea Cosmosului să fie anormală. Tot aşa, din cauza altor procese, despre care vom mai vorbi, poate fi anormală astralitatea omului. Aici avem izvorul aspectului patologic pe un anumit tărâm, dar vedem izvorul aspectului patologic mergând până adânc în spiritualul-sufletesc, şi acesta este esenţialul.

Ei bine, să mergem mai departe. Procesul respirator este un proces relativ grosier. Noi inspirăm element aeriform, expirăm element aeriform. Întregul proces respirator are ceva grosier, dacă îl comparăm cu toate procesele care se tălăzuiesc atât în noi, cât şi în Macrocosmosul exterior, dacă îl comparăm cu procesele din fluctuaţia căldurii, din elementul căldură care se află în interiorul şi în afara omului. În interiorul omului există diferenţe calorice, afară există diferenţe calorice. Putem face abstracţie de aer, apă, pământ, ne putem imagina numai aceste diferenţe calorice. Pentru fizician, acest lucru nu are nici un sens, pentru că el consideră că diferenţele calorice nu sunt decât stări ale materiei. Ştiinţa spirituală ştie că şi căldura este un element. Aşadar, putem vorbi de un element, putem spune că există ceva independent şi activ care este conţinut în elementul căldură. Ei bine, la baza întregii vieţi umane avem, opus procesului respirator, un proces mai fin de preluare efectuat prin procesul caloric. Şi putem spune: Dacă ajungem sus, până în zona pulmonară a omului – dar încercaţi să sesizaţi în mod profund interior ceea ce eu exprim în mod exterior grosier –, dacă ajungem sus, până în organizarea pulmonară, avem de-a face cu procesul grosier al respiraţiei în elementul aer. Dar dacă ne înălţăm în zonele guvernate mai ales de cap, dar prezente sub o formă mai atenuată în întregul om, avem un proces respirator mai fin, care însă nu are loc în elementul aerian, ci în elementul caloric. Astfel că putem spune: Noi ajungem sus până la un proces mai fin, care constă dintr-o extraordinar de subtilă preluare de căldură din Macrocosmos, un proces prin care se inspiră căldură şi un proces prin care se expiră căldură. Dar lucrurile stau în aşa fel încât, dacă urmărim inspiraţia şi expiraţia mai grosieră, omul este în interacţiune cu lumea exterioară: inspiraţie – expiraţie, inspiraţie – expiraţie, interior – exterior, interior – exterior, aşa are loc procesul. Aici nu aşa stau lucrurile; aici avem, ce-i drept, direcţia spre interior, dar nu avem direcţia spre exterior în acelaşi sens ca la respiraţia obişnuită, ci expiraţia pătrunde în omul însuşi, devine proces intern. Ceea ce este expirat acum de sistemul neuro-senzotial se uneşte cu procesul inspiraţiei, cu procesul inspiraţiei realizat prin plămân. Astfel că avem în direcţia sistemului neuro-senzorial un proces pe care îl putem desemna drept proces mai fin al respiraţiei, şi care în inspiraţia sa e o adevărată preluare din exterior; dar de predat, ceea ce intră este predat nu iarăşi spre exterior, ci e transmis procesului respirator mai grosier, trece în inspiraţie, pe calea inspiraţiei merge mai departe în organism.

Dar acum aveţi ceva care vă poate face să spuneţi: Căldura Macrocosmosului intră pe această cale, prin respiraţie, în organismul uman, dar nu numai căldura, ci căldura poartă în ea: lumină, chimism macrocosmic, vitalitate macrocosmică, viaţă macrocosmică. – Eter al luminii, eter chimic al Cosmosului, eter vital al Cosmosului, acestea sunt introduse, trec în organismul uman, pe calea procesului prin care inspirăm căldura. Elementul căldurii poartă ancorat în el lumina, poartă elementul chimic, introduce elementul vital în om, îl predă procesului inspiraţiei. Tot ce e situat deasupra procesului respirator, şi care se prezintă ca un proces respirator mai subtil, dar şi ca un proces respirator metamorfozat, nu e studiat astăzi în adevăratul înţeles al cuvântului, acestea ies cu totul din sfera fiziologiei, numai că prin aceasta în fiziologie intră ceva care acţionează pe urmă în ea ca un corp străin. Acesta e un punct în care nu o putem scoate la capăt deloc dacă pornim, pe de o parte, de la spiritual, pe de altă parte, de la natură. Atunci în fiziologie intră, ca un corp străin, fiziologia simţurilor, care se manifestă în mod diferenţiat în văz, auz, senzaţie calorică. Sunt ca nişte mădulare, ca nişte vlăstare exterioare ale acestui proces, care iniţial e preluare de căldură, încărcată cu lumină, chimism, vitalitate. Acestea se diferenţiază o dată cu procesul senzorial. Ei bine, dar din procesul senzorial omul cunoaşte numai aspectul periferic, nu aspectul central, de aceea fiziologia simţurilor este pentru el ca un corp total străin. Fiziologia se bălăceşte în diferitele simţuri, apoi începe psihologul cu diletantismul său. Sunt construite ipoteze peste ipoteze. Bineînţeles, nu are cum să fie altfel, pentru că avem în faţa noastră diferitele procese individuale absolut specifice ale văzului, auzului, dar nu vedem deloc în ansamblu legătura dintre ele, faptul că în interior ele se unesc. Nu vedem că toate acestea se unesc în preluarea de căldură, care poartă în sine lumină, chimism, vitalitate, pe care le aduce din Macrocosmos, şi atunci ajungem la respiraţie, şi va exista o adevărată fiziologie a simţurilor abia atunci când specialistul în fiziologia simţurilor va putea spune: Ah, aici eu pornesc de la procesele, de la procesele fizico-fiziologice ale ochiului, intru în nerv, care se continuă spre interior, ajung treptat la căile respiratorii, apoi, din căile senzoriale, din căile intelectului, pătrund în respiraţie. – Vom înţelege cum a putut lua naştere cândva, în cadrul vieţii de pe Pământ, yoga, abia atunci când vom lăsa puţin la o parte viaţa senzorială, care se desfăşoară la periferie. Ajungem în practica yoga acolo unde întregul proces trece în procesul inspiraţiei, şi unde proiectăm ceea ce se află în dosul lui, în percepţia senzorială, şi atunci ajungem în interiorul practicii yoga. Vedeţi că în concepţiile despre lume mai vechi aşa ceva se ştia în mod practic instinctiv, iar ştiinţele moderne ale naturii trebuie să stea pretutindeni în faţa unor enigme, pentru că nu pot vedea faptele şi nici legăturile dintre ele. Ele vor să speculeze în zadar. Ele observă ochiul şi urechea; apoi încep să speculeze în zadar despre ceea ce se petrece, de fapt, în interior. Şi dacă îşi dau seama că ajung într-o fundătură, că, urmărind spre interior ceea ce speculează ei că se petrece în ochi şi ureche, ajung într-o fundătură, pentru că nu vor să sesizeze ca fapt real procesul respirator mai subtil despre care v-am vorbit, ele spun: Ei da, ceea ce se petrece în interior merge în paralel cu cele din exterior. Paralelism! – Procesele se desfăşoară simultan, aceasta este, bineînţeles, calea cea mai comodă.

Vedeţi dvs., acesta este, de asemenea, lucrul care îi va da atât preotului, cât şi medicului, o poziţie fermă în cadrul întregii agitaţii a vieţii moderne de cunoaştere, căci el nu va mai trebui să respingă această viaţă de cunoaştere. Fiziologia simţurilor adună din toate părţile comori imense, dar cu aceste comori e ca şi cum ai aduce din toate părţile materialele de construcţie cele mai minunate pentru o casă frumoasă. Aceste materiale sunt excelente. Ei bine, noi le adunăm pe toate la un loc, le punem unul peste altul şi formăm un zid mare, dar nu putem construi nici o casă. E imposibil să construieşti ceva. Adunăm tot ceea ce se petrece în simţuri, le aşezăm unele peste altele formând un zid mare şi nu ajungem să le prelucrăm, căci această prelucrare ar trebui să constea în a face să colaboreze cele din interiorul omului cu cele cercetate în planul exterior, în a urmări acum acest proces al respiraţiei mai subtile care se desfăşoară în eteric şi în astral; atunci am începe să construim casa. Bineînţeles că am fi nişte nerozi dacă am putea acum construi casa şi am spune: trebuie să începem prin a înlătura acest zid făcut din cele mai bune materiale, care a fost adunat aici. Sigur că nu am face acest lucru. Ci dacă el se află aici, am începe să construim casa.

Tot aşa, ar fi absurd să facem ceea ce fac mulţi oameni, care stau în mod diletant în faţa lucrurilor, când ştiinţele naturii sunt criticate, sunt respinse din temelii. Ele nu trebuie să fie respinse, trebuie să folosim materialele bucată cu bucată, ele sunt foarte utilizabile, putem obţine ceva foarte frumos dacă folosim ceea ce ne furnizează astăzi fiziologia simţurilor, care, ca atare, este un asemenea zid. Şi astfel, puteţi spune: Noi ne ridicăm privirile de la ceea ce se apropie aici, în respiraţie, ca neîncetată formare actuală a unui om, de procesul respirator mai subtil care are loc în elementul caloric, dar în care intervine întreaga lume eterică a Macrocosmosului. Aici ne înălţăm privirile, când ajungem la omul de sus.

Dar, pornind de la procesul respirator, putem privi şi spre omul de jos. Aşa cum, mergând în sus faţă de procesul inspiraţiei, ajungem la ceva mai subtil, tot astfel, mergând în jos faţă de procesul expiraţiei, ajungem la ceva mai grosier, şi trecem treptat, de la procesul care are loc în interior în formarea acidului carbonic, în jos, la procesul care are loc în cadrul digestiei. După cum în sus trebuie să unim procesul inspiraţiei cu acest proces neuro-senzorial subtil, care trece în spiritual, în jos trebuie să unim procesul expiraţiei cu procesul digestiv, acolo unde activitatea umană trece treptat în fizic, astfel că înspre partea de jos ajungem acolo unde prin corpul fizic se efectuează activitatea metabolică, o expiraţie modificată. Am putea spune că activitatea pe care expiraţia o lasă în urma ei în interior constituie metabolismul, aşa cum ceea ce preia respiraţia din spiritualitatea neuro-senzorială trece în activitate interioară, tot astfel activitatea care rămâne de la expiraţie în interiorul omului este suma forţelor care formează metabolismul, care se petrece în elementul care în trecut era numit pământ, în tot ceea ce, în organismul uman, se leagă de starea solidă (planşa 8).

Dacă privim întregul proces într-un mod puţin şi mai intim, atunci avem în om, de fapt, un proces, împătrit. Avem procesul pe care l-am caracterizat mai sus, despre care putem spune că expiraţia sa intră, propriu-zis, în om. Ei bine, dacă luăm în considerare procesul, care trebuie cunoscut pe cale exterioară, al inspiraţiei, trebuie să vedem în inspiraţie, totodată, o unire a ceea ce a fost inspirat cu ceea ce vine de sus în jos. Aici trebuie să exprimăm elementul diametral opus. Aici expiraţia lasă în urma ei forţele pentru metabolism. Expiraţia nu preia ceva, ci ea predă ceva. Avem, aşadar, o expiraţie interioară şi, în afară de aceasta, o inspiraţie interioară, şi apoi unirea acestei inspiraţii interioare cu ceea ce face corpul fizic, drept proces propriu-zis metabolic-digestiv.

Ei bine, dacă ţineţi seama de această împătrită diferenţiere, se proiectează o lumină asupra omului; căci, în afară de aceasta, vi se arată următorul lucru (planşa 8): Aici, pe această cale, intră elementul caloric, care poartă în sine lumină, chimism, vitalitate, intră în interior, se uneşte cu respiraţia, dar nu predă respiraţiei lumina, o păstrează; predă respiraţiei umane chimismul şi vitalitatea. Aşadar, lumina rămâne deja aici şi îl umple pe om ca lumină interioară, devine activitate de gândire.

În desfăşurarea în continuare a acestui proces de inspiraţie şi expiraţie, este predat chimismul macrocosmic şi acesta devine în om chimism interior, care ia locul chimiei exterioare de laborator, care se manifestă în procesele pe care le avem în laboratorul exterior. În om există un chimism macrocosmic, care este depus în el când acest proces de respiraţie interior este continuat în aşa fel încât putem spune: Aici este depus chimism. – Iar eterul vieţii merge până în intimitatea acestei interacţiuni dintre expiraţie şi metabolism, şi e preluat de către om. Astfel că, dacă urmăriţi procesul de sus în jos, aveţi: Lumina intrând pe căile eterului căldurii, stop! Acolo unde apare respiraţia, pentru lumină e stop, lumina se răspândeşte, nu mai e asimilată în continuare de organizarea omului, se poate răspândi ca lumină. Noi purtăm în interiorul nostru un organism de lumină ca pur organism de lumină, care gândeşte. Urmărim procesul până acolo unde inspiraţia se învecinează cu expiraţia, până acolo duce chimismul introdus în interior de procesul neuro-senzorial. Acum, chimismul stop! Chimism interior, avem un organism chimic în noi, care simte.

Să mergem acum şi mai departe în jos, acolo unde expiraţia lasă în urmă procesul digestiei, procesul metabolic. Acesta nu merge în interior până la procesul metabolic exterior în preluarea hranei, ci numai până la procesele interne ale metabolismului. Stop, cu eterul vieţii. Eterul vieţii formează, la rândul său, o organizare umană care voieşte. În acest fel iau naştere gândirea, simţirea şi voinţa.

Ei bine, noi putem urmări întregul proces în copia lui fizică. Să luăm tot ceea ce se află acolo sus: în interior se manifestă sub forma gândirii. Dar a devenit ceva foarte subtil. În dosul lui se află tot ceea ce v-am descris acum. Toate acestea au loc pe calea nervilor. Căile nervoase sunt conductele fizice exterioare pentru toate acestea.

Treceţi acum la procesul următor. Aveţi aici, în următorul proces: Preluare de către procesul respirator a acestui proces situat cel mai sus în om, şi acest lucru se petrece într-o proiecţie fizic-sensibilă în procesul circulaţiei arteriale. Căile circulaţiei arteriale sunt al doilea fel de căi.

Ajungem la al treilea proces, care are loc între expiraţie şi digestie-metabolism. Acesta, la rândul său, îşi are căile lui, căile circulaţiei venoase. Ajungem la al treilea fel de căi, căile circulaţiei venoase.

Şi mergem mai departe. Ajungem şi mai departe în interiorul omului, şi trebuie să căutăm unde sunt aici căile, cum procesul căruia i se ia acum, din direcţia intrării, însăşi vitalitatea, trebuie să-şi furnizeze propria vitalitate din exterior, trebuie să şi-o ia de jos, din exterior. Avem aici proiecţia fizică a acestui proces în procesul limfatic şi în căile limfatice (planşa 8).

Vedeţi, dragii mei prieteni, acum aveţi relaţia dintre ceea ce se află în exterior şi ceea ce se află în interior. Multe se află în dosul a ceea ce este procesul senzorial-inspirator, în ceea ce intră în om. Dar în ceea ce se află acolo în spate acţionează multe care îi rămân astăzi omului necunoscute. Aici își aduce aportul karma, care vine din vieţile pământeşti trecute. Aceasta radiază aici spre interior, dispare pentru percepţie. Aici, în interior, radiază karma. Cel care studiază cu ochi spiritual căile nervoase, cum se plăsmuiesc ele înspre interior pe căile senzoriale, găseşte pe aceste căi karma. Aceasta se revarsă aici înăuntru. Dar, tot astfel, pe de altă parte, în formarea limfei nu găsim doar un proces fizic, ci, prin faptul că limfa intră pe căile limfatice în organism, noi vedem – Johannes Müller [ Nota 8 ], celebrul fiziolog, a spus deja: Ce e limfa? Sânge fără globule roşii -; sângele este limfă cu globule roşii. E spus la modul general, dar are o anumită justeţe; vedem cum limfa trece în sânge şi prin aceasta îl aprovizionează pe omul actual. Dar în limfă noi vedem tot ceea ce încă nu a devenit sânge, vedem şi urzirea şi viaţa karmei în devenire. Aici, înăuntrul procesului limfatic, se formează iarăși karma. Căile limfatice sunt, totodată, începuturile căilor karmei pentru viitor (planşa 8, dreapta).

Astfel, dacă intrați din direcţia spiritualului în om, aici, unde simţiţi că pe căile căldurii pătrunde în interiorul lui lumina, chimismul, vitalitatea Macrocosmosului, aici simţiţi tot mai mult, cu cât ieşiţi din domeniul luminii spre căile vitale şi vedeţi apoi curgând înăuntru viaţa cosmică generală, aici simţiţi curgerea înăuntru a karmei, care se desfășoară în viaţa pământească dintre naştere şi moarte. Dar ea se realizează prin faptul că trece prin nervi şi mai trece, de asemenea, prin procesul arterial atenuat, apoi e zăgăzuită de procesul venos. Aici se împinge înăuntru, de asemenea, când se apropie de procesul venos, aici se inserează şi valurile ceţoase ale karmei. Şi, prin faptul că omul formează sângele venos, primeşte în el totodată aceste îngrămădiri de karmă şi acţionează în sensul karmei.

Modificarea sângelui poate indica, pur şi simplu, faptul că e vorba de mânie. Ceea ce se acumulează aici, pentru că ceea ce aparţine trecutului nu este lăsat să meargă în jos, în procesul venos, conduce la acţiune, trece în formarea karmei.

Ceea ce nu e lăsat de limfă să se ducă în sus, ceea ce nu trece în sânge, se adună adânc în subconştient, formează adânc în subconştient un sâmbure, pe acesta îl duce omul cu sine afară, prin poarta morţii, atunci când respinge procesul material. Este karma în devenire.

Mai sus de respiraţie vedem karma care vine din trecut, mai jos de expiraţie, cu circulaţia de sub expiraţie, acolo unde limfa încă nu a devenit sânge, acolo vedem karma în devenire. Ea se află acolo, înăuntru, şi astfel putem spune: karma (planşa 8, stânga, galben), ea intră în procesul arterial, rămâne în urmă în om; se formează procesul venos, karma se naşte iarăşi. Avem aici sus graniţa la care karma începe să se acumuleze în procesul neuro-senzorial-arterial.

Aici, jos, corespunzând procesului care trece din elementul limfatic în elementul venos: aici avem karma care pătrunde înăuntru, aici avem karma care iese afară, dacă observăm cu ochiul spiritual limfa care încă nu a devenit sânge. Avem, astfel, confluenţa dintre fizic şi spiritual. Sus, omul se învecinează calitativ cu spiritualul. Îl vedem învecinându-se cu karma sa. La mijloc se acumulează viaţa prezentă. Jos vedem, dacă studiem limfa care încă nu a devenit sânge, karma în devenire. Între karma trecută şi cea în devenire se află viaţa pământească umană, care reprezintă o retenție între cele două, considerată din acest punct de vedere. Dar putem urmări problema până în interiorul procesului fizic.

Despre aceasta vom vorbi în continuare mâine. Vedeţi, noi ajungem tot mai mult şi mai mult să vedem spiritualul şi în cele fizice, dar acest lucru nu va fi complet decât prin aplicarea sa practică.