Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNCERCAREA SUFLETULUI

GA 14


Comentarii ale lui Hugo Reimann pe baza notelor Mathildei Scholl

(Tablourile X, XI, XII, XIII)


TABLOUL ZECE


În tabloul zece îl întâlnim pe Capesius în acelaşi decor în care se afla în tabloul cinci, atunci când, datorită discuţiei cu Felix Balde şi în special a basmului spus de doamna Balde, s-a trezit la viziunea spirituală care, după aceea, prin întâlnirea cu Johannes, îl ajută să ajungă la viziunea unei vieţi pământeşti anterioare. Deja, în monologul final al acelui tablou, el exprimase ceva din vieţuirea acelei priviri retrospective. Acel monolog ca şi cel din tabloul zece sunt pentru Capesius foarte apropiate în timp. Viziunea unei vieţi anterioare care are loc între acestea două, expusă în tablourile VI-IX, se poate să se fi desfăşurat pentru Capesius într-un timp foarte scurt. În monologul din tabloul cinci, el vorbeşte despre o lume formată din imagini care i-au apărut ca în vis, iar la sfârşit îşi exprimă dorinţa de a contempla din nou acest vis, pentru că îl atrage foarte puternic. Tablourile următoare arată că această dorintă îi este împlinită, şi anume viaţa pământească trecută nu-i mai apare sub forma visului, ci el se vieţuieşte ca fiind cu totul în ea. Totuşi nu revede numai acea viaţă pământească, ci vieţuieşte şi timpul dintre moartea care a încheiat-o şi existenţa sa actuală. Aceasta reiese din monologul său, în tabloul zece. Despre acestea, Rudolf Steiner spune, în ciclul 18:

„S-a urmărit să se prezinte puţin concret ce simte o conştientă eliberată de trup, şi care, să spunem aşa, îşi priveşte corpul fizic din exterior, aflându-se însă în lumea spirituală şi integrându-se în macrocosmos. Acest lucru vrea să-l exprime monologul din Încercarea sufletului, după ce Capesius se cufundase în modelarea lumii, în contextul istoriei din încarnarea sa anterioară şi din care acum revine. Aici îl vedem cum trece prin sufletul lui ceea ce a resimţit în timp ce a retrăit această încarnare anterioară. Nu ni se arată că el ar fi văzut o încarnare anterioară sau alta ci, dacă parcurgeţi exact cuvânt cu cuvânt, rând cu rând, acest monolog, veţi găsi zugrăvit conform adevărului ceea ce se trăieşte acolo; veţi găsi zugrăvit asta cu totul realist, iar din acest monolog puteţi obţine o reprezentare a modului în care se desfăşoară în realitate în Cronica Akasha privirea retrospectivă asupra epocilor anterioare de dezvoltare a Pământului, în care au fost parcurse încarnările anterioare. Şi vă veţi înşela cumplit dacă, în ceea ce priveşte acest monolog, veţi omite un singur cuvânt şi nu veţi admite că în acest monolog totul este absolut realist, că totul arată aici adevărate experienţe ale sufletului, până în cele mai mici detalii. Dar şi aici găsiţi menţionat că omul trebuie să se întrebe dacă tot ce i-a apărut astfel în spaţiul exterior nu este cumva ţesut din substanţa propriului său suflet. De fapt, Capesius resimte ca şi cum tot ce îi vine în întâmpinare din exterior ar fi plăsmuit din substanţa sa sufletească“.

În lucrarea Teosofia, Rudolf Steiner a caracterizat substanţa lumii sufleteşti drept impuls, dorinţă şi poftă. Ceea ce s-a petrecut cu puţin înaintea reîntrupării sale, Capesius retrăieşte acum în amintire. El spune:

„... toate acestea nu-s decât
Imagini ţesute din substanţă sufletească.
Ştiu cum s-au plăsmuit aceste imagini:
Din dorul şi din setea sufletului“.

Prin aceasta este indicat ceea ce Rudolf Steiner descrie mai pe larg în ciclul 22, în care este vorba despre a doua jumătate a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. El spune:

„Şi atunci vine perioada în care sufletul resimte dorul după o forţă creatoare pozitivă, fiindcă, deşi purtăm în noi un infinit ca viaţă interioară, în noi se trezeşte dorul de a avea din nou o lume exterioară. Condiţiile lumii spirituale sunt atât de diferite de cele ale lumii fizice încât, în timp ce în lumea fizică dorul este forţa cea mai pasivă (dacă există ceva către care tindem, acest ceva este cel care ne determină), în lumea spirituală este invers. Dorul devine o forţă creatoare; el se transformă în ceva care, cu un nou fel de lumină sufletască, ne poate oferi o lume exterioară, o lume exterioară care este totuşi o lume interioară prin faptul că privirea se deschide asupra încarnărilor noastre pământeşti precedente. Ele se etalează acum în faţa noastră, luminate de lumina născută din dorul nostru“ (Conferinţa X).

Ceea ce este necesar pentru ca toate acestea să fie resimţite corect este descris de Rudolf Steiner în conferinţa următoare astfel:

„În momentul în care dorul nostru după o lume exterioară ajunge la punctul său culminant, pentru că suntem cufundaţi în cea mai mare singurătate, întâlnim ceea ce domneşte, trăieşte şi freamătă numai în lumile spirituale; aici spiritul este cel care se apropie de noi şi transformă dorul nostru într-un fel de lumină a sufletului. Până în acest moment noi trebuie să păstrăm legătura cu Eul nostru. Trebuie oarecum să îi păstrăm o amintire: Pe Pământ tu ai fost acest Eu. Acest Eu trebuie să îţi rămână sub formă de amintire. Ca acest lucru să se poată petrece în epoca noastră, ţine de faptul că Hristos a adus în aura Pământului forța pe care, obişnuit, acum nu o poţi lua cu tine din viaţa pământească pentru ca să poţi păstra amintirea până în ceasul Miezului de noapte al lumilor, când întâlnim iar acest Eu“.

Ultima vieţuire de care îşi aminteşte Capesius, înainte de a reintra în existenţa pământească prezentă, este o spaimă de dor. Faptul că la el dorul este legat de această spaimă se explică pe de o parte prin aceea că el a recunoscut gravitatea destinului său pământesc viitor şi, pe de altă parte, prin faptul că nu a putut păstra în întregime, în ora Miezului de noapte al lumilor, amintirea Eului din ultima sa întrupare. Aceasta apare din cuvintele sale:

„Şi înainte de-a avea spaima acestui dor,
Aveam în faţă ce-mi crease-această spaimă
Mă simţeam dilatat cosmic
Şi jefuit de toată fiinţa proprie.
Dar nu, nu eu eram cel care simţea astfel,
Ci o altă fiinţă, ieşită din mine“.

Dacă totuşi Capesius reuşeşte să-şi amintească atât de clar ce s-a petrecut cu el în lumea spirituală, acest lucru se poate explica prin iniţierea sa în Misteriile egiptene, într-o viaţă anterioară, aşa cum se arată în drama a patra. Rudolf Steiner descrie o astfel de iniţiere în ciclul 26*, care prezintă unele similitudini cu ceea ce îşi reaminteşte Capesius. Rudolf Steiner spune acolo:

„Cel care se inţia în Misteriile lui Isis, atunci când se afla la ţărmul existenţei cosmice, după ce contemplase entităţile care, de pildă, construiesc corpul fizic şi eteric, când se afla în faţa tăcutei zeiţe din care se înălţa căldura şi lumina existenţei celei mai intime a sufletului omenesc, îşi spunea: «Este Isis! Este zeiţa mută, tăcută, a cărei faţă nu poate fi dezvăluită nici unui ochi muritor; numai cei care, prin munca asupra lor înşişi, au ajuns la ţărmurile descrise, o pot vedea cu aceşti ochi care trec dintr-o întrupare în alta şi care nu mai sunt muritori. Un văl de nepătruns acoperă, pentru ochii muritorilor, această făptură a lui Isis!» Dacă cel care urma să fie iniţiat o contemplase astfel pe Isis şi vieţuise sufleteşte sentimentele indicate, el percepea ceea ce am descris, ca o naştere. Ce era această «naştere»? Această naştere, el o percepea ca pe ceea ce s-ar putea desemna ca «răsunetul în toate spaţiile a muzicii sferelor» şi ca pe acordul dintre sunetul muzicii sferelor şi ceea ce se numeste Cuvântul cosmic. Cuvântul creator cosmic care străbate spaţiile revărsând în entităţi tot ceea ce trebuie revărsat acolo, tot aşa cum trebuie să se reverse în corpul fizic şi corpul eteric sufletul care a traversat viaţa dintre moarte şi o nouă naştere“ (Conferinţa III).

* Misteriile orientului şi ale creştinismului, GA 144

În dramă, prin cuvintele lui Capesius, ne este indicat ceva ca o amintire a acestei vieţuiri a Cuvântului cosmic creator:

„Din lumea de imagini răsunau cuvinte
Care mă asaltau, gândindu-se pe ele înseşi.
Din lipsa de viaţă, ele-au creat fiinţe
Şi le-au dat forţa scoasă din fapte bune“.

În perioada decadentă a iniţierii egiptene şi a altor iniţieri, nu a mai fost cu putinţă să vieţuieşti Cuvântul cosmic creator în acest mod. Rudolf Steiner spune:

„Tot ceea ce s-a resimţit în trecut în lumile suprasensibile, tot ceea ce dădea sens acestor lumi suprasensibile prin faptul că erau străbătute de sonorităţile Cuvântului cosmic şi ale sunetului cosmic, toate acestea au dispărut... Astfel, aceste lumi suprasensibile, în care omul putuse să pătrundă în timpul vechii iniţieri, au ajuns pustiite şi părăsite de Cuvântul cosmic... Acum, în epocile târzii egiptene – dar şi în alte ţări, în cursul acestei epoci egiptene târzii –, când omul încerca să se înalţe şi să trăiască în lumile superioare, el simţea acelaşi lucru ca şi omul actual: Te înalţi în lumile superioare, înveţi să cunoşti toate entităţile care au lucrat împreună la corpul fizic şi la corpul eteric şi te simţi părăsit, singur, dacă nu intervine nimic altceva decât ceea ce s-a spus, fiindcă ai în tine ceva care aspiră la Cuvântul cosmic şi la armonia lumilor – şi pentru că Cuvântul cosmic şi armonia cosmică nu mai pot răsuna. Astăzi te simţi părăsit şi singur“ (Conferinţa III).

Rudolf Steiner n-a încetat să arate cum prin impulsul lui Hristos omul actual poate să biruie singurătatea în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, fără a-şi pierde individualitatea. În ciclul 32*, el spune:

„Substanţialitatea lui Hristos, cu care ne pătrundem, este cea care ne dă posibilitatea, prin trecerea actuală de la viaţa fizică la moarte, să păstrăm amintirea Eului nostru până la Miezul de noapte al lumilor, în pofida oricăror expansiuni şi în pofida oricărei retrageri în singurătate. Forţa lui Hristos ajunge până acolo, astfel încât o nouă forţă spirituală – o forţă care nu există decât în spirit – trebuie să incite dorul nostru către o nouă lumină. Această forţă nu este prezentă decât în viaţa spirituală... Şi dacă impulsul lui Hristos ne-a condus până la Miezul de noapte al lumilor, şi dacă Miezul de noapte al lumilor este vieţuit de suflet într-o completă singurătate spirituală – pentru că lumina sufletului nu poate radia din noi acum –, dacă au intervent tenebrele cosmice şi dacă Hristos ne-a condus până acolo, acum, din Miezul nopţii lumilor şi din dorul nostru irumpe ceva spiritual, creând o nouă lumină cosmică, răspândind asupra propriei noastre entităţi o strălucire datorită căreia ne înţelegem pe noi înşine în existenţa cosmică într-un mod nou, datorită căreia ne trezim în existenţa cosmică într-un mod nou. Cunoaştem spiritul lumii spirituale care ne trezeşte prin faptul că din Miezul de noapte al lumilor luminează o nouă lumină, radiind peste omenirea care a trecut. Am murit în Hristos; prin spirit, prin spiritul fără de trup, numit cu un cuvânt tehnic Spiritul Sfânt, adică Cel ce trăieşte fără de trup – căci prin cuvântul „sfânt“ asta se are în vedere –, fără slăbiciunile unui spirit care trăieşte în trup, prin acest spirit noi suntem reînviaţi în fiinţialitatea noastră dinlăuntrul Miezului de noapte al lumilor“ (Conferinţa V).

* Inneres Wesen des Menschen und Leben zwischen Tod und neuer Geburt (Natura interioară a omului şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere), GA 153

Conform celor spuse, omul actual îl poate vieţui pe Hristos şi Spiritul Sfânt, în timp ce în iniţierea antică egipteană sau în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere omul vieţuia pe Isis şi pe Osiris. O comparaţie între aceste două genuri de experienţă arată clar că iniţierea actuală nu este o simplă reînnoire a vechilor Misterii, ci o completă metamorfozare a lor. În Misteriile egiptene, vieţuirea lui Isis conducea la experienţa Cuvântului cosmic creator. În prezent, legătura cu Cuvântul cosmic creator conduce, prin primirea impulsului lui Hristos, la vieţuirea spiritului. Dezvoltarea conştienţei Eului pământesc l-a adus pe om în stare să ajungă, prin propria lui legătură cu impulsul lui Hristos, la Spiritul Sfânt. Rudolf Steiner spune, în acelaşi ciclu 32:

„Atunci când, pe Pământ fiind, devenim tot mai conştienţi de Eul nostru, consumăm forţele de care avem nevoie după moarte pentru ca într-adevăr să nu ne uităm pe noi până la ora Miezului de noapte al existenţei. Pentru a putea păstra această amintire trebuie să murim în Hristos. De aceea a trebuit ca impulsul lui Hristos să fie acolo. El ne păstrează până în ora Miezului de noapte al existenţei posibilitatea de a nu uita Eul. Atunci, la ora Miezului de noapte al existenţei, spiritul se apropie de noi. Noi am păstrat deci amintirea Eului nostru. Dacă ducem această amintire până în mijlocul Miezului de noapte al existenţei, până în momentul în care Spiritul Sfânt se apropie de noi şi ne acordă privirea retrospectivă şi legătura cu propria noastră lume interioară ca pe o lume exterioară, dacă am păstrat această legătură, spiritul poate acum să ne conducă până la reîncarnarea noastră pe care noi o determinăm prin faptul că ne-am creat arhetipul în lumea spirituală“ (Conferinţa VI).

Impulsul lui Hristos nu ne conduce numai la vieţuirea spiritului, ci el o şi întăreşte; şi acest lucru se întâmplă nu numai pentru a doua parte a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, ci şi pentru noua viaţă pământească. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în aceeaşi conferinţă:

„Acum deja se impune necesitatea ca omul, în timpul vieţii sale pământeşti, să afle nu numai ceea ce este cel mai necesar în legătură cu Hristos, ci ca impulsul lui Hristos să se instaureze în sufletul său ca un impuls atât de puternic încât să-i permită să traverseze rapid ora Miezului de noapte al existenţei. Numai aşa se fortifică impulsul spiritului prin impulsul lui Hristos, iar noi ducem cu noi impulsul spiritului în a doua jumătate a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere mai puternic decât l-am fi putut duce dacă Hristos n-ar fi existat. Ceea ce ne rămâne fortifică impulsul spiritului. Altfel ar fi doar spirit pentru spirit şi el ar înceta să acţioneze după ce ne-am naşte. Pătrunzându-ne de impulsul lui Hristos, acest impuls fortifică impulsul Spiritului Sfânt. Şi un astfel de impuls al spiritului poate fi adus şi în sufletul nostru când pătrundem în întruparea pământească; este o forţă pe care în timpul întrupării pământeşti nu o consumăm în acelaşi mod cum consumăm forţele pe care le aducem prin naştere în încarnarea pământească. Am atras deja atenţia asupra faptului că forţele pe care le aducem din lumea spirituală noi le transformăm în organizarea noastră interioară, dar pe cele pe care le primim ca pe un surplus, prin faptul că impulsul lui Hristos fortifică impulsul Spiritului Sfânt, pe acestea le aducem la existenţă fără a fi necesar ca în viaţa pământească să le transformăm. Pe măsură ce înaintăm în viitor, pentru evoluţia Pământului va fi nevoie de tot mai mulţi oameni care să aducă în viaţa pământească, prin naşterea lor într-o nouă încarnare, ceva din această pătrundere cu impulsul lui Hristos şi impulsul spiritual... Dacă, în calitate de oameni, pe măsură ce ne vom dezvolta în viitor, nu vom aduce cu noi acest surplus de spirit care se naşte aşa cum am arătat, omenirea pământească va ajunge să nu mai presimtă că există un Dumnezeu. Căci atunci în această viaţă pământească nu va domni decât spiritul nespiritual, Ahriman, iar oamenii nu vor cunoaşte altceva decât lumea fizică sensibilă, perceptibilă simţurilor şi lumea inteligenţei legată de creier. Toate aceste lucruri vor cunoaşte într-un fel, în evoluţia viitoare a omenirii, o dezvoltare, o extindere, acum când omenirea se află în pericolul de a pierde Spiritul Sfânt – dar ea nu-l va pierde. Ştiinţa spiritului va veghea ca omenirea să nu piardă acest spirit, acest spirit care se apropie de suflet în ora Miezului de noapte al existenţei pentru a reînvia în el dorul de a se privi pe sine însuşi în trecutul său şi în întreaga sa valoare. Nu, ştiinţa spiritului va trebui să vorbească tot mai mult despre impulsul lui Hristos, într-o formă tot mai penetrantă, pentru ca tot mai mult spirit să pătrundă în tot mai mulţi oameni, prin naştere, şi în existenta fizică, iar în această existentă fizică să apară un număr tot mai mare de oameni care să simtă: Am, desigur, în mine forţele ce trebuie să fie transformate în forţe organizatoare; dar în sufletul meu luminează ceva care nu are nevoie să fie transformat. Am adus cu mine în lumea fizică, cu toate că trăiesc în corpul meu, am adus ceva din spiritul destinat doar lumilor spirituale. Acest spirit îi va ajuta pe oameni să vadă ceea ce spune Theodora în drama-misteriu: oamenii vor vedea forma eterică a lui Hristos. Forţa spiritului care va pătrunde astfel în trupuri le va conferi ochiul spiritual, pentru a vedea şi a înţelege lumile spirituale. La început ele vor trebui înţelese, apoi va începe contemplarea lor cu înţelegerea; această contemplare se va apropia prin faptul că spiritul va pune stăpânire pe suflete în aşa fel încât ele vor coborî acest spirit în trupuri, iar spiritul va lumina şi în încarnările lor pământeşti: la început în câţiva oameni, apoi la un număr din ce în ce mai mare“.

Deşi Capesius nu este deplin conştient de toate acestea, din monologul său reiese că îşi aminteşte că a perceput Cuvântul cosmic şi gândurile cosmice, iar această amintire este în strânsă legătură cu acţiunea lui Hristos şi a Spiritului Sfânt în om în ora Miezului de noapte al lumilor.

După ce Capesius şi-a amintit de gândurile cosmice creatoare şi de Cuvântul cosmic creator, amintirea sa coboară până la tabloul pe care îl contemplase, încarnarea sa în Evul Mediu şi apoi în continuare, la situaţia în care se afla cu puţin înaintea viziunii sale spirituale actuale. El îşi aminteşte de pădurea şi de casa în care Felicia şi Felix l-au consolat atât de des în grijile vieţii.

Pomind din acest loc, dacă vom urmări în sens invers tablourile monologului, vom vedea în el adevărata desfăşurare a viziunii spirituale pe care tocmai a avut-o şi care, în amintirea sa, se desfăşoară în sens invers. Să pornim la această observare de la ceea ce Capesius numeşte „clipa lungă pe care am putut să o trăiesc înainte de a mă afla în faţa acestor imagini de viaţă“. Acolo el se simte eliberat de barierele simţurilor şi extins până la marginile Universului. Beatitudinea îi umple fiinţa. El resimte ca şi când substanţa propriului său suflet s-ar transforma într-o imagine, şi anume imaginea încarnării sale din Evul Mediu. La început, această imagine îl lasă rece şi indiferent. De la contemplarea acestei imagini din viaţa sa el a trecut la viziunea forţelor active, care „se îmbulzeau încâlcit de la neant la existenţă şi de la existenţă la neant“. În acest moment, el vede o fiinţă şi aude aceste cuvinte:

„Cât timp nu poţi gândi fiinţa asta
Ca-ntreţesută cu totul sferei vieţii tale,
Tu eşti doar un vis, visându-se pe sine“.

Din aceste cuvinte reiese cu claritate faptul că el se află în faţa adevăratei sale fiinţe spirituale, care aici apare ca Păzitorul Pragului din faţa lumii spirituale. Urmează apoi cuvintele care au mai fost spuse în dramă: „O, omule, te cunoaşte pe tine în lumea ta.“ Capesius trebuie să cunoască situaţia sa karmică şi să resimtă forţele care împlinesc compensarea karmică. Sunt forţele Cuvântului creator cosmic în care domneşte armonia lumilor. În dramă, acest fapt este exprimat în rândurile:

„Din lumea de imagini răsunau cuvinte
Care mă asaltau, gândindu-se pe ele înseşi.
Din lipsa de viaţă, ele-au creat fiinţe
Şi le-au dat forţa scoasă din fapte bune“.

Capesius se regăseşte aici în experienţa Miezului de noapte al lumilor, în legătură cu care spune:

„Mă simţeam dilatat cosmic
Şi jefuit de toată fiinţa proprie“.

Fără impulsul lui Hristos, în acest loc conştienţa de sine ar trebui să se stingă acum şi, în genere, omului de astăzi prin aceasta îi este refuzată conştienţa, aşa încât nu este cu putinţă nici privirea retrospectivă a ceea ce se petrece acum. Capesius îşi păstrează conştienţa, după cum reiese din cuvintele:

„Am văzut omul şi opera oamenilor crescând
Din gândurile cosmice ce străbăteau spaţiul
Şi, fiintând, se îmbulzeau spre revelare.
Ele-arătau ochilor mei, în imagini,
O-ntreagă lume-a vieţii.
Din substanţa sufletului meu luau
Forţa de a crea din gânduri realităţi“.

Capesius a vieţuit astfel conştient modul în care karma sa a fost formată din însăşi substanţa sufletului său. Acest lucru îi dă posibilitatea să contemple karma vieţii sale pământeşti viitoare. Cuvintele de mai jos o exprimă:

„O clipă, eternitate mi-a părut,
Vărsă în sufletu-mi furtuni de suferinţă,
Cum doar o viaţă plină e-n stare să aducă“.

Ceea ce contemplă astfel de mai înainte îl înspăimântă, dar el resimte totuşi un dor, da, o sete tocmai de această existenţă a cărei previziune îl îngrozeşte:

„Cumplit de-nfiorător se-nalţă
Din temeliile sufletului amintirea acestui dor.
Dar cum ardea setea lui după sferele existenţei!
Dorinta de iluzie, provenită din lipsa ei,
Mi-a mistuit întreaga mea fiinţă.
Trebuia să aspir furtunos după existenţă
Şi toată existenţa voia să fugă de mine“.

În cele din urmă, Capesius se regăseşte în această existenţă, a cărei viziune l-a îngrozit; şi aici ajungem la începutul monologului:

„O, acest loc straniu!
În faţa mea o bancă,
O căsuţă şi-adâncul unei păduri...
Oare le cunosc? Ele-mi pretind stăruitor
Să le cunosc. Mă-apasă.
Apasă asupra-mi cu grele poveri.
Par realitate. Dar nu, toate astea nu-s decât
Imagini ţesute din substanţă sufletească“.

În această vieţuire din prezent licăreşte amintirea, a cărei descriere ocupă cea mai mare parte a monologului şi care abia spre sfârşit se varsă în descrierea de la începutul vieţuirii actuale. La început, Capesius spune că ceea ce vede în jur îl apasă; această trăire îşi găseşte continuarea către sfârşitul monologului, când spune:

„Iar ce-am putut de curând privi, indiferent,
Tabloul care m-a arătat pe mine mie însumi,
Se-aşază ca plăsmuiri de ceaţă ale sufletului
În faţa a tot ce simţurile mele simt acum.
Tabloul devine coşmar ce mă apasă“.

Între aceste două vieţuiri se plasează amintirea viziunii spirituale care îl lasă „rece şi indiferent“. Fiindcă această viziune spirituală nu l-a apăsat, Capesius a sperat la început că amintirea ei îl va putea ajuta poate să învingă apăsarea. Acest lucru reiese din cuvintele rostite la începutul monologului, în momentul când începe amintirea sa:

„Apasă asupra-mi ca grele poveri.
Par realitate. Dar nu, toate astea nu-s decât
Imagini ţesute din substanţă sufletească“.

Dacă toate acestea ar fi fost doar imagine, ele nu ar fi apăsat atât de mult. De ce acest tablou devine coşmar chinuitor? Capesius vieţuieşte coşmarul ca pe ceva care se agită în adâncurile sufletului său, care se dezlănţuie în temeliile fiinţei sale şi pătrunde în el din depărtările cosmice, manifestându-se în cele din urmă ca fiind vocea conştiinţei. Porunca neîmplinită a conştiinţei, care este legată de această imagine, provoacă coşmarul apăsător. Vocea conştiinţei spiritului cere ca această viziune spirituală să nu îl lase rece. Ea spune:

„Resimte ce-ai văzut, Trăieşte ce-ai făcut!
Acum renaşti la existenţă. –
Ți-ai visat viaţa.
Înfăptuieşte-ţi-o
Prin nobila lumină a spiritului;
Recunoaşte opera existenţei,
Cu forţa privirii sufleteşti.
De nu poţi face asta,
Legat pentru vecie eşti
De neantul fără de fiinţă“.


TABLOUL UNSPREZECE

Tabloul unsprezece al dramei are o legătură interioară cu tabloul doi. Faptul se vede şi exterior, pentru că ambele scene se petrec în acelaşi loc, camera de meditaţie a Mariei. În tabloul doi, o vedem pe Maria într-o mare nesiguranţă fiindcă vocea inimii ei este în contradicţie cu cunoaşterea ei clară dată de spirit. În tabloul unsprezece, ea află că Ahriman are forţe puternice, şi anume acelea de a „releva contradicţiile vieţii şi, astfel, să-i răpească sufletului siguranţa“. În tabloul doi are loc discuţia dintre Benedictus şi Maria, discuţie care devine pentru ea o încercare a sufletului, provocând viziunea retrospectivă a acelei vieţi pământeşti anterioare, prezentată în tablourile opt şi nouă, aşa cum apare şi în viziunea lui Capesius. Aici, în tabloul nouă, aflăm din gura lui Ahriman că, în afară de Capesius, şi Maria şi Johannes au avut viziunea aceleiaşi vieţi pământeşti şi că toţi trei cred că recunosc datoriile ce le au de împlinit în viaţa actuală, pe baza vieţii pământeşti anterioare.

Rudolf Steiner a indicat adesea, în legătură cu aceasta, cât este de important să recunoşti că datoriile pe care le ai în viaţa actuală sunt fondate pe karmă. Dacă un om are certitudinea interioară că situaţiile de destin în care se află au fost provocate de el însuşi, el nu se va mai plânge de destinul său, va fi recunoscător că acesta îi dă posibilitatea să repare greşelile pe care le-a făcut în trecut. Prin viziunea retrospectivă a vieţilor pământeşti anterioare, acest om trebuie, înainte de toate, să se gândească în ce mod va putea, în cadrul situaţiei sale actuale de destin, să-şi îndeplinească cât mai bine obligaţiile destinului său; el vede în achitarea acestor datorii condiţia prealabilă a libertăţii sale. În ultima conferinţă a ciclului 12*, Rudolf Steiner spune:

„În timp ce până acum karma nu era pentru oameni decât un impuls orb, o dorinţă obscură... , încetul cu încetul oamenii vor ajunge în stare să vadă conștient creaţiile lui Lucifer, aşa cum arată ele în efectele lor. Oamenii, în stare normală, vor avea tot mai des în faţa lor tablourile karmice ale acţiunilor lor. Asta îi va face să înainteze, fiindcă prin acestea ei vor şti ce datorii mai au încă faţă de lume, ce mai este înscris în contul datoriilor kannei lor. Pentru că omul nu ştie ce mai datorează încă lumii, el nu poate fi liber. Astfel, în ce priveşte karma, nu poţi vorbi de la bun început despre o «voinţă liberă». Expresia «voinţă liberă» este deja falsă; trebuie să spui: Omul nu devine o fiinţă liberă decât prin cunoaşterea sa tot mai intensă şi prin faptul că el însuşi urcă tot mai sus şi creşte tot mai mult în lumea spirituală. Prin aceasta, el se umple mereu mai mult cu conţinutul lumii spirituale – devine tot mai mult o fiinţă care determină propria voinţă. Nu voinţa e cea care poate deveni liberă, ci omul însuşi, atunci când se pătrunde cu ceea ce poate recunoaşte pe tărâmul spiritualizat al existenţei cosmice“.

* Manifestările karmei, GA 120

Dar Ahriman încearcă să trezească în Maria îndoiala cu privire la autenticitatea celor pe care ea a crezut că le poate recunoaşte drept obligaţiile sale karmice. El o face atent că, în viziunea sa retrospectivă, ea a perceput lucruri care nu concordă cu legităţile reîncarnării. Dacă aceste legi pe care Maria le cunoştea foarte bine n-ar permite nici o excepţie, ei nu i-ar mai rămâne nimic decât să ia privirea retrospectivă drept o iluzie. Dar atunci şi datoriile karmice pe care ea credea să le fi recunoscut nu ar fi fost decât tot iluzii şi, dacă va voi să le împlinească, efectul lor va fi nefast.

Prin faptul că Ahriman îşi fondează aici obiecţiile după un „calcul iscusit“, el se dovedeşte în concordanţă cu caracterizarea pe care Rudolf Steiner i-a făcut-o în cartea Misteriul lui Mihail:

„Efortul lui Ahriman tinde să creeze o maşină cosmică din ceea ce el face să curgă din Pământ în spaţiul cosmic. Unicul şi singurul său ideal este «măsură, număr, greutate». El a fost primit în cosmosul care slujeşte evoluţiei omenirii pentru că «măsură, număr, greutate», domeniul său, a trebuit să fie extins“.

Această descriere este făcută de Rudolf Steiner într-un context în care arată cum Lucifer, prin natura sa, nu poate aduna la un loc nimic calculabil, iar Mihail asigură echilibrul între incalculabil şi calculabil. El spune despre Mihail:

„Prin fiinţa sa, el aparţine incalculabilului“, dar el ţine echilibrul între incalculabil şi calculabilul pe care-l poartă-n sine ca gând cosmic, primit de la zeii săi. Puterile ahrimanice au o poziţie cu totul diferită în lume. Ele sunt exact opusul fiinţelor spirituale divine, cu care omul este legat de la obârşii. Acestea sunt acum puteri pur spirituale care poartă în ele o inteligenţă perfect liberă şi o voinţă perfect liberă, care însă – în această inteligenţă şi în această voinţă – creează înţeleapta înţelegere a necesităţii calculabilului, a ne-libertăţii, sub forma unui gând cosmic din sânul căruia trebuie să se dezvolte omul ca fiinţă liberă. Şi ele sunt unite în Cosmos în iubire cu tot ce este calculabil, cu gândul cosmic. Această iubire se revarsă din ele în tot Universul.

În conferinţa din 1 aprilie 1921, tipărită în „Foaia de ştiri“ nr. 18, anul 8 de apariţie, Rudolf Steiner vorbeşte despre o cale pe care omul poate ajunge să colaboreze la opera lui Mihail, zugrăvită aici. El spune:

„Cealaltă cale este faptul că ceea ce se oglindeşte în om ca putere de dorinţă, capacitate de voinţă, toate acestea se ridică treptat la gândirea pură şi se desfăşoară individual în libertate, astfel încât se revarsă apoi în viaţa socială sub formă de iubire. Este felul de vieţuire a voinţei şi a puterii de a dori descris de mine în Filosofia libertăţii. Am arătat acolo că ordinea umană generală trebuie să se nască din fiecare individualitate umană. Am explicat acolo că atunci când ceea ce se naşte din individualitatea umană se înalţă până la gândirea pură, atunci, prin armonizarea faptelor oamenilor, se naşte ordinea socială... Dimpotrivă, ceea ce se petrece în om prin faptul că el nu şi-a dezvoltat voinţa până la individual, nu a ridicat-o la gândirea pură, asta nu are importanţă numai pentru om, ci pentru toate planetele şi, astfel, pentru întregul Cosmos. Ceea ce se petrece, atunci când voinţa omenească nu se poate dezvolta până la nivel individual, tocmai asta este aşteptat cu aviditate de spiritele ahrimanice. Spiritele ahrimanice îşi însuşesc acest lucru şi folosesc tot ceea ce trăieşte voliţional în om pe baza poftelor desfăşurate fără ţelul iubirii, transferând aceasta entităţilor demonice individuale“.

Rudolf Steiner a precizat sub diferite forme că drumul pomenit aici şi descris explicit în Filosofia libertăţii duce la o gândire pătrunsă de forţele lui Hristos, prin faptul că dorinţa individuală este astfel purificată în activitatea dezinteresată a gândirii pure. O gândire de acest gen are puterea să acţioneze din domeniul incalculabil al forţei creatoare a iubirii spirituale până în domeniul unde domneşte Ahriman, cel al calculabilului. Această gândire poate transforma ştiinţa formată de forţele inteligenţei în înţelepciunea spiritului; fiindcă pe de o parte ea conduce la cunoaşterea arierplanurilor spirituale ale existenţei sensibile şi, pe de altă parte, ea mijloceşte ideile morale care pregătesc, în fantezia morală, o transformare a lumii senzoriale în sens spiritual.

Prin transformarea adecvată spiritului a lumii senzoriale, Ahriman nu numai că este învins, ci şi izbăvit. Rudolf Steiner spune într-o conferinţă din 23 octombrie 1921, referindu-se la acest fapt:

„Vedem cum se dezvoltă ştiinţa materialistă: omul este cel care o plăsmuieşte. Prin faptul că omul o cultivă în el, Ahriman se leagă în el cu ştiinţa sa. Şi aşa cum Lucifer intervine în tot ceea ce este artistic, el participă la crearea a tot ce este mecanic, tehnic, la tot ceea ce ar vrea să ţină raţiunea departe de om şi să-l aservească maşinii, fie ca instrument mecanic sau atras în maşinăria fiinţei statului... Singura posibilitate de salvare este aceea de a introduce concepţia despre Hristos în tot ceea ce s-a dezvoltat începând cu epoca Renaşterii. Ştiinţa materialistă şi tehnica industrială care s-au dezvoltat în timpurile moderne sunt cu precădere de natură ahrimanică, iar dacă vor fi răspândite fără concepţia despre Hristos, ele îl vor înlănţui pe om de Pământ. Omul nu s-ar mai putea urca până la existenţa jupiteriană. Dar dacă vom aduce adevărul despre Hristos, dacă vom aduce o nouă viaţă spirituală, dacă, de asemenea, vom face să pătrundă iar imaginaţia, inspiraţia, intuiţia în ceea ce este acum cunoaştere a lumii exterioare, atunci izbăvim fiinţa ahrimanică. Cum poate fi reprezentată în imagini această mântuire am prezentat, din cele mai diferite unghiuri, în dramele-misterii. Dar Ahriman îl va învinge pe om dacă adevărul despre Hristos nu s-ar putea dezvolta mai departe ca o concepţie cu adevărat spiritualizată, debarasată de orice teologie“.

Totuşi, mai înainte ca Ahriman să poată fi astfel mântuit, este necesar să îl respingem acolo unde încearcă să răspândească eroarea şi minciuna. Aici, în dramă, este arătat cum chiar în studiul ştiinţei spiritului trebuie să fim prevăzători faţă de el. El ar vrea să îl amăgească pe om să folosească legităţile cercetabile după metodele ştiintei spiritului, ca şi când în lumea spiritului totul ar fi calculabil. Chiar după întâlnirea pe care Maria a avut-o în întruparea sa precedentă – pe atunci, călugăr – cu Ahriman, ea a putut să biruie iluzia pe care el voia să o nască în ea. Maria a spus atunci:

„Sufletul poate birui amăgirea
Când se arată demn de harul pe care,
Din izvoarele iubirii, lumina spiritului
Vrea să-i revele în cuvântu-nţelepciunii“.

Amintindu-şi de această întâlnire, ea poate să spună acum:

„Gândeşte-te cum ne-am întâlnit noi
În casa acelei Confrerii spirituale.
Vorbeai cu cuvinte care trebuiau, măgulind,
Să-mi stârnească din adâncul sufletului simţul Sinei.
Acum, amintirea acelui timp
Îmi dă forţa să mă opun ţie“.

Forţa de a se opune lui Ahriman decurge deci din faptul că „lumina spiritului, ţâşnind din izvoarele iubirii, vrea să se reveleze în cuvântu-nţelepciunii“.

În Filosofia libertăţii, Rudolf Steiner a caracterizat forţa gândirii pure ca forţă spirituală a iubirii. El scrie:

„Nu există nici o altă activitate a sufletului uman care să fie atât de uşor subapreciată ca gândirea. Voinţa, sentimentul încălzesc sufletul omenesc chiar şi la o retrăire a stării lor iniţiale. Gândirea ne lasă mult prea uşor reci în cazul acestei retrăiri; pare că usucă viaţa sufletului. Totuşi acest aspect nu este decât umbra foarte pronunţată a realităţii sale întreţesută de lumină, adâncită cald în fenomenele lumii. Această adâncire se face cu o forţă care se scurge în activitatea de gândire însăşi, care este forţă de iubire în sens spiritual“.

Această forţă a gândirii poate fi dezvoltată acolo unde „sufletele oamenilor îşi formează cunoştinţele prin forţele înţelegerii“, şi această gândire poate conduce la înţelepciunea spiritului dacă ea trece la genurile de cunoaştere superioară, pe care Rudolf Steiner le-a caracterizat ca imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie. Calea care trece astfel printr-o gândire clar conştientă până în lumea spirituală asigură cea mai bună pavăză împotriva iluziilor ahrimanice. În conferinţa a VII-a din ciclul 12, Rudolf Steiner spune:

„Nimic nu ne apără mai bine împotriva lui Ahriman decât efortul pe care-l facem în timpul vieţii de a gândi sănătos, aşa cum ne învaţă viaţa dintre naştere şi moarte. Şi tocmai cei care se află pe tărâmul ştiinţei spiritului au prilejul să insiste cât pot de mult, să accentueze mereu asupra faptului că noi, ca oameni ai Pământului, nu ar trebui să trecem cu vederea ceea ce trebuie să ne fie dat chiar prin această viaţă pământească. Oamenii care refuză să îşi dezvolte o judecată sănătoasă şi un discernământ just, şi care, fără ele, vor să se înalţe cu uşurinţă în lumea spirituală, vor de fapt să se sustragă vieţii Pământului. Ei încearcă să plutească deasupra vieţii pământeşti; găsesc că pentru ei este prea meschin să se ocupe cu tot felul de lucruri care pot duce la înţelegerea vieţii pământeşti. Ei se păstrează pentru ceva mai bun. Dar tocmai un astfel de sentiment este o nouă sursă de trufie. De aceea vedem mereu că tocmai acele personalităţi care tind spre exaltare, care nu vor să fie atinse de lucrurile şi de viaţa pământească..., nu vor să aibă nimic de-a face cu un astfel de curent cum este cel al nostru“.

Toate referirile de acest gen, făcute de Rudolf Steiner, pot arunca o lumină asupra modului în care Maria îl face pe Ahriman să cedeze.


TABLOUL DOISPREZECE

După victoria Mariei asupra lui Ahriman, vedem acum victoria lui Lucifer asupra lui Johannes. Situaţia în care se află acum Johannes a fost descrisă de Rudolf Steiner în ciclul Minunile lumii, încercările sufletului, revelaţii ale spiritului astfel:

„Cu tot ce a dobândit sufletul nostru ca reprezentări şi sentimente legate de minunile lumii, avem impresia, în timp ce înaintăm, că nu ne aflăm în faţa unei lumi care se schimbă. Dar prin faptul că privim tot mai mult în această lume, în faţa noastră stă mereu altceva, şi mereu trebuie să ne spunem: Ce am privit până acum este maya. – Atunci, înainte de toate, putem avea sentimentul: «Tu ai mers prea repede», aşa cum trebuie să recunoască Johannes în penultimul tablou al dramei rosicruciene Încercarea sufletului. Până acum, în funcţie de evoluţia sufletului său, el şi-a făcut o anumită imagine despre Lucifer. Dar nu este decât o imagine, o schemă... Omul poate să fi ajuns foarte departe în a vedea tablourile lumilor superioare şi totuşi, într-o zi, îşi poate spune că nu a văzut decât imagini, nu realităţi. Sufletul său se află atunci în faţa unei grele încercări, cea în care încă se află Johannes la sfârşitul acestei a doua drame rosicruciene. Apoi el îşi dă seama că era vorba de o imagine şi că el însuşi, pe planul fizic, n-a cunoscut îndeajuns realitatea pentru a umple această imagine a sa cu realitate. Încercări de acest gen pot asalta sufletul până când el ajunge să se întrebe: Cum pot dezvolta în mine forţe puternice pentru a da un conţinut la ceea ce, pentru început, nu este decât imagine?“ (Conferinţa IX).

Gradul de dezvoltare în care se află Johannes este de aşa natură încât nu este de aşteptat din partea lui, din proprie voinţă spirituală, o respingere a lui Lucifer. Strădania sa spirituală s-a desfăşurat până acum, legat fiind de Maria. De aceea, voinţa spirituală proprie nu s-a putut dezvolta. În momentul în care Maria s-a despărţit de el, Johannes a rămas fără ajutor în năzuinţa sa spirituală. Dublul i-a revelat latura pasională a fiinţei sale, iar vocea conştiinţei îi spune că în adâncul fiinţei sale ar acţiona forţa pasiunii. Lucifer a putut deci să îi explice:

„Tu m-ai învins
În înălţimile sufletului tău;
Rămân legat de tine
În adâncurile fiintei tale“.

Johannes îşi aminteşte acum de această experienţă pe care o exprimă astfel:

„Fiinţa care-a-mprumutat trăsăturile mele
M-a arătat mie însumi teribil de adevărat.
Visam numai iubirea sufletească pură,
În sângele meu clocotea însă patima“.

Johannes a recunoscut că efortul său spiritual de până acum nu a transfonnat în el simţirea şi voinţa. El remarcă în voinţa sa porniri care se ridică din adâncuri inconştiente ale sufletului şi care – cu o forţă supraindividuală – aspiră la viaţă. Aceste porniri îi apar ca expresia voinţei cosmice căreia el vrea să i se consacre. Pentru că el presimte că pornirile izvorâte din inconştient sunt ucise prin strădania sa spirituală, el vrea să renunţe la această strădanie.

Lucifer declară că el acţionează în voinţa cosmică de unde provin pornirile şi că, prin acţiunea sa, el îi eliberează pe oameni de legătura lor cu entităţile superioare, ca ei să se poată integra ca Sine în Univers. Dar Lucifer nu spune de unde a primit omul capacitatea de a se integra Universului ca Sine.

Johannes devine conştient că nu-l va putea birui pe Lucifer decât atunci când îl va cunoaşte nu numai în viziune spirituală, ci şi în simţire şi voire. El are încredere că din cunoaşterea spiritului, înălţată pe temelia sufletului său, va creşte în el forţa de a-l învinge pe Lucifer. Actualmente, el nu se poate opune puterii lui Lucifer. În legătură cu forţele necesare pentru a te împotrivi lui Lucifer şi Ahriman, Rudolf Steiner a spus în ciclul Manifestările karmei:

„Nu există decât o singură forţă în faţa căreia Lucifer să se retragă: este moralitatea. Moralitatea îl arde pe Lucifer ca focul cel mai cumplit. Şi nu este un alt mijloc de a actiona împotriva lui Ahriman decât forţa de judecată şi capacitatea de discernământ, cultivate prin studiul ştiinţei spiritului“ (Conferinţa VII).


TABLOUL TREISPREZECE

Tabloul treisprezece ne arată situaţia spirituală care a rezultat din evenimentele dramei. Este de cea mai mare însemnătate faptul că Lucifer este prezent ca învingător al lui Johannes, iar Ahriman ca învinsul Mariei. Pentru că este învins, Ahriman nu poate ajunge în Templu la o poziţie atât de solidă ca cea a lui Lucifer. El trebuie deja să se retragă din faţa sufletului lui Strader, cu toate că acesta încă nu a dobândit cunoaşterea clară a spiritului. Intrarea lui Strader în Templu poate fi considerată într-un fel ca fiind rezultatul victoriei Mariei asupra lui Ahriman. Din cuvintele lui Rudolf Steiner, citate în legătură cu tabloul unsprezece, reiese că tocmai introducerea cunoaşterii spirituale în ştiinţa al cărei reprezentant este Strader conduce la învingerea completă a lui Ahriman. Benedictus spune despre Strader:

„El este încă de somnul ştiinţei înfăşurat;
Dar strigătele spiritului deja au răsunat
În temeliile inconştiente ale fiinţei.
Ce ele rosteau 'n-adâncurile sufletului lui
Curând va ajunge şi la auzul spiritual“.

Aceste chemări ale spiritului sunt prezentate în dramă prin cuvintele pe care Philia, Astrid şi Luna le rostesc în legătură cu Strader.

Theodosius face o caracterizare a sufletului lui Strader prin care privirea este îndreptată spre multe vieţi anterioare. Vedem astfel cum constituţia sufletesc-trupească a lui Strader este determinată prin destin într-un astfel de mod încât fiinţa sa personală nu poate găsi un acces spre fiinţa lumii şi a altor oameni. Cel care are o astfel de constituţie trebuie să se vieţuiască bazat în întregime pe el însuşi, dar poate, de asemenea, în singurătatea sa, să dezvolte puternice forţe-Eu. În izolarea sa de lume şi oameni, el se pierde în labirintul propriei sale gândiri şi se simte ameninţat de forţele morţii. Numai atunci când va învăţa „să resimtă existenţa altora ca şi cum ar fi a sa proprie“, după cum spune Theodosius, numai atunci va putea obţine „puterea ce duce-afară din labirintul gândurilor şi-arată drumul spre izvoarele vieţii.“

În timp ce la Strader constituţia modelată de destin este decisivă, în ce îl priveşte pe Capesius suntem orientaţi mai mult spre situaţia rezultată prin destin şi în care el a ajuns printr-o comportare greşită faţă de anumiţi oameni în vieţi pământeşti anterioare. El şi-a asumat obligaţii faţă de aceşti oameni pe care îi reîntâlneşte în viaţa actuală. Conştienţei obişnuite a oamenilor actuali îi sunt ascunse legăturile mai profunde din care se plăsmuiesc relaţiile lor de destin cu alţi oameni. Ansamblul obligaţiilor de destin cu care fiecare om s-a încărcat prin greşelile anterioare poate fi atât de mare încât achitarea acestor obligaţii de destin i-ar părea omului imposibilă dacă el le-ar putea contempla în totalitate. Capesius a recunoscut vinovăţiile dintr-o viaţă pământească anterioară şi obligaţiile ce rezultă din ele îi par atât de mari încât nu crede că va avea puterea să le achite. El va trebui să recunoască astfel că nu va putea împlini toate obligaţiile într-o singură viaţă pământească şi că are nevoie de multe vieţi pentru asta. Este o constatare dureroasă; totuşi, numai curajul de a lua asupra lui consecinţele dureroase ale greşelilor sale îl poate duce mai departe. Ceea ce se spune aici despre Capesius este, desigur, valabil pentru toţi oamenii, dacă ne referim la situaţia lor de destin. În esenţă, se poate recunoaşte că „această cunoaştere de sine trebuie să nască dureri, pentru care ea însăşi nu cunoaşte cuvânt de consolare“, şi că „omul, într-o viaţă pământească, se-ncarcă cu multe datorii, pe care doar în multe peregrinări pe Pământ le poate împlini până la capăt“.

Lucifer caută să împiedice recunoaşterea acestor fapte de către oameni, iar în cazul lui Johannes şi Capesius, el a reuşit. Consecinţele pot fi deosebit de grave, prin faptul că Johannes a primit deja consacrarea Templului şi astfel, datorită lui, Lucifer a putut pătrunde acolo. El stă pe locul pe care, în prima dramă, se aflase Retardus. Acesta se arătase atunci ca fiind fiinţa spirituală care stăpâneşte destinul inconştient al omului cu ajutorul influenţelor luciferice şi ahrimanice. Retardus a trebuit să-şi părăsească funcţia atunci când Johannes şi Maria au căpătat, prin dezvoltarea lor spirituală, facultatea de a-şi conduce singuri destinul. Acum însă Johannes a subordonat din nou puterea care determină destinul influenţelor luciferice.

Benedictus prevede că Lucifer nu va putea domni mult timp în locul pe care îl ocupă acum în Templu, fiindcă în Maria se dezvoltă deja forţele care îl vor birui. Lucifer scoate în evidenţă faptul că Benedictus şi Maria l-au ajutat la o dominare asupra lui Johannes prin aceea că Benedictus a despărţit în această viaţă sufletul lui Johannes de cel al Mariei, iar într-o viaţă anterioară Maria a îndepărtat sufletul lui Johannes de cel al tatălui său. Acestea sunt realmente condiţii prealabile pentru victoria de acum a lui Lucifer asupra lui Johannes; dar nu sunt singurele ei cauze. Sunt unele mult mai îndepărtate care se bazează pe „vechi greşeli ale vieţii cu care omul s-a-ncărcat inconştient“. Aceasta ne aminteşte ceea ce a spus Rudolf Steiner în conferinţa Păcatul originar şi harul, în care a arătat că ispitirea luciferică originară a omului a avut loc într-o epocă în care omul nu putea fi încă pe deplin responsabil de ceea ce a făcut. Astfel omenirea a devenit în mod nevinovat vinovată şi a trebuit să suporte urmările greşelilor de care nu e în întregime responsabilă. Prin Hristos, în omenire s-au revărsat iar forţe benefice, care nici ele nu îi pot fi atribuite acesteia, ci i-au fost dăruite prin har. Aceste forţe le aminteşte Maria, când spune:

„Există-n fiinţa omului izvoare de iubire
La care puterea ta nu poate să pătrundă.
Şi ele se deschid când vechi greşeli ale vieţii,
Cu care omul s-a-ncărcat inconştient,
Sunt contemplate-n spirit în alte vieţi pământeşti ulterioare,
Şi când, prin liberă voinţă de jertfă,
Ele sunt transformate-n fapte de viaţă
Ce-aduc ca rod salvarea-adevărat-a omului“.

Aceste forţe îi dau Mariei posibilitatea să facă ceea ce Capesius nu poate încă face, adică să ia asupra ei, conştient şi curajos, destinul născător de suferinţe. Ea spune:

„'n-acele dureri ce a trebuit să le port
Când a trebuit să-l despart pe Johannes de mine,
Eu recunosc urmările de destin ale propriilor fapte“.

Aceleaşi forţe îi permit Mariei să împlinească misiunea care îi este impusă lui Strader, adică „să resimtă existenţa altora ca pe a sa proprie“. Această facultate va face să se nască în viitor acte libere, în timp ce a purta cu curaj destinul dureros îl eliberează pe om de legăturile trecutului.

Ceea ce poate face Maria pentru ca Johannes să poată regăsi calea spre lumina înălţimilor este rostit de Benedictus prin cuvintele:

„Şi dacă sufletul tău rămâne credincios luminii
Ce ţi-o dăruie puterile lumii spiritului,
Atunci sufletul lui Johannes va-nseta după al tău
Chiar şi-n sferele Stăpânului dorinţelor
Şi, prin iubirea ce-l leagă de tine,
Va regăsi drumul spre lumina înalturilor“.

Aici, cultivarea legăturii cu lumea spirituală este prezentată ca principala misiune. Împlinirea ei deschide în om izvoarele iubirii, la care puterile lui Lucifer nu pot ajunge; din aceleaşi izvoare curg curajul şi devotamentul necesare împlinirii misiunilor la care sunt chemaţi Capesius şi Strader. Astfel nodurile de destin ce provin din trecut sunt dezlegate, iar activitatea liberă se poate desfăşura ca expresie neîngrădită a fiinţei spirituale omeneşti.