|
(Tablourile X, XI, XII, XIII)
În tabloul zece îl întâlnim pe Capesius
în acelaşi decor în care se afla în tabloul cinci,
atunci când, datorită discuţiei cu Felix Balde şi în
special a basmului spus de doamna Balde, s-a trezit la viziunea
spirituală care, după aceea, prin întâlnirea cu Johannes,
îl ajută să ajungă la viziunea unei vieţi pământeşti
anterioare. Deja, în monologul final al acelui tablou, el
exprimase ceva din vieţuirea acelei priviri retrospective. Acel monolog
ca şi cel din tabloul zece sunt pentru Capesius foarte apropiate
în timp. Viziunea unei vieţi anterioare care are loc între
acestea două, expusă în tablourile VI–IX, se poate să se fi
desfăşurat pentru Capesius într-un timp foarte scurt. În
monologul din tabloul cinci, el vorbeşte despre o lume formată din
imagini care i-au apărut ca în vis, iar la sfârşit
îşi exprimă dorinţa de a contempla din nou acest vis, pentru că
îl atrage foarte puternic. Tablourile următoare arată că această
dorintă îi este împlinită, şi anume viaţa pământească
trecută nu-i mai apare sub forma visului, ci el se vieţuieşte ca fiind
cu totul în ea. Totuşi nu revede numai acea viaţă
pământească, ci vieţuieşte şi timpul dintre moartea care a
încheiat-o şi existenţa sa actuală. Aceasta reiese din monologul
său, în tabloul zece. Despre acestea, Rudolf Steiner spune,
în ciclul 18:
„S-a urmărit să se prezinte puţin concret ce simte o conştientă
eliberată de trup, şi care, să spunem aşa, îşi priveşte corpul
fizic din exterior, aflându-se însă în lumea
spirituală şi integrându-se în macrocosmos. Acest lucru
vrea să-l exprime monologul din Încercarea
sufletului, după ce Capesius se cufundase în modelarea
lumii, în contextul istoriei din încarnarea sa anterioară
şi din care acum revine. Aici îl vedem cum trece prin sufletul
lui ceea ce a resimţit în timp ce a retrăit această
încarnare anterioară. Nu ni se arată că el ar fi văzut o
încarnare anterioară sau alta ci, dacă parcurgeţi exact
cuvânt cu cuvânt, rând cu rând, acest monolog,
veţi găsi zugrăvit conform adevărului ceea ce se trăieşte acolo; veţi
găsi zugrăvit asta cu totul realist, iar din acest monolog puteţi
obţine o reprezentare a modului în care se desfăşoară în
realitate în Cronica Akasha
privirea retrospectivă asupra epocilor anterioare de dezvoltare a
Pământului, în care au fost parcurse încarnările
anterioare. Şi vă veţi înşela cumplit dacă, în ceea ce
priveşte acest monolog, veţi omite un singur cuvânt şi nu veţi
admite că în acest monolog totul este absolut realist, că totul
arată aici adevărate experienţe ale sufletului, până în
cele mai mici detalii. Dar şi aici găsiţi menţionat că omul trebuie să
se întrebe dacă tot ce i-a apărut astfel în spaţiul
exterior nu este cumva ţesut din substanţa propriului său suflet. De
fapt, Capesius resimte ca şi cum tot ce îi vine în
întâmpinare din exterior ar fi plăsmuit din substanţa sa
sufletească“.
În lucrarea Teosofia,
Rudolf
Steiner a caracterizat substanţa lumii sufleteşti drept impuls, dorinţă
şi poftă. Ceea ce s-a petrecut cu puţin înaintea
reîntrupării sale, Capesius retrăieşte acum în amintire. El
spune:
„... toate acestea nu-s decât
Imagini ţesute din substanţă sufletească.
Ştiu cum s-au plăsmuit aceste imagini:
Din dorul şi din setea sufletului“.
Prin aceasta este indicat ceea ce Rudolf Steiner descrie mai pe larg
în ciclul 22, în care este vorba despre a doua jumătate a
vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. El spune:
„Şi atunci vine perioada în care sufletul resimte dorul după o
forţă creatoare pozitivă, fiindcă, deşi purtăm în noi un infinit
ca viaţă interioară, în noi se trezeşte dorul de a avea din nou o
lume exterioară. Condiţiile lumii spirituale sunt atât de
diferite de cele ale lumii fizice încât, în timp ce
în lumea fizică dorul este forţa cea mai pasivă (dacă există ceva
către care tindem, acest ceva este cel care ne determină), în
lumea spirituală este invers. Dorul devine o forţă creatoare; el se
transformă în ceva care, cu un nou fel de lumină sufletască, ne
poate oferi o lume exterioară, o lume exterioară care este totuşi o
lume interioară prin faptul că privirea se deschide asupra
încarnărilor noastre pământeşti precedente. Ele se etalează
acum în faţa noastră, luminate de lumina născută din dorul
nostru“ (Conferinţa X).
Ceea ce este necesar pentru ca toate acestea să fie resimţite corect
este descris de Rudolf Steiner în conferinţa următoare astfel:
„În momentul în care dorul nostru după o lume exterioară
ajunge la punctul său culminant, pentru că suntem cufundaţi în
cea mai mare singurătate, întâlnim ceea ce domneşte,
trăieşte şi freamătă numai în lumile spirituale; aici spiritul
este cel care se apropie de noi şi transformă dorul nostru
într-un fel de lumină a sufletului. Până în acest
moment noi trebuie să păstrăm legătura cu Eul nostru. Trebuie oarecum
să îi păstrăm o amintire: Pe Pământ tu ai fost acest Eu.
Acest Eu trebuie să îţi rămână sub formă de amintire. Ca
acest lucru să se poată petrece în epoca noastră, ţine de faptul
că Hristos a adus în aura Pământului forta pe care,
obişnuit, acum nu o poţi lua cu tine din viaţa pământească pentru
ca să poţi păstra amintirea până în ceasul Miezului de
noapte al lumilor, când întâlnim iar acest Eu“.
Ultima vieţuire de care îşi aminteşte Capesius, înainte
de a reintra în existenţa pământească prezentă, este o
spaimă de dor. Faptul că la el dorul este legat de această spaimă se
explică pe de o parte prin aceea că el a recunoscut gravitatea
destinului său pământesc viitor şi, pe de altă parte, prin faptul
că nu a putut păstra în întregime, în ora Miezului de
noapte al lumilor, amintirea Eului din ultima sa întrupare.
Aceasta apare din cuvintele sale:
„Şi înainte de-a avea spaima
acestui dor,
Aveam în faţă ce-mi crease-această spaimă
Mă simţeam dilatat cosmic
Şi jefuit de toată fiinţa proprie.
Dar nu, nu eu eram cel care simţea astfel,
Ci o altă fiinţă, ieşită din mine“.
Dacă totuşi Capesius reuşeşte să-şi amintească atât de clar ce
s-a petrecut cu el în lumea spirituală, acest lucru se poate
explica prin iniţierea sa în Misteriile egiptene, într-o
viaţă anterioară, aşa cum se arată în drama a patra. Rudolf
Steiner descrie o astfel de iniţiere în ciclul 26*, care prezintă
unele similitudini cu ceea ce îşi reaminteşte Capesius. Rudolf
Steiner spune acolo:
„Cel care se inţia în Misteriile lui Isis, atunci când
se afla la ţărmul existenţei cosmice, după ce contemplase entităţile
care, de pildă, construiesc corpul fizic şi eteric, când se afla
în faţa tăcutei zeiţe din care se înălţa căldura şi lumina
existenţei celei mai intime a sufletului omenesc, îşi spunea:
«Este Isis! Este zeiţa mută, tăcută, a cărei faţă nu poate fi
dezvăluită nici unui ochi muritor; numai cei care, prin munca asupra
lor înşişi, au ajuns la ţărmurile descrise, o pot vedea cu aceşti
ochi care trec dintr-o întrupare în alta şi care nu mai
sunt muritori. Un văl de nepătruns acoperă, pentru ochii muritorilor,
această făptură a lui Isis!» Dacă cel care urma să fie iniţiat o
contemplase astfel pe Isis şi vieţuise sufleteşte sentimentele
indicate, el percepea ceea ce am descris, ca o naştere. Ce era această
«naştere»? Această naştere, el o percepea ca pe ceea ce
s-ar putea desemna ca «răsunetul în toate spaţiile a muzicii sferelor» şi ca pe
acordul dintre sunetul muzicii sferelor şi ceea ce se numeste Cuvântul cosmic.
Cuvântul creator cosmic care străbate spaţiile revărsând
în entităţi tot ceea ce trebuie revărsat acolo, tot aşa cum
trebuie să se reverse în corpul fizic şi corpul eteric sufletul
care a traversat viaţa dintre moarte şi o nouă naştere“ (Conferinţa
III).
* Misteriile orientului
şi ale creştinismului, GA 144
În dramă, prin cuvintele lui Capesius, ne este indicat ceva ca
o amintire a acestei vieţuiri a Cuvântului cosmic creator:
„Din lumea de imagini răsunau cuvinte
Care mă asaltau, gândindu-se pe ele înseşi.
Din lipsa de viaţă, ele-au creat fiinţe
Şi le-au dat forţa scoasă din fapte bune“.
În perioada decadentă a iniţierii egiptene şi a altor
iniţieri, nu a mai fost cu putinţă să vieţuieşti Cuvântul cosmic
creator în acest mod. Rudolf Steiner spune:
„Tot ceea ce s-a resimţit în trecut în lumile
suprasensibile, tot ceea ce dădea sens acestor lumi suprasensibile prin
faptul că erau străbătute de sonorităţile Cuvântului cosmic şi
ale sunetului cosmic, toate acestea au dispărut... Astfel, aceste lumi
suprasensibile, în care omul putuse să pătrundă în timpul
vechii iniţieri, au ajuns pustiite şi părăsite de Cuvântul
cosmic... Acum, în epocile târzii egiptene – dar şi
în alte ţări, în cursul acestei epoci egiptene târzii
–, când omul încerca să se înalţe şi să trăiască
în lumile superioare, el simţea acelaşi lucru ca şi omul actual:
Te înalţi în lumile superioare, înveţi să cunoşti
toate entităţile care au lucrat împreună la corpul fizic şi la
corpul eteric şi te simţi părăsit, singur, dacă nu intervine nimic
altceva decât ceea ce s-a spus, fiindcă ai în tine ceva
care aspiră la Cuvântul cosmic şi la armonia lumilor – şi pentru
că Cuvântul cosmic şi armonia cosmică nu mai pot răsuna. Astăzi
te simţi părăsit şi singur“ (Conferinţa III).
Rudolf Steiner n-a încetat să arate cum prin impulsul lui
Hristos omul actual poate să biruie singurătatea în viaţa dintre
moarte şi o nouă naştere, fără a-şi pierde individualitatea. În
ciclul 32*, el spune:
„Substanţialitatea lui Hristos, cu care ne pătrundem, este cea care
ne dă posibilitatea, prin trecerea actuală de la viaţa fizică la
moarte, să păstrăm amintirea Eului nostru până la Miezul de
noapte al lumilor, în pofida oricăror expansiuni şi în
pofida oricărei retrageri în singurătate. Forţa lui Hristos
ajunge până acolo, astfel încât o nouă forţă
spirituală – o forţă care nu există decât în spirit –
trebuie să incite dorul nostru către o nouă lumină. Această forţă nu
este prezentă decât în viaţa spirituală... Şi dacă impulsul
lui Hristos ne-a condus până la Miezul de noapte al lumilor, şi
dacă Miezul de noapte al lumilor este vieţuit de suflet într-o
completă singurătate spirituală – pentru că lumina sufletului nu poate
radia din noi acum –, dacă au intervent tenebrele cosmice şi dacă
Hristos ne-a condus până acolo, acum, din Miezul nopţii lumilor
şi din dorul nostru irumpe ceva spiritual, creând o nouă lumină
cosmică, răspândind asupra propriei noastre entităţi o strălucire
datorită căreia ne înţelegem pe noi înşine în
existenţa cosmică într-un mod nou, datorită căreia ne trezim
în existenţa cosmică într-un mod nou. Cunoaştem spiritul
lumii spirituale care ne trezeşte prin faptul că din Miezul de noapte
al lumilor luminează o nouă lumină, radiind peste omenirea care a
trecut. Am murit în Hristos; prin spirit, prin spiritul fără de
trup, numit cu un cuvânt tehnic Spiritul Sfânt, adică Cel
ce trăieşte fără de trup – căci prin cuvântul „sfânt“ asta
se are în vedere –, fără slăbiciunile unui spirit care trăieşte
în trup, prin acest spirit noi suntem reînviaţi în
fiinţialitatea noastră dinlăuntrul Miezului de noapte al lumilor“
(Conferinţa V).
* Inneres Wesen des
Menschen und Leben zwischen Tod und neuer Geburt (Natura interioară a omului şi viaţa dintre
moarte şi o nouă naştere), GA 153
Conform celor spuse, omul actual îl poate vieţui pe Hristos şi
Spiritul Sfânt, în timp ce în iniţierea antică
egipteană sau în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere omul
vieţuia pe Isis şi pe Osiris. O comparaţie între aceste două
genuri de experienţă arată clar că iniţierea actuală nu este o simplă
reînnoire a vechilor Misterii, ci o completă metamorfozare a lor.
În Misteriile egiptene, vieţuirea lui Isis conducea la experienţa
Cuvântului cosmic creator. În prezent, legătura cu
Cuvântul cosmic creator conduce, prin primirea impulsului lui
Hristos, la vieţuirea spiritului. Dezvoltarea conştienţei Eului
pământesc l-a adus pe om în stare să ajungă, prin propria
lui legătură cu impulsul lui Hristos, la Spiritul Sfânt. Rudolf
Steiner spune, în acelaşi ciclu 32:
„Atunci când, pe Pământ fiind, devenim tot mai
conştienţi de Eul nostru, consumăm forţele de care avem nevoie după
moarte pentru ca într-adevăr să nu ne uităm pe noi până la
ora Miezului de noapte al existenţei. Pentru a putea păstra această
amintire trebuie să murim în Hristos. De aceea a trebuit ca
impulsul lui Hristos să fie acolo. El ne păstrează până în
ora Miezului de noapte al existenţei posibilitatea de a nu uita Eul.
Atunci, la ora Miezului de noapte al existenţei, spiritul se apropie de
noi. Noi am păstrat deci amintirea Eului nostru. Dacă ducem această
amintire până în mijlocul Miezului de noapte al existenţei,
până în momentul în care Spiritul Sfânt se
apropie de noi şi ne acordă privirea retrospectivă şi legătura cu
propria noastră lume interioară ca pe o lume exterioară, dacă am
păstrat această legătură, spiritul poate acum să ne conducă până
la reîncarnarea noastră pe care noi o determinăm prin faptul că
ne-am creat arhetipul în lumea spirituală“ (Conferinţa VI).
Impulsul lui Hristos nu ne conduce numai la vieţuirea spiritului, ci
el o şi întăreşte; şi acest lucru se întâmplă nu
numai pentru a doua parte a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, ci
şi pentru noua viaţă pământească. În legătură cu aceasta,
Rudolf Steiner spune în aceeaşi conferinţă:
„Acum deja se impune necesitatea ca omul, în timpul vieţii
sale pământeşti, să afle nu numai ceea ce este cel mai necesar
în legătură cu Hristos, ci ca impulsul lui Hristos să se
instaureze în sufletul său ca un impuls atât de putemic
încât să-i permită să traverseze rapid ora Miezului de
noapte al existenţei. Numai aşa se fortifică impulsul spiritului prin
impulsul lui Hristos, iar noi ducem cu noi impulsul spiritului în
a doua jumătate a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere mai putemic
decât l-am fi putut duce dacă Hristos n-ar fi existat. Ceea ce ne
rămâne fortifică impulsul spiritului. Altfel ar fi doar spirit
pentru spirit şi el ar înceta să acţioneze după ce ne-am naşte.
Pătrunzându-ne de impulsul lui Hristos, acest impuls fortifică
impulsul Spiritului Sfânt. Şi un astfel de impuls al spiritului
poate fi adus şi în sufletul nostru când pătrundem în
întruparea pământească; este o forţă pe care în
timpul întrupării pământeşti nu o consumăm în acelaşi
mod cum consumăm forţele pe care le aducem prin naştere în
încarnarea pământească. Am atras deja atenţia asupra
faptului că forţele pe care le aducem din lumea spirituală noi le
transformăm în organizarea noastră interioară, dar pe cele pe
care le primim ca pe un surplus, prin faptul că impulsul lui Hristos
fortifică impulsul Spiritului Sfânt, pe acestea le aducem la
existenţă fără a fi necesar ca în viaţa pământească să le
transformăm. Pe măsură ce înaintăm în viitor, pentru
evoluţia Pământului va fi nevoie de tot mai mulţi oameni care să
aducă în viaţa pământească, prin naşterea lor într-o
nouă încarnare, ceva din această pătrundere cu impulsul lui
Hristos şi impulsul spiritual... Dacă, în calitate de oameni, pe
măsură ce ne vom dezvolta în viitor, nu vom aduce cu noi acest
surplus de spirit care se naşte aşa cum am arătat, omenirea
pământească va ajunge să nu mai presimtă că există un Dumnezeu.
Căci atunci în această viaţă pământească nu va domni
decât spiritul nespiritual, Ahriman, iar oamenii nu vor cunoaşte
altceva decât lumea fizică sensibilă, perceptibilă simţurilor şi
lumea inteligenţei legată de creier. Toate aceste lucruri vor cunoaşte
într-un fel, în evoluţia viitoare a omenirii, o dezvoltare,
o extindere, acum când omenirea se află în pericolul de a
pierde Spiritul Sfânt – dar ea nu-l va pierde. Ştiinţa spiritului
va veghea ca omenirea să nu piardă acest spirit, acest spirit care se
apropie de suflet în ora Miezului de noapte al existenţei pentru
a reînvia în el dorul de a se privi pe sine însuşi
în trecutul său şi în întreaga sa valoare. Nu,
ştiinţa spiritului va trebui să vorbească tot mai mult despre impulsul
lui Hristos, într-o formă tot mai penetrantă, pentru ca tot mai
mult spirit să pătrundă în tot mai mulţi oameni, prin naştere, şi
în existenta fizică, iar în această existentă fizică să
apară un număr tot mai mare de oameni care să simtă: Am, desigur,
în mine forţele ce trebuie să fie transformate în forţe
organizatoare; dar în sufletul meu luminează ceva care nu are
nevoie să fie transformat. Am adus cu mine în lumea fizică, cu
toate că trăiesc în corpul meu, am adus ceva din spiritul
destinat doar lumilor spirituale. Acest spirit îi va ajuta pe
oameni să vadă ceea ce spune Theodora în drama-misteriu: oamenii
vor vedea forma eterică a lui Hristos. Forţa spiritului care va
pătrunde astfel în trupuri le va conferi ochiul spiritual,
pentru a vedea şi a înţelege lumile spirituale. La început
ele vor trebui înţelese, apoi va începe contemplarea lor cu
înţelegerea; această coutemplare se va apropia prin faptul că
spiritul va pune stăpânire pe suflete în aşa fel
încât ele vor coborî acest spirit în trupuri,
iar spiritul va lumina şi în încarnările lor
pământeşti: la început în câţiva oameni, apoi
la un număr din ce în ce mai mare“.
Deşi Capesius nu este deplin conştient de toate acestea, din
monologul său reiese că îşi aminteşte că a perceput
Cuvântul cosmic şi gândurile cosmice, iar această amintire
este în strânsă legătură cu acţiunea lui Hristos şi a
Spiritului Sfânt în om în ora Miezului de noapte al
lumilor.
După ce Capesius şi-a amintit de gândurile cosmice creatoare
şi de Cuvântul cosmic creator, amintirea sa coboară până la
tabloul pe care îl contemplase, încarnarea sa în Evul
Mediu şi apoi în continuare, la situaţia în care se afla cu
puţin înaintea viziunii sale spirituale actuale. El îşi
aminteşte de pădurea şi de casa în care Felicia şi Felix l-au
consolat atât de des în grijile vieţii.
Pomind din acest loc, dacă vom urmări în sens invers
tablourile monologului, vom vedea în el adevărata desfăşurare a
viziunii spirituale pe care tocmai a avut-o şi care, în amintirea
sa, se desfăşoară în sens invers. Să pornim la această observare
de la ceea ce Capesius numeşte „clipa lungă pe care am putut să o
trăiesc înainte de a mă afla în faţa acestor imagini de
viaţă“. Acolo el se simte eliberat de barierele simţurilor şi extins
până la marginile Universului. Beatitudinea îi umple
fiinţa. El resimte ca şi când substanţa propriului său suflet
s-ar transforma într-o imagine, şi anume imaginea
încarnării sale din Evul Mediu. La început, această imagine
îl lasă rece şi indiferent. De la contemplarea acestei imagini
din viaţa sa el a trecut la viziunea forţelor active, care „se
îmbulzeau încâlcit de la neant la existenţă şi de la
existenţă la neant“. În acest moment, el vede o fiinţă şi aude
aceste cuvinte:
„Cât timp nu poţi gândi
fiinţa asta
Ca-ntreţesută cu totul sferei vieţii tale,
Tu eşti doar un vis, visându-se pe sine“.
Din aceste cuvinte reiese cu claritate faptul că el se află în
faţa adevăratei sale fiinţe spirituale, care aici apare ca Păzitorul
Pragului din faţa lumii spirituale. Urmează apoi cuvintele care au mai
fost spuse în dramă: „O, omule, te cunoaşte pe tine în
lumea ta.“ Capesius trebuie să cunoască situaţia sa karmică şi să
resimtă forţele care împlinesc compensarea karmică. Sunt forţele
Cuvântului creator cosmic în care domneşte armonia lumilor.
În dramă, acest fapt este exprimat în rândurile:
„Din lumea de imagini răsunau cuvinte
Care mă asaltau, gândindu-se pe ele înseşi.
Din lipsa de viaţă, ele-au creat fiinţe
Şi le-au dat forţa scoasă din fapte bune“.
Capesius se regăseşte aici în experienţa Miezului de noapte al
lumilor, în legătură cu care spune:
„Mă simţeam dilatat cosmic
Şi jefuit de toată fiinţa proprie“.
Fără impulsul lui Hristos, în acest loc conştienţa de sine ar
trebui să se stingă acum şi, în genere, omului de astăzi prin
aceasta îi este refuzată conştienţa, aşa încât nu
este cu putinţă nici privirea retrospectivă a ceea ce se petrece acum.
Capesius îşi păstrează conştienţa, după cum reiese din cuvintele:
„Am văzut omul şi opera oamenilor
crescând
Din gândurile cosmice ce străbăteau spaţiul
Şi, fiintând, se îmbulzeau spre revelare.
Ele-arătau ochilor mei, în imagini,
O-ntreagă lume-a vieţii.
Din substanţa sufletului meu luau
Forţa de a crea din gânduri realităţi“.
Capesius a vieţuit astfel conştient modul în care karma sa a
fost formată din însăşi substanţa sufletului său. Acest lucru
îi dă posibilitatea să contemple karma vieţii sale
pământeşti viitoare. Cuvintele de mai jos o exprimă:
„O clipă, eternitate mi-a părut,
Vărsă în sufletu-mi furtuni de suferinţă,
Cum doar o viaţă plină e-n stare să aducă“.
Ceea ce contemplă astfel de mai înainte îl
înspăimântă, dar el resimte totuşi un dor, da, o sete
tocmai de această existenţă a cărei previziune îl
îngrozeşte:
„Cumplit de-nfiorător se-nalţă
Din temeliile sufletului amintirea acestui dor.
Dar cum ardea setea lui după sferele existenţei!
Dorinta de iluzie, provenită din lipsa ei,
Mi-a mistuit întreaga mea fiinţă.
Trebuia să aspir furtunos după existenţă
Şi toată existenţa voia să fugă de mine“.
În cele din urmă, Capesius se regăseşte în această
existenţă, a cărei viziune l-a îngrozit; şi aici ajungem la
începutul monologului:
„O, acest loc straniu!
În faţa mea o bancă,
O căsuţă şi-adâncul unei păduri...
Oare le cunosc? Ele-mi pretind stăruitor
Să le cunosc. Mă-apasă.
Apasă asupra-mi cu grele poveri.
Par realitate. Dar nu, toate astea nu-s decât
Imagini ţesute din substanţă sufletească“.
În această vieţuire din prezent licăreşte amintirea, a cărei
descriere ocupă cea mai mare parte a monologului şi care abia spre
sfârşit se varsă în descrierea de la începutul
vieţuirii actuale. La început, Capesius spune că ceea ce vede
în jur îl apasă; această trăire îşi găseşte
continuarea către sfârşitul monologului, când spune:
„Iar ce-am putut de curând privi,
indiferent,
Tabloul care m-a arătat pe mine mie însumi,
Se-aşază ca plăsmuiri de ceaţă ale sufletului
În faţa a tot ce simţurile mele simt acum.
Tabloul devine coşmar ce mă apasă“.
Între aceste două vieţuiri se plasează amintirea viziunii
spirituale care îl lasă „rece şi indiferent“. Fiindcă această
viziune spirituală nu l-a apăsat, Capesius a sperat la început că
amintirea ei îl va putea ajuta poate să învingă apăsarea.
Acest lucru reiese din cuvintele rostite la începutul
monologului, în momentul când începe amintirea sa:
„Apasă asupra-mi ca grele poveri.
Par realitate. Dar nu, toate astea nu-s decât
Imagini ţesute din substanţă sufletească“.
Dacă toate acestea ar fi fost doar imagine, ele nu ar fi apăsat
atât de mult. De ce acest tablou devine coşmar chinuitor?
Capesius vieţuieşte coşmarul ca pe ceva care se agită în
adâncurile sufletului său, care se dezlănţuie în temeliile
fiinţei sale şi pătrunde în el din depărtările cosmice,
manifestându-se în cele din urmă ca fiind vocea
conştiinţei. Porunca neîmplinită a conştiinţei, care este legată
de această imagine, provoacă coşmarul apăsător. Vocea conştiinţei
spiritului cere ca această viziune spirituală să nu îl lase rece.
Ea spune:
„Resimte ce-ai văzut, Trăieşte ce-ai
făcut!
Acum renaşti la existenţă. –
Ti-ai visat viaţa.
Înfăptuieşte-ţi-o
Prin nobila lumină a spiritului;
Recunoaşte opera existenţei,
Cu forţa privirii sufleteşti.
De nu poţi face asta,
Legat pentru vecie eşti
De neantul fără de fiinţă“.
Tabloul unsprezece al dramei are o legătură interioară cu tabloul
doi. Faptul se vede şi exterior, pentru că ambele scene se petrec
în acelaşi loc, camera de meditaţie a Mariei. În tabloul
doi, o vedem pe Maria într-o mare nesiguranţă fiindcă vocea
inimii ei este în contradicţie cu cunoaşterea ei clară dată de
spirit. În tabloul unsprezece, ea află că Ahriman are forţe
puternice, şi anume acelea de a „releva contradicţiile vieţii şi,
astfel, să-i răpească sufletului siguranţa“. În tabloul doi are
loc discuţia dintre Benedictus şi Maria, discuţie care devine pentru ea
o încercare a sufletului, provocând viziunea retrospectivă
a acelei vieţi pământeşti anterioare, prezentată în
tablourile opt şi nouă, aşa cum apare şi în viziunea lui
Capesius. Aici, în tabloul nouă, aflăm din gura lui Ahriman că,
în afară de Capesius, şi Maria şi Johannes au avut viziunea
aceleiaşi vieţi pământeşti şi că toţi trei cred că recunosc
datoriile ce le au de împlinit în viaţa actuală, pe baza
vieţii pământeşti anterioare.
Rudolf Steiner a indicat adesea, în legătură cu aceasta,
cât este de important să recunoşti că datoriile pe care le ai
în viaţa actuală sunt fondate pe karmă. Dacă un om are
certitudinea interioară că situaţiile de destin în care se află
au fost provocate de el însuşi, el nu se va mai plânge de
destinul său, va fi recunoscător că acesta îi dă posibilitatea să
repare greşelile pe care le-a făcut în trecut. Prin viziunea
retrospectivă a vieţilor pământeşti anterioare, acest om trebuie,
înainte de toate, să se gândească în ce mod va putea,
în cadrul situaţiei sale actuale de destin, să-şi
îndeplinească cât mai bine obligaţiile destinului său; el
vede în achitarea acestor datorii condiţia prealabilă a
libertăţii sale. În ultima conferinţă a ciclului 12*, Rudolf
Steiner spune:
„În timp ce până acum karma nu era pentru oameni
decât un impuls orb, o dorinţă obscură... , încetul cu
încetul oamenii vor ajunge în stare să vadă congtient
creaţiile lui Lucifer, aşa cum arată ele în efectele lor.
Oamenii, în stare normală, vor avea tot mai des în faţa lor
tablourile karmice ale acţiunilor lor. Asta îi va face să
înainteze, fiindcă prin acestea ei vor şti ce datorii mai au
încă faţă de lume, ce mai este înscris în contul
datoriilor kannei lor. Pentru că omul nu ştie ce mai datorează
încă lumii, el nu poate fi liber. Astfel, în ce priveşte
karma, nu poţi vorbi de la bun început despre o «voinţă
liberă». Expresia «voinţă liberă» este deja falsă;
trebuie să spui: Omul nu devine o fiinţă liberă decât prin
cunoaşterea sa tot mai intensă şi prin faptul că el însuşi urcă
tot mai sus şi creşte tot mai mult în lumea spirituală. Prin
aceasta, el se umple mereu mai mult cu conţinutul lumii spirituale –
devine tot mai mult o fiinţă care determină propria voinţă. Nu voinţa e
cea care poate deveni liberă, ci omul însuşi, atunci când
se pătrunde cu ceea ce poate recunoaşte pe tărâmul spiritualizat
al existenţei cosmice“.
* Manifestările karmei,
GA 120
Dar Ahriman încearcă să trezească în Maria
îndoiala cu privire la autenticitatea celor pe care ea a crezut
că le poate recunoaşte drept obligaţiile sale karmice. El o face atent
că, în viziunea sa retrospectivă, ea a perceput lucruri care nu
concordă cu legităţile reîncarnării. Dacă aceste legi pe care
Maria le cunoştea foarte bine n-ar permite nici o excepţie, ei nu i-ar
mai rămâne nimic decât să ia privirea retrospectivă drept o
iluzie. Dar atunci şi datoriile karmice pe care ea credea să le fi
recunoscut nu ar fi fost decât tot iluzii şi, dacă va voi să le
împlinească, efectul lor va fi nefast.
Prin faptul că Ahriman îşi fondează aici obiecţiile după un
„calcul iscusit“, el se dovedeşte în concordanţă cu
caracterizarea pe care Rudolf Steiner i-a făcut-o în cartea Misteriul lui Mihail:
„Efortul lui Ahriman tinde să creeze o maşină cosmică din ceea ce el
face să curgă din Pământ în spaţiul cosmic. Unicul şi
singurul său ideal este «măsură, număr, greutate». El a
fost primit în cosmosul care slujeşte evoluţiei omenirii pentru
că «măsură, număr, greutate», domeniul său, a trebuit să
fie extins“.
Această descriere este făcută de Rudolf Steiner într-un
context în care arată cum Lucifer, prin natura sa, nu poate aduna
la un loc nimic calculabil, iar Mihail asigură echilibrul între
incalculabil şi calculabil. El spune despre Mihail:
„Prin fiinţa sa, el aparţine incalculabilului“, dar el ţine
echilibrul între incalculabil şi calculabilul pe care-l poartă-n
sine ca gând cosmic, primit de la zeii săi. Puterile ahrimanice
au o poziţie cu totul diferită în lume. Ele sunt exact opusul
fiinţelor spirituale divine, cu care omul este legat de la
obârşii. Acestea sunt acum puteri pur spirituale care poartă
în ele o inteligenţă perfect liberă şi o voinţă perfect liberă,
care însă – în această inteligenţă şi în această
voinţă – creează înţeleapta înţelegere a necesităţii
calculabilului, a ne-libertăţii, sub forma unui gând cosmic din
sânul căruia trebuie să se dezvolte omul ca fiinţă liberă. Şi ele
sunt unite în Cosmos în
iubire cu tot ce este calculabil, cu gândul cosmic.
Această iubire se revarsă din ele în tot Universul.
În conferinţa din 1 aprilie 1921, tipărită în „Foaia de
ştiri“ nr. 18, anul 8 de apariţie, Rudolf Steiner vorbeşte despre o
cale pe care omul poate ajunge să colaboreze la opera lui Mihail,
zugrăvită aici. El spune:
„Cealaltă cale este faptul că ceea ce se oglindeşte în om ca
putere de dorinţă, capacitate de voinţă, toate acestea se ridică
treptat la gândirea pură şi se desfăşoară individual în
libertate, astfel încât se revarsă apoi în viaţa
socială sub formă de iubire. Este felul de vieţuire a voinţei şi a
puterii de a dori descris de mine în Filosofia libertăţii.
Am arătat acolo că ordinea umană generală trebuie să se nască din
fiecare individualitate umană. Am explicat acolo că atunci când
ceea ce se naşte din individualitatea umană se înalţă până
la gândirea pură, atunci, prin armonizarea faptelor oamenilor, se
naşte ordinea socială... Dimpotrivă, ceea ce se petrece în om
prin faptul că el nu şi-a dezvoltat voinţa până la individual, nu
a ridicat-o la gândirea pură, asta nu are importanţă numai pentru
om, ci pentru toate planetele şi, astfel, pentru întregul Cosmos.
Ceea ce se petrece, atunci când voinţa omenească nu se poate
dezvolta până la nivel individual, tocmai asta este aşteptat cu
aviditate de spiritele ahrimanice. Spiritele ahrimanice îşi
însuşesc acest lucru şi folosesc tot ceea ce trăieşte voliţional
în om pe baza poftelor desfăşurate fără ţelul iubirii,
transferând aceasta entităţilor demonice individuale“.
Rudolf Steiner a precizat sub diferite forme că drumul pomenit aici
şi descris explicit în Filosofia libertăţii
duce la o gândire pătrunsă de forţele lui Hristos, prin faptul că
dorinţa individuală este astfel purificată în activitatea
dezinteresată a gândirii pure. O gândire de acest gen are
puterea să acţioneze din domeniul incalculabil al forţei creatoare a
iubirii spirituale până în domeniul unde domneşte Ahriman,
cel al calculabilului. Această gândire poate transforma ştiinţa
formată de forţele inteligenţei în înţelepciunea
spiritului; fiindcă pe de o parte ea conduce la cunoaşterea
arierplanurilor spirituale ale existenţei sensibile şi, pe de altă
parte, ea mijloceşte ideile morale care pregătesc, în fantezia
morală, o transformare a lumii senzoriale în sens spiritual.
Prin transformarea adecvată spiritului a lumii senzoriale, Ahriman
nu numai că este învins, ci şi izbăvit. Rudolf Steiner spune
într-o conferinţă din 23 octombrie 1921, referindu-se la acest
fapt:
„Vedem cum se dezvoltă ştiinţa materialistă: omul este cel care o
plăsmuieşte. Prin faptul că omul o cultivă în el, Ahriman se
leagă în el cu ştiinţa sa. Şi aşa cum Lucifer intervine în
tot ceea ce este artistic, el participă la crearea a tot ce este
mecanic, tehnic, la tot ceea ce ar vrea să ţină raţiunea departe de om
şi să-l aservească maşinii, fie ca instrument mecanic sau atras
în maşinăria fiinţei statului... Singura posibilitate de salvare
este aceea de a introduce concepţia despre Hristos în tot ceea ce
s-a dezvoltat începând cu epoca Renaşterii. Ştiinţa
materialistă şi tehnica industrială care s-au dezvoltat în
timpurile moderne sunt cu precădere de natură ahrimanică, iar dacă vor
fi răspândite fără concepţia despre Hristos, ele îl vor
înlănţui pe om de Pământ. Omul nu s-ar mai putea urca
până la existenţa jupiteriană. Dar dacă vom aduce adevărul despre
Hristos, dacă vom aduce o nouă viaţă spirituală, dacă, de asemenea, vom
face să pătrundă iar imaginaţia, inspiraţia, intuiţia în ceea ce
este acum cunoaştere a lumii exterioare, atunci izbăvim fiinţa
ahrimanică. Cum poate fi reprezentată în imagini această
mântuire am prezentat, din cele mai diferite unghiuri, în
dramele-misterii. Dar Ahriman îl va învinge pe om dacă
adevărul despre Hristos nu s-ar putea dezvolta mai departe ca o
concepţie cu adevărat spiritualizată, debarasată de orice teologie“.
Totuşi, mai înainte ca Ahriman să poată fi astfel
mântuit, este necesar să îl respingem acolo unde
încearcă să răspândească eroarea şi minciuna. Aici,
în dramă, este arătat cum chiar în studiul ştiinţei
spiritului trebuie să fim prevăzători faţă de el. El ar vrea să
îl amăgească pe om să folosească legităţile cercetabile după
metodele ştiintei spiritului, ca şi când în lumea
spiritului totul ar fi calculabil. Chiar după întâlnirea pe
care Maria a avut-o în întruparea sa precedentă – pe
atunci, călugăr – cu Ahriman, ea a putut să biruie iluzia pe care el
voia să o nască în ea. Maria a spus atunci:
„Sufletul poate birui amăgirea
Când se arată demn de harul pe care,
Din izvoarele iubirii, lumina spiritului
Vrea să-i revele în cuvântu-nţelepciunii“.
Amintindu-şi de această întâlnire, ea poate să spună
acum:
„Gândeşte-te cum ne-am
întâlnit noi
În casa acelei Confrerii spirituale.
Vorbeai cu cuvinte care trebuiau, măgulind,
Să-mi stârnească din adâncul sufletului simţul Sinei.
Acum, amintirea acelui timp
Îmi dă forţa să mă opun ţie“.
Forţa de a se opune lui Ahriman decurge deci din faptul că „lumina
spiritului, ţâşnind din izvoarele iubirii, vrea să se reveleze
în cuvântu-nţelepciunii“.
În Filosofia
libertăţii, Rudolf Steiner a caracterizat forţa gândirii
pure ca forţă spirituală a iubirii. El scrie:
„Nu există nici o altă activitate a sufletului uman care să fie
atât de uşor subapreciată ca gândirea. Voinţa, sentimentul
încălzesc sufletul omenesc chiar şi la o retrăire a stării lor
iniţiale. Gândirea ne lasă mult prea uşor reci în cazul
acestei retrăiri; pare că usucă viaţa sufletului. Totuşi acest aspect
nu este decât umbra foarte pronunţată a realităţii sale
întreţesută de lumină, adâncită cald în fenomenele
lumii. Această adâncire se face cu o forţă care se scurge
în activitatea de gândire însăşi, care este forţă de
iubire în sens spiritual“.
Această forţă a gândirii poate fi dezvoltată acolo unde
„sufletele oamenilor îşi formează cunoştinţele prin forţele
înţelegerii“, şi această gândire poate conduce la
înţelepciunea spiritului dacă ea trece la genurile de cunoaştere
superioară, pe care Rudolf Steiner le-a caracterizat ca imaginaţie,
inspiraţie şi intuiţie. Calea care trece astfel printr-o gândire
clar conştientă până în lumea spirituală asigură cea mai
bună pavăză împotriva iluziilor ahrimanice. În conferinţa a
VII-a din ciclul 12, Rudolf Steiner spune:
„Nimic nu ne apără mai bine împotriva lui Ahriman decât
efortul pe care-l facem în timpul vieţii de a gândi
sănătos, aşa cum ne învaţă viaţa dintre naştere şi moarte. Şi
tocmai cei care se află pe tărâmul ştiinţei spiritului au
prilejul să insiste cât pot de mult, să accentueze mereu asupra
faptului că noi, ca oameni ai Pământului, nu ar trebui să trecem
cu vederea ceea ce trebuie să ne fie dat chiar prin această viaţă
pământească. Oamenii care refuză să îşi dezvolte o judecată
sănătoasă şi un discernământ just, şi care, fără ele, vor să se
înalţe cu uşurinţă în lumea spirituală, vor de fapt să se
sustragă vieţii Pământului. Ei încearcă să plutească
deasupra vieţii pământeşti; găsesc că pentru ei este prea meschin
să se ocupe cu tot felul de lucruri care pot duce la înţelegerea
vieţii pământeşti. Ei se păstrează pentru ceva mai bun. Dar
tocmai un astfel de sentiment este o nouă sursă de trufie. De aceea
vedem mereu că tocmai acele personalităţi care tind spre exaltare, care
nu vor să fie atinse de lucrurile şi de viaţa pământească..., nu
vor să aibă nimic de-a face cu un astfel de curent cum este cel al
nostru“.
Toate referirile de acest gen, făcute de Rudolf Steiner, pot arunca
o lumină asupra modului în care Maria îl face pe Ahriman să
cedeze.
După victoria Mariei asupra lui Ahriman, vedem acum victoria lui
Lucifer asupra lui Johannes. Situaţia în care se află acum
Johannes a fost descrisă de Rudolf Steiner în ciclul Minunile lumii,
încercările sufletului, revelaţii ale spiritului astfel:
„Cu tot ce a dobândit sufletul nostru ca reprezentări şi
sentimente legate de minunile lumii, avem impresia, în timp ce
înaintăm, că nu ne aflăm în faţa unei lumi care se schimbă.
Dar prin faptul că privim tot mai mult în această lume, în
faţa noastră stă mereu altceva, şi mereu trebuie să ne spunem: Ce am
privit până acum este maya. – Atunci, înainte de toate,
putem avea sentimentul: «Tu ai mers prea repede», aşa cum
trebuie să recunoască Johannes în penultimul tablou al dramei
rosicruciene Încercarea
sufletului. Până acum, în funcţie de evoluţia
sufletului său, el şi-a făcut o anumită imagine despre Lucifer. Dar nu
este decât o imagine, o schemă... Omul poate să fi ajuns foarte
departe în a vedea tablourile lumilor superioare şi totuşi,
într-o zi, îşi poate spune că nu a văzut decât
imagini, nu realităţi. Sufletul său se află atunci în faţa unei
grele încercări, cea în care încă se află Johannes la
sfârşitul acestei a doua drame rosicruciene. Apoi el îşi dă
seama că era vorba de o imagine şi că el însuşi, pe planul fizic,
n-a cunoscut îndeajuns realitatea pentru a umple această imagine
a sa cu realitate. Încercări de acest gen pot asalta sufletul
până când el ajunge să se întrebe: Cum pot dezvolta
în mine forţe puternice pentru a da un conţinut la ceea ce,
pentru început, nu este decât imagine?“ (Conferinţa IX).
Gradul de dezvoltare în care se află Johannes este de aşa
natură încât nu este de aşteptat din partea lui, din
proprie voinţă spirituală, o respingere a lui Lucifer. Strădania sa
spirituală s-a desfăşurat până acum, legat fiind de Maria. De
aceea, voinţa spirituală proprie nu s-a putut dezvolta. În
momentul în care Maria s-a despărţit de el, Johannes a rămas fără
ajutor în năzuinţa sa spirituală. Dublul i-a revelat latura
pasională a fiinţei sale, iar vocea conştiinţei îi spune că
în adâncul fiinţei sale ar acţiona forţa pasiunii. Lucifer
a putut deci să îi explice:
„Tu m-ai învins
În înălţimile sufletului tău;
Rămân legat de tine
În adâncurile fiintei tale“.
Johannes îşi aminteşte acum de această experienţă pe care o
exprimă astfel:
„Fiinţa care-a-mprumutat trăsăturile mele
M-a arătat mie însumi teribil de adevărat.
Visam numai iubirea sufletească pură,
În sângele meu clocotea însă patima“.
Johannes a recunoscut că efortul său spiritual de până acum nu
a transfonnat în el simţirea şi voinţa. El remarcă în
voinţa sa porniri care se ridică din adâncuri inconştiente ale
sufletului şi care – cu o forţă supraindividuală – aspiră la viaţă.
Aceste porniri îi apar ca expresia voinţei cosmice căreia el vrea
să i se consacre. Pentru că el presimte că pornirile izvorâte din
inconştient sunt ucise prin strădania sa spirituală, el vrea să renunţe
la această strădanie.
Lucifer declară că el acţionează în voinţa cosmică de unde
provin pornirile şi că, prin acţiunea sa, el îi eliberează pe
oameni de legătura lor cu entităţile superioare, ca ei să se poată
integra ca Sine în Univers. Dar Lucifer nu spune de unde a primit
omul capacitatea de a se integra Universului ca Sine.
Johannes devine conştient că nu-l va putea birui pe Lucifer
decât atunci când îl va cunoaşte nu numai în
viziune spirituală, ci şi în simţire şi voire. El are
încredere că din cunoaşterea spiritului, înălţată pe
temelia sufletului său, va creşte în el forţa de a-l
învinge pe Lucifer. Actualmente, el nu se poate opune puterii lui
Lucifer. În legătură cu forţele necesare pentru a te
împotrivi lui Lucifer şi Ahriman, Rudolf Steiner a spus în
ciclul Manifestările karmei:
„Nu există decât o singură forţă în faţa căreia Lucifer
să se retragă: este moralitatea. Moralitatea îl arde pe Lucifer
ca focul cel mai cumplit. Şi nu este un alt mijloc de a actiona
împotriva lui Ahriman decât forţa de judecată şi
capacitatea de discernământ, cultivate prin studiul ştiinţei
spiritului“ (Conferinţa VII).
Tabloul treisprezece ne arată situaţia spirituală care a rezultat
din evenimentele dramei. Este de cea mai mare însemnătate faptul
că Lucifer este prezent ca învingător al lui Johannes, iar
Ahriman ca învinsul Mariei. Pentru că este învins, Ahriman
nu poate ajunge în Templu la o poziţie atât de solidă ca
cea a lui Lucifer. El trebuie deja să se retragă din faţa sufletului
lui Strader, cu toate că acesta încă nu a dobândit
cunoaşterea clară a spiritului. Intrarea lui Strader în Templu
poate fi considerată într-un fel ca fiind rezultatul victoriei
Mariei asupra lui Ahriman. Din cuvintele lui Rudolf Steiner, citate
în legătură cu tabloul unsprezece, reiese că tocmai introducerea
cunoaşterii spirituale în ştiinţa al cărei reprezentant este
Strader conduce la învingerea completă a lui Ahriman. Benedictus
spune despre Strader:
„El este încă de somnul ştiinţei
înfăşurat;
Dar strigătele spiritului deja au răsunat
În temeliile inconştiente ale fiinţei.
Ce ele rosteau 'n-adâncurile sufletului lui
Curând va ajunge şi la auzul spiritual“.
Aceste chemări ale spiritului sunt prezentate în dramă prin
cuvintele pe care Philia, Astrid şi Luna le rostesc în legătură
cu Strader.
Theodosius face o caracterizare a sufletului lui Strader prin care
privirea este îndreptată spre multe vieţi anterioare. Vedem
astfel cum constituţia sufletesc-trupească a lui Strader este
determinată prin destin într-un astfel de mod încât
fiinţa sa personală nu poate găsi un acces spre fiinţa lumii şi a altor
oameni. Cel care are o astfel de constituţie trebuie să se vieţuiască
bazat în întregime pe el însuşi, dar poate, de
asemenea, în singurătatea sa, să dezvolte puternice forţe-Eu.
În izolarea sa de lume şi oameni, el se pierde în
labirintul propriei sale gândiri şi se simte ameninţat de forţele
morţii. Numai atunci când va învăţa „să resimtă existenţa
altora ca şi cum ar fi a sa proprie“, după cum spune Theodosius, numai
atunci va putea obţine „puterea ce duce-afară din labirintul
gândurilor şi-arată drumul spre izvoarele vieţii.“
În timp ce la Strader constituţia modelată de destin este
decisivă, în ce îl priveşte pe Capesius suntem orientaţi
mai mult spre situaţia rezultată prin destin şi în care el a
ajuns printr-o comportare greşită faţă de anumiţi oameni în vieţi
pământeşti anterioare. El şi-a asumat obligaţii faţă de aceşti
oameni pe care îi reîntâlneşte în viaţa
actuală. Conştienţei obişnuite a oamenilor actuali îi sunt
ascunse legăturile mai profunde din care se plăsmuiesc relaţiile lor de
destin cu alţi oameni. Ansamblul obligaţiilor de destin cu care fiecare
om s-a încărcat prin greşelile anterioare poate fi atât de
mare încât achitarea acestor obligaţii de destin i-ar părea
omului imposibilă dacă el le-ar putea contempla în totalitate.
Capesius a recunoscut vinovăţiile dintr-o viaţă pământească
anterioară şi obligaţiile ce rezultă din ele îi par atât de
mari încât nu crede că va avea puterea să le achite. El va
trebui să recunoască astfel că nu va putea împlini toate
obligaţiile într-o singură viaţă pământească şi că are
nevoie de multe vieţi pentru asta. Este o constatare dureroasă; totuşi,
numai curajul de a lua asupra lui consecinţele dureroase ale greşelilor
sale îl poate duce mai departe. Ceea ce se spune aici despre
Capesius este, desigur, valabil pentru toţi oamenii, dacă ne referim la
situaţia lor de destin. În esenţă, se poate recunoaşte că
„această cunoaştere de sine trebuie să nască dureri, pentru care ea
însăşi nu cunoaşte cuvânt de consolare“, şi că „omul,
într-o viaţă pământească, se-ncarcă cu multe datorii, pe
care doar în multe peregrinări pe Pământ le poate
împlini până la capăt“.
Lucifer caută să împiedice recunoaşterea acestor fapte de
către oameni, iar în cazul lui Johannes şi Capesius, el a reuşit.
Consecinţele pot fi deosebit de grave, prin faptul că Johannes a primit
deja consacrarea Templului şi astfel, datorită lui, Lucifer a putut
pătrunde acolo. El stă pe locul pe care, în prima dramă, se
aflase Retardus. Acesta se arătase atunci ca fiind fiinţa spirituală
care stăpâneşte destinul inconştient al omului cu ajutorul
influenţelor luciferice şi ahrimanice. Retardus a trebuit să-şi
părăsească funcţia atunci când Johannes şi Maria au căpătat, prin
dezvoltarea lor spirituală, facultatea de a-şi conduce singuri
destinul. Acum însă Johannes a subordonat din nou puterea care
determină destinul influenţelor luciferice.
Benedictus prevede că Lucifer nu va putea domni mult timp în
locul pe care îl ocupă acum în Templu, fiindcă în
Maria se dezvoltă deja forţele care îl vor birui. Lucifer scoate
în evidenţă faptul că Benedictus şi Maria l-au ajutat la o
dominare asupra lui Johannes prin aceea că Benedictus a despărţit
în această viaţă sufletul lui Johannes de cel al Mariei, iar
într-o viaţă anterioară Maria a îndepărtat sufletul lui
Johannes de cel al tatălui său. Acestea sunt realmente condiţii
prealabile pentru victoria de acum a lui Lucifer asupra lui Johannes;
dar nu sunt singurele ei cauze. Sunt unele mult mai îndepărtate
care se bazează pe „vechi greşeli ale vieţii cu care omul s-a-ncărcat
inconştient“. Aceasta ne aminteşte ceea ce a spus Rudolf Steiner
în conferinţa Păcatul originar şi
harul, în care a arătat că ispitirea luciferică originară
a omului a avut loc într-o epocă în care omul nu putea fi
încă pe deplin responsabil de ceea ce a făcut. Astfel omenirea a
devenit în mod nevinovat vinovată şi a trebuit să suporte
urmările greşelilor de care nu e în întregime responsabilă.
Prin Hristos, în omenire s-au revărsat iar forţe benefice, care
nici ele nu îi pot fi atribuite acesteia, ci i-au fost dăruite
prin har. Aceste forţe le aminteşte Maria, când spune:
„Există-n fiinţa omului izvoare de iubire
La care puterea ta nu poate să pătrundă.
Şi ele se deschid când vechi greşeli ale vieţii,
Cu care omul s-a-ncărcat inconştient,
Sunt contemplate-n spirit în alte vieţi pământeşti
ulterioare,
Şi când, prin liberă voinţă de jertfă,
Ele sunt transformate-n fapte de viaţă
Ce-aduc ca rod salvarea-adevărat-a omului“.
Aceste forţe îi dau Mariei posibilitatea să facă ceea ce
Capesius nu poate încă face, adică să ia asupra ei, conştient şi
curajos, destinul născător de suferinţe. Ea spune:
„'n-acele dureri ce a trebuit să le port
Când a trebuit să-l despart pe Johannes de mine,
Eu recunosc urmările de destin ale propriilor fapte“.
Aceleaşi forţe îi permit Mariei să împlinească misiunea
care îi este impusă lui Strader, adică „să resimtă existenţa
altora ca pe a sa proprie“. Această facultate va face să se nască
în viitor acte libere, în timp ce a purta cu curaj destinul
dureros îl eliberează pe om de legăturile trecutului.
Ceea ce poate face Maria pentru ca Johannes să poată regăsi calea
spre lumina înălţimilor este rostit de Benedictus prin cuvintele:
„Şi dacă sufletul tău rămâne
credincios luminii
Ce ţi-o dăruie puterile lumii spiritului,
Atunci sufletul lui Johannes va-nseta după al tău
Chiar şi-n sferele Stăpânului dorinţelor
Şi, prin iubirea ce-l leagă de tine,
Va regăsi drumul spre lumina înalturilor“.
Aici, cultivarea legăturii cu lumea spirituală este prezentată ca
principala misiune. Împlinirea ei deschide în om izvoarele
iubirii, la care puterile lui Lucifer nu pot ajunge; din aceleaşi
izvoare curg curajul şi devotamentul necesare împlinirii
misiunilor la care sunt chemaţi Capesius şi Strader. Astfel nodurile de
destin ce provin din trecut sunt dezlegate, iar activitatea liberă se
poate desfăşura ca expresie neîngrădită a fiinţei spirituale
omeneşti.
