Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZELE VIEŢII SUFLETEȘTI
CĂI ALE TRĂIRILOR SUFLETEȘTI

GA 59


XIV

BOALĂ ŞI VINDECARE

Berlin, 3 martie 1910

Pentru cei care au frecventat mai mult sau mai puţin constant conferinţele pe care le-am prezentat aici în cursul acestei ierni, va fi devenit clar faptul că în acest ciclu e vorba de o serie de probleme mai mult sau mai puţin profunde ale sufletului. Din punctul de vedere al unei întrebări a sufletului va fi prezentată şi expunerea de astăzi, referitoare la esenţa bolii şi la esenţa vindecării.

Ceea ce trebuie spus, din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, în legătură cu realităţile respective ale vieţii, în măsura în care ele sunt nişte expresii pur fizice ale unor cauze spirituale, a fost discutat aici în alte conferinţe  ‒ de exemplu, în conferinţa “Cum înţelegem boala şi moartea?” [ Nota 26 ] sau cea despre “ipohondrie” şi “febra sănătăţii[ Nota 27 ]. Astăzi ne vom ocupa de nişte probleme mai adânci legate de cunoaşterea bolii şi a vindecării.

Boala, vindecarea sau, bineînţeles, şi sfârşitul letal al uneia sau alteia dintre boli, sunt evenimente care marchează adânc viaţa omului. Şi dacă, după toate pregătirile făcute aici, ne-am întrebat mereu care sunt substraturile spirituale ale lucrurilor ce stau la baza expunerilor noastre, ne va fi îngăduit, desigur, să căutăm, şi în faţa acestor fapte şi trăiri adânci din existenţa umană, cauzele lor spirituale. Cu alte cuvinte, ne va fi îngăduit să întrebăm: Ce are de spus ştiinţa spirituală în legătură cu aceste trăiri?

Trebuie, în orice caz, să privim din nou, în profunzime, întregul sens al evoluţiei acestei vieţi umane, ca să putem înţelege cum se pot integra în mersul normal al existenţei boala, sănătatea, moartea, vindecarea. Fiindcă, de fapt, vedem cum fenomenele amintite se inserează în evoluţia normală a omului. Oare contribuie ele cu ceva la evoluţia noastră? Altfel spus: Oare ne fac să înaintăm în evoluţia noastră, sau să dăm înapoi? Ne vom forma o noţiune clară asupra acestui lucru numai dacă vom avea în vedere şi aici natura integrală a omului.

Am descris adeseori aici această natură integrală a omului, arătând că ea se compune din cele patru componente reale ale fiinţei umane: prima este corpul fizic, pe care omul îl are în comun cu toate entităţile minerale din jurul său, care-şi au formele de la forţele şi legităţile fizico-chimice existente în ele. A doua componentă a entităţii umane a fost numită de noi corp al vieţii, şi noi am putut spune că omul îl are în comun cu tot ceea ce este viu, deci, cu entităţile vegetale şi animale din jurul său. Am atras apoi atenţia asupra corpului astral, pe care omul îl posedă drept o a treia componentă a entităţii sale; el este purtătorul plăcerii şi suferinţei, al bucuriei şi durerii, al tuturor sentimentelor, reprezentărilor, gândurilor ş.a.m.d., care se tălăzuiesc în noi de dimineaţa până seara. Omul nu mai are în comun acest corp astral decât cu lumea animală din jurul său. Şi am studiat apoi întotdeauna cea mai înaltă componentă a entităţii umane, care face ca el să fie coroana creaţiunii pământeşti, purtătorul eului său, a conştienţei de sine. Dacă avem în vedere aceste patru componente ale fiinţei umane, putem spune: Ne frapează  ‒ chiar şi la o observaţie superficială  ‒ o anumită diferenţă între aceste patru componente. Avem în faţa noastră corpul fizic uman. Dacă-l privim pe om, dacă ne privim pe noi înşine din exterior, organele de simţ exterioare fizice pot să perceapă ceea ce noi desemnăm drept corp fizic uman. Cu ajutorul gândirii legate de aceste organe fizice, deci, cu ajutorul acelei gândiri care este legată de instrumentul creierului, putem înţelege corpul fizic uman. El ni se arată, de aceea, când îl privim din exterior.

Cu totul altul este raportul faţă de corpul astral uman. Ne-am dat seama deja, din descrierile precedente, că numai pentru adevărata conştienţă clarvăzătoare corpul astral este, ca să zicem aşa, o realitate exterioară; numai aceasta, datorită educării adeseori caracterizate conştienţei, poate vedea corpul astral, într-un anumit sens, aşa cum vedem corpul fizic. Pentru viaţa obişnuită, corpul astral al omului nu poate fi perceput din exterior; ochiul nu poate vedea, din instinctele, pasiunile, gândurile, sentimentele corpului astral, decât manifestările lor. În schimb, omul însuşi percepe în interiorul lui aceste trăiri ale corpului său astral. El percepe ceea ce noi numim instincte, pofte, pasiuni, bucurie şi durere, plăcere şi suferinţă. Putem spune, de aceea, că corpul astral se raportează la corpul fizic în aşa fel încât, în viaţa umană obişnuită, pe cel dintâi îl privim din interior, iar corpul fizic îl privim din exterior.

Într-o anumită privinţă, celelalte două componente ale naturii umane, corpul eteric şi purtătorul eului, se situează între aceste două extreme. Corpul fizic este perceptibil în mod pur exterior, iar corpul astral în mod pur interior. Dar veriga intermediară dintre corpul fizic şi corpul astral este corpul eteric. El nu poate fi perceput din exterior, dar lucrează spre exterior. În viaţa umană obişnuită, el lucrează spre exterior, în aşa fel încât putem spune: Forţele, trăirile interioare pe care le dezvoltă corpul astral, trebuie transmise mai întâi corpului eteric; de-abia pe urmă acesta poate acţiona asupra instrumentelor fizice, asupra corpului fizic. Aşa că între corpul astral şi corpul fizic acţionează, ca verigă intermediară, corpul eteric. Prin urmare, corpul eteric ne conduce din exterior spre interior. Noi nu-l putem vedea cu ochii fizici. Dar ceea ce putem vedea cu ochii fizici este un instrument al corpului astral numai prin faptul că corpul eteric acţionează spre exterior, asupra corpului fizic. Dintr-un anumit punct de vedere, ceea ce noi numim eu uman se îndreaptă din exterior spre interior, spre corpul astral. Fiindcă prin eu şi prin ceea ce face el din corpul astral, omul devine un cunoscător al lumii exterioare, al ambianţei sale, din care este luat şi corpul său fizic. Viaţa animală se desfăşoară fără o cunoaştere individuală, personală, fiindcă animalul nu are un eu personal; fiindcă animalul trece lăuntric prin toate trăirile corpului său astral, dar nu-şi foloseşte plăcerea şi suferinţa, simpatia şi antipatia, pentru a-şi procura cunoaşterea lumii exterioare. Plăcerea şi suferinţa, bucuria şi durerea, simpatia sau antipatia sunt, în orice caz, trăiri ale corpul astral existent în animal; dar animalul nu-şi foloseşte plăcerea pentru a chiui de bucurie în faţa frumuseţii lumii, ci el rămâne în cadrul acelui element care-i procură senzaţia de tihnă. Animalul trăieşte în durerea sa în mod nemijlocit; pe om, durerea sa îl duce dincolo de el însuşi, spre înţelegerea lumii, fiindcă eul îl conduce din nou afară şi-l pune în legătură cu lumea exterioară. Vedem astfel că, pe de o parte, corpul eteric ne trimite spre interiorul omului, spre corpul astral, dar că eul omului ne conduce spre lumea exterioară, spre lumea fizică din jurul nostru.

Am subliniat adeseori că omul duce o viaţă supusă alternanţelor. O putem constata în fiecare zi. Vedem în sufletul omului, din clipa în care se trezeşte dimineaţa, toate trăirile tălăzuitoare ale corpului astral, bucurie şi durere, plăcere şi suferinţă, sentimente, reprezentări ş.a.m.d. Vedem că seara aceste trăiri se scufundă într-un întuneric necunoscut, vedem cum corpul astral şi eul trec în starea de inconştienţă sau, mai bine zis, de subconştienţă. Am mai subliniat, de asemenea, cauza care face ca omul să treacă zi de zi prin aceste stări alternante. Dacă-l privim pe omul aflat în stare de veghe, aşa cum se manifestă el de dimineaţa până seara, avem, împletite strâns între ele, interferând în acţiunile lor, corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi eul. Când omul adoarme seara, conştienţa ocultă vede cum în pat rămân culcate corpul fizic şi corpul eteric, pe când corpul astral şi eul se întorc în patria lor propriu-zisă, în lumea spirituală, ieşind din corpul fizic şi corpul eteric. Acuma, am putea să apelăm la un alt mod de a denumi lucrurile, care ne va da posibilitatea de a ne înţelege în mod corespunzător în privinţa expunerii noastre de astăzi.

Putem spune că ceea ce am numit corp fizic, ceea ce am fost nevoiţi să indicăm drept acea componentă care ne oferă numai partea sa exterioară, trece, ca om exterior, în timpul somnului, în exterior, în lumea fizică, şi ia cu el corpul eteric, care este mijlocitorul între exterior şi interior. De aceea, în omul adormit nu poate avea loc nici o activitate de mediere între exterior şi interior, deoarece corpul eteric, mijlocitorul, a trecut în lumea exterioară. Putem spune, deci, dintr-un anumit punct de vedere, că la omul adormit corpul fizic şi corpul eteric sunt numai omul exterior; putem desemna, în general, corpul fizic şi corpul eteric drept “om exterior”, chiar dacă corpul eteric este cel ce mijloceşte dinspre exterior spre interior. Iar corpul astral şi eul pot fi desemnate, la omul adormit, drept “omul interior”. Şi putem face la fel şi în cazul omului treaz, pentru că, în stare normală, toate trăirile sunt vieţuite lăuntric şi pentru că ceea ce eul poate să cunoască, fiind în stare de veghe, din lumea exterioară, este asimilat de interiorul omului, pentru a fi prelucrat acolo sub formă de cunoaştere. Datorită eului, ceea ce este exterior devine ceva interior. Toate acestea ne arată că putem vorbi de un om “exterior” şi un om “interior”; omul exterior constând din corpul fizic şi corpul eteric, omul interior  ‒ din eu şi corpul astral.

Să cercetăm acum aşa-numita viaţă umană normală, conform cu sensul ei, în evoluţia sa. Să ne punem întrebarea: Oare de ce se întoarce omul în fiecare noapte, cu corpul astral şi cu eul său, într-o lume spirituală? Să aibă acest lucru un anumit sens? Are un sens pentru om trecerea sa în starea de somn?  ‒ Asemenea lucruri au fost atinse deja aici, dar pentru expunerea noastră de astăzi avem neapărat nevoie de ele. Trebuie să cunoaştem evoluţia normală, pentru a putea înţelege legile aparent anormale ale naturii, care se manifestă sub formă de boală şi vindecare. De ce intră omul în fiecare noapte într-o stare de somn?

Putem înţelege acest lucru numai dacă ne aducem în faţa ochilor întregul raport dintre corpul astral şi eu, pe de-o parte, şi ceea ce am desemnat drept “om exterior”.  ‒ Am numit corpul astral purtător al plăcerii şi suferinţei, al bucuriei şi durerii, al instinctelor, poftelor şi pasiunilor, al tuturor reprezentărilor, percepţiilor, ideilor şi sentimentelor care se tălăzuiesc în noi în sus şi în jos. Dar dacă corpul astral e purtătorul tuturor acestor lucruri, cum se face că în timpul nopţii omul nu are aceste trăiri, când, de fapt, omul interior propriu-zis este atât de strâns unit cu corpul său astral, încât corpul fizic şi corpul eteric nu sunt prezente? Cum se face că apoi aceste trăiri se scufundă într-un întuneric de nepătruns? Care e cauza?  ‒ Cauza constă în faptul că corpul astral şi eul, cu toate că sunt purtătorii bucuriei şi durerii, ai judecăţii, reprezentării etc., nu pot trăi direct toate aceste lucruri, ai căror purtători sunt. În viaţa noastră umană, corpul astral şi eul, ca să aibă propriile lor trăiri, sunt nevoite, în stare normală, să se cufunde în corpul fizic şi corpul eteric. Ceea ce avem în faţa noastră drept viaţa noastră sufletească nu e ceva ce corpul astral vieţuieşte în mod nemijlocit. Dacă ar fi aşa, ar trebui să le vieţuim şi în timpul nopţii, când suntem împreună cu corpul astral. Ceea ce avem în faţa noastră, în viaţa sufletească de peste zi, este un fel de ecou sau o imagine de oglindă. Corpul fizic şi corpul eteric reflectă spre noi, ca printr-o oglindă sau prin efectul de ecou, ceea ce vieţuim în corpul astral. Tot ceea ce sufletul nostru proiectează în faţa noastră, din momentul trezirii şi până la adormire, poate fi proiectat de el în faţa noastră numai datorită faptului că îşi zăreşte propriile sale trăiri în acea oglindă care e formată din corpul fizic şi corpul eteric sau corpul vieţii. În momentul în care, noaptea, ieşim din corpul fizic şi corpul eteric, avem în noi, ce-i drept, toate trăirile corpului astral, dar nu suntem conştienţi de ele, deoarece pentru conştientizarea lor e necesară oglindirea sau efectul de ecou al corpului fizic şi corpului eteric.

Vedem, astfel, în întreaga noastră viaţă, aşa cum se desfăşoară ea de dimineaţa, când ne trezim, şi până seara, când adormim, o interacţiune între omul interior şi omul exterior, între eu şi corpul astral, pe de-o parte, şi corpul fizic şi corpul eteric, pe de altă parte. Forţele care acţionează aici sunt forţele corpului astral şi ale eului. Corpul fizic, drept sumă de activităţi fizice, n-ar putea să producă niciodată din sine viaţa noastră sufletească, şi la fel de puţin ar fi în stare s-o facă corpul eteric. Forţele care pot face să iasă afară această imagine de oglindă provin din corpul astral şi din eu, exact la fel cum ceea ce vedem în oglindă nu provinde de la oglindă, ci de la cel ce se priveşte în ea. Astfel, toate forţele care fac să apară viaţa noastră sufletească se află în corpul astral şi în eu, în omul interior; şi ele îşi desfăşoară activitatea în interacţiunea dintre lumea exterioară şi lumea interioară. Pe parcursul zilei, vedem aceste forţe lucrând la producerea vieţii noastre sufleteşti, intrând în interacţiune, radiind, aş zice, în direcţia corpului fizic şi a corpului eteric. Dar le vedem şi seara, intrând în acea stare pe care o numim “oboseală”. Spre seară, le vedem uzate, consumate. Şi n-am putea să ne continuăm viaţa dacă n-am fi în situaţia de a ne cufunda în fiecare seară într-o altă lume decât cea în care trăim de dimineaţa până seara. În această lume, în care trăim de dimineaţa până seara, putem construi, ca să zicem aşa, viaţa sufletească, o putem proiecta în faţa sufletului nostru. O putem face cu forţele corpului astral. Dar noi consumăm şi aceste forţe şi nu le putem înlocui prin ceea ce avem în viaţa de peste zi. Le putem înlocui numai din lumea spirituală; din acea lume în care ne retragem în fiecare seară. Acesta este sensul somnului. Noi nu putem trăi fără a ne retrage în lumea nopţii şi a lua de acolo forţele pe care le consumăm ziua. Putem spune, deci, că în fiecare noapte ne luăm din lumea spirituală acele forţe pe care le consumăm de dimineaţa până seara. Cu aceasta am răspuns la întrebarea: Ce introducem în lumea fizică, atunci când ne retragem în corpul eteric şi corpul fizic?  ‒ Acest lucru îl ştim acum.

Dar invers, oare noi nu introducem nimic din lumea fizică în lumea nopţii?  ‒ E cealaltă întrebare, şi ea e la fel de importantă ca şi prima.

Pentru a găsi răspunsul la această întrebare, e necesar, în orice caz, să ne adâncim în nişte aspecte pe care le prezintă, de altfel, deja viaţa umană obişnuită. În viaţa obişnuită avem aşa-zise trăiri. Aceste trăiri iau o cale demnă de toată luarea aminte în viaţa noastră dintre naştere şi moarte. Cum ni se prezintă această cale? O putem vedea cu ajutorul unui exemplu, dat adeseori aici: exemplul felului cum învăţăm să scriem.  ‒ Când aşezăm tocul pe hârtie, ca să ne exprimăm gândurile, noi exercităm arta de a scrie. Ştim să scriem. Dar ce presupune acest lucru? Presupune faptul că într-o anumită perioadă a existenţei dintre naştere şi moarte am avut o serie de trăiri. Ia gândiţi-vă prin câte a trebuit să trecem până am ajuns să ne putem exprima gândurile punând tocul pe hârtie şi “scriind”. Reprezentaţi-vă toate trăirile prin care aţi trecut în copilărie, de la prima încercare stângace de a ţine în mână tocul, de a-l aşeza pe hârtie ş.a.m.d. Veţi spune probabil: Slavă Domnului că nu e nevoie să ne rechemăm toate acestea în amintire! Fiindcă ar fi rău dacă ori de câte ori scriem ceva ar trebui să ne aducem aminte de toate liniile greşite, poate şi de pedepsele pe care le-am suferit etc., până să ne fi însuşit ceea ce se numeşte arta de a scrie. Ce s-a petrecut aici? Ceva ce se numeşte, în sensul cel mai eminent al cuvântului, o evoluţie în viaţa dintre naştere şi moarte. Am trecut printr-o serie întreagă de trăiri. Acestea au avut nevoie de un timp foarte lung; apoi s-au comprimat, aş zice, au format un fel de chintesenţă, iar această chintesenţă este ceea ce desemnăm drept “deprindere” de a scrie. Tot restul s-a cufundat într-un întuneric de nepătruns al trecutului. Dar nu e necesar să ne mai amintim acele trăiri, fiindcă din ele s-a dezvoltat o treaptă din evoluţia sufletului nostru. Astfel, trăirile noastre se comprimă dând chintesenţe, esenţe, care apar în viaţă drept deprinderi şi facultăţi ale noastre, drept destoinicie a noastră. În aceasta constă evoluţia noastră între naştere şi moarte. Trăirile sunt transformate mai întâi în facultăţi sufleteşti, care, în orice caz, se pot manifesta prin mijlocirea instrumentelor corporale exterioare. Întreaga viaţă personală dintre naştere şi moarte se desfăşoară în sensul că trăirile se transformă în facultăţi sau în ceea ce numim înţelepciune.

Ne putem reprezenta felul cum are loc transformarea dacă aruncăm o privire asupra perioadei dintre anii 1770-1815. În această perioadă a avut loc un eveniment mare, grandios, în istoria lumii. Un mare număr de oameni au fost contemporani ai acestui eveniment. Să ne întrebăm ce atitudine au luat ei faţă de acest eveniment.  ‒ Pe lângă unii, el a trecut fără să fie observat  ‒ ei au fost surzi la evenimentul respectiv. Un asemenea om n-a transformat trăirile în cunoaştere a lumii, în înţelepciune despre lume. Alţii şi-au format de aici o înţelepciune profundă, adică o chintesenţă.

Cum se transformă trăirile, în suflet, în facultăţi şi înţelepciune? Prin faptul că luăm cu noi, seară de seară, în starea de somn, trăirile noastre, aşa cum se apropie ele de noi, în forma lor nemijlocită, în acele sfere în care sufletul sau omul interior zăboveşte de seara până dimineaţa. Acum, el transformă în chintesenţe, în esenţe, ceea ce, pe parcursul unei anumite perioade de timp, a fost trăire. Cine ştie să observe viaţa, ştie că, dacă vrea să ia în stăpânire o serie de trăiri şi să le integreze unei arte, e necesar să transforme aceste trăiri în cadrul unor perioade de somn corespunzătoare. De exemplu, el poate să înveţe cel mai bine ceva pe de rost dacă învaţă acel lucru, apoi doarme, iar îl învaţă, iar doarme. Dacă nu poate să cufunde trăirile în starea de somn, pentru a le da ocazia să iasă la lumina zilei drept facultăţi, ori sub formă de înţelepciune sau artă, atunci el nu e în stare să parcurgă o evoluţie prin aceste trăiri.

Aici ne întâmpină pe o treaptă superioară ceea ce este necesar pe o treaptă inferioară: planta din acest an nu poate deveni planta din anul următor dacă nu se întoarce în necunoscutul solului pământesc şi nu creşte iarăşi, în anul următor. În cazul plantei, evoluţia rămâne o simplă repetare. Acolo unde am explicat-o în cazul omului, e o “evoluţie” reală; la om, trăirile sunt cufundate în sânul nocturn al inconştientului şi ele sunt scoase din nou afară  ‒ în orice caz, ca repetare, dar pentru a fi atât de mult transformate, în cele din urmă, încât să poată apărea la lumina zilei drept înţelepciune, drept facultăţi, drept experienţe de viaţă.

Aşa era înţeleasă viaţa, în vremurile în care oamenii puteau privi mai adânc în lumile spirituale decât o poate face azi o privire exterioară. De aceea, constatăm că pretutindeni acolo unde conducătorii culturilor din vremurile vechi vor să comunice nişte lucruri deosebite, sub formă de imagini, se atrage atenţia tocmai asupra unor asemenea legi importante ale vieţii umane. Să ne întrebăm: Ce ar trebui să facă cineva, care ar vrea să împiedice o serie de trăiri din timpul zilei să ia foc şi să se transforme într-o facultate oarecare? Să ne punem această întrebare, de exemplu, faţă de o trăire foarte importantă a sufletului, faţă de acea trăire care se formează când cineva are, pe parcursul unei perioade de timp mai lungi, o anumită relaţie cu o altă persoană. Trăirile avute în legătură cu acea persoană se cufundă în conştienţa nocturnă drept ceea ce numim iubire faţă de cealaltă persoană, iubire care, dacă e sănătoasă, este un fel de chintesenţă a trăirilor care s-au succedat una după alta. Sentimentul de iubire faţă de cealaltă persoană s-a născut prin faptul că suma trăirilor s-a comprimat într-o chintesenţă, ca şi cum am ţese trăirile, obţinând o pânză.  ‒ Dar ce ar trebui să facă un om care ar vrea să împiedice o serie de trăiri să se transforme în iubire?  ‒ Ar trebui să aplice o artă specială: Ar trebui să împiedice procesul natural din timpul nopţii, prin care trăirile noastre devin chintesenţa, sentimentul de iubire; el ar trebui să destrame iarăşi, în timpul nopţii, ţesătura trăirilor de peste zi. Dacă e în stare s-o facă, reuşeşte ca pe lângă sufletul lui să treacă fără urmă ceea ce era menit să transforme în sufletul său trăirea faţă de cealaltă persoană în iubire.

Asupra acestor străfunduri ale vieţii sufleteşti umane voia să atragă atenţia Homer, punând în faţa noastră imaginea Penelopei, care are trăirea cu ceata de peţitori [ Nota 28 ]: Ea îi promite fiecăruia mâna ei, dacă va termina de ţesut o anumită pânză; şi scapă de ţinerea promisiunii numai prin faptul că în timpul nopţii destramă ceea ce a ţesut în timpul zilei.  ‒ Vedem străfunduri imense ale trăirilor, acolo unde văzătorii sunt totodată artişti. În zilele noastre, oamenii au prea puţină sensibilitate pentru aşa ceva şi ei vor declara arbitrare asemenea interpretări ale unor poeţi de acest fel, care erau în acelaşi timp văzători, sau le vor considera simple fantasmagorii. O asemenea atitudine nu le face nici un rău vechilor poeţi, şi nici adevărului, ci, cel mult, epocii noastre, care este astfel împiedicată să se cufunde în profunzimile vieţii umane. Prin urmare, seara luăm cu noi în suflet ceva ce scoatem apoi iarăşi, o dată cu noi, afară. Luăm cu noi ceea ce sufletul dezvoltă între naştere şi moarte şi ridică pe trepte de facultăţi din ce în ce mai înalte. Dar să ne întrebăm acum: Unde se află limita acestei evoluţii a omului?  ‒ Putem cunoaşte aceste limite dacă ne aducem în faţa ochilor faptul că, dimineaţa, la trezire, omul găseşte de fiecare dată acelaşi corp fizic şi acelaşi corp eteric, cu aceleaşi facultăţi şi predispoziţii, cu acea configuraţie interioară cu care acestea erau înzestrate în momentul naşterii omului respectiv. Omul nu poate schimba nimic din această configuraţie, din aceste forme interne ale corpul fizic şi ale corpul eteric. Dacă ar putea lua cu el, în starea de somn, corpul fizic sau măcar corpul eteric, atunci ar putea să lucreze la transformarea lor. Dar dimineaţa el le regăseşte aşa cum le-a lăsat seara. Avem aici o limită clară a ceea ce poate să facă evoluţia dintre naştere şi moarte. Această evoluţie între naştere şi moarte este limitată, în esenţă, la trăirile sufleteşti; ea nu poate interveni până în trăirile corporale.

Nu e necesar decât să ne lămurim asupra unui lucru: Oricâte ocazii ar avea un om să treacă prin multe trăiri exterioare capabile să-i aprofundeze simţul muzical, care ar putea să dezvolte în sufletul lui o viaţă muzicală profundă, el n-ar putea-o dezvolta dacă n-ar fi primit de la naştere o ureche muzicală, dacă forma fizic-muzicală în care a fost modelată urechea sa nu i-ar da posibilitatea de a stabili acordul între omul exterior şi omul interior. Trebuie să ne fie însă clar: Pentru ca omul să fie o fiinţă unitară, toate diferitele părţi ale naturii sale trebuie să constituie o unitate, o armonie. De aceea, vom putea să ne spunem: Toate ocaziile pe care le are un om cu o ureche nemuzicală de a primi în el impresii care l-ar putea ridica pe o treaptă mai înaltă de trăire muzicală, trebuie să rămână în suflet, trebuie să se resemneze; nu pot să iasă afară, din cauză că în fiecare dimineaţă este trasată o limită prin forma organelor interne primită la naştere. Vom înţelege o asemenea chestiune dacă ne este limpede faptul că aici nu e importantă doar forma mai grosieră a corpului eteric şi a corpului fizic, ci şi anumite configuraţii foarte subtile. Trebuie să ne fie clar că, în viaţa noastră actuală, fiecare facultate sufletească trebuie să se manifeste printr-un organ; iar dacă organul nu are forma corespunzătoare, ea nu se poate manifesta. Ceea ce fiziologia şi anatomia nu pot dovedi, modelările plastice mai subtile ale organelor, este tocmai esenţialul; ele scapă, fireşte, anatomiei şi fiziologiei; dar tocmai ele sunt acelea care nu pot să se transforme între naştere şi moarte.

Ei bine, să fie omul cu totul incapabil de a integra în corpul său fizic şi în corpul său eteric trăirile şi experienţele pe care le primeşte în corpul astral şi în eul său?

Ştim, dacă-l studiem pe om, că, până la un anumit punct, omul poate desfăşura o activitate modelatoare chiar şi asupra corpului său fizic. Nu e nevoie decât să privim un om care, timp de zece ani, şi-a petrecut viaţa desfăşurând o profundă muncă de gândire; veţi constata că gesturile şi fizionomia s-au schimbat. Dar toate acestea sunt legate de nişte limite foarte înguste. Să fie oare legate întotdeauna de asemenea limite foarte înguste?

Putem înţelege că toate acestea nu sunt legate întotdeauna de nişte limite foarte înguste, dacă apelăm la o lege care a fost discutată şi ea aici adeseori, dar asupra căreia trebuie să se atragă atenţia mereu, deoarece viaţa noastră contemporană este atât de departe de ea..., o lege care poate fi comparată cu o alta, cucerită pentru omenire, pentru un domeniu subordonat al existenţei, în secolul 17.

Până în secolul 17, oamenii au crezut că e posibil ca animalele inferioare, insectele ş.a.m.d., să ia naştere din mâlul de pe fundul râurilor. Ei credeau că ceea ce face să apară din sine râmele sau insectele este doar materia. Nu era doar convingerea celor neştiutori, ci şi a învăţaţilor. Dacă ne întoarcem în nişte epoci mai vechi, putem constata că totul era sistematizat în aşa fel încât, de exemplu, se dădeau indicaţii despre ceea ce trebuia întreprins ca să faci să se nască viaţă, pur şi simplu, din mediul înconjurător. Într-o carte din secolul 7 [ Nota 29 ], de exemplu, se arată că nu e nevoie decât să baţi bine cadavrul unui cal, până când el devine fraged, ca să obţii din el albine; de la cadavrul de bou se credea că provin viespile, iar de la cel de măgar bărzăunii. Se credea că din substanţa mediului înconjurător se naşte în mod direct ceea ce este viu. Şi de-abia în secolul 17 marele naturalist Francesco Redi [ Nota 30 ] a rostit pentru prima dată propoziţia: Ceea ce este viu poate proveni numai de la ceea ce este viu! Din cauza acestui adevăr, care astăzi este considerazt de la sine înţeles, în aşa fel încât nimeni nu poate pricepe că s-a crezut vrodată altfel, din cauza acestei propoziţii Redi a mai fost considerat, încă în secolul 17, un eretic de cea mai rea speţă, care a scăpat numai cu chiu-cu-vai de soarta lui Giordano Bruno. Aşa este, în general, cu asemenea adevăruri: La început, cei care au avut misiunea de a le vesti, au fost consideraţi eretici şi au căzut victime Inchiziţiei. Pe atunci, omul respectiv era ars pe rug sau ameninţat că va avea această soartă. Astăzi, am scăpat de acest fel de Inchiziţie. Oamenii nu mai sunt arşi pe rug. Dar cei ce stau astăzi pe scaunul oficial al ştiinţei îi consideră nebuni şi visători pe acei oameni care, situându-se pe o treaptă nouă, comunică un adevăr nou. Astăzi sunt consideraţi nebuni şi visători cei care reprezintă în alt mod principiul formulat de Francesco Redi în secolul 17. După cum Redi a atras atenţia asupra faptului că la baza părerii că ceva viu poate lua naştere din ceea ce nu este viu se află un mod greşit de a observa lucrurile, că trebuie să mergem până când dăm tot de ceva viu, de germenele care atrage din mediul înconjurător forţele şi substanţele necesare pentru a se dezvolta în felul său propriu  ‒ tot astfel, cel situat astăzi pe terenul ştiinţei spirituale trebuie să arate că ceea ce intră prin naştere în existenţă provine, ca entitatea sufletesc-spirituală, de la o realitate sufletesc-spirituală similară şi că ea nu se compune numai din însuşirile ereditare. După cum germenele râmei atrage spre ea substanţele de care are nevoie pentru a se dezvolta, tot astfel germenele sufletesc-spiritual trebuie să atragă la sine substanţele din ambianţa sa, ca să se poată dezvolta. Cu alte cuvinte: Dacă urmărim entitatea spiritual-sufletească din om, în trecutul ei, ajungem la o entitate sufletesc-spirituală anterioară, care a existat înainte de naştere şi care nu are nimic comun cu ereditatea. Ceea ce decurge, în ultimă instanţă, din propoziţia: O realitate spiritual-sufletească poate proveni numai dintr-o realitate spiritual-sufletească  ‒ ne duce la ideea vieţilor pământeşti succesive, de care vă puteţi convinge dacă vă ocupaţi mai profund de ştiinţa spirituală. Viaţa noastră dintre naştere şi moarte ne conduce în trecut, la alte vieţi pe care le-am trăit anterior. Ceva spiritual-sufletesc provine de la ceva spiritual-sufletesc, şi în spiritual-sufletescul trecutului se află cauzele trăirilor pe care le avem acum între naştere şi moarte. Iar când trecem prin poarta morţii, luăm cu noi ceea ce ne-am însuşit în cursul acestei vieţi şi am transformat din cauze în facultăţi. Ceea ce luăm cu noi când, trecând prin poarta morţii, intrăm într-o lume spiritual-sufletească, ne însoţeşte din nou, în viitor, când intrăm iarăşi în existenţă, printr-o nouă naştere.

Între moarte şi noua naştere ne aflăm într-o altă situaţie decât atunci când, în fiecare seară, prin starea de somn intrăm în lumea spirituală, din care ne trezim iarăşi dimineaţa. Când ne trezim, dimineaţa, regăsim corpul nostru eteric şi corpul fizic aşa cum erau în seara precedentă. Nu le putem integra trăirile care au trecut pe lângă noi în viaţa dintre naştere şi moarte. Am dat de o limită, pe care o creează în faţa noastră corpul eteric gata-făcut şi corpul fizic gata-făcut. Dar când, trecând prin poarta morţii, intrăm într-o lume spirituală, noi depunem corpurile fizic şi eteric şi luăm din corpul eteric numai chintesenţa lui. Acum ne aflăm în lumea spirituală şi suntem nevoiţi să ţinem seama de existenţa unui corp fizic şi a unui corp eteric. În întreaga perioadă de la moarte şi până la noua naştere, omul poate să lucreze cu nişte forţe pur spirituale; fiindcă aici are de-a face cu substanţe pur spirituale. El ia din lumea spirituală ceea ce-i este necesar pentru a modela arhetipul unui nou corp fizic şi al unui nou corp eteric; în acestea sunt introduse acum lucrurile pe care nu le-a putut introduce în corpul fizic şi corpul eteric din viaţa precedentă. Astfel, omul plăsmuieşte un arhetip al corpului său fizic şi al celui eteric, până la noua naştere, un arhetip pur spiritual, şi în acesta sunt întreţesute trăirile în privinţa cărora sufletul a fost nevoit să se resemneze între naştere şi moarte. Soseşte apoi momentul în care arhetipul a fost definitivat şi în care omul are capacitatea de a integra în corpul fizic maleabil şi în corpul eteric maleabil ceea ce a asimilat arhetipului său; pe urmă, arhetipul spiritual lucrează şi el asupra acelei stări de somn prin care omul trece acum.

Dacă omul ar putea să aducă cu el în fiecare dimineaţă, la trezire, corpul fizic şi corpul eteric, atunci el le-ar putea modela din lumea spirituală; dar atunci ar trebui să le şi transforme. Dar la naştere omul se trezeşte dintr-o stare de somn; fiindcă naşterea înseamnă a ne trezi dintr-o stare de somn, care, în starea prenatală, cuprinde, într-adevăr, atât corpul fizic, cât şi corpul eteric. Aici e momentul în care corpul astral şi eul coboară în lumea fizică, în corpul fizic şi corpul eteric, pe care acum le pot modela plastic şi în care pot integra acum tot ceea ce, în viaţa anterioară, n-au putut integra în trupul gata-făcut. Acum, într-o nouă viaţă, ele pot să exprime în corpul fizic şi în corpul eteric ceea ce pot urca acum, drept treaptă mai înaltă de evoluţie, pe care n-o putuseră urca în viaţa precedentă, din cauză că fuseseră împiedicate de corpul eteric gata-făcut şi de corpul fizic gata-făcut.

Vedem astfel că, prin naştere, omul se trezeşte, într-adevăr, din lumea spirituală, dar în aşa fel încât aduce acum cu sine alte forţe decât acelea pe care şi le aduce de obicei dimineaţa, din aceeaşi lume spirituală. Dimineaţa aducem cu noi numai acele forţe care pot dezvolta viaţa noastră sufletească între naştere şi moarte. În acest răstimp, nu putem acţiona asupra celorlalte componente ale fiinţei noastre. Dar când, prin naştere, ieşim din lumea spirituală şi intrăm în existenţă, ducem cu noi forţele care desfăşoară o muncă de transformare plastică asupra corpului fizic şi asupra corpului eteric, cu alte cuvinte, forţele care ne asigură o dezvoltare în care sunt implicate corpul fizic şi corpul eteric.

Dacă n-am putea sfărâma corpul fizic şi corpul eteric, atunci corpul fizic n-ar putea să treacă prin moarte şi noi n-am putea să integrăm evoluţiei trăirile noastre. Aici e punctul în care trebuie să spunem, indiferent cu câtă frică şi groază aşteptăm moartea, indiferent câtă suferinţă şi durere simţim în faţa morţii, dacă privim lumea de pe o poziţie suprapersonală, putem spune doar: Noi trebuie de-a dreptul să voim moartea! Fiindcă numai ea ne dă posibilitatea de a sfărâma acest trup şi de a ne construi altul nou în viaţa următoare, ca să putem introduce în viaţă toate roadele noastre pământeşti.

Aşa că, în cursul normal al evoluţiei omenirii acţionează două curente: unul interior şi unul exterior. Aceste două curente ni se prezintă alăturate în corpul fizic şi corpul eteric, pe de-o parte, şi în corpul astral şi eu, pe de altă parte.  ‒ Ce poate omul să facă, între naştere şi moarte, în privinţa corpului fizic şi a corpului eteric? Viaţa sufletească nu uzează doar corpul astral, ci ea uzează, de asemenea, organele corpului fizic şi organele corpului eteric. Aici ni se arată următorul lucru: În timp ce, noaptea, corpul astral se află într-o lume spirituală, el lucrează totodată asupra corpului fizic şi asupra corpului eteric, pentru a le readuce în acea stare în care ele se află de obicei. Numai în starea de somn din timpul nopţii poate fi refăcut în corpul fizic şi corpul eteric ceea ce a fost distrus pe parcursul zilei. Vedem astfel că, în orice caz, din lumea spirituală se lucrează şi asupra corpului fizic şi a corpului eteric. Există însă o limită: predispoziţia şi configuraţia corpului fizic şi a corpului eteric au fost date la naştere şi ele rămân aceleaşi, în cadrul unor limite înguste. S-ar putea spune că privim aici în evoluţia lumilor, că vedem conlucrând în cadrul ei două curente, pe care nu le putem armoniza de la sine, în mod abstract. Cel care ar vrea să încerce să gândească împreună aceste două curente, în gânduri abstracte, cel care ar vrea, cu inimă uşoară, să construiască o filosofie şi ar spune: Ei bine, omul trebuie să fie ceva armonios; prin urmare, în om, cele două curente trebuie să fie în armonie  ‒ acela s-ar afla în prada unei mari erori. Viaţa nu lucrează conform cu abstracţiunile; viaţa lucrează în aşa fel încât ceea ce noi visăm în gândurile noastre abstracte s-ar putea realiza numai după lungi perioade de evoluţie. Viaţa lucrează în aşa fel încât creează stări de echilibru, armonii, numai după ce s-a trecut prin multe dizarmonii. Aşa este şi jocul viu din fiinţa umană, care nici nu trebuie să fie pus în armonie prin gânduri. E vorba întotdeauna de o gândire abstractă, seacă, atunci când visăm armonii, pe când viaţa evoluează spre stările de echilibru traversând multe dizarmonii. Dar aceasta este, în general, soarta evoluţiei umane: armonia trebuie să planeze în faţa noastră ca ţel, pe care însă nu-l atingem, dacă doar îl proiectăm cu visarea noastră într-un stadiu oarecare din evoluţia omenirii.

Aşa că, poate, nu ne va părea chiar aşa de neînţeles o afirmaţie a ştiinţei spirituale, aceea că, în orice caz, viaţa se prezintă altfel, dacă o privim din punctul de vedere al omului interior şi altfel dacă o privim din punctul de vedere al omului exterior. Sunt două puncte de vedere diferite. Cine ar vrea să unească aceste două puncte de vedere printr-o abstracţiune oarecare, acela n-ar ţine seama de faptul că nu există un singur ideal, o singură judecată, că există atâtea judecăţi câte puncte de vedere, şi că numai prin confruntarea diferitelor judecăţi poate fi găsit adevărul. De aceea, ne este îngăduit să presupunem că, poate, punctul de vedere al vieţii, în privinţa omului interior, e altul decât acela care se referă la omul exterior. S-ar putea explica, eventual, cu ajutorul unei comparaţii, că adevărurile sunt cu totul relative, după cum sunt privite de aici sau de acolo.

Unui uriaş, care are pumnul cât un copil mic, îi stă bine, în mod cert, să spună: Râd în pumnişorii mei! Dar dacă şi piticul, care e atât de mare cât un prunc nou-născut, are dreptul să spună despre uriaş: Râde în pumnişorii lui!  ‒ asta e o altă întrebare. Lucrurile se prezintă în mod necesar drept adevăruri ce se completează reciproc. Nu există nici un adevăr absolut în privinţa lucrurilor exterioare. Lucrurile trebuie privite din cele mai diferite puncte de vedere, şi adevărul trebuie găsit prin adevărurile parţiale, care se luminează unul pe celălalt.

De aceea, în viaţa nemijlocită, aşa cum ne apare ea în faţa ochilor, nici omul exterior, corpul fizic şi corpul eteric, nici omul interior, corpul astral şi eul, nu trebuie să se afle, într-o perioadă oarecare de dezvoltare din viaţă, într-un acord perfect. Dacă acordul dintre ele ar fi perfect, atunci omul, când ar intra, seara, în lumea spirituală, ar lua cu sine trăirile de peste zi şi le-ar transforma într-un mod reglementat în chintesenţele diferitelor facultăţi, ale înţelepciunii ş.a.m.d. Şi atunci, el ar introduce forţele pe care le aduce dimineaţa din lumea spirituală, în lumea fizică, le-ar folosi pentru viaţa sufletească; dar n-ar trece niciodată de limita pe care am caracterizat-o şi care e trasată pentru corpul fizic. Dar atunci n-ar exista nici evoluţie umană. Omul trebuie să înveţe să ţină seama el însuşi de aceste limite; trebuie să le preia în judecata sa, în aprecierea sa. Trebuie să existe pentru el în cea mai largă măsură posibilitatea de a depăşi aceste limite.

Şi el le depăşeşte în permanenţă! În viaţa reală, au loc necontenit asemenea depăşiri ale limitelor, astfel încât, de exemplu, corpul astral şi eul, când acţionează asupra corpului fizic, nu respectă limitele. Dar prin aceasta încalcă legitatea sădită în corpul fizic. Şi noi vedem ceea ce se întâmplă ca urmare a unor asemenea depăşiri ale limitelor, în diferite dezordini, neregularităţi ale corpul fizic, în ivirea a ceea ce se prezintă sub formă de boli, care au fost provocate din spirit, din corpul astral şi din eu.  ‒ O limită mai poate fi depăşită şi în alt mod, dacă omul, ca om interior, nu reuşeşte să se armonizeze cu lumea exterioară, dacă el se dovedeşte neputincios în ceea ce priveşte realizarea acordului total cu lumea exterioară. Ne putem lămuri asupra acestui lucru apelând la un exemplu drastic.

Acum câţiva ani, când a avut loc celebra erupţie a vulcanului Mont Pelé [ Nota 31 ] din America Centrală, printre ruine au fost găsite apoi nişte documente ciudate, din care se pot trage învăţăminte deosebite. Într-unul dintre ele puteai citi: Nu mai trebuie să vă temeţi, fiindcă toate pericolele au trecut; nu vor mai avea loc erupţii! Ne-o arată limpede legile pe care le-am aflat, drept legi ale naturii.  ‒ Aceste documente, pe care stătea scris că în viitor, conform cu ceea ce spune ştiinţa despre natură, alte erupţii vulcanice sunt cu totul excluse, fuseseră acoperite de lavă  ‒ şi, o dată cu ele, învăţaţii care scriseseră aceste documente, pe baza cunoaşterii obişnuite a erudiţiei. Vedem petrecându-se aici un eveniment tragic. Dar tocmai de aici putem vedea în mod absolut clar dizarmonia dintre om şi lumea fizică. Nimeni nu poate să pună la îndoială faptul că intelectul acelor învăţaţi care cercetaseră legile respective ale naturii ar fi fost suficient pentru a găsi adevărul, dacă ar fi fost dezvoltat aşa cum trebuie. Fiindcă nu intelectul le-a lipsit. E ciudat: intelectul este necesar, când e vorba de aşa ceva, totuşi, el singur nu poate să facă absolut nimic. Fiindcă animalele care sunt ameninţate de asemenea catastrofe, părăsesc acel loc! E un fenomen cunoscut. Numai animalele domestice pier împreună cu omul. Prin urmare, e suficient aşa-numitul instinct animal, pentru a întâmpina asemenea fenomene iminente cu infinit mai multă înţelepciune, comparativ cu înţelepciunea umană actuală. Ceea ce este “intelect” nu contează; intelectul nostru actual există în suficientă măsură şi la aceia care fac prostiile cele mai mari. Aşadar, intelectul nostru ar fi, desigur, suficient, dar nu sunt suficiente experienţele provenite din trăiri, fiindcă acestea nu s-au maturizat. În momentul în care intelectul cu trăiri foarte limitate stabileşte un lucru care lui i se pare plauzibil, el poate să cadă în această dizarmonie faţă de trăirile exterioare reale, şi atunci trăirile exterioare se prăbuşesc peste el. Fiindcă există un raport între corpul fizic şi lume, pe care omul îl va cunoaşte treptat şi-l va privi cu forţele pe care le posedă deja acum; dar o va putea face de-abia atunci când îşi va fi adunat nenumărate trăiri din lumea exterioară şi va fi prelucrat aceste trăiri. La ceea ce el va fi dezvoltat din aceste trăiri, pentru a stabili o armonie perfectă, nu va fi colaborat nici un alt intelect în afară de cel actual; fiindcă tocmai astăzi intelectul a ajuns pe o anumită culme. Ceea ce lipseşte, este maturizarea experienţelor şi trăirilor. Dacă maturizarea trăirilor nu corespunde realităţii exterioare, omul ajunge la dizarmonie cu lumea exterioară şi se poate zdrobi în contact cu evenimentele din lumea exterioară.

Am văzut, dând un exemplu drastic, în ce fel a apărut dizarmonia între corpul fizic al învăţaţilor respectivi şi treapta de evoluţie sufletească pe care o atinseseră în sufletele lor. Am dat acest exemplu, pentru a înlesni înţelegerea consideraţiilor noastre. Dizarmonia nu trebuie să apară sub forma unor catastrofe care vin asupra noastră; ci o asemenea dizarmonie există, în mod principial şi esenţial, oriunde corpul nostru fizic şi corpul nostru eteric suferă nişte vătămări exterioare; când nişte vătămări exterioare îl atacă pe omul exterior în aşa fel încât el nu e în stare să acţioneze, prin forţele sale, din interior, împotriva acestor vătămări, să le alunge din viaţa sa. Acesta e cazul ori de câte ori o vătămare exterioară oarecare se apropie de noi, indiferent că e ceva vizibil în mod exterior sau o aşa-numită vătămare internă, care este, totuşi, propriu-zis o vătămare exterioară; căci, ori că ne-am stricat stomacul, ori că ne-a căzut în cap o ţiglă de pe acoperiş, în esenţă este absolut acelaşi lucru. Acesta e cazul când apare sau poate să apară conflictul între omul interior şi ceea ce se apropie de el din exterior; pe măsura acestui om exterior.

Şi, de fapt, orice boală e o asemenea dizarmonie, o asemenea depăşire a limitelor dintre omul interior şi cel exterior. Ceea ce va fi atins, drept armonie, doar într-un viitor îndepărtat, ceea ce ar rămâne un gând abstract, dacă am vrea să-l transpunem în viaţă visând, se realizează prin faptul că au loc în permanenţă asemenea depăşiri ale limitelor. Omul învaţă să devină tot mai matur în ceea ce priveşte viaţa lui sufletească numai văzând treptat că prin ceea ce şi-a cucerit deja nu e pe măsura vieţii exterioare. Afirmaţia de mai sus nu se referă doar la lucrurile pe care le pătrunde eul, ci şi la ceea ce pătrunde corpul astral. Ceea ce pătrunde eul, e vieţuit de om în mod conştient de când se trezeşte până când adoarme; felul cum acţionează corpul astral, felul cum el poate să-şi depăşească limitele şi să se dovedească neputincios în a stabili o adevărată armonie între omul interior şi omul exterior  ‒ acest lucru, ce-i drept, se sustrage conştienţei obişnuite a omului, totuşi, el există. În toate aceste lucruri ne este dată esenţa interioară mai profundă a bolii.

Care sunt, însă, cele două posibilităţi de a se încheia ale unei boli?  ‒ Fie apare vindecarea, fie boala sfârşeşte prin moarte. Aşa cum privim evoluţia vieţii normale, putem aşeza moartea, de o parte, vindecarea, de cealaltă parte.

Ce reprezintă pentru evoluţia globală a omului o vindecare?  ‒ Aici trebuie să ne fie clar ce este, pentru evoluţia globală a omului, în primă instanţă, boala.

Boala reprezintă o dizarmonie între omul interior şi omul exterior; omul interior nu poate ajunge la o armonie cu omul exterior, dacă există o boală. Într-un anumit sens, omul interior trebuie să se retragă din omul exterior. Putem vedea acest lucru sub forma cea mai simplă dacă ne tăiem la deget.  ‒ Putem tăia numai corpul fizic, nu şi corpul astral. Dar corpul astral trebuie să intervină fără încetare în viaţa obişnuită, iar consecinţa este, în cazul nostru, aceea că acum corpul astral nu găseşte în degetul tăiat ceea ce ar trebui să găsească, dacă vrea să pătrundă degetul până în cele mai mici părţi ale sale. El se simte dat afară din partea fizică respectivă a degetului. Aceasta este esenţa unui mare număr de boli; omul interior se simte dat afară, el nu mai poate participa la viaţa omului exterior, din cauză că acesta este distrus, din cauză că, prin acea vătămare, i-a fost sustras. Acuma, noi putem merge atât de departe încât, fie că, prin influenţe exterioare, îl restabilim pe omul exterior  ‒ fie că îl facem atât de puternic pe omul interior, încât îl restabileşte el însuşi pe omul exterior; cu alte cuvinte, poate surveni vindecarea. Şi atunci, după vindecare, va exista din nou, într-o măsură mai mică sau mai mare, legătura dintre omul exterior şi omul interior; adică, acum omul interior poate găsi, într-un anumit mod, posibilitatea de a continua, totuşi, să trăiască în omul exterior care a suferit o corectură.

E un proces care poate fi comparat cu trezirea. A avut loc o retragere artificială a omului interior. Acum lui îi este dată din nou posibilitatea de a vieţui în omul exterior ceea ce omul poate vieţui numai în lumea exterioară. Vindecarea îi dă omului posibilitatea de a se întoarce înapoi şi de a introduce ceea ce n-ar putea introduce dacă nu s-ar putea întoarce. De aceea, procesul de vindecare este primit în omul interior şi el reprezintă acum o parte constitutivă interioară a omului interior. Vindecarea, convalescenţa, este ceva spre care ne putem întoarce privirile cu mulţumire, cu satisfacţie, fiindcă ne putem spune: Exact la fel cum, adormind, luăm cu noi ceva pentru omul interior, ceva prin care îl facem să urce în evoluţia lui, prin vindecare luăm cu noi ceva prin care îl facem pe omul interior să progreseze. Chiar dacă nu se poate vedea imediat, este ceva real: în orice caz, omul nostru interior, trăirea noastră sufletească, s-au înălţat cu încă puţin; prin vindecare trăim un progres în evoluţia omului nostru interior. Luăm cu noi în lumea spirituală, în care trăim în timpul somnului, ceea ce am dobândit prin vindecare. Aşadar, vindecarea este ceva care merge cu noi în starea de somn, ceva care ne fortifică în privinţa acelor forţe pe care le formăm în timpul somnului.  ‒ Toate legăturile misterioase dintre vindecare şi somn ar putea fi explicate, dacă am avea timp să detaliem aceste gânduri pe care doar le-am schiţat. De aici se vede că putem pune vindecarea pe aceeaşi treaptă cu ceea ce luăm seara în lumea spirituală şi care stimulează procesele evoluţiei, în măsura în care ele pot fi stimulate între naştere şi moarte. Dar ceea ce, din trăirile interioare pe care le avem în viaţa normală, este luat de noi în interior, trebuie să iasă la suprafaţă, în viaţa noastră sufletească dintre naştere şi moarte, drept evoluţie superioară. Dar nu e necesar ca ceea ce primim în noi drept vindecare să iasă întotdeauna la suprafaţă; se poate să treacă o dată cu noi prin poarta morţii şi să ne fie de folos de-abia într-o viaţă ulterioară. Ceea ce ne arată însă ştiinţa spirituală este următorul lucru: noi trebuie să fim recunoscători pentru orice vindecare, fiindcă orice vindecare este ridicarea pe o treaptă mai înaltă a omului interior, la care putem ajunge numai prin forţele care sunt preluate în interior.

Cealaltă întrebare sună aşa: Ce reprezintă pentru om o boală care sfârşeşte cu moarta?

Într-un anumit sens, ea reprezintă cazul diametral opus, când noi nu suntem în stare să refacem armonia dintre omul interior şi cel exterior, când nu putem depăşi, în această viaţă, limita dintre omul interior şi cel exterior; când depăşirea acestei limite în mod just ne este imposibilă în această viaţă. La fel cum trebuie să stăm cu respect în faţa trupului sănătos, dimineaţa când ne trezim, tot astfel, când o boală se termină cu moartea, trebuie să stăm cu respect în faţa trupului ruinat; nu mai putem aduce în el nici o schimbare. Dacă trupul sănătos rămâne cum este şi ne primeşte dimineaţa, trupul ruinat nu ne mai primeşte în el, adică trebuie să sfârşim prin moarte. Trebuie să părăsim acest trup, din cauză că nu suntem în stare să restabilim armonia. În schimb, trăirile avute le luăm cu noi în lumea spirituală, în care intrăm fără a avea la dispoziţie un trup exterior. Ceea ce ne-am însuşit drept rod al faptului că un trup ruinat nu ne mai primeşte în el, va constitui o îmbogăţire a acelei vieţi care se desfăşoară între moarte şi o nouă naştere. Prin urmare, trebuie să fim recunoscători şi unei boli care se încheie cu moartea, fiindcă ea ne dă posibilitatea de a ne ridica viaţa dintre moarte şi o nouă naştere pe o treaptă superioară, pentru a aduna forţele şi experienţele care se pot maturiza numai între moarte şi o nouă naştere.

Avem aici consecinţa sufletească a unei boli care se termină cu moartea şi consecinţa sufletească a unei boli care se termină cu vindecarea. Procesele de vindecare intervin în întreaga viaţă interioară şi ne duc mai departe; în tot ceea ce este evoluţie în cadrul unei lumi exterioare, intervin bolile care sfârşesc prin moarte. De aici dobândim două puncte de vedere: Putem fi recunoscători unei boli care sfârşeşte prin vindecare, fiindcă prin ea am devenit mai puternici în interiorul nostru; şi putem fi recunoscători unei boli care se încheie cu moartea, fiindcă ştim: Dacă ne înălţăm pe o treaptă superioară, în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, moartea va fi pentru noi de o infinită importanţă, şi am învăţat atunci că trupul nostru nu va trebui să fie aşa, când îl vom construi din nou. Şi vom evita acele prejudicii din cauza cărora acum am eşuat.

Aşa că pentru noi există necesitatea de a adopta două puncte de vedere. Nici unui om n-ar trebui să-i vină ideea de a spune, în numele ştiinţei spirituale: Dacă moartea prin care se termină o boală este un lucru căruia trebuie să-i fim recunoscători, dacă sfârşitul letal al unei boli este ceva care ne face să urcăm o treaptă mai înaltă, atunci ar trebui să lăsăm boala să se încheie cu moartea şi să nu căutăm vindecarea!  ‒ Cine ar spune aşa ceva, n-ar vorbi în sensul ştiinţei spirituale veritabile, fiindcă aceasta nu lucrează cu abstracţiuni, ci cu adevărurile care sunt dobândite din cele mai diverse puncte de vedere. Noi avem datoria de a căuta vindecarea, prin toate mijloacele care ne stau la dispoziţie. Între limitele conştienţei umane se află sarcina de a vindeca, în măsura cea mai largă a posibilităţilor noastre. Fiindcă punctul de vedere conform căruia putem să-i fim recunoscători şi morţii, nu se încadrează între limitele conştienţei umane obişnuite, ci el poate fi dobândit numai dacă ne ridicăm deasupra conştienţei umane obişnuite. Dintr-un punct de vedere “zeiesc”, este îndreptăţit să se admită ca o boală sau alta să se încheie cu moartea; din punctul de vedere uman, este îndreptăţită numai punerea în aplicare a tuturor mijloacelor care ar putea să aducă vindecarea. O boală care sfârşeşte cu moartea trebuie judecată dintr-un alt punct de vedere. În primă instanţă, aceste două puncte de vedere nu sunt incompatibile; ele trebuie să existe unul lângă celălalt. Aici nu foloseşte la nimic nici un fel de punere de acord abstractă. Ştiinţa spirituală trebuie să ajungă până la recunoaşterea unor adevăruri care înfăţişează viaţa dintr-o anumită direcţie, şi a altor adevăruri, care o descriu din altă direcţie.

Este adevărată afirmaţia: Vindecarea e bună! Vindecarea este o datorie!  ‒ Dar e adevărată şi afirmaţia cealaltă: Moartea e bună, când apare ca sfârşit al unei boli; moartea e o binefacere pentru întreaga evoluţie a omului!  ‒ Cu toate că cele două afirmaţii se bat cap în cap, fiecare din ele conţine câte un adevăr viu pentru cunoaşterea vie. Tocmai acolo unde în viaţa omului îşi proiectează lumina două asemenea curente, care de-abia de acum înainte trebuie să fie armonizate unul cu altul, vedem că nu e voie să şablonizăm şi să sistematizăm, că trebuie să privim viaţa în întreaga ei amploare. Trebuie să ne fie clar că aşa-numitele contradicţii, dacă au la bază experienţa, trăirea şi o cunoaştere mai profundă a problemei, nu ne stânjenesc cunoaşterea, ci tocmai că ne introduc treptat într-o cunoaştere plină de viaţă, fiindcă viaţa însăşi evoluează înspre armonie.

Viaţa care se desfăşoară în mod normal evoluează prin faptul că noi ne formăm din trăirile noastre facultăţi şi că, din ceea ce ne putem prelucra în interiorul nostru între naştere şi moarte, urzim ceea ce putem prelucra apoi între moarte şi o nouă naştere. În acest curs normal al vieţii umane, vindecarea şi boala cu sfârşit letal se împletesc în aşa fel încât fiecare boală este o contribuţie la conducerea omului pe trepte din ce în ce mai înalte, iar fiecare boală letală îl conduce, la rândul ei, pe om, spre o treaptă superioară; o dată în ceea ce priveşte omul interior, altă dată în ceea ce priveşte omul exterior. În acest fel evoluează viaţa lumii, înaintând nu într-un singur curent, ci în două curente diametral opuse. Tocmai în boală şi vindecare ni se arată întreaga complexitate a vieţii umane. Dacă n-ar exista boală şi n-ar exista vindecare, viaţa normală  s-ar putea desfăşura numai în aşa fel încât omul şi-ar toarce firul vieţii mereu mai departe, dus de lesă, oprindu-se mereu înainte de limită şi, ca să zicem aşa, ar aştepta să-i fie date din lumea spirituală, între moarte şi o nouă naştere, forţele necesare pentru a-şi construi un organism nou. Şi atunci omul n-ar putea să dezvolte niciodată, pentru evoluţia lumii, roadele propriei sale munci. Omul poate să dea aceste roade, între limitele mai strâmte ale vieţii, numai datorită faptului că poate greşi; fiindcă numai dacă ştim care este greşeala, ajungem la convingerea despre adevărul unui lucru. Omul poate primi adevărul în aşa fel încât acesta să devină o problemă a propriului său suflet numai dacă-şi scoate adevărul din solul matern al greşelii. Sănătatea, omul ar putea s-o aibă şi dacă   n-ar interveni în viaţa cu propriile sale greşeli şi imperfecţiuni, depăşind mereu limitele. Dar o sănătate care ia naştere la fel ca şi adevărul recunoscut în interior, o sănătate pe care omul şi-o cucereşte de la o încarnare la alta, el însuşi , prin propria lui viaţa  ‒ o asemenea sănătate ia naştere prin greşelile şi erorile reale, prin boli, aşadar, prin faptul că, pe de-o parte, omul învaţă să învingă, în procesul vindecării, erorile şi greşelile sale reale, şi că, pe de altă parte, în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere se loveşte de acele greşeli pe care nu le-a putut repara  într-o viaţa, ca să înveţe să le repare în viaţa următoare.

Ne putem întoarce acum la exemplul nostru drastic şi putem spune: Intelectul acelor învăţaţi care au făcut cândva o profeţie atât de greşită nu va deveni doar prudent, pentru a nu mai emite judecăţi atât de pripite, ci el va lăsa şi trăirile să se maturizeze până la capăt, pentru a-şi cuceri, treptat, armonia cu viaţa.

Vedem, astfel, cum intervin în viaţa omului vindecarea şi boala şi cum ele duc la ceva fără de care omul nu şi-ar putea atinge niciodată ţelul, drept ţel al său propriu. Dacă privim, deci, boala şi vindecarea, putem vedea că intervenţia aparent anormală în evoluţia noastră  ‒ şi aici intră boala şi vindecarea şi sfârşitul letal al bolii  ‒ ţine de viaţa umană, dacă vrem să cunoaştem adevărul. Am putea spune, referitor la boală şi vindecare, acelaşi lucru pe care un poet important l-a spus, într-o epocă importantă, în legătură cu greşeala umană: “Greşeşte omul, cât timp se străduieşte!” [ Nota 32 ] S-ar putea să credem să poetul a vrut să spună: Omul greşeşte mereu!  ‒ dar propoziţia poate fi şi inversată, şi să sune aşa: Să se străduiască omul, atâta timp cât greşeşte!  ‒ Greşeala dă naştere unei noi străduinţe. De aceea, propoziţia: “Greşeşte omul, cât timp se străduieşte” nu trebuie să ne umple de descurajare; fiindcă orice greşeală dă naştere unei noi străduinţe, şi omul se va strădui până când va fi ajuns dincolo de eroare şi greşeală. Cu alte cuvinte, greşeala însăşi ne duce dincolo de ea însăşi, spre adevărul uman! Şi putem spunem, la fel de bine: Omul se îmbolnăveşte, cât timp evoluează! Prin boală, el evoluează, totodată, spre sănătate. În acest fel se străduieşte boala în procesul vindecării, şi chiar în moarte, să se depăşească pe sine şi ea creează sănătatea nu ca pe ceva străin omului, ci ca pe o sănătate născută din însăşi fiinţa umană, care e una cu această fiinţă umană.

Tot ceea ce apare în asemenea sfere ciudate şi importante /ale vieţii/ este în măsură să ne arate că întreaga lume, în înţelepciunea ei, este orânduită în aşa fel încât omul găseşte în fiecare moment al evoluţiei ocazia de a se depăşi pe sine  ‒ cu totul în sensul acelor versuri de Angelus Silesius cu care am încheiat conferinţa “Ce este mistica?” Le-am aplicat atunci evoluţiei mai intime; acum le putem extinde asupra întregii sfere a bolii şi vindecării, şi putem spune că ele ne dovedesc adevărul lor chiar şi aici:

Când te înalţi deasupra ta şi pe Dumnezeu îl laşi să pulseze
În duhul tău Înălţarea la Cer are să se celebreze! [ Nota 33 ]