Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

POARTA INIŢIERII

GA 14


Comentarii ale lui Hugo Reimann pe baza notelor Mathildei Scholl

(Tablourile IX, X, XI)


TABLOUL NOUĂ


În tabloul nouă Johannes trăieşte în acelaşi domeniu sufletesc ca în tabloul doi. Aceleaşi împrejurimi au acum asupra lui o cu totul altă influenţă. Pe atunci ele i-au provocat chinuri de nesuportat; acum simte fericire. În urmă cu trei ani, ochii sufletului lui s-au deschis, încât el a putut avea o primă întâlnire cu Sinea sa adevărată în lumea spirituală. De atunci el s-a străduit să vieţuiască în el forţa Sinei sale adevărate. Deşi această forţă la început se vesteşte abia simţită lăuntric de auzul spiritual, ea îi trezeşte totuşi speranţa că

„... pe măsură ce va creşte
Va călăuzi spiritul omului
Din existenţa mărginită,
În depărtările cosmice,
Aşa cum tainic se dezvoltă sămânţa măruntă,
Devenind trupul mândru al uriaşului stejar...“

Vestirea discretă a forţei Eului în fiinţa interioară îi dă deja speranţa că spiritul va putea însufleţi în el ceea ce acţionează în elemente şi că omul poate înţelege

„Ceea ce-n elemente,
În suflete şi în spirite,
A pus stăpânire pe existenţă
În şirul timpurilor şi-n eternitate“.

În tabloul doi am văzut cum Johatmes a ajuns pe calea cunoaşterii la o astfel de comuniune cu elementele, încât era în pericol să-i fie răpită Sinea. El a trebuit atunci să-şi cheltuie întreaga forţă pentru a-şi apăra această Sine. Acum, în el germinează o forţă care îi dă speranţa că el însuşi poate ajunge să stăpânească forţele care, în elemente, în suflete şi în spirite, guvernează cursul timpului şi al eternităţii. Atunci când forţa vieţuirii Sinei se înrădăcinează în spirit, întreaga fiinţă a Universului poate trăi în viaţa sufletească. Presentimentul acestei posibilităţi trezeşte în Johannes speranţa împlinirii sale. În această speranţă el simte imediat cum cuvintele „O, omule, vieţuieşte-te!“ încep să se împlinească în sufletul său. Simte cum în el trăieşte lumina şi cum împrejurul lui vorbeşte claritatea. El simte cum lumina sufletească încolţeşte în el şi cum limpezimea lumilor creează în el. Lumină sufletească şi lumină cosmică se unesc în el. Aici trebuie să ne amintim de acţiunea Philiei în lumea spirituală. Următoarele cuvinte, care exprimă sentimentul de siguranţă, ne amintesc acţiunea Lunii; sentimentui interior al forţei Eului se intensifică atât de mult în Johannes încât el poate spune:

„Simt în mine fiinţa lumilor
Şi trebuie să mă regăsesc în lumile toate“.

Vieţuirea lumii în Eu nu rămâne un sentiment general, nediferenţiat, ci toate lucrurile din natură încep să vorbească propriul lor limbaj în sufletul său, iar Johannes poate vieţui în el nu numai lucrurile din natură, ci şi fiinţa altor oameni. El se regăseşte în acea fiinţă căreia i-a pricinuit suferinţe amare.

Acest lucru s-a petrecut şi în tabloul doi. Dar cât de diferită este vieţuirea acolo şi aici! Acolo era un chin pentru Johalmes; aici, ea trezeşte o nouă speranţă care-şi găseşte expresia în cuvintele:

„Lumina spirituală îmi va da tăria,
O altă Sine-n propria mea Sine să trăiesc“.

În această experienţă esenţială a vinei străluceşte lumina spiritului care trezeşte forţa pentru învingerea ei. Astfel, sentimentul vinei îl face pe om să-şi simtă slăbiciunea şi în acelaşi timp îl aşază lângă ţeluri superioare divine. Vieţuirea ţelului înalt în omul pământesc slab provoacă tensiunea necesară metamorfozei sale conform ţelului superior şi această tensiune devine putere creatoare dătătoare de fericire. Prin aceasta s-a pregătit revelarea fiinţei interioare a adevăratului Eu. Johannes spune:

„Din mine însumi trebuie să se reveleze
De ce-i ascuns în mine germenele.
Lumii vreau să mă dărui
Prin viaţa propriei mele fiinţe“.

Aşa se exteriorizează forţa Eului în hotărârea sa, ca forţă de dăruire sau de sacrificiu. Ea este forţa lui Hristos în omul individual. În timp ce cuvintele „O, omule, vieţuieşte-te!“ revelează acestea, ele acţionează ca un foc dătător de viaţă în forţele sufletului şi pe căile spiritului. În tabloul doi, Johannes vieţuise în cunoaşterea de sine un foc mistuitor; aici, el resimte în adevărata Sine un foc dătător de viaţă. Acelaşi foc care, în viaţa spirituală, arde şi mistuie tot ce nu este spiritual în entitatea umană.

Acum forţa de dăruire a adevăratului Eu începe să activeze gândirea pentru ca aceasta să poată pătrunde adâncurile ascunse ale lumilor. Această gândire urcă până la o imaginaţiune fundamental diferită de imaginaţiunea corespunzătoare din tabloul doi şi care a fost caracterizată prin cuvintele:

„Acolo, din prăpastia neagră,
Ce fiinţă se holbează la mine?
Simt lanţurile
Care mă leagă de tine.
Nici Prometeu n-a fost legat
Atât de puternic de stâncile Caucazului
Cum eu mă simt legat de tine.
Cine eşti tu, fiinţă fioroasă?
(Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, cunoaşte-te!)
O, acum te cunosc.
Eu însumi sunt“.

În tabloul nouă, imaginaţiunea corespunzătoare va fi descrisă prin cuvintele:

„Din luminoase înălţimi o fiinţă îmi străluceşte
Şi aripi simt
Să mă înalţ spre ea.
Pe mine însumi vreau să mă eliberez,
Ca toate fiinţele care pe sine s-au învins.
(Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, vieţuieşte-te!)
Privesc această fiinţă,
Asemenea ei vreau să devin în timpurile viitoare.
În mine spiritul se va elibera
Prin tine, ţel sublim.
Vreau să te urmez“.

Aici Johannes contemplă imaginea Sinei sale adevărate străluminată de reprezentantul omenirii, de Hristos. Urmând această imagine, el se urmează pe sine însuşi în fiinţa sa cea mai profundă şi devine liber în sensul cel mai adevărat al cuvântului. În legătură cu vieţuirea acestei imagini ideale a omului, Rudolf Steiner spune în ciclul 14*:

„Forma umană pe Pământ este un ţel pentru zei. Resimţiţi întreaga importanţă a acestui cuvânt: forma umană pe Pământ este un ţel pentru zei! Fiindcă, dacă veţi simţi întreaga greutate a acestor cuvinte, va trebui să vă spuneţi: Această formă umană este ceva faţă de care sufletul individual are o imensă responsabilitate, datoria de a o face cât mai desăvârşită. Posibilitatea desăvârsirii a fost dată în momentul în care Elohimii au luat hotărârea de a uni toate forţele lor într-un acelaşi ţel. Moştenirea zeilor a fost transferată omului pentru ca el să o dezvolte tot mai mult într-un viitor îndepărtat. A simţi acest ţel în răbdare şi umilinţă, dar şi cu forţă, trebuie să fie unul din rezultatele abordării cosmice pe care o putem pune în legătură cu monumentalele cuvinte de la începutul Bibliei. Aceste cuvinte ne dezvăluie obârşia noastră şi, în acelaşi timp, ne indică ţelul nostru, idealul nostru cel mai înalt. Simţim că suntem de obârşie divină; dar simţim şi ceea ce s-a încercat să se arate în drama rosicrucimă atunci când cel iniţiat a depăşit o anumită treaptă, în care el se simte pe sine – ca să spunem astfel – în sintagma «O, omule vieţuieşte-te!» El îşi simte slăbiciunea sa omenească, dar simte lângă el şi ţelul divin.

El nu se mai pierde, nu se mai ofileşte interior, ci se simte înălţat interior în timp ce se vieţuieşte pe sine, dacă se poate vieţui în cealaltă Sine, care îi este revărsată de ceva înrudit cu sufletul său, fiindcă este propriul său ţel divin“ (Conferinţa V).

* Misterul biblic al Genezei

Spre sfârşitul ciclului 15*, Rudolf Steiner spune:

„Cu toate că propria noastră natură, în stadiul în care ne aflăm în lume, este încă foarte departe de natura lui Iisus din Nazaret, putem spune totuşi: Purtăm în noi natura umană şi această natură umană este astfel încât îl poate primi în ea pe Fiul Dumnezeului Cel viu; din această primire poate ţâşni promisiunea că Fiul lui Dumnezeu poate de acum înainte să rămână unit cu existenţa spirituală a Pământului şi că, atunci când Pământul va ajunge la ţelul său, toţi oamenii vor fi pătrunşi de substanţa lui Hristos şi de fiinţialitatea lui Hristos, în măsura în care o vor dori din adâncul fiinţei lor. Avem nevoie de umilinţă pentru a cultiva acest ideal, fiindcă dacă nu îl cultivăm în umilintă el ne face orgolioşi şi îngâmfaţi, ne gândim doar la ceea ce putem fi ca oameni şi nu prea ne amintim cât de puţin suntem încă în stare să facem ceva. În umilinţă trebuie să vieţuim acest ideal. Dacă îl vom înţelege astfel, el ne va apărea atât de puternic şi de mare, atât de maiestuos şi tulburător în strălucirea sa, încât ne va îndemna la umilinţă; dar această umilinţă nu ne poate copleşi, fiindcă pătrundem adevărul acestui ideal. Şi dacă pătrundem adevărul, forţa care este în noi – oricât de mică ar fi – ne va ridica mereu mai sus şi mai sus, spre ţelul nostru divin. În Misteriul rosicrucian găsim atinse toate tonalităţile de care avem nevoie: o dată în scena a doua, în care Johannes este sub impresia cuvintelor: „O, omule, cunoaşte-te!“ şi altă dată când este sub impresia cuvintelor „O, omule, vieţuieşte-te!“ şi este ridicat, jubilând, în depărtările cosmice. Dacă aşezăm acest lucru în faţa ochilor noştri, înţelegem – în sprijinul celor de mai sus – şi maiestatea şi măreţia care ne întâmpină în Iisus, în Evanghelia lui Matei, care ne invită la umilinţă, punând în Iumină micimea noastră, dar care ne arată şi adevărul interior şi realitatea interioară, care ne smulge din tot ceea ce ne apare ca prăpastie a micimii noastre faţă de ceea ce trebuie să fim, faţă de ceea ce am putea deveni. Şi dacă prin cunoaştere ne simţim câteodată striviţi în faţa măreţiei divine din om, trebuie totuşi – dacă suntem de bună voinţă – să vieţuim ceva din impulsul divin, din „Fiul Dumnezeului Cel viu“, să ne amintim de Iisus Hristos care, atunci când, ca oamen, putem vieţui acest Eu, al cărui reprezentant suprem este El, ne-a avertizat pentru toate timpurile ce vor veni, prin forma lapidară a cuvântului: „O, omule, vieţuieşte-te!“

* Evanghelia după Matei, GA 123

TABLOUL ZECE

Ceea ce Johannles a dobândit în tabloul nouă prin meditaţie asupra cuvintelor: „O, omule, vieţuieşte-te!“ îl duce imediat la experienţele din tabloul zece, din camera de meditaţie. Johannes a trăit forţa sacrificiului sau forţa iubirii ca fiind cea a Sinei sale adevărate. Apoi îi vorbeşte Theodosius, care a apărut în tabloul cinci ca reprezentant al „forţei iubirii ce lumile-mpreună le leagă şi umple cu existenţă fiinţele“. Pentru că Johannes resimte forţa iubirii în Eu, de aceea poate să îi apară reprezentantul forţei cosmice a iubirii. Johannes îl consideră pe Theodosius „rod al vieţuirii Sinei“. Când îl văzuse în templul subteran, el nu ştiuse încă dacă îi apare un vis sau o realitate. Acum îl recunoaşte pe Theodosius şi hotărăşte să preia fiinţa sa în el şi să o manifeste prin propriile sale fapte. Făcând aceasta, el nu vrea să uite că forţa sa individuală de sacrificiu o datorează forţei cosmice de sacrificiu şi că forţa înţelepciunii lui Benedictus este cea care l-a condus la vieţuirea Sinei adevărate.

Theodosius îi spune acum:

„Resimte-mă-n adâncurile tale sufleteşti
Şi poartă-mi forţa în tot Universul.
În fapte de iubire vei trăi fericirea“.

Cu toate că aceste cuvinte sunt adevărate în sine, ele te pot împinge spre iluzia de sine. Este adevărat că actele de iubire nu răspândesc bucuria numai în exterior, ci îl fac fericit şi pe cel care le înfăptuieşte. De îndată ce această cunoaştere îl îmboldeşte pe om să vrea să facă binele pentru a beneficia de propria sa bucurie, el pierde forţa adevăratului Eu, care este forţă pură de sacrificiu. Fiindcă dacă cineva înfăptuieşte un act de bunătate pentru propria lui satisfacţie, el nu acţionează din forţă de sacrificiu pură, ci dintr-un anumit fel de egoism. Pericolul de rătăcire este deosebit de mare atunci când clarvăzătorul vieţuieşte separat forţele cosmice care realizează binele prin armonia lor. Atunci el nu se uneşte decât unilateral cu forţele cosmice şi fiindcă se declară mulţumit cu aceasta ajunge la autoiluzionare şi eroare. Acest lucru se petrece cu Johannes în tabloul zece. Când Theodosius spune: „În fapte de iubire vei trăi fericirea“, Johannes încearcă să menţină în el acest sentiment şi să-l amplifice. Atunci Theodosius dispare. Ceea ce spune apoi Johannes nu mai este expresia forţei de sacrificiu resimţită de adevăratul Eu, ci mai curând expresia dorinţei de a păstra cu tărie pentru sine cele abia trăite sau a le rechema. Dorinţele egoiste creează iluzii în viziunea sa spirituală. Apropierea lui Benedictus, el o resimte ca şi când s-ar apropia chiar duşmanul binelui. Vedem astfel cât de putemică este încă în el posibilitatea erorii, în pofida dezvoltării sale până la viziunea spirituală. În ciclul 14*, Rudolf Steiner spune în legătură cu acest subiect:

„Vedem însă că omul nu trebuie să devină orgolios, vedem că eroarea, posibilitatea erorii nu este încă definitiv îndepărtată şi că Johannes Thomasius, care a cunoscut multe, multe despre lumea spirituală, poate totuşi, în momentul în care se apropie de el Benedictus, cel mai mare binefăcător al său, să aibă impresia spirituală că cel care apare la uşa lui ar putea fi diavolul în persoană“ (Conferinţa Introductivă).

Benedictus îi aminteşte lui Johannes că numai înţelepciunea pe care el i-a conferit-o are puterea să izgonească eroarea şi că, dacă vrea să progreseze în dezvoltarea sa, trebuie să meargă la templu, unde lucrează împreună reprezentanţii celor trei forţe cosmice, Înţelepciunea, Iubirea şi Puterea. Aceste trei forţe cosmice sunt în raport cu cele trei forţe esenţiale ale sufletului: gândirea, simţirea şi voinţa. Înainte ca omul să ajungă la experienţa adevăratului Eu, aceste trei forţe sunt unite în aşa fel încât activitatea fiecăreia dintre ele antrenează participarea celorlalte. Atâta vreme cât se păstrează legătura originară a forţelor sufleteşti, nici forţele cosmice respective nu pot fi resimţite în mod separat. Johannes a ajuns la stadiul de evoluţie în care are puterea să le vieţuiască separat. El află astfel că evoluţia sa nu poate continua într-un mod corect decât dacă va vieţui cele trei forţe cosmice într-o conlucrare armonioasă. Pentru a reuşi acest lucru, trebuie ca din Eu să pornească armonizarea gândirii, simţirii şi voirii. Lumina înţelepciunii, dacă este vieţuită în Eu, poate acţiona, arătând direcţia. Benedictus spune:

„Ţi-am dat forţa adevărului.
Dacă în tine puterea focului ei se-aprinde de la sine,
Atunci tu trebuie să găseşti calea“.

Atâta timp cât omul nu vieţuieşte decât din exterior adevărul care indică orientarea, acesta îl obligă să-l urmeze ca pe o putere exterioară. Prin supunerea faţă de datoria impusă, omul nu se poate simţi liber. El îşi trăieşte libertatea atunci când adevărul care indică direcţia coincide cu strădania sa cea mai intimă; atunci adevărul nu îi mai luminează direcţia a ceea ce trebuie, ci direcţia a ceea ce este voit în mod liber. O asemenea concordanţă nu poate apărea decât dacă efortul personal îşi are izvorul în forţa spirituală a iubirii, fiindcă ea nu este în contradicţie cu datoriile spiritului, ci este forţa împlinrii lor. De aceea Theodosius, ca reprezentant al forţei cosmice a iubirii, îi spune lui Johannes:

„Benedictus a putut să te călăuzească la mine;
De-acum propria ta înţelepciune trebuie să te conducă.
De vieţuieşti numai ce a sădit în tine el,
Nu te poţi vieţui pe tine însuţi.
Te străduie-n deplină libertate spre culmile luminii;
Primeşte forţa mea pentru strădania aceasta“.

Aceste cuvinte sunt adevărate. Dar dacă omul nu le primeşte decât într-un singur domeniu al sufletului, de pildă în cel al simţirii, ele pot pricinui iluzii. Or, din cuvintele lui Johames reiese că el a primit cuvintele lui Theodosius numai în simţirea sa. De aceea trezesc ele înlăuntrul său impulsuri luciferice şi ahrimanice, iar Lucifer şi Ahriman apar în viziunea sa spirituală. El îi recunoaşte ca fiind fiinţele ce provoacă iluzia în sufletul uman. Abia acum găseşte el calea spre templul solar suprapământesc, unde întâlneşte pe reprezentanţii forţelor cosmice în conlucrarea lor armonioasă.


TABLOUL UNSPREZECE

În legătură cu ultimul tablou al dramei, unde vedem templul solar suprapământesc, Rudolf Steiner spune în conferinţa asupra Misteriului rosicrucian:

„Cum se împleteşte în cele din urmă karma şi cum arată ca imagine ceea ce îşi reprezintă ca microcosmos Johannes Thomasius în sufletul omenesc, asta a putut fi înfăţişat pe tot parcursul scenei finale din reprezentaţia de la München. Aşa cum acţionează karma, aşa stăteau şi personajele, fiecare la locul său. Cine era mai apropiat de o persoană, îşi avea şi locul corespunzător. Dacă vă reprezentaţi aceasta ca o reflectare reală în sufletul lui Johannes, atunci aveţi cu aproximaţie conţinutul scenei din tabloul şapte, Devachanul (în legătură cu care doar foarte greu se poate vorbi)“.

În acest tablou vedem deci rezumat încă o dată, ca într-o oglindă, esenta procesului de iniţiere. Din nou fiecare cuvânt, fiecare mişcare şi fiecare grupare sunt semnificative.

La început îl vedem pe Retardus discutând cu Capesius şi Strader şi aflăm că el aştepta de la aceşti doi reprezentanţi ai ştiinţei moderne un ajutor foarte important în acţiunea sa de frânare a evoluţiei. Trebuie remarcat că aceşti doi savanţi, oameni de ştiinţă moderni, ce par atât de progresişti, sunt în slujba acelei forţe cosmice care împiedică progresul şi că depinde mult de conduita savanţilor moderni ca oamenii să găsească, conform epocii, calea modernă de iniţiere. Aceşti savanţi care vorbesc cu convingere despre ideile şi idealurile strădaniei omeneşti pot fi cauza pentru care oamenii care caută se mulţumesc cu discursurile despre idei înalte şi renunţă la cercetarea izvoarelor vii ale spiritului. La o acţiune de acest gen se aştepta Retardus din partea lui Capesius, sperând în acelaşi timp ca Strader, prin gândire riguroasă, să respingă viziunea spirituală şi să distrugă forţa ei magică. Dar el se vede înşelat în ambele speranţe. Concepţiile idealiste ale lui Capesius nu au reuşit să convingă complet – prin cuvântările sale despre idealuri – sufletele auditorilor săi, iar rigurozitatea gândirii lui Strader nu a putut să împlinească toate dorurile lăuntrice după adevăr, fiindcă el însuşi, înlăuntrul său, simţea mereu şi alte forţe pe care gândirea sa nu le putea atinge. Şi pentru că Strader şi Capesius nu au înfăptuit ceea ce a aşteptat de la ei Retardus, tocmai de aceea Maria şi Johannes au putut găsi calea iniţierii. De aici deducem că omul actual poate ajunge la iniţiere pornind de la concepţia ştiinţifică modernă dacă va cunoaşte această ştiinţă atât de temeinic încât să poată percepe momentul exact în care ea nu mai satisface strădania îndreptăţită spre adevăr. Tocmai prin această percepere este învins Retardus în ştiinţa modernă.

După discuţia lui Retardus cu Capesius şi Strader apare Benedictus cu Lucifer şi Ahriman, iar în urma lui, Johannes şi Maria. Benedictus spune:

„În sufletul lui Johannes şi al Mariei
Nu mai este loc pentru forţa oarbă;
Ei s-au ridicat la existenţa spirituală“.

Aici trebuie să ne amintim că acestea sunt vieţuite numai în imaginaţiunea lui Johannes şi că, mult timp, cele contemplate în imaginaţiune nu se vor împlini. Acelaşi lucru se poate spune şi despre cuvintele lui Lucifer şi Ahriman. Lucifer spune: „Ce-i drept, trebuie să părăsesc aceste suflete“, iar Ahriman: „Trebuie să renunţ la spiritul lor“. Dar sunt multe încă nerealizate, ceea ce se va vedea clar în dramele următoare. Mult mai departe este însă perspectiva pe care o deschid Lucifer şi Ahriman, şi anume că vor sluji lui Johannes şi Mariei.

Theodosius vorbeşte cu Cealaltă Maria şi aflăm astfel cum a fost construit podul prin care Johannes a putut să ajungă în lumea spiritului. Atâta vreme cât Cealaltă Maria nu acţiona cu forţa de jertfă a iubirii în lumea simţurilor decât în virtutea unui sentiment obscur, lumina iubirii spirituale, a cărei reprezentantă este Maria, nu a putut să găsească drumul spre lume. Dar în clipa în care Cealaltă Maria a recunoscut că „doar în lumină nobleţea poate să acţioneze salutar“ şi s-a întors spre templu – adică a primit lumina comunicată prin ştiinţa spiritului –, ea i-a dat lui Theodosius forţa „să deschid luminii din sufletul Mariei drumul spre lume“. Johannes recunoaşte că această discuţie dintre Theodosius şi Cealaltă Maria are valoare şi pentru propria lui evoluţie. El îi spune Celeilalte Marii:

„Văd în tine un fel de-a simţi
Ce stăpâneste şi lăuntrul meu.
Eu n-am putut găsi calea spre nobila ta soră,
Cât timp în mine
Căldura iubirii rămânea despărţită
De lumina iubirii.
În sufletul meu trebuie să fac o jertfă
La fel cu cea pe care tu o aduci Templului.
În ea, căldura iubirii să se dăruie
Luminii iubirii“.

Johannes vorbeşte aici de sora mai mare a fiinţei Celeilalte Marii. În tabloul patru, fiinţa Celeilalte Marii în lumea astrală s-a desemnat ca sora mai mică a înaltei entităţi spirituale care locuieşte în sfera de unde vin Capesius şi Strader; vorbind despre căile care duc acolo, ea spune:

„De forţa mea-şi atinge apogeul,
Atunci, toate fiinţele domeniului meu
În frumuseţea cea mai sublimă vor străluci.
[ .............................. ]
Şi dacă sufletul vostru se dăruie atunci
Desfătărilor pure ale fiinţei mele,
Voi veţi pluti pe aripile spiritului
În începuturile dintâi ale lumii“.

Entitatea spirituală înaltă, a cărei soră mai mică se autodesemnează a fi Cealaltă Maria, trebuie deci căutată la obârşia lumilor. Forţa Celeilalte Marii este prezentată în dramă drept forţa de sacrificiu a iubirii care acţionează în lumea senzorială. Pentru că ea spune că – pentru simţurile omului – ar fi reflectarea surorii mai mari, putem recunoaşte prin aceasta că sora mai mare este o fiinţă care, la obârşiile lumilor, acţionează cu forţa de sacrificiu a iubirii. Or, această forţă de sacrificiu a iubirii care acţionează la obârşiile lumilor este forţa creatoare din care toate au ieşit şi care se manifestă în armonia cosmică. Prin faptul că omul jertfeşte căldura individuală a iubirii luminii iubirii, el lasă ca lumina spiritului să îi conducă voinţa de iubire. El se uneşte astfel cu lumina spiritului şi ajunge la cunoaştere în împărăţia spiritului. Johannes găseşte mai întâi în Maria această lumină a spiritului care, pentru el, în lumea spirituală, reprezintă înalta entitate spirituală care domneşte la obârşiile lumilor ca fiinţă creatoare a iubirii. Acesteia îi corespunde Maria în prima parte a scenei Devachanului. Acum Maria îi spune:

„Johannes, ţi-ai dobândit acum prin mine
Cunoaşterea-n împărăţia spiritului;
Cunoaşterii spiritului tu îi vei adăuga viaţă sufletească,
Dacă îţi vei afla propriul suflet
Aşa cum l-ai aflat pe-al meu“.

Johannes trebuie deci să găsească acum în el însuşi fiinţa creatoare spirituală pe care în lumea spiritului a cunoscut-o mai întâi în Maria. El trebuie să resimtă în el ceea ce înfăptuiesc în lumea spirituală Philia, Astrid şi Luna. În tabloul şapte ne este arătat detaliat modul în care acţionează ele, pornind din lumea spirituală. Găsim un scurt rezumat în acest sens în cuvintele lor.

PHILIA:
„Din devenirea tuturor lumilor
Bucuria sufletească ţi se va revela.

ASTRID:
Căldura sufletească va putea acum
Să strălumineze întreaga-ţi existenţă

LUNA:
Pe tine însuţi te vei putea vieţui,
Când lumina va putea străluci în sufletul tău.“

Luna este cea care ne învaţă că omul nu poate să se vieţuiască pe sine însuşi decât atunci când poate face ca lumina să lumineze în sufletul său. Ceea ce este necesar în acest scop aflăm din discuţia ce are loc între Romanus şi Felix Balde. Romanus spune:

„Ai stat mult timp departe de Templu.
Ai vrut să recunoşti iluminarea
Numai dacă propriului suflet i se revela lumina.
Oameni de felul tău îmi răpesc puterea
De-a dărui lumina mea sufletelor de pe Pământ.
Ele vor să scoată numai din adâncuri întunecate
Ceea ce trebuie s-aducă-n viaţă“.

Felix Balde apare aici ca reprezentantul luminii proprii a sufletului sau al luminii individuale. În tabloul cinci, Felix Balde este caracterizat ca cineva care a crezut până acum că „fortele clarvederii trebuie să rămână despărţite de raţiune“. O astfel de viziune a spiritului care rămâne separată de raţiune transmite doar o lumină individuală. Viziunea spirituală nu capătă o semnificaţie supraindividuală decât atunci când este pătrunsă de gândire. Desigur, este vorba aici doar de gândirea eliberată de simţuri. Aşa cum gândirea obişnuită uneşte percepţia senzorială cu noţiuni şi idei şi prin aceasta dă o semnificaţie supraindividuală percepţiei individuale, tot astfel, datorită templului, viziunea spirituală a individului se uneste cu legităţile generale ale lumii spirituale. Acest lucru îl urmăreşte şi ştiinţa spiritului. Hotărârea lui Felix Balde de a se dărui templului corespunde orientării sale spre ştiinţa spiritului. Cand facultatea individuală de clarvedere se uneşte cu ştiinţa spiritului, în sufletul omului individual se pot aprinde ţeluri cosmice, ca lumină care îi luminează propria voinţă, astfel încât lui îi este îngăduit să se urmeze pe sine fără să se abată prin aceasta de la ţelurile juste ale Cosmosului. Pentru că Felix Balde s-a consacrat templului, Romanus poate lumina voinţa omului individual, încât acesta „să-şi cârmuiască drumul pornind din ţelurile cosmice!“

După aceste cuvinte ale lui Romanus, Maria spune:

„Johannes, acum te-ai văzut în spirit
Pe tine însuţi lângă Sinea mea.
Vei vieţui ca spirit propria-ţi fiinţă
Când lumina cosmică pe sine se va putea privi în tine“.

Atunci când omul individual „îşi cârmuieşte drumul, pornind din ţelurile cosmice“ (ceea ce urmăreşte Romanus), ţelurile lumilor se revelează în el; lumina lumilor se poate oglindi în el. Calea care duce aici este indicată prin discuţia dintre Felix Balde şi Romanus. Maria caracterizează împlinirea ţelului acestui drum drept condiţia ce trebuie îndeplinită dacă Johannes vrea să-şi trăiască existenţa sa ca spirit. Voinţa spirituală se trezeşte în om atunci când voinţa de sacrificiu, născută din compasiunea reprezentată de Cealaltă Maria, se uneşte cu voinţa spirituală de jertfă, a cărei acţiune în lumea spirituală o arată Maria. Dar această voinţă spirituală rămâne înlănţuită în om până când forţa sufletului care poate contempla lumina ce iluminează voinţa se dăruie templului. Această forţă spirituală s-a manifestat în om, în etapele precedente ale dezvoltării umane, ca o forţă de clarvedere, iar în omul actual ca forţă a conştiinţei. Voinţa spirituală din om se poate elibera numai atunci când ca o forţă a conştiinţei se uneşte cu celelalte forţe reprezentate în templu. Această unire se realizează atunci când Felix Balde se îndreaptă spre templu.

Johannes îi spune lui Felix Balde:

„În tine, Frate Felix,
Văd forţa sufletească ce-n spiritul meu
Voinţa mi-o încătuşa.
Ai vrut să găseşti calea spre Templu.
În spiritul meu, eu vreau să arăt forţei voinţei
Calea spre Templul sufletului“.

Atunci Retardus rosteşte:

„Sufletul lui Johannes şi al Mariei
Se rup de-mpărăţia mea.
Acum, ei cum vor mai putea găsi
Ceea ce provine din puterea mea?
Cât timp înlăuntrul lor
Lipsea temelia ştiinţei,
Se bucurau de darurile mele;
Mă văd silit
A renunţa la ei“.

Prin eliberarea voinţei spirituale, omul se smulge din sfera lui Retardus. Această eliberare se înfăptuieşte la început în domeniul gândirii. Acest lucru reiese din cuvintele pe care le spune în continuare doamna Balde:

„Ţi-am arătat că omul
Îşi poate-nflăcăra gândirea
Şi fără ajutorul tău.
Din mine se revarsă o ştiinţă
Ce poate purta roade“.

Pentru ca gândirea care se smulge din domeniul lui Retardus să nu se învârtoşeze, ea trebuie să fie înflăcărată de forţele fanteziei, iar acestea se află în basmele doamnei Balde. Forţele fanteziei conferă gândirii capacitate de a forma reprezentări care, prin vitalitatea lor, reflectă corect lumea vie şi aduc o cunoaştere fecundă. Această cunoaştere însă nu ajunge la o deplină eficienţă decât dacă se cunună cu lumina ştiinţei spiritului. De aceea spune Johannes:

„Să se cunune ştiinţa aceasta
Cu lumina care, din izvorul plin al Templului
Poate lumina sufletele omeneşti“.

Capesius încă nu a unit cunoaşterea sa cu lumina templului. De aceea, Retardus îi spune:

„Capesius, fiul meu,
Tu eşti pierdut;
Mi te-ai sustras'nainte ca lumina Templului
Să te fi putut lumina“.

Benedictus îi răspunde:

„El a pornit pe cale.
El simte lumina
Şi va dobândi forţa
Ca-n propriul suflet să întemeieze
Ceea ce, până acum, Felicia trebuia să creeze pentru el“.

Prin aceasta este prefigurată pe scurt calea iniţierii pe care Capesius deja a pornit şi care este importantă şi pentru dezvoltarea ulterioară a lui Johannes, în măsura în care eliberarea voinţei sale începe în domeniul gândirii.

Strader nu cunoaşte încă drumul care îl poate duce la templu. El spune:

„Eu singur par pierdut.
Nu pot eu însumi să-mi izgonesc îndoiala
Şi n-am să regăsesc, desigur,
Calea ce duce la templu“.

Theodora îi răspunde:

„Din inima ta,
O rază de lumină se ridică,
Un chip omenesc se desprinde din ea.
Şi pot auzi cuvintele
Ce vin de la el;
Răsună asa:
«Mi-am cucerit prin luptă
Forţa de a veni la lumină.»
Prietene, ai încredere în tine!
Tu însuţi vei rosti aceste cuvinte
Când timpul tău se va fi împlinit“.

Este răspunsul entităţii care „pe plan spiritual este conştiinţa şi trezitoarea memoriei pentru trecut“. Ea contemplă drept cale de inţiere viitoare a lui Strader ceva asemănător cu ceea ce înfăţişează Rudolf Steiner, într-o conferinţă, ca fiind o experienţă pe care o face omul după moarte. El spune în acea conferinţă că în timp ce arhetipul nostru cosmic rămâne ascuns în noi pe durata vieţii pământeşti şi răsună şoptit prin vocea conştiinţei, după moarte el devine vizibil ca forma noastră proprie, iluminând propriile noastre fapte. Când acest lucru este vieţuit înainte de moarte, ca iniţiere, este vorba de o iniţiere a voinţei. Johannes a fost condus în lumea spirituală prin forţele compasiunii; Capesius începe cu gândirea, în care mirarea joacă un rol decisiv. Corespunde fiinţei lui Strader să înceapă cu iluminarea voinţei. Capesius şi Strader vor trebui să cunoască în templu şi căi de iniţiere diferite de ale lor şi fiecare va trebui să refacă până la un punct începutul căilor pe care le-au urmat ceilalţi.

Dar acţiunea templului nu constă numai în armonizarea forţelor fiecăruia, ci şi în a aduce o armonizare a activităţii în comun. Faptul reiese deosebit de clar în scena templului din finalul dramei a treia. Acolo găsim grupate diferitele personaje după facultăţile şi misiunea lor. Theodora apare şi de această dată alături de Strader, deşi între timp ea părăsise planul fizic. Ne putem da seama astfel că morţii participă la activitatea comună dintr-o comunitate spirituală şi putem fi convinşi că morţii noştri iau şi ei parte la munca noastră, dacă ne străduim spre armonia adevărată.