Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

POARTA INIŢIERII

GA 14


Comentarii ale lui Hugo Reimann pe baza notelor Mathildei Scholl

(Tablourile VI, VII, VIII)


TABLOUL ŞASE


Cealaltă Maria şi-a oferit forţele sale active naturale. Felix Balde este pregătit să-şi ofere lumina cunoştintelor sale naturale. În tabloul şase aflăm de un al treilea fel de sacrificiu. Vedem cum doamna Balde dăruie forţele sale de fantezie naturală. Prin poveştile sale, ea umple de viaţă sufletele celor doi savanţi, Capesius şi Strader, atunci când sunt învârtoşate şi ca paralizate prin lipsa de fantezie a gândirii ştiinţifice moderne. Johannes vede ce se petrece în lumea astrală atunci când doamna Balde îşi deapănă basmele. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune următoarele, în conferinţa privind Misteriul rosicrucian:

„Acum, lui Johannes îi este dată posibilitatea să vadă în lumea spirituală, să spunem, raporturi mult mai reale, printre altele şi acele raporturi care sunt de un gen mai subtil şi mai intim, de pildă: cum intervine lumea astrală în lumea fizică atunci când ceva precum inspiraţia unui om cum este Capesius vine prin cineva care nu ştie de fapt ce multe ţine în sufletul său. În dramă, doamna Balde nu o ştie. La un om care este inteligent şi care acţionează dinlăuntrul inteligenţei, totul trece prin inteligenţă. În inteligenţă nu există nimic care să dea o cunoaştere puternică asupra lumii. Forţa cunoaşterii se află în afara inteligenţei. La un om care este foarte inteligent, o forţă ce vine din lumea spirituală poate trece prin inteligenţă şi apoi mai departe; el va putea expune atunci teorii frumoase despre lumea spirituală... Cum arată această realitate o vede pe planul fizic Johannes, care se află alături, dar care, pentru a şi-o putea explica, trebuie să privească mai întâi lumea astrală. În tabloul astral, el o vede pe doamna Balde aşa cum arată ea în lumea fizică. Ea tocmai îi dă Spiritului elementelor unul din tablourile sale de basm, aşa cum a făcut-o de sute de ori pentru Capesius. Şi acum apare efectul a ceea ce are loc sub pragul conştienţei. Ea îi povesteşte deci lui Capesius basmele şi, atunci când îi povesteşte un basm pe care ea însăşi nu îl înţelege, în sufletul lui Capesius răsar forţe care îi înlătură paralizia sufletului şi el poate din nou să spună ceva auditorilor săi. Dar asta sună cu totul altfel decât ce a povestit doamna Balde. Acolo acţionează forţe tainice, dar ele acţionează şi în Capesius. Dacă mergi pe urmele lor, le găseşti obârşia în lumea astrală. Acolo se poate vedea că ele dau naştere la curenţi opuşi. Ecoul pe care cuvintele doamnei Felicia îl fac să apară în sufletul lui Capesius, un astfel de ecou îl provoacă ele peste tot unde sunt puteri elementare. Şi pentru creierul nostru există ceva asemănător: în creierul nostru trăieşte un mic spirit care născoceşte probabil lucrurile cele mai minunate. Dacă vom căuta cum a apărut el din Cosmos, găsim ceva precum creierul Pământului. El gândeşte gândurile într-o cu totul altă dimensiune decât cea care apare în micul creier uman. Uneori omul nu vede în propriul său creier ceea ce afirmă de fapt. Dar acest lucru devine grotesc când se reflectă în creierul gigantic al Pământului, unde, de asemenea, trebuie să se reflecte. De aici acea relaţie care există între German, ce apare în plan fizic şi apoi ca «Spiritul creierului Pământului». S-ar putea vorbi mult despre acest subiect. Dar dacă ai privi cu o vedere astrală ce se petrece în căsuţa singuratică atunci când doamna Felicia îşi povesteşte basmele şi dacă ai putea să pătrunzi până la creierul Pământului, ai percepe multe taine – de pildă faptul că acest spirit al creierului Pământului este un ironic şi un batjocoritor, este înclinat să persifleze fiindcă are mult de râs în legătură cu ceea ce fac oamenii“.

Vedem astfel în tabloul şase efectul produs în lumea astrală de basmele doamnei Felicia. Urmarea lor pe Pământ este aceea de a face ca gândirea pământeană a lui Capesius şi Strader să poarte roade pentru lumea spirituală. În basmul lui Goethe, luntraşul cere ca plată luminiţelor rătăcitoare fructe ale Pământului; aurul lor nu-l satisface. Nici Spiritul elementelor nu este mulţumit cu ceea ce îi propune ca plată Capesius; gândurile sale nu sunt fructele Pământului, despre care s-a vorbit. Fără îndoială, fructele Pământului, care au în lumile spirituale o anumită importanţă pentru fiecare individualitate, s-au născut prin gândire. Dar această gândire trebuie să fie vie şi ea nu devine astfel decât prin forţele fanteziei pe care le mijloceşte doamna Balde. Gândirea spirituală vie care înţelege ştiinţa spiritului are pentru individualitatea din lumea spirituală o importanţă cu mult mai mare decât simpla clarvedere. De aceea, ceea ce în Capesius şi Strader există ca predispoziţie poate deveni ceva foarte important, dacă ei ar primi în gândirea lor forţele fanteziei şi, prin gândirea vie, ar înţelege ştiinţa spiritului. Dar până când vor dobândi ei înşişi aceste adevărate fructe ale Pământului, doamna Balde este cea care trebuie să plătească în lumea astrală pentru ei. Referitor la aceste fructe ale Pământului, Rudolf Steiner spune într-o conferinţă din 13 noiembrie 1909, tipărită sub titlul Ştiinţa spirituală, sarcinile şi ţelurile sale*:

„Sunt mulţi oameni care nu-şi amintesc de încarnările lor precedente, deşi au fost în trecut mai mult sau mai puţin clarvăzători, pentru că nu-şi dezvoltaseră aceste facultăţi care sunt cele ale Sinei, ale Eului... Prin faptul că ei erau încă clarvăzători, nu s-au preocupat atunci să-şi dezvolte acele facultăţi, şi anume facultăţile Eului, adică facultatea gândirii, a capacităţii de discernământ, care reprezintă facultăţile specifice Sinei omeneşti pe Pământ; acest Eu nu era deci prezent acolo în încarnările anterioare; sineitatea nu era acolo. Despre ce şi-ar mai putea aduce aminte atunci omul? Pentru a-şi aminti de o întrupare trecută, ar fi trebuit ca un Eu închis în sine să fie acolo, asta e important! Aşa încât astăzi îşi pot aminti de încarnările trecute numai acei oameni care au lucrat în încarnări precedente cu mijloacele gândirii, ale logicii, ale capacităţii de discenământ. Aceştia pot să-şi amintească. Clarvederea poate să fie deci foarte dezvoltată la cineva – dacă însă în încarnările anterioare nu a lucrat cu mijloacele capacităţii de discernământ, cu cele ale gândirii logice, el nu-şi poate aminti nici o încarnare anterioară... Zeii i-au creat pe oameni pentru ca, prin ei, ceea ce posedau să se poată menţine sub forma gândurilor omeneşti. Ceea ce coboară din lumile superioare n-ar fi căpătat deci niciodată forma de gânduri dacă omul însuşi nu i-ar fi dat această formă. Cel care – pe Pământ – nu vrea să gândească, răpeşte zeilor ceva pe care ei au contat; prin urmare, el nu poate ajunge la sarcina şi misiunea omului. El nu poate ajunge aici decât în întruparea în care se decide într-adevăr să lucreze cu gândirea“.

* Conferinţă din ciclul Die tieferen Geheimnisse des Menschheitswerdens im Lichte der Evangelien (Profundele mistere ale istoriei omenirii în lumina Evangheliilor), GA 117

Aşadar, deşi omul poate să dea chiar prin gândire roadele care sunt bine primite de lumile spirituale, nu orice gândire este potrivită pentru aceasta. Gândurile lui Capesius şi Strader sunt la început refuzate. Acelaşi lucru s-ar fi petrecut dacă ar fi primit în felul lor de gândire vechea înţelepciune pe care o stăpânea Felix Balde; faptul că ei ajung la gânduri moarte care nu sunt primite de lumile spirituale nu ţine de conţinutul gândirii, ci de felul gândirii lor. Fără o schimbare concomitentă a felului lor de a gândi, ei ar primi vechea înţelepciune la fel de exterior ca şi luminiţele rătăcitoare din basmul lui Goethe, care au primit în mod exterior aurul bătrânului pentru a-l arunca imediat. Deşi fiinţa lui Felix Balde ar putea da gândirii unui Capesius sau unui Strader un alt conţinut, prin asta modul lor de a gândi nu s-ar schimba de la sine. Nici fiinţa Celeilalte Marii nu transformă modul de gândire al celor doi savanţi, cu toate că gândurile lor se metamorfozează în ea însăşi. Dimpotrivă, fiinţa doamnei Balde transformă felul lor de gândire, le face vie existenţa, astfel încât gândurile lor se pot insera în viaţa lor. O astfel de gândire devine cel mai bun vas pentru revelaţiile din lumile superioare. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în aceeaşi conferinţă:

„Ceea ce dă revelaţii sau fapte reale despre lumea spirituală poate pătrunde în sufletele umane în modurile cele mai variate. Desigur, este posibil şi acest lucru în numeroase cazuri, omul poate să ajungă astăzi la o clarvedere fără a fi prin excelenţă un gânditor, fiindcă la clarvedere ajung mai mult oameni care nu sunt prin excelenţă gânditori adevăraţi. Dar există o mare diferenţă între experienţele făcute în lumea spirituală de către adevăraţii gânditori şi de către cei ce nu sunt gânditori cu adevărat. Această diferenţă o pot exprima astfel: ceea ce se revelă din lumile superioare se imprimă cel mai bine în acele forme ale reprezentării pe care le putem oferi ca gânduri acelor lumi superioare. Acesta este cel mai bun vas... Presupuneţi că avem un clarvăzător care nu gândeşte şi unul care gândeşte. Amândoi ar face aceeaşi experienţă. Să urmărim un caz precis. Clarvăzătorul care nu este un gânditor vede cutare sau cutare fenomen al lumii spirituale; clarvăzătorul care gândeşte nu îl vede încă sau îl vede ceva mai târziu, iar în momentul în care îl vede, gândirea sa îl pricepe imediat, el poate să îl discearnă, poate şti deja dacă este o realitate sau nu. El îl vede puţin mai târziu; pentru că îl vede puţin mai târziu, acest fenomen îi vine în întâmpinare din lumea spirituală pătruns deja în întregime de gândirea sa şi el poate să discearnă dacă este o iluzie sau realitate. Fenomenul a atins gândirea lui mai înainte ca el să vadă. Fireşte, el îl are în acelaşi moment cu clarvăzătorul care nu este gânditor; îl vede însă puţin mai târziu; atunci când îl vede, fenomenul este deja străbătut cu judecata, cu gândirea lui şi el poate şti cu exactitate dacă este vorba de o nălucire, dacă nu sunt de fapt obiectivate propriile dorinţe sau dacă este cu adevărat o realitate obiectivă. Aceasta este deosebirea în trăirea subiectivă. Clarvăzătorul care nu gândeşte vede fenomenul imediat, cel care gândeşte îl vede puţin mai târziu. De aceea însă, pentru primul, fenomenul rămâne aşa cum îl vede – poate să îl descrie; cel care gândeşte însă îl va putea lega de ceea ce este în lumea fizică obişnuită, îl va putea integra ei, îl va raporta la ea. Lumea fizică este şi ea – ca şi acel fenomen – o revelaţie a lumii spirituale. Vedeţi deci că atunci când sunteţi înarmaţi cu instrumentul gândirii şi vă apropiaţi de lumea spirituală aveţi, prin aceasta, siguranţă în aprecierea a ceea ce v-a fost dat“.

Pentru viaţa de după moarte, gândirea vie, care înţelege faptele spirituale, nu are această importanţă numai pentru clarvăzător, ci şi pentru oricare alt om care printr-o astfel de gândire înţelege corect comunicările spirituale. Despre aceasta, Rudolf Steiner spune în aceeaşi conferinţă:

„S-ar putea crede foarte uşor că, de fapt, clarvederea ar fi o pregătire mai bună pentru moarte decât simpla ascultare a faptelor din lumea spirituală. Şi totuşi! După moarte, ceea ce omul nu a văzut decât prin simpla clarvedere nu-i foloseşte decât foarte puţin; în schimb, aici îi apare imediat un fapt: el începe să devină conştient de ceea ce a primit drept comunicări, dacă le-a înţeles raţional. După moarte are valoare numai ceea ce a fost înţeles, indiferent dacă a fost sau nu văzut“.

Din toate aeestea reiese importanţa gândirii vii pentru acel tip de inţiere care face din individualitate fundamentul unei noi vieţi. Pentru că Johannes este pe calea unei asemenea iniţieri, el contemplă în lumea astrală forţele ce trebuie să acţioneze în comun pentru ca gândirea individuală să devină vie. El îi vede pe Capesius şi pe Strader ca reprezentanţi ai ştiinţei moderne, ei sunt desigur gânditori, dar nu dezvoltă gânduri vii, care dau viaţă, ci gânduri care nu au în sine viaţă şi care acţionează distrugător. El află cum doamna Balde învie gândirea moartă datorită forţelor fanteziei, cum Cealaltă Maria, prin forţele de jertfă ale iubirii, transformă gândurile individuale într-o viaţă interioară luminoasă şi cum Felix Balde, graţie vechii sale înţelepciuni, oferă gândirii individuale o hrană substanţială. Forţele care l-au slujit mai înainte pe Retardus, acţionând în om într-un mod exterior, sunt acum puse în slujba individualităţii. Ele încep să acţioneze mai întâi în gândire, fiindcă gândirea este cea dintâi care se eliberează din legătura în care a fost încătuşată prin Retardus. Desprinsă de vechea legătură, gândirea se exprimă la început fără sentiment şi voinţă, aşa cum o putem întâlni adesea în ştiinţa modernă. Numai când simţirea începe să acţioneze în ea cu fantezie, iar voinţa ca forţă de sacrificiu a iubirii, numai atunci ajunge în stare să priceapă faptele lumii spirituale, care pe de o parte ne sunt transmise prin vechea înţelepciune şi care, pe de altă parte, se revelează noii viziuni spirituale. Numai după ce a făcut toate aceste experienţe poate Johannes să pătrundă conştient în lumea spirituală.

TABLOUL ŞAPTE

În tabloul şapte al dramei asistăm mai întâi la discuţia pe care o are Maria cu Philia, Astrid şi Luna în domeniul spiritului. Ea li se adresează ca surorilor sufletului său. Ele reprezintă forţele sufletului, despre care Rudolf Steiner a spus că trebuie să le considerăm ca elementul devachanic al sufletului senzaţiei, al raţiunii şi al conştienţei. În acelaşi timp, ele sunt în legătură cu diferitele eteruri, prezente atât în Cosmos cât şi în corpul eteric omenese, eterul căldurii, eterul luminii, eterul chimic şi eterul vieţii. La aceasta se referă cuvintele pe care Maria le adresează Philiei, Astridei şi Lunii, ca şi răspunsurile lor. Această legătură explică ceva din conţinutul cuvintelor. În legătură cu corpul eteric, am aflat deja că el este cel care poate deveni pentru noi cheia lumii spirituale. Acest lucru este arătat în cuvintele pe care i le adresează Benedictus lui Johannes drept cheie pentru lumea spirituală. Aici este vorba de aceleaşi forţe care stimulează etericul din om şi ajută la transformarea lui în spiritul vieţii. Asupra legăturii etericului cu cele trei forţe sufleteşti, există un paragraf important în Misterul biblic al Genezei, unde Rudolf Steiner spune următoarele:

„Ce anume se pregăteşte deci chiar la primul început al omului, atunci când Geneza ne spune că din gândirea cosmică se nasc cele două complexe, al stimulului interior şi al revelaţiei exterioare... Ce anume din om se pregăteşte acolo? Este vorba de ceea ce am putea numi sufletul senzaţiei – în sensul expunerilor noastre de azi pe tărâmul ştiinţei spiritului; ceea ce privim azi drept interior, se pregăteşte – conform Genezei – în prima zi a Creaţiunii, până în momentul în care se spune: Să fie lumină, şi a fost lumină! În toate acestea, în atmosfera spirituală stă ca spiritual-sufletesc al omului sufletul senzaţiei. Vom spune deci pentru a ne lămuri: sufletul senzaţiei îl căutăm mai întâi în atmosfera Pământului şi îl situăm în momentul care este numit în mod obişnuit prima zi a Creaţiunii. Acolo, în jurul Pământului, unde se înfăptuieşte lucrarea Elohimilor şi a entităţilor care le slujesc, acolo unde ţese o fiinţă spiritual-sufletească, acolo, în această atmosferă spiritual-sufletească trebuie să vedem – precum norii de azi din atmosferă – un spiritual-sufletesc din om, şi anume, înainte de toate, sufletul senzaţiei. Apoi evoluţia continuă şi, dacă urmărim în continuare omul, va trebui să căutăm ceea ce numim sufletul înţelegerii sau afectivităţii. Sufletul senzaţiei evoluează spre sufletul înţelegerii sau afectivităţii. În atmosfera Pământului se produce, în a doua zi a Creaţiunii, un fel de diluare sufletească a sufletului senzaţiei, devenind cumva sufletul înţelegerii sau al afectivităţii. Atunci deci când în evoluţia Pământului intervine eterul sunetului, când masele materiale superioare se despart de cele inferioare, sferei superioare îi aparţine un om ţesându-se în ea şi care, după structură, există întâi în sufletul senzaţiei şi sufletul raţiunii sau al înţelegerii. Cu al treilea moment avem înaintarea omului până la sufletul conştienţei, aşa încât întregul proces care ne este prezentat în Geneză ar trebui să ni-l înfăţişăm astfel: în această a treia zi a Creaţiunii, jos, pe Pământ, apare, prin intervenţia eterului vieţii, verdeaţa, vegetalul, aşa cum am arătat, conform speciei. Pamântul împinge afară – desigur doar într-un mod ce poate fi sesizat suprasensibil – fundamentul vieţii vegetale, iar sus, în eter, ţese ceea ce am putea desemna drept sufletul conştienţei, unit cu sufletul senzaţiei şi sufletul înţelegerii sau afectivităţii. Astfel se mişcă în atmosfera Pământului omul spiritual-sufletesc“ (Conferinţa VIII).

Vedem aici raportul Philiei, Astridei şi Lunii cu diferitele eteruri. Ele pot astfel să menţină corpul eteric într-o legătură armonioasă cu forţele eterurilor cosmice; Philia în special cu eterul luminii, Astrid cu eterul chimic sau eterul sunetului, Luna cu eterul vieţii. Privitor la relaţiile dintre corpul eteric şi forţele eterice cosmice, Rudotf Steiner a spus într-o conferinţă din 2 octombrie 1916* următoarele:

„Corpul eteric inspiră lumina şi prelucrează în el lumina, întunecând-o; în această întunecare, el poate primi ca hrană a sa sunetul cosmic, care trăieşte în armonia sferelor şi poate primi impulsurile de viaţă (vezi cuvintele Astridei). Aşa cum noi absorbim hrana fizică, tot astfel fiinţa eterică ce trăieşte în noi inspiră şi expiră lumina. Aşa cum prelucrăm în noi aerul ca oxigen şi îl transformăm în bioxid de carbon, tot aşa corpul eteric prelucrează lumina şi o pătrunde cu umbră, încât ea apare în culori iar corpul eteric apare pentru privirea clarvăzătoare vălurind în culori. Dar în timp ce corpul eteric pregăteşte lumina să primească întunericul – şi făcând asta realizează o respiraţie interioară –, el trăieşte; şi în timp ce primeşte în el sunetul cosmic, el transformă sunetul cosmic în viaţă cosmică... Ceea ce primim însă astfel drept corpul nostru eteric coboară spre noi din întinderile Cosmosului în anumite epoci... atunci când aceste căi ale luminii sunt dirijate de constelaţii stelare într-un anumit fel. Acesta este misterul intrării corpului eteric uman pe căile luminii, a armoniei sferelor şi a sunetului. În descrierile făcute Devachanului, există în mişcarea cuvintelor acel lucru care nu poate fi exprimat în nici un fel în mod obişnuit“.

* Conferinţă inclusă în Innere Entwicklungsimpulse der Menschheit (Impulsuri interioare ale evoluţiei omenirii), GA 171

Cele trei forţe ale sufletului participă la această respiraţie a corpului eteric; aceasta reiese din cuvintele pe care Maria le adresează Philiei, Astridei şi Lunii. Philiei îi spune:

„Tu, Philia mea, aspiră deci
Fiinţa clară a luminii
Din ale spaţiului întinderi,
Te umple cu vraja sunetelor
Din puterea sufletească creatoare,
Ca să-mi poţi aduce
Darurile ce le aduni
Din temeliile spirituale.
Le-oi ţese atunci
În horele sferelor ce totul animă“.

Aici Maria spune că ea însăşi ar dori să ţeasă darurile adunate de Philia în horele sferelor ce animă totul. Astfel ea preia şi ceea ce au înfăptuit Astrid şi Luna şi dirijează totul spre un anumit ţel. Ea acţionează ca punct central al tuturor forţelor sufleteşti care trăiesc în lumea spirituală ca Eu superior. Atunci când ea o numeşte pe Astrid oglindă dragă a spiritului ei, putem deduce că în Astrid se reflectă ceva ca o Sine superioară. De acum înainte vom putea bănui în misiunea Astridei ceva cu totul central. Maria îmbracă această misiune în cuvintele:

„Să naşti o forţă-ntunecată
'n lumina curgătoare,
Spre-a străluci în culori.
Substanţa sunetelor rânduieşte-o;
Să trăiască răsunând
Substanţa Universului în ţesere necontenită.“

Rudolf Steiner s-a referit la aceste cuvinte în următorul context din ciclul 14*: „Vedeţi deci că în evoluţia cosmică era necesar, pentru perioada noastră de somn, ca fiinţele saturniene să rămână în urmă şi astfel, când nu mai este lumină, ele să aibă grijă de refacerea corpului fizic deteriorat. Aşadar, entităţile saturniene rămase în urmă trebuie să se întreţeasă existenţei noastre. Fără ele am fi continuu distruşi. Trebuie deci să avem o alternanţă, o conlucrare a fiinţelor solare şi a celor saturniene, a fiinţelor luminii şi a fiinţelor întunericului. Pentru ca activitatea Spiritelor luminii să fie corect dirijată de Elohimi, a trebuit deci ca ele să întreţeasă în munca lor activitatea Spiritelor întunericului, a Spiritelor tenebrelor. În activitatea cosmică nu există în nici un fel posibilitatea permanenţei dacă în forţa de lumină nu este întreţesută forţa întunericului. Iar în această întreţesere în ţesătura pe care o urzesc forţele de lumină şi forţele întunericului se află unul din misterele vieţii cosmice, al alchimiei universale. În drama rosicruciană se face aluzie la acest mister atunci când Johannes Thomasius intră în Devachan iar una dintre însoţitoarele Mariei, Astrid, primeşte sarcina de a întreţese forţei de lumină forţa întunericului; discuţia dintre Maria şi cele trei însoţitoare ale ei ascunde astfel nenumărate taine cosmice, care nu se vor revela decât după îndelungate, îndelungate studii“ (Conferinţa V).

* Misterul biblic al Genezei

Lunii i se cere să adauge darurilor Philiei şi Astridei oglinda propriei personalităţi. Maria dirijează acţiunile tuturor forţelor sufletului spre un om care se străduie spre înălţimi. În ea se concentrează întregul ajutor care este dăruit de sus cercetătorului care se străduie. Dar este necesar ca, de jos, să fie oferite forţele naturale ale acţiunii, ale fanteziei şi ale înţelepciunii, aşa cum s-a înfăptuit prin Cealaltă Maria, Felicia Balde şi Felix Balde. Benedictus i-a dat cercetătorului cuvintele în care sunt ascunse condiţiile pentru viaţa în înălţimile spiritului. Acum, de sus, apare ajutorul care îi dă sufletului cercetătorului forţa de a se înălţa. Discuţia Mariei cu Philia, Astrid şi Luna este strâns legată de cuvintele lui Benedictus. Acolo, se vorbeşte despre lumina care iradiază în întinderile spatiului; aici, Philia trebuie să aspire lumina care radiază din întinderile spaţiului. În expansiunea sa, lumina se condensează în materie. La aspirarea luminii exterioare prin forţa de reprezentare a sufletului senzaţiei ia naştere negativul materiei, pe care ea o nimiceşte. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în partea a doua din Cursul de ştiinţă naturală*:

„Dacă trec de la materia revelată prin acţiunea de compresiune la reprezentarea mea asupra formei, atunci aspectul negativ al compresiunii trebuie să fie: supţiunea (aspirarea). Asta înseamnă: dacă înfăţişăm materia simbolic, prin acţiunea de comprimare, nu ne putem imagina material, ca reprezentare, ceea ce se produce în om. Trebuie să gândim că în om este ceva care se opune materiei precum negativul se opune pozitivului. Dacă am simbolizat materia prin acţiunea de comprimare, acest ceva care este activ în om trebuie simbolizat prin acţiunea de supţiune. Fiindcă dacă trecem dincolo de materie ajungem la mai puţin decât nimic, la ceea ce suge materia, deci de la comprimare ajungem la supţiune. Şi aici suntem foarte aproape de ceea ce se relevă în noi ca reprezentare... Suntem constrânşi prin evidenţa faptelor să nu ne reprezentăm omul deloc material, ci să presupunem în noi, oamenii, ceva ce nu este doar absenţa materiei şi care în toate acţiunile sale este faţă de materie ceea ce este supţiunea faţă de comprimare. Dacă vă reprezentaţi entitatea noastră umană în toată puritatea ei, trebuie să v-o reprezentaţi ca cea care aneantizează continuu materia, o aspiră“.

* Impulsuri ale ştiinţei spirituale pentru dezvoltarea fizicii, GA 321

Există un raport asemănător între lumina exterioară şi reprezentarea umană, între căldura exterioară şi voinţa umană. Din cuvintele lui Benedictus aflăm că mesagerii spiritului cunună lumina cu căldura. Aici aflăm – în misiunea Astridei – de o întreţesere a luminii cu forţa întunericului, ieşită din planeta căldurii, Saturn, şi care trebuie să aibă loc aşa încât substanţa cosmică ce trăieşte răsunând şi ţesând – care ia naştere astfel – să poată fi încredinţată simţului cercetătorului uman ca simţire spirituală. Asta este înfăptuit aici pentru Sinea individuală, în timp ce, în cuvintele lui Benedictus, legătura cu Sinea era prezentată ca ţel final. Aici ţelul final devine realitate şi este întărit în realitate prin intermediul Lunii.

În lumea spirituală unde se petrece întreaga acţiune, forţele la care face apel Maria acţionează altfel decât o fac în lumea fizică. În timp ce forţa sufletului senzaţiei, legată de eterul luminii, dă naştere în lumea fizică la reprezentări senzoriale, în lumea spirituală ea creează imaginaţiuni spirituale. În timp ce forţa sufletului raţiunii sau înţelegerii, legată de eterul sunetului sau eterul chimic, uneşte în conştienţa obişnuită reprezentările senzoriale cu sentimentele din viaţa interioară subiectivă care se manifestă în vorbirea zilnică, aceeaşi forţă întreţese în lumea spirituală impulsurile de iubire spirituală cu lumina spirituală în viaţa spirituală ce se exprimă în cuvintele interioare ale spiritului sau în inspiraţie. În timp ce forţa sufletului conştientei, legată de eterul vieţii, orientează şi îndrumă în conştienţa obişnuită viaţa interioară subiectivă conform forţei formatoare a vieţii spirituale, în lumea spirituală ea poate să ordoneze viaţa spirituală după forma Sinei adevărate, făcând să strălucească forma de lumină a Sinei adevărate în intuiţia conştienţei de sine adevărate. Toate aceste forţe sunt reunite prin Maria. Ea apare aici, în lumea spirituală, ca Sinea superioară a lui Johannes. În ciclul Tainele Pragului, Rudolf Steiner descrie astfel întâlnirea cu Sinea superioară:

„Această gândire, simţire şi voire pe care le avem în lumea fizică, toate acestea apar obiectiv, aceluia care întâlneşte în lumea spirituală cealaltă Sine, sub forma unei trinităţi. Şi am încercat să reprezint această trinitate pe care o întâlneşti şi faţă de care trebuie să ai conştienţa: acestea trei sunt eu însumi... Am încercat să reprezint această trinitate prin personajele Philia, Astrid, Luna. Aceste personaje sunt absolut reale şi sunt tot atâtea în lume câte suflete umane individuale sunt... Dar trebuie să ne fie foarte clar că ceea ce nu este în sufletul omenesc decât o umbră, o umbră palidă, devine – atunci cănd întâlneşti cealaltă Sine a ta – o trinitate vie, net diferenţiată în trei fiinţe. Tu însuţi eşti Philia, Astrid şi Luna, dar acestea sunt în acelaşi timp fiinţe-gând independente. Şi ceea ce trebuie să ai atunci în sufletul învigorat este conştienţa: eşti unitatea acestor trei fiinţe“ (Conferinţa VII).

Întâlnirea lui Johannes cu Maria, Philia, Astrid şi Luna în lumea spirituală corespunde deci întâlnirii omului individual cu Sinea sa superioară, ce îi apare sub forma unei trintăţi care acţionează prin unitatea sa. Philia, entitatea care acţionează din lumea spirituală în sufletul senzaţiei, se umple cu existenţa luminoasă cea mai pură din depărtările cosmice şi aspiră subsanţă sonoră dătătoare de viaţă din depărtări eterice pentru Sinea superioară. Deşi ea acţionează în special în eterul luminii, intră totuşi în legătură şi cu eterul sunetului şi cu eterul vieţii, fiindcă aspiră materie sonoră dătătoare de viaţă. Eterul căldurii este deja conţinut în eterul luminii, fiindcă fiecare tip de eter superior înglobează tipurile aflate sub el. Eterul vieţii conţine celelalte trei eteruri. Astrid, fiinţa care acţionează din lumea spirituală în sufletul raţiunii sau înţelegerii, întreţese lumina radiantă cu întunericul şi condensează viaţa sunetului pentru ca Sinea superioară a omului individual să poată îndruma razele sufleteşti. În măsura în care Sinea superioară este cea care îndrumă razele sufleteşti ale unui om, acesta devine o fiinţă liberă şi începe, ca fiinţă liberă, o transformare interioară care se poate revela în schimbarea comportamentului exterior. Luna, fiinţă care acţionează din lumea spirituală în sufletul conştienţei, luminează şi consolidează certitudinea ţelului pe care şi-l propune omul pe cale de a se transforma.

După ce transformarea a început, Sinea superioară aşteaptă un nou ajutor de la Philia, Astrid şi Luna. Philiei i se cere să răspândească bucuria născută în sfera ei pentru ca, sub conducerea sa, forţele de metamorfoză ale undinelor să deschidă sensibilitatea sufletului:

„Pentru ca cel trezit
Să poată vieţui
Bucuriile lumii,
Durerile lumii“.

În timp ce acest prim ajutor trebuie să-l aducă pe cercetător în stare să ajungă în lumea spirituală, celălalt ajutor trebuie să-i dea posibilitatea, datorită simţului bucuriei, să ducă corect viaţa în lumea spiritului şi să pregătească, prin trezirea compasiunii, acţiunea pământească generată de impulsuri spirituale. De la Astrid se aşteaptă acum ca, din ţeserea ei, să înflorească bucuria iubirii şi, prin ea, fiinţa adiândă a silfelor să stimuleze în om impulsul de sacrificiu:

„Pentru ca cel ce devine iniţiat
Să poată-nviora
Pe cei împovăraţi de suferinţă,
Pe cei ce fericirea o imploră“.

Prin trezirea în suflet a impulsului de sacrificiu, Astrid apare din nou ca „oglindă iubită a spiritului“ Mariei, aşa cum o numise Maria mai înainte, fiindcă spiritul Mariei revelează în dramă dorinţa de sacrificiu a spiritului, în timp ce Cealaltă Maria reprezintă sacrificiul forţelor de acţiune naturale. Dar forţa de sacrificiu este şi forţa centrală a Sinei adevărate, care acţionează din impulsul lui Hristos. Datorită acestei forţe, omul individual poate trăi în lumea spirituală şi poate acţiona cu impulsuri spirituale în existenţa exterioară. – Ajutorul pe care îl conferă Luna trebuie să constea în aceea că din forţa ei curge fermitatea şi că, prin puterea fiinţelor focului, ea dă sufletului siguranţă:

„Încât cunoscătorul
Pe sine să se regăsească
'n urzirea sufletească,
În viaţa lumilor“.

Aici, ajutorul care i se cere Lunii nu mai este pentru cercetătorul sufletesc ci pentru cunoscătorul care are nevoie de certitudine pentru a trăi în lumea spiritului şi pentru a acţiona din spirit. El ajunge la această certitudine atunci când, cu ajutorul Lunii, se găseşte ca un cunoscător în ţeserea sufletească şi în viaţa cosmică, ajungând astfel la cunoaşterea de sine şi la cunoaşterea lumii.

Din răspunsurile date de Philia, Astrid şi Luna reiese că Philia ar vrea să suscite în special trezirea şi înălţarea spre lumile spiritului, Astrid, înainte de toate, viaţa în lumea spiritului şi impulsurile care tind să pătrundă în activitatea pământească, iar Luna în special ceea ce îi dă omului, în viaţa pe Pământ, siguranţă spirituală, atât atunci când trăieşte pe Pământ ca cercetător, cât şi atunci când dă viaţă pe pământ impulsurilor spiritului. Philia este expusă mai mult influenţelor luciferice; ea le transformă dacă ajută nu numai ca cel ce trebuie să se trezească să se înalţe spre înălţimile cereşti, ci şi ca cel care este deja trezit să poată resimţi bucuria şi durerea pământească. Luna, în fermitatea sa, este legată mai mult de Ahriman. Ea are nevoie de forţele lui Ahriman atunci când îl ajută pe om să culeagă roadele coapte ale clipei şi să desprindă din ele germeni pentru eternitate. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în ciclul 23*:

„Ce ajutor dă Ahriman? În lumea simţurilor ajută chiar foarte mult. El ajută fiecărui suflet. Îl ajută prin faptul că multe lucruri care se petrec în lumea simţurilor, şi se petrec acolo şi numai acolo, sunt transportate în lumile superioare. Lumea simţurilor îşi are un rost, ea nu este o simplă maya. Ea există pentru ca în ea să aibă loc evenimente şi pentru ca fiinţele să facă în ea experienţe. Aceste experienţe trebuie transportate în lumea suprasensibilă, iar forţa necesară pentru a duce în eternitate ce are valoare în lumea sensibilă, această forţă este forţa lui Ahriman. A reda eternităţii clipa, asta este forţa lui Ahriman“ (Conferinţa VI).

* Von der Initiation. Von Ewigkeit und Augenblick. Von Geisteslicht und Lebensdunkel. (Despre iniţiere. Despre eternitate şi moment. Despre lumina spiritului şi întunericul vieţii), GA 138

Această forţă o pune Luna în slujba Sinei superioare care trăieşte prin forţa lui Hristos. În acest fel, nu numai Philia, Astrid şi Luna slujesc Sinea superioară, ci şi Lucifer şi Ahriman, în măsura în care forţele acestora pot fi întoarse spre bine de către Philia şi Luna. Prin Astrid curg curenţii de iubire care izvorăsc din Sinea superioară hristificată şi pătrund până în inima omului, în centrul vieţii şi voinţei sale. Voinţa divină devine astfel voinţa omului individual, aşa încât ceea ce el înfăptuieşte din cel mai lăuntric imbold răspândeşte în acţiunea pământească bunătatea cerească.

Din discuţia Mariei cu Philia, Astrid şi Luna reiese ce anume vrea să determine în om Sinea superioară, cu ajutorul forţelor sufleteşti. Maria acţionează în lumea spirituală ca Sinea superioară a lui Johannes. De aici reiese clar că omul nu-şi recunoaşte Sinea superioară în lumea spirituală decât dacă, pe planul fizic, a fost unit cu ea. Dacă o recunoaşte, el găseşte punctul de orientare de la care se poate regăsi în lumea spirituală. Pornind de aici, el poate privi îndărăt spre viaţa sa în lumea fizică şi poate contempla drumul care l-a dus până în lumea spiritului. Din acest punct de vedere, Rudolf Steiner mai spune în ciclul 14*:

„Certitudinea adevărului se extinde peste tot în lumea spirituală prin faptul că Johannes Thomasius găseşte acolo un punct de sprijin pe care-l cunoscuse deja în lumea fizică în alt mod decât prin imaginile înşelătoare ale simţurilor sau raţiunii. Datorită acestui fapt, pentru el, cele două lumi se înnoadă una de alta şi prin aceasta el este în stare să-şi extindă în mod real memoria asupra vieţilor trecute şi să se ridice sufleteşte peste lumea simţurilor, aşa cum ne înconjoară ea. De aceea, în acel moment intervine ceva care, dacă putem spune aşa, cuprinde un anumit mister al lumii spirituale. Theodora, care pe planul fizic vede în viitor şi este în stare să prevadă evenimentul important în faţa căruia ne aflăm, noua apariţie a lui Hristos, pe plan spiritual este capabilă să facă să apară în faţa sufletului sensul trecutului. O reprezentare realistă a lumii spirituale trebuie să prezinte lucrurile aşa cum se petrec într-adevăr acolo. Trecutul, cu forţele şi cu semnificaţia sa, devine important pentru fiinţele care trăiesc în Devachan, prin faptul că acolo se dezvoltă forţele opuse, pe care aici, pe planul fizic, le percepem ca profetice. Faptul că Theodora este pe planul fizic văzătoarea viitorului, iar pe plan spiritual conştiinţa morală şi trezitoarea memoriei pentru trecut, aducând astfel acel moment în care Johannes contemplă retrospectiv propriul său trecut, în care el a fost deja unit cu individualitatea Mariei, este o descriere realistă. El este astfel pregătit ca în viaţa sa viitoare să străbată tot ceea ce îl conduce la o recunoaştere conştientă a lumii spirituale“ (Conferinţa Introductivă).

* Misterul biblic al Genezei

Cel care se dezvoltă spiritual ajunge întâi la contemplarea şi judecarea trecutului. Numai atunci când îţi vezi trecutul eşti în stare să elaborezi pentru viitor ceva care să aibă rădăcini sănătoase. Memoria suscită viziunea trecutului iar conştiinţa suscită aprecierea lui. Rudolf Steiner spune aici despre Theodora că, pe planul spiritual, ea este conştiinţa şi trezitoarea memoriei (nu însăşi memoria). În ciclul 21*, Rudolf Steiner spune cu privire la importanţa memoriei şi a conştiinţei pentru dezvoltarea spirituală:

„Este deosebit de important ca orice dezvoltare esoterică să fie condusă în aşa fel încât două lucruri pe care le are omul în viaţa obişnuită – dar pe care le poate pierde cu uşurinţă dacă dezvoltarea sa nu este condusă corect – să nu fie pierdute. Dacă această dezvoltare este bine îndrumată, el nu le va pierde...Primul – omul nu trebuie să piardă amintirea, amintirea tuturor experienţelor sale din întruparea prezentă, aşa cum există ele în memoria sa. Fidelitatea memoriei nu trebuie să fie distrusă. Al doilea lucru pe care nu trebuie să-l pierdem noi, oamenii actuali, este nivelul conştiinţei, aşa cum o avem în lumea fizică exterioară. Aici există iarăşi ceva extrem de important de remarcat..., nu trebuie să pierdem nimic din nivelul conştiinţei pe care am dobândit-o. Memoria, pentru ca să nu ne măsurăm valoarea decât prin observarea a ceea ce am devenit deja şi nu prin contractarea unui împrumut din viitor; conştiinţa – la nivelul pe care l-am cucerit până acum în lumea fizică obişnuită; acestea trebuie să le păstrăm. Dacă păstrăm aceste două elemente în conştienţa noastră – memoria noastră sănătoasă care nu ne amăgeşte, care nu ne face să credem că suntem altul decât cel din realizările noastre, şi conştiinţa noastră care nu ne lasă, sub aspect moral, să privim lucrurile mai superficial decât am făcut-o până acum, ci cât se poate de serios... – dacă le menţinem, Eul nostru nu va putea niciodată să adoarmă când corpul nostru astral este trezit. Noi purtăm atunci coeziunea Eului nostru în lumea în care ne trezim cu corpul astral, când, trezindu-ne oarecum, dormim, deci în momentul în care, dincolo, ne salvăm conştienţa, eliberaţi fiind cu corpul astral de corpurile fizic şi eteric“ (Conferinţa II).

* Entităţile spirituale în corpurile cereşti şi în regnurile naturii, GA 136

Conştiinţa şi memoria sunt puse aici în legătură cu conştienţa Eului, aşa cum reiese din cuvintele „atunci când le menţinem, Eul nostru nu poate adormi niciodată“. Fiindcă Theodora este, pe planul spiritual, trezitoarea conştiinţei şi a memoriei, ea reprezintă acolo conştienţa Eului. Prin apariţia sa în tabloul şapte al dramei apare evident că Johannes ajunge la conştienţa Eului în lumea spirituală. Tot astfel, dacă ne reprezentăm că, pe planul fizic, Theodora ajunge la viziunea lui Hristos în forma sa eterică, putem deduce de aici că această conştientă a Eului şi conştiinţă morală pe care le găsim în lumea spirituală fac posibilă în lumea fizică viziunea formei eterice a lui Hristos. Asupra relaţiei conştiinţei morale cu contemplarea făpturii lui Hristos în eteric, Rudolf Steiner a mai făcut trimiteri şi în alte conferinţe, cum ar fi ciclul De la Iisus la Hristos, unde spune:

„Întocmai cum la începutul erei noastre a avut loc pe planul fizic evenimentul din Palestina, tot astfel, în epoca noastră, demnitatea de judecător al karmei este transferată lui Iisus Hristos în lumea superioară cea mai apropiată de noi. Pe planul fizic acest fapt acţionează în aşa fel încât omul să poată dezvolta un sentiment legat de aceasta, ca de pildă sentimentul că, în tot ce înfăptuieşte, el creează ceva ce îi datorează lui Hristos. Acest sentiment, care se infiltrează cu totul natural în curentul evoluţiei omenirii, va interveni de acum înainte şi se va transforma, astfel încât va inunda sufletul cu o lumină care, iradiind încetul cu încetul chiar din om, va lumina forma lui Hristos în lumea eterică. Şi cu cât mai mult se va dezvolta acest sentiment – care va avea o importanţă şi mai mare decât conştiinţa morală abstractă – cu atât va deveni mai vizibilă, în secolele următoare, forma eterică a lui Hristos“ (Conferinţa III).

Rudolf Steiner dă o explicaţie şi mai amplă privitor la natura şi acţiunea conştiinţei în lumea spirituală, în prima conferinţă din seria Omul suprasensibil în concepţia antroposofică (consideraţii esoterice). Acolo, el spune:

„Să presupunem că un om trece prin poarta morţii. Forma fizică pe care o vedea atunci când se privea într-o oglindă sau când îşi privea fotografia nu mai este acolo. Ea nici nu-l mai interesează. Dar el contemplă arhetipul cosmic imprimat în eter. Da, în timpul vieţii sale pământeşti, acest arhetip este ancorat în propriul său corp eteric, dar el nu l-a perceput. Acest arhetip se află în fiinţa sa fizică – când este pe Pământ – dar nu îl percepe. Acum vede el cum este propria sa formă. Această imagine pe care o percepe acum străluceşte; ea radiază forţe şi acest fapt are efecte foarte precise, fiindcă ceea ce radiază această imagine acţionează aşa cum ar fi făcut-o un corp luminos, doar că acum vorbim în sens eteric. Soarele străluceşte fizic; această imagine cosmică a omului străluceşte spiritual şi, pentru că este o imagine spirituală, ea are forţa să lumineze şi altceva. Aici, în viaţa pământească, aţi putea să expuneţi mult timp la soare pe cineva care a făcut fapte bune sau rele: părul său, corpul său vor fi luminate, dar niciodată nu vor fi luminate faptele lui bune şi rele, drept calităţi. Ceea ce resimte însă omul în lumea spirituală, după ce a trecut pragul morţii, ca imagine luminoasă a propriei sale forme radiază o lumină spirituală care luminează acum faptele lui morale. Astfel, omul se confruntă după moarte – o dată cu imaginea cosmică – cu ceva care îi luminează propriile sale fapte. În timpul vieţii pământeşti, acest ceva era ascuns în noi şi răsuna încet, ca vocea conştiinţei; acum, după moarte, o vedem obiectiv. Acum ştim: asta suntem noi înşine, asta trebuie să avem în jurul nostru după moarte. – Acolo suntem neîndurători cu noi înşine. Fiindcă acest ceva care luminează nu se orientează potrivit cu ceea ce putem invoca noi aici drept scuze pentru păcatele noastre, punându-ne în valoare faptele noastre bune; ceea ce luminează acolo din noi este un judecător necruţător care proiectează o lumină clară asupra a ceea ce a fost valoros în fapta noastră. Conştiinţa devine ea însăşi un impuls cosmic care acţionează după moarte în afara noastră“.

Când un om resimte în lumea spirituală conştienţa Eului său ca pe o conştiinţă trezitoare de amintiri, această experienţă este greu de suportat. Este exclus ca un astfel de om să se poată desfăta în contemplarea spirituală; fiindcă el se vede judecat în lumina conştienţei Eului propriu care se uneşte cu lumina lui Hristos. Acestei lumini ii poate face faţă numai ceea ce trăieşte ca Eu adevărat din voinţă spirituală de sacrificiu, pentru că acesta poate transforma karma; omul care recunoaşte că adevăratul său Eu este o fiinţă care trăieşte din voinţa de sacrificiu nu mai este disperat de karma sa. Prin voinţa spirituală de jertfă, el se poate înălţa în lumea spirituală. Asta reiese din cuvintele Mariei:

„Voinţa era cea care trăia în gândul:
Să mă consacru-n întregime spiritului
Şi gata să fiu pentru jertfa
Care m-ar putea apropia de el.
Putere uriaşă avea acest gând.
El îi dădu sufletului aripi şi mă răpi
În împărăţia-n care m-ai găsit“.

În Maria, această forţă de lumină care luminează destinul a fost trezită de Benedictus; prin această forţă s-a putut elibera ea de corpul sensibil.

În timp ce în lumea spirituală Maria reprezintă pe de o parte fiinţa Sinei superioare, care îndeosebi în discuţia cu Philia, Astrid şi Luna se manifestă ca Sine superioară a lui Johannes Thomasius, pe de altă parte ai impresia, în acelaşi tablou şapte, că în lumea spirituală se regăsesc două individualităţi şi că ele câştigă împreună certitudinea spiritului. Aceasta reiese din cuvintele Mariei:

„Aici adevărul spiritual mi-a apărut prin tine,
De care-n lumea fizică
Eram atât de legată.
Am dobândit certitudinea spiritului
Şi-am fost în stare să ţi-o dărui.
Lui Benedictus trimiţând o rază
A celei mai înalte iubiri, am mers înaintea ta.
Iar el ţi-a conferit forţa
Să mă urmezi
În sferele spiritului“.

Pe lângă acestea, ceea ce l-a ajutat pe Johannes să se ridice spre lumea spirituală este rostit mai înainte de Maria, care spune:

„Durerea ta crescu peste măsură
Prin prezenţa acestor mulţi oameni
De care, prin puterea destinului, eşti legat.
De-aceea a putut revelarea fiinţei lor
Să-ţi zguduie atât de puternic inima.
Acum karma i-a adunat în jurul tău
Ca să trezească-n tine-o forţă
Prin care viaţa ta să avanseze.
Această forţă te-a cutremurat,
Încât, eliberat de trup,
Ai putut urca în lumile spirituale“.

Maria continuă apoi, arătând că pentru cel ce se înalţă în lumile spirituale este important să găsească acolo o fiinţă pe care a cunoscut-o deja în lumea sensibilă. Ea spune:

„Eşti cel mai aproape de sufletul meu
Căruia-n suferinţă i-ai rămas credincios.
De-aceea sorţii m-au ales
Să-mplinesc iniţierea,
Căreia tu îi datorezi lumina spirituală.
Fraţii care slujesc în Templu,
Ei te-au trezit la clarvedere,
Dar poţi cunoaşte
Că este adevăr ceea ce vezi,
Doar dacă-n lumea spiritelor regăseşti
O fiinţă de care-n lumea simţurilor
Eşti deja legat prin fiinţa ta cea mai profundă“.

Iniţierea modernă corectă cere ca individualitatea omului care tinde spre înalturi să fie păstrată, ea cere şi ca individualităţile să se întâlnească în lumea spirituală. Acolo unde doi sau trei oameni s-au adunat în numele lui Hristos, El este cu ei. Numai când individualităţi unite cu Hristos se întâlnesc în lumea spirituală, pot deveni rodnice pentru activitatea pământească impulsurile noii iniţieri.

Felul cum acţionează impulsurile noii iniţieri este rezumat în cuvintele lui Benedictus, la sfârşitul acestui tablou. Aceste cuvinte sunt în strână legătură cu cele pe care i le-a dat mai înainte lui Johannes, ca o cheie spre lumea spirituală. Am aflat din ele cum fiinţa urzindă a luminii radiază prin întinderile spaţiului pentru ca fiinţarea să umple lumile. Acum ni se spune că fiinţa urzindă a luminii poate radia de la om la om, pentru a umple cu-adevăr întreaga lume. Tot ceea ce a fost necesar pentru ca acest lucru să fie posibil este înfăţişat în tablourile intermediare. Din discuţia Mariei cu Philia, Astrid şi Luna am aflat că lumina răspândită în spaţiu pătrunde până în reprezentările şi imaginaţiunile omului individual şi, acolo, este primită de viaţa spirituală a individualităţii, întreţesută cu căldură şi transformată în voinţă de jertfă. Lumina adevărului pătrunsă de iubire nu numai că dă transparenţă materiei opace în reprezentările omului, dar acţionează cu o forţă care are într-adevăr puterea de a dizolva materia. În ciclul 6*, Rudolf Steiner spune:

„Fiinţele vor deveni capabile să dizolve materia, prin faptul că vor primi în sufletul lor forţa iubirii“.

* Apocalipsa lui Ioan, Conferinţa VIII, GA 104

Este important ca, prin noua iniţiere, individualităţi omeneşti să devină capabile să spiritualizeze materia opacă şi să transforme răul în bine. Aici începe facultatea creatoare a omului individual. Ea acţionează spre fericirea tuturor lumilor, prin iubirea care, trăind ca forţă-Eu, încălzeşte suflet de la suflet. Activitatea creatoare a individualităţilor separate este armonizată prin Mesagerii spiritului, care cunună opera lor de binecuvântare cu ţelurile cosmice. Dacă adevăratul Eu poate realiza această armonie, lumina spiritului va radia în căldura sufletului.

TABLOUL OPT

Evenimentele care fac parte din dezvoltarea spirituală a lui Johannes au ajuns în tabloul şapte la un punct culminant. Johannes a pătruns prin clarvedere până la izvoarele existenţei şi prin această contemplare spirituală a recunoscut şi a dobândit forţa şi direcţia transformării interioare. Ceea ce se petrece în tabloul opt are loc trei ani mai târziu. Între timp, impulsurile spirituale pe care le-a primit au acţionat în el.

În tabloul opt îl vedem pe Johannes împreună cu Capesius, Strader şi Maria în faţa unui tablou al lui Capesius, pictat de Johannes Thomasius în aşa fel încât în el poate fi recunoscut ceea ce stăpâneşte profunzimile sufleteşti ale lui Capesius, invizibil pentru simţurile exterioare, şi care actionează cu forţe din vieţi pământeşti anterioare. Capesius mărturiseste că acest tablou este pentru el o minune, dar că pictorul este o şi mai mare minune. Transformarea pe care a observat-o în Johannes depăşeşte tot ceea ce crezuse el până atunci a fi posibil. El îşi aminteşte mâhnirea cumplită în care l-a găsit pe Johannes atunci când l-a cunoscut; acum a apărut ca transformat, cu ochii luminoşi, plin de forţă şi de entuziasm. În acea perioadă Johannes şi-a exprimat dorinţa să fie iniţiat de Capesius în ştiinţa modernă şi timp de trei ani a primit ceea ce Capesius a putut să-l înveţe. În acest răstimp s-au apropiat tot mai mult, astfel încât Capesius a putut să cunoască din aproape măiestria artistică renăscută în Johannes şi a ajuns să se mire tot mai mult; el a recunoscut că arta lui Johannes provine dintr-o contemplare spirituală conştientă. Această cunoaştere l-a condus la convingerea că ar trebui să existe şi posibilitatea de a conduce gândirea ştiinţifică la viziunea spiritului. El spune:

„Gândirea mea nu tindea mai'nainte
Să urce-n lumile ascunse simţurilor.
Era departe de mine-ndoiala cu privire la ele.
Să mă apropii să le cercetez,
O mare îndrăzneală îmi părea.
Şi-acum trebuie să recunosc
Că m-ai făcut să-mi schimb părerea“.

Johannes aflase, prin viaiunea sa în lumea astrală, cum pot ajunge Capesius şi Strader, reprezentanţi ai ştiinţei moderne, la izvoarele existenţei. Dacă însă el vrea să arate cum se pot înălţa oamenii de la conştienţa prezentă la lumea spirituală, este necesar ca el însuşi să cunoască temeinic marile realizări ale conştienţei actuale, pentru ca, pornind de aici, să poată arăta o cale practicabilă spre lumea spirituală. Din acest motiv a urmat lecţiile lui Capesius şi, prin trăirea vieţii sale transformate, i-a conştientizat deja profesorului său direcţia în care se poate schimba ştiinţa actuală.

Înainte de toate, în Capesius se trezeşte uimirea, care este o condiţie preliminară pentru orice cunoaştere vie. Rudolf Steiner a vorbit deseori despre importanţa uimirii; în ciclul 20*, el spune:

„În vechea Grecie se spunea de unde trebuie să pornească înainte de toate cugetarea umană sănătoasă, atunci când vrea să ajungă la adevăr. Ceea ce au spus grecii în legătură cu aceasta îşi menţine valoarea şi astăzi. Ei spuneau: Orice cercetare omenească trebuie să pornească de la uimire! Să ne dăm bine seama că, realmente, în sufletul care vrea să ajungă la adevăr trebuie să apară o dată această stare, aceea de uimire în faţa Universului. Cel care ajunge să înţeleagă întreaga forţă a acestei afirmaţii a grecilor îşi spune că atunci când un om – indiferent de circumstanţele care îl determină să caute sensul lucrurilor – porneşte de la uimire, deci de la nimic altceva decât de la uimirea care apare faţă de evenimentele cosmice, este ca şi când un bob de grâu ar fi fost pus în pământ şi din el ar fi încolţit o plantă. Întreaga ştiinţă trebuie să aibă ca germene uimirea..., iar o gândire care se desfăşoară fără de uimire rămâne de fapt doar un simplu joc de gânduri. Deci gândirea trebuie să îşi aibă originea – dacă putem folosi această expresie – în uimire“ (Conferinţa I).

* Lumea simţurilor şi lumea spiritului, GA 134

Uimirea nu oferă gândirii doar un fundament corect de viaţă, ci naşte un interes pentru lumea spiritului atunci când ne trimite dincolo de lumea simţurilor. Acestea sunt explicate de Rudolf Steiner în ciclul 36*, unde spune:

„Cât timp nu a existat materialismul, filosofii au căutat mereu, alături de ceea ce este în lumea simţurilor, un suprasensibil. Se poate spune deci că admiraţia, uimirea filosofilor trebuie pusă în legătură tocmai cu faptul că ei nu puteau înţelege anumite lucruri prin ceea ce văd ochii sensibili şi atunci trebuiau să-şi spună: Ceea ce văd aici nu se potriveşte cu ceea ce îmi reprezint eu despre asta; trebuie să-mi imaginez aici forţe suprasensibile. Dar, în lumea simţurilor, filosofii nu văd nici o forţă supraumană. Numai atât şi ar fi fost destul pentru un gânditor ca să vadă clar că o amintire, chiar dacă nu pătrunde în conştient, ci rămâne în subconştient, trăieşte în om din vremurile în care sufletul a văzut altceva decât obiecte sensibile. Asta înseamnă că omul îşi aminteşte de lucruri pe care el le-a cunoscut mai înainte de a intra în existenţa sensibilă şi de aceea spune: «Mă minunez că văd aici lucruri ale căror efecte mă uimesc şi care sunt altfel decât ceea ce am văzut mai înainte, care trebuie să fie deci explicate prin forţe pe care trebuie mai întâi să le extrag din lumea suprasensibilă». Din această cauză, orice filosofare începe prin mirare sau uimire, fiindcă de fapt omul se apropie de lucruri – dar, înainte să fi pătruns în lumea senzorială el era într-o lume suprasensibilă –, iar lucrurile nu corespund cu ceea ce a perceput el în lumea suprasensibilă. Şi el este uimit pentru că lucrurile îi arată efecte pe care le cunoaşte doar din lumea suprasensibilă. Astfel, mirarea sau uimirea ne arată legătura omului cu lumea suprasensibilă, ca ceva care aparţine unei sfere în care omul nu poate pătrunde decât în momentul în care iese din lumea în care este închis prin corpul fizic. Asta ne arată că omul resimte continuu impulsul de a se înălţa deasupra lui însuşi. Cel care nu poate decât să rămână în el însuşi, cel pe care uimirea nu-l scoate din Eul obişnuit, rămâne un om care nu se poate desprinde de sine, care lasă – de pildă – ca Soarele să răsară şi să apună fără se se preocupe în alt fel de aceset lucru. Aşa procedează popoarele necultivate.“ (Conferinţa V).

* Omul pământesc şi omul cosmic, GA 133

În acelaşi context, Rudolf Steiner ne face atenţi asupra faptului că, în afară de capacitatea de uimire, şi compasiunea şi conştiinţa morală îl înalţă pe om deasupra Eului obişnuit. El ajunge la următoarea concluzie:

„Uimirea sau mirarea, compasiunea şi conştiinţa sunt cele trei lucruri prin care omul iese din el însuşi chiar în viaţa fizică, şi prin care, în această viaţă fizică, străluminează lucruri care nu pot pătrunde în acest suflet uman pe calea raţiunii şi a simţurilor“.

În dramele-misterii vedem, în tabloul opt, cum Capesius găseste prin uimire accesul la lumea spirituală. La el, uimirea are deja o influenţă decisivă în orientarea spre lumea spirituală. Şi Strader este cuprins de uimire; dar lui acest lucru îi produce un sentiment de disperare şi numai legătura sa cu Theodora – a cărei fiinţă reprezintă, în lumea spirituală, conştiinţa – este cea care îl conduce spre lumea spirituală. Pentru Johannes, compasiunea este cea care are o importanţă hotărâtoare. Aceste trei facultăţi sunt în fiecare din cele trei personalităţi; Capesius însă, care se ocupă în special cu istoria şi concepţia despre lume, găseşte accesul spre lumea spirituală prin uimire, artistul Johannes Thomasius mai mult prin compasiune, omul tehnicii, Strader, mai mult prin conştiinţă. Uimirea este, desigur, şi ea foarte importantă pentru oameni ca Strader, chiar dacă ea naşte în ei un fel de disperare. Numai trecând prin astfel de zguduiri ajung ei în stare să primească impulsurile spiritului prin care să-şi poată îndruma activitatea. Despre aceste realităţi, ca şi despre misiunea specială a sufletelor de genul lui Strader, Rudolf Stainer spune în ciclul 18*:

„Întregul conflict ce a fost provocat în sufletul uman prin această divizare – şi în acelaşi timp prin dorinţa de a uni cele două contrarii, natură şi spirit – îl vedeţi în drama rosicruciană apăsând sufletul lui Strader. Iar modul cum acţionează un eveniment care iese din cursul natural obişnuit – precum revelaţia Theodorei – asupra celui care este obişnuit să considere a avea valoare doar ceea ce stă sub influenţa legilor fizice şi chimice, modul cum acesta acţionează în suflet ca o încercare, asta puteţi vedea şi din caracterul şi din întâmplările sufletului lui Strader, înfăţişate în Misteriul rosicrucian Poarta iniţierii. Prin aceasta aveţi caracterizat doar aproximativ ceva ce se exprimă ca sentiment al acestei contradicţii în nenumărate suflete moderne. Suflete precum Strader sunt foarte frecvente în lumea de azi. Astfel de suflete-Strader trebuie să priceapă, pe de o parte, ciudăţeniile din mersul regulat, normal, al faptelor naturii, care pot fi explicate prin legi fizice, chimice, biologice; pe de altă parte este necesar şi ca astfel de suflete să fie conduse la recunoaşterea acelor fapte care apar şi ele pe planul fizic, ca minuni, dar sunt lăsate deoparte de gândirea pur materialistă, respinse ca ceva imposibil şi nerecunoscute.“ (Conferinţa III)

* Minunile lumii, încercările sufletului, manifestările spiritului, GA 129

O astfel de minune vieţuieşte Strader în faţa tabloului pictat de Johannes, iar ceea ce trăieşte el acolo îl zguduie aproape mai mult decât ceea ce vieţuise cu trei ani în urmă, la întâlnirea cu Theodora. Capesius începe să înţeleagă deja calea sa de cunoaştere. El spune:

„Vechea vorbă înţeleaptă: «Cunoaşte-te!»,
'mi-apare-acum într-o lumină nouă.
Pentru a cunoaşte ce eşti,
Trebuie mai întâi să găseşti în tine forţa
Care, ca un spirit adevărat,
Poate să ni se ascundă nouă înşine“.

Maria adaugă:

„Pentru a se găsi pe sine,
Omul trebuie să dezvolte mai întâi forţa
De a pătrunde-n propria fiinţă.
Adevăr vorbeşte cuvântul înţelepciunii:
Dezvoltă-te, pentru a te vedea“.

Capesius înţelege aceste cuvinte. Strader însă se teme să nu se piardă pe sine dacă va admite că la fiecare treaptă de dezvoltare cunoaşterea este alta.

Prin tabloul pe care l-a putut picta datorită facultăţii sale de imaginaţie, Johannes îl face pe Capesius să găsească drumul spre lumea spirituală. Maria spune despre tablou:

„El va continua să lucreze mai departe
În sufletul căruia i-a arătat calea spre domeniul spiritului“.

Se vede de aici că Johannes poate deja să acţioneze în lumea simţurilor din impulsuri spirituale. Dar pentru ca impulsurile spirituale ale noii iniţieri să poată intra tot mai eficient în organizarea lumii sensibile este necesar ca individualităţi cu predispoziţii diferite să poată ajunge la iniţiere, dat fiind că misiuni mai importante nu pot fi împlinite decât prin colaborarea unor individualităţi diferite. De aceea este deosebit de important ca astfel de reprezentanţi ai conştienţei actuale, precum Capesius şi Strader, să afle drumul spre iniţiere.