|
(Tablourile VI, VII, VIII)
Cealaltă Maria şi-a oferit forţele sale active naturale. Felix Balde
este pregătit să-şi ofere lumina cunoştintelor sale naturale. În
tabloul şase aflăm de un al treilea fel de sacrificiu. Vedem cum doamna
Balde dăruie forţele sale de fantezie naturală. Prin poveştile sale, ea
umple de viaţă sufletele celor doi savanţi, Capesius şi Strader, atunci
când sunt învârtoşate şi ca paralizate prin lipsa de
fantezie a gândirii ştiinţifice moderne. Johannes vede ce se
petrece în lumea astrală atunci când doamna Balde îşi
deapănă basmele. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune
următoarele, în conferinţa privind Misteriul rosicrucian:
„Acum, lui Johannes îi este dată posibilitatea să vadă
în lumea spirituală, să spunem, raporturi mult mai reale, printre
altele şi acele raporturi care sunt de un gen mai subtil şi mai intim,
de pildă: cum intervine lumea astrală în lumea fizică atunci
când ceva precum inspiraţia unui om cum este Capesius vine prin
cineva care nu ştie de fapt ce multe ţine în sufletul său.
În dramă, doamna Balde nu o ştie. La un om care este inteligent
şi care acţionează dinlăuntrul inteligenţei, totul trece prin
inteligenţă. În inteligenţă nu există nimic care să dea o
cunoaştere puternică asupra lumii. Forţa cunoaşterii se află în
afara inteligenţei. La un om care este foarte inteligent, o forţă ce
vine din lumea spirituală poate trece prin inteligenţă şi apoi mai
departe; el va putea expune atunci teorii frumoase despre lumea
spirituală... Cum arată această realitate o vede pe planul fizic
Johannes, care se află alături, dar care, pentru a şi-o putea explica,
trebuie să privească mai întâi lumea astrală. În
tabloul astral, el o vede pe doamna Balde aşa cum arată ea în
lumea fizică. Ea tocmai îi dă Spiritului elementelor unul din
tablourile sale de basm, aşa cum a făcut-o de sute de ori pentru
Capesius. Şi acum apare efectul a ceea ce are loc sub pragul
conştienţei. Ea îi povesteşte deci lui Capesius basmele şi,
atunci când îi povesteşte un basm pe care ea însăşi
nu îl înţelege, în sufletul lui Capesius răsar forţe
care îi înlătură paralizia sufletului şi el poate din nou
să spună ceva auditorilor săi. Dar asta sună cu totul altfel
decât ce a povestit doamna Balde. Acolo acţionează forţe tainice,
dar ele acţionează şi în Capesius. Dacă mergi pe urmele lor, le
găseşti obârşia în lumea astrală. Acolo se poate vedea că
ele dau naştere la curenţi opuşi. Ecoul pe care cuvintele doamnei
Felicia îl fac să apară în sufletul lui Capesius, un astfel
de ecou îl provoacă ele peste tot unde sunt puteri elementare. Şi
pentru creierul nostru există ceva asemănător: în creierul nostru
trăieşte un mic spirit care născoceşte probabil lucrurile cele mai
minunate. Dacă vom căuta cum a apărut el din Cosmos, găsim ceva precum
creierul Pământului. El gândeşte gândurile
într-o cu totul altă dimensiune decât cea care apare
în micul creier uman. Uneori omul nu vede în propriul său
creier ceea ce afirmă de fapt. Dar acest lucru devine grotesc
când se reflectă în creierul gigantic al Pământului,
unde, de asemenea, trebuie să se reflecte. De aici acea relaţie care
există între German, ce apare în plan fizic şi apoi ca
«Spiritul creierului Pământului». S-ar putea vorbi
mult despre acest subiect. Dar dacă ai privi cu o vedere astrală ce se
petrece în căsuţa singuratică atunci când doamna Felicia
îşi povesteşte basmele şi dacă ai putea să pătrunzi până la
creierul Pământului, ai percepe multe taine – de pildă faptul că
acest spirit al creierului Pământului este un ironic şi un
batjocoritor, este înclinat să persifleze fiindcă are mult de
râs în legătură cu ceea ce fac oamenii“.
Vedem astfel în tabloul şase efectul produs în lumea
astrală de basmele doamnei Felicia. Urmarea lor pe Pământ este
aceea de a face ca gândirea pământeană a lui Capesius şi
Strader să poarte roade pentru lumea spirituală. În basmul lui
Goethe, luntraşul cere ca plată luminiţelor rătăcitoare fructe ale
Pământului; aurul lor nu-l satisface. Nici Spiritul elementelor
nu este mulţumit cu ceea ce îi propune ca plată Capesius;
gândurile sale nu sunt fructele Pământului, despre care s-a
vorbit. Fără îndoială, fructele Pământului, care au
în lumile spirituale o anumită importanţă pentru fiecare
individualitate, s-au născut prin gândire. Dar această
gândire trebuie să fie vie şi ea nu devine astfel decât
prin forţele fanteziei pe care le mijloceşte doamna Balde.
Gândirea spirituală vie care înţelege ştiinţa spiritului
are pentru iudividualitatea din lumea spirituală o importanţă cu mult
mai mare decât simpla clarvedere. De aceea, ceea ce în
Capesius şi Strader există ca predispoziţie poate deveni ceva foarte
important, dacă ei ar primi în gândirea lor forţele
fanteziei şi, prin gândirea vie, ar înţelege ştiinţa
spiritului. Dar până când vor dobândi ei înşişi
aceste adevărate fructe ale Pământului, doamna Balde este cea
care trebuie să plătească în lumea astrală pentru ei. Referitor
la aceste fructe ale Pământului, Rudolf Steiner spune
într-o conferinţă din 13 noiembrie 1909, tipărită sub titlul Ştiinţa spirituală,
sarcinile şi ţelurile sale*:
„Sunt mulţi oameni care nu-şi amintesc de încarnările lor
precedente, deşi au fost în trecut mai mult sau mai puţin
clarvăzători, pentru că nu-şi dezvoltaseră aceste facultăţi care sunt
cele ale Sinei, ale Eului... Prin faptul că ei erau încă
clarvăzători, nu s-au preocupat atunci să-şi dezvolte acele facultăţi,
şi anume facultăţile Eului, adică facultatea gândirii, a
capacităţii de discernământ, care reprezintă facultăţile
specifice Sinei omeneşti pe Pământ; acest Eu nu era deci prezent
acolo în încarnările anterioare; sineitatea nu era acolo.
Despre ce şi-ar mai putea aduce aminte atunci omul? Pentru a-şi aminti
de o întrupare trecută, ar fi trebuit ca un Eu închis
în sine să fie acolo, asta e important! Aşa încât
astăzi îşi pot aminti de încarnările trecute numai acei
oameni care au lucrat în încarnări precedente cu mijloacele
gândirii, ale logicii, ale capacităţii de discenământ.
Aceştia pot să-şi amintească. Clarvederea poate să fie deci foarte
dezvoltată la cineva – dacă însă în încarnările
anterioare nu a lucrat cu mijloacele capacităţii de discernământ,
cu cele ale gândirii logice, el nu-şi poate aminti nici o
încarnare anterioară... Zeii i-au creat pe oameni pentru ca, prin
ei, ceea ce posedau să se poată menţine sub forma gândurilor
omeneşti. Ceea ce coboară din lumile superioare n-ar fi căpătat deci
niciodată forma de gânduri dacă omul însuşi nu i-ar fi dat
această formă. Cel care – pe Pământ – nu vrea să gândească,
răpeşte zeilor ceva pe care ei au contat; prin urmare, el nu poate
ajunge la sarcina şi misiunea omului. El nu poate ajunge aici
decât în întruparea în care se decide
într-adevăr să lucreze cu gândirea“.
* Conferinţă din ciclul Die tieferen
Geheimnisse des Menschheitswerdens im Lichte der Evangelien (Profundele mistere ale istoriei omenirii
în lumina Evangheliilor), GA 117
Aşadar, deşi omul poate să dea chiar prin gândire roadele care
sunt bine primite de lumile spirituale, nu orice gândire este
potrivită pentru aceasta. Gândurile lui Capesius şi Strader sunt
la început refuzate. Acelaşi lucru s-ar fi petrecut dacă ar fi
primit în felul lor de gândire vechea înţelepciune pe
care o stăpânea Felix Balde; faptul că ei ajung la gânduri
moarte care nu sunt primite de lumile spirituale nu ţine de conţinutul
gândirii, ci de felul gândirii lor. Fără o schimbare
concomitentă a felului lor de a gândi, ei ar primi vechea
înţelepciune la fel de exterior ca şi luminiţele rătăcitoare din
basmul lui Goethe, care au primit în mod exterior aurul
bătrânului pentru a-l arunca imediat. Deşi fiinţa lui Felix Balde
ar putea da gândirii unui Capesius sau unui Strader un alt
conţinut, prin asta modul lor de a gândi nu s-ar schimba de la
sine. Nici fiinţa Celeilalte Marii nu transformă modul de gândire
al celor doi savanţi, cu toate că gândurile lor se metamorfozează
în ea însăşi. Dimpotrivă, fiinţa doamnei Balde transformă
felul lor de gândire, le face vie existenţa, astfel
încât gândurile lor se pot insera în viaţa lor.
O astfel de gândire devine cel mai bun vas pentru revelaţiile din
lumile superioare. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune
în aceeaşi conferinţă:
„Ceea ce dă revelaţii sau fapte reale despre lumea spirituală poate
pătrunde în sufletele umane în modurile cele mai variate.
Desigur, este posibil şi acest lucru în numeroase cazuri, omul
poate să ajungă astăzi la o clarvedere fără a fi prin excelenţă un
gânditor, fiindcă la clarvedere ajung mai mult oameni care nu
sunt prin excelenţă gânditori adevăraţi. Dar există o mare
diferenţă între experienţele făcute în lumea spirituală de
către adevăraţii gânditori şi de către cei ce nu sunt
gânditori cu adevărat. Această diferenţă o pot exprima astfel:
ceea ce se revelă din lumile superioare se imprimă cel mai bine
în acele forme ale reprezentării pe care le putem oferi ca
gânduri acelor lumi superioare. Acesta este cel mai bun vas...
Presupuneţi că avem un clarvăzător care nu gândeşte şi unul care
gândeşte. Amândoi ar face aceeaşi experienţă. Să urmărim un
caz precis. Clarvăzătorul care nu este un gânditor vede cutare
sau cutare fenomen al lumii spirituale; clarvăzătorul care
gândeşte nu îl vede încă sau îl vede ceva mai
târziu, iar în momentul în care îl vede,
gândirea sa îl pricepe imediat, el poate să îl
discearnă, poate şti deja dacă este o realitate sau nu. El îl
vede puţin mai târziu; pentru că îl vede puţin mai
târziu, acest fenomen îi vine în
întâmpinare din lumea spirituală pătruns deja în
întregime de gândirea sa şi el poate să discearnă dacă este
o iluzie sau realitate. Fenomenul a atins gândirea lui mai înainte ca el să vadă. Fireşte, el îl are
în acelaşi moment cu clarvăzătorul care nu este gânditor;
îl vede însă puţin mai târziu; atunci când
îl vede, fenomenul este deja străbătut cu judecata, cu
gândirea lui şi el poate şti cu exactitate dacă este vorba de o
nălucire, dacă nu sunt de fapt obiectivate propriile dorinţe sau dacă
este cu adevărat o realitate obiectivă. Aceasta este deosebirea
în trăirea subiectivă. Clarvăzătorul care nu gândeşte vede
fenomenul imediat, cel care gândeşte îl vede puţin mai
târziu. De aceea însă, pentru primul, fenomenul
rămâne aşa cum îl vede – poate să îl descrie; cel
care gândeşte însă îl va putea lega de ceea ce este
în lumea fizică obişnuită, îl va putea integra ei, îl
va raporta la ea. Lumea fizică este şi ea – ca şi acel fenomen – o
revelaţie a lumii spirituale. Vedeţi deci că atunci când sunteţi
înarmaţi cu instrumentul gândirii şi vă apropiaţi de lumea
spirituală aveţi, prin aceasta, siguranţă în aprecierea a ceea ce
v-a fost dat“.
Pentru viaţa de după moarte, gândirea vie, care înţelege
faptele spirituale, nu are această importanţă numai pentru clarvăzător,
ci şi pentru oricare alt om care printr-o astfel de gândire
înţelege corect comunicările spirituale. Despre aceasta, Rudolf
Steiner spune în aceeaşi conferinţă:
„S-ar putea crede foarte uşor că, de fapt, clarvederea ar fi o
pregătire mai bună pentru moarte decât simpla ascultare a
faptelor din lumea spirituală. Şi totuşi! După moarte, ceea ce omul nu
a văzut decât prin simpla clarvedere nu-i foloseşte decât
foarte puţin; în schimb, aici îi apare imediat un fapt: el
începe să devină conştient de ceea ce a primit drept comunicări,
dacă le-a înţeles raţional. După moarte are valoare numai ceea ce
a fost înţeles, indiferent dacă a fost sau nu văzut“.
Din toate aeestea reiese importanţa gândirii vii pentru acel
tip de inţiere care face din individualitate fundamentul unei noi
vieţi. Pentru că Johannes este pe calea unei asemenea iniţieri, el
contemplă în lumea astrală forţele ce trebuie să acţioneze
în comun pentru ca gândirea individuală să devină vie. El
îi vede pe Capesius şi pe Strader ca reprezentanţi ai ştiinţei
moderne, ei sunt desigur gânditori, dar nu dezvoltă gânduri
vii, care dau viaţă, ci gânduri care nu au în sine viaţă şi
care acţionează distrugător. El află cum doamna Balde învie
gândirea moartă datorită forţelor fanteziei, cum Cealaltă Maria,
prin forţele de jertfă ale iubirii, transformă gândurile
individuale într-o viaţă interioară luminoasă şi cum Felix Balde,
graţie vechii sale înţelepciuni, oferă gândirii individuale
o hrană substanţială. Forţele care l-au slujit mai înainte pe
Retardus, acţionând în om într-un mod exterior, sunt
acum puse în slujba individualităţii. Ele încep să
acţioneze mai întâi în gândire, fiindcă
gândirea este cea dintâi care se eliberează din legătura
în care a fost încătuşată prin Retardus. Desprinsă de
vechea legătură, gândirea se exprimă la început fără
sentiment şi voinţă, aşa cum o putem întâlni adesea
în ştiinţa modernă. Numai când simţirea începe să
acţioneze în ea cu fantezie, iar voinţa ca forţă de sacrificiu a
iubirii, numai atunci ajunge în stare să priceapă faptele lumii
spirituale, care pe de o parte ne sunt transmise prin vechea
înţelepciune şi care, pe de altă parte, se revelează noii viziuni
spirituale. Numai după ce a făcut toate aceste experienţe poate
Johannes să pătrundă conştient în lumea spirituală.
În tabloul şapte al dramei asistăm mai întâi la
discuţia pe care o are Maria cu Philia, Astrid şi Luna în
domeniul spiritului. Ea li se adresează ca surorilor sufletului său.
Ele reprezintă forţele sufletului, despre care Rudolf Steiner a spus că
trebuie să le considerăm ca elementul devachanic al sufletului
senzaţiei, al raţiunii şi al conştienţei. În acelaşi timp, ele
sunt în legătură cu diferitele eteruri, prezente atât
în Cosmos cât şi în corpul eteric omenese, eterul
căldurii, eterul luminii, eterul chimic şi eterul vieţii. La aceasta se
referă cuvintele pe care Maria le adresează Philiei, Astridei şi Lunii,
ca şi răspunsurile lor. Această legătură explică ceva din conţinutul
cuvintelor. În legătură cu corpul eteric, am aflat deja că el
este cel care poate deveni pentru noi cheia lumii spirituale. Acest
lucru este arătat în cuvintele pe care i le adresează Benedictus
lui Johannes drept cheie pentru lumea spirituală. Aici este vorba de
aceleaşi forţe care stimulează etericul din om şi ajută la
transformarea lui în spiritul vieţii. Asupra legăturii etericului
cu cele trei forţe sufleteşti, există un paragraf important în Misterul biblic al
Genezei, unde Rudolf Steiner spune următoarele:
„Ce anume se pregăteşte deci chiar la primul început al
omului, atunci când Geneza ne spune că din gândirea cosmică
se nasc cele două complexe, al stimulului interior şi al revelaţiei
exterioare... Ce anume din om se pregăteşte acolo? Este vorba de ceea
ce am putea numi sufletul senzaţiei – în sensul expunerilor
noastre de azi pe tărâmul ştiinţei spiritului; ceea ce privim azi
drept interior, se pregăteşte – conform Genezei – în prima zi a
Creaţiunii, până în momentul în care se spune: Să fie
lumină, şi a fost lumină! În toate acestea, în atmosfera
spirituală stă ca spiritual-sufletesc al omului sufletul senzaţiei. Vom
spune deci pentru a ne lămuri: sufletul senzaţiei îl căutăm mai
întâi în atmosfera Pământului şi îl
situăm în momentul care este numit în mod obişnuit prima zi
a Creaţiunii. Acolo, în jurul Pământului, unde se
înfăptuieşte lucrarea Elohimilor şi a entităţilor care le
slujesc, acolo unde ţese o fiinţă spiritual-sufletească, acolo,
în această atmosferă spiritual-sufletească trebuie să vedem –
precum norii de azi din atmosferă – un spiritual-sufletesc din om, şi
anume, înainte de toate, sufletul senzaţiei. Apoi evoluţia
continuă şi, dacă urmărim în continuare omul, va trebui să căutăm
ceea ce numim sufletul înţelegerii sau afectivităţii. Sufletul
senzaţiei evoluează spre sufletul înţelegerii sau afectivităţii.
În atmosfera Pământului se produce, în a doua zi a
Creaţiunii, un fel de diluare sufletească a sufletului senzaţiei,
devenind cumva sufletul înţelegerii sau al afectivităţii. Atunci
deci când în evoluţia Pământului intervine eterul
sunetului, când masele materiale superioare se despart de cele
inferioare, sferei superioare îi aparţine un om ţesându-se
în ea şi care, după structură, există întâi în
sufletul senzaţiei şi sufletul raţiunii sau al înţelegerii. Cu al
treilea moment avem înaintarea omului până la sufletul
conştienţei, aşa încât întregul proces care ne este
prezentat în Geneză ar trebui să ni-l înfăţişăm astfel:
în această a treia zi a Creaţiunii, jos, pe Pământ, apare,
prin intervenţia eterului vieţii, verdeaţa, vegetalul, aşa cum am
arătat, conform speciei. Pamântul împinge afară – desigur
doar într-un mod ce poate fi sesizat suprasensibil – fundamentul
vieţii vegetale, iar sus, în eter, ţese ceea ce am putea desemna
drept sufletul conştienţei, unit cu sufletul senzaţiei şi sufletul
înţelegerii sau afectivităţii. Astfel se mişcă în atmosfera
Pământului omul spiritual-sufletesc“ (Conferinţa VIII).
Vedem aici raportul Philiei, Astridei şi Lunii cu diferitele
eteruri. Ele pot astfel să menţină corpul eteric într-o legătură
armonioasă cu forţele eterurilor cosmice; Philia în special cu
eterul luminii, Astrid cu eterul chimic sau eterul sunetului, Luna cu
eterul vieţii. Privitor la relaţiile dintre corpul eteric şi forţele
eterice cosmice, Rudotf Steiner a spus într-o conferinţă din 2
octombrie 1916* următoarele:
„Corpul eteric inspiră lumina şi prelucrează în el lumina,
întunecând-o; în această întunecare, el poate
primi ca hrană a sa sunetul cosmic, care trăieşte în armonia
sferelor şi poate primi impulsurile de viaţă (vezi cuvintele Astridei).
Aşa cum noi absorbim hrana fizică, tot astfel fiinţa eterică ce
trăieşte în noi inspiră şi expiră lumina. Aşa cum prelucrăm
în noi aerul ca oxigen şi îl transformăm în bioxid de
carbon, tot aşa corpul eteric prelucrează lumina şi o pătrunde cu
umbră, încât ea apare în culori iar corpul eteric
apare pentru privirea clarvăzătoare vălurind în culori. Dar
în timp ce corpul eteric pregăteşte lumina să primească
întunericul – şi făcând asta realizează o respiraţie
interioară –, el trăieşte; şi în timp ce primeşte în el
sunetul cosmic, el transformă sunetul cosmic în viaţă cosmică...
Ceea ce primim însă astfel drept corpul nostru eteric coboară
spre noi din întinderile Cosmosului în anumite epoci...
atunci când aceste căi ale luminii sunt dirijate de constelaţii
stelare într-un anumit fel. Acesta este misterul intrării
corpului eteric uman pe căile luminii, a armoniei sferelor şi a
sunetului. În descrierile făcute Devachanului, există în
mişcarea cuvintelor acel lucru care nu poate fi exprimat în nici
un fel în mod obişnuit“.
* Conferinţă inclusă în Innere
Entwicklungsimpulse der Menschheit (Impulsuri interioare ale evoluţiei omenirii),
GA 171
Cele trei forţe ale sufletului participă la această respiraţie a
corpului eteric; aceasta reiese din cuvintele pe care Maria le
adresează Philiei, Astridei şi Lunii. Philiei îi spune:
„Tu, Philia mea, aspiră deci
Fiinţa clară a luminii
Din ale spaţiului întinderi,
Te umple cu vraja sunetelor
Din puterea sufletească creatoare,
Ca să-mi poţi aduce
Darurile ce le aduni
Din temeliile spirituale.
Le-oi ţese atunci
În horele sferelor ce totul animă“.
Aici Maria spune că ea însăşi ar dori să ţeasă darurile
adunate de Philia în horele sferelor ce animă totul. Astfel ea
preia şi ceea ce au înfăptuit Astrid şi Luna şi dirijează totul
spre un anumit ţel. Ea acţionează ca punct central al tuturor forţelor
sufleteşti care trăiesc în lumea spirituală ca Eu superior.
Atunci când ea o numeşte pe Astrid oglindă dragă a spiritului ei,
putem deduce că în Astrid se reflectă ceva ca o Sine superioară.
De acum înainte vom putea bănui în misiunea Astridei ceva
cu totul central. Maria îmbracă această misiune în
cuvintele:
„Să naşti o forţă-ntunecată
'n lumina curgătoare,
Spre-a străluci în culori.
Substanţa sunetelor rânduieşte-o;
Să trăiască răsunând
Substanţa Universului în ţesere necontenită.“
Rudolf Steiner s-a referit la aceste cuvinte în următorul
context din ciclul 14*: „Vedeţi deci că în
evoluţia cosmică era
necesar, pentru perioada noastră de somn, ca fiinţele saturniene să
rămână în urmă şi astfel, când nu mai este lumină,
ele să aibă grijă de refacerea corpului fizic deteriorat. Aşadar,
entităţile saturniene rămase în urmă trebuie să se
întreţeasă existenţei noastre. Fără ele am fi continuu distruşi.
Trebuie deci să avem o alternanţă, o conlucrare a fiinţelor solare şi a
celor saturniene, a fiinţelor luminii şi a fiinţelor
întunericului. Pentru ca activitatea Spiritelor luminii să fie
corect dirijată de Elohimi, a trebuit deci ca ele să întreţeasă
în munca lor activitatea Spiritelor întunericului, a
Spiritelor tenebrelor. În activitatea cosmică nu există în
nici un fel posibilitatea permanenţei dacă în forţa de lumină nu
este întreţesută forţa întunericului. Iar în această
întreţesere în ţesătura pe care o urzesc forţele de lumină
şi forţele întunericului se află unul din misterele vieţii
cosmice, al alchimiei universale. În drama rosicruciană se face
aluzie la acest mister atunci când Johannes Thomasius intră
în Devachan iar una dintre însoţitoarele Mariei, Astrid,
primeşte sarcina de a întreţese forţei de lumină forţa
întunericului; discuţia dintre Maria şi cele trei
însoţitoare ale ei ascunde astfel nenumărate taine cosmice, care
nu se vor revela decât după îndelungate, îndelungate
studii“ (Conferinţa V).
Lunii i se cere să adauge darurilor Philiei şi Astridei oglinda
propriei personalităţi. Maria dirijează acţiunile tuturor forţelor
sufletului spre un om care se străduie spre înălţimi. În ea
se concentrează întregul ajutor care este dăruit de sus
cercetătorului care se străduie. Dar este necesar ca, de jos, să fie
oferite forţele naturale ale acţiunii, ale fanteziei şi ale
înţelepciunii, aşa cum s-a înfăptuit prin Cealaltă Maria,
Felicia Balde şi Felix Balde. Benedictus i-a dat cercetătorului
cuvintele în care sunt ascunse condiţiile pentru viaţa în
înălţimile spiritului. Acum, de sus, apare ajutorul care îi
dă sufletului cercetătorului forţa de a se înălţa. Discuţia
Mariei cu Philia, Astrid şi Luna este strâns legată de cuvintele
lui Benedictus. Acolo, se vorbeşte despre lumina care iradiază în
întinderile spatiului; aici, Philia trebuie să aspire lumina care
radiază din întinderile spaţiului. În expansiunea sa,
lumina se condensează în materie. La aspirarea luminii exterioare
prin forţa de reprezentare a sufletului senzaţiei ia naştere negativul
materiei, pe care ea o nimiceşte. În legătură cu aceasta, Rudolf
Steiner spune în partea a doua din Cursul de ştiinţă
naturală*:
„Dacă trec de la materia revelată prin acţiunea de compresiune la
reprezentarea mea asupra formei, atunci aspectul negativ al
compresiunii trebuie să fie: supţiunea (aspirarea). Asta
înseamnă: dacă înfăţişăm materia simbolic, prin acţiunea de
comprimare, nu ne putem imagina material, ca reprezentare, ceea ce se
produce în om. Trebuie să gândim că în om este ceva
care se opune materiei precum negativul se opune pozitivului. Dacă am
simbolizat materia prin acţiunea de comprimare, acest ceva care este
activ în om trebuie simbolizat prin acţiunea de supţiune. Fiindcă
dacă trecem dincolo de materie ajungem la mai puţin decât nimic,
la ceea ce suge materia, deci de la comprimare ajungem la supţiune. Şi
aici suntem foarte aproape de ceea ce se relevă în noi ca
reprezentare... Suntem constrânşi prin evidenţa faptelor să nu ne
reprezentăm omul deloc material, ci să presupunem în noi,
oamenii, ceva ce nu este doar absenţa materiei şi care în toate
acţiunile sale este faţă de materie ceea ce este supţiunea faţă de
comprimare. Dacă vă reprezentaţi entitatea noastră umană în toată
puritatea ei, trebuie să v-o reprezentaţi ca cea care aneantizează
continuu materia, o aspiră“.
* Impulsuri ale ştiinţei
spirituale pentru dezvoltarea fizicii, GA 321
Există un raport asemănător între lumina exterioară şi
reprezentarea umană, între căldura exterioară şi voinţa umană.
Din cuvintele lui Benedictus aflăm că mesagerii spiritului cunună
lumina cu căldura. Aici aflăm – în misiunea Astridei – de o
întreţesere a luminii cu forţa întunericului, ieşită din
planeta căldurii, Saturn, şi care trebuie să aibă loc aşa
încât substanţa cosmică ce trăieşte răsunând şi
ţesând – care ia naştere astfel – să poată fi încredinţată
simţului cercetătorului uman ca simţire spirituală. Asta este
înfăptuit aici pentru Sinea individuală, în timp ce,
în cuvintele lui Benedictus, legătura cu Sinea era prezentată ca
ţel final. Aici ţelul final devine realitate şi este întărit
în realitate prin intermediul Lunii.
În lumea spirituală unde se petrece întreaga acţiune,
forţele la care face apel Maria acţionează altfel decât o fac
în lumea fizică. În timp ce forţa sufletului senzaţiei,
legată de eterul luminii, dă naştere în lumea fizică la
reprezentări senzoriale, în lumea spirituală ea creează
imaginaţiuni spirituale. În timp ce forţa sufletului raţiunii sau
înţelegerii, legată de eterul sunetului sau eterul chimic, uneşte
în conştienţa obişnuită reprezentările senzoriale cu sentimentele
din viaţa interioară subiectivă care se manifestă în vorbirea
zilnică, aceeaşi forţă întreţese în lumea spirituală
impulsurile de iubire spirituală cu lumina spirituală în viaţa
spirituală ce se exprimă în cuvintele interioare ale spiritului
sau în inspiraţie. În timp ce forţa sufletului conştientei,
legată de eterul vieţii, orientează şi îndrumă în
conştienţa obişnuită viaţa interioară subiectivă conform forţei
formatoare a vieţii spirituale, în lumea spirituală ea poate să
ordoneze viaţa spirituală după forma Sinei adevărate, făcând să
strălucească forma de lumină a Sinei adevărate în intuiţia
conştienţei de sine adevărate. Toate aceste forţe sunt reunite prin
Maria. Ea apare aici, în lumea spirituală, ca Sinea superioară a
lui Johannes. În ciclul Tainele Pragului,
Rudolf Steiner descrie astfel întâlnirea cu Sinea
superioară:
„Această gândire, simţire şi voire pe care le avem în
lumea fizică, toate acestea apar obiectiv, aceluia care
întâlneşte în lumea spirituală cealaltă Sine, sub
forma unei trinităţi. Şi am încercat să reprezint această
trinitate pe care o întâlneşti şi faţă de care trebuie să
ai conştienţa: acestea trei sunt eu însumi... Am încercat
să reprezint această trinitate prin personajele Philia, Astrid, Luna.
Aceste personaje sunt absolut reale şi sunt tot atâtea în
lume câte suflete umane individuale sunt... Dar trebuie să ne fie
foarte clar că ceea ce nu este în sufletul omenesc decât o
umbră, o umbră palidă, devine – atunci cănd întâlneşti
cealaltă Sine a ta – o trinitate vie, net diferenţiată în trei
fiinţe. Tu însuţi eşti Philia, Astrid şi Luna, dar acestea sunt
în acelaşi timp fiinţe-gând independente. Şi ceea ce
trebuie să ai atunci în sufletul învigorat este conştienţa:
eşti unitatea acestor trei fiinţe“ (Conferinţa
VII).
Întâlnirea lui Johannes cu Maria, Philia, Astrid şi Luna
în lumea spirituală corespunde deci întâlnirii omului
individual cu Sinea sa superioară, ce îi apare sub forma unei
trintăţi care acţionează prin unitatea sa. Philia, entitatea care
acţionează din lumea spirituală în sufletul senzaţiei, se umple
cu existenţa luminoasă cea mai pură din depărtările cosmice şi aspiră
subsanţă sonoră dătătoare de viaţă din depărtări eterice pentru Sinea
superioară. Deşi ea acţionează în special în eterul
luminii, intră totuşi în legătură şi cu eterul sunetului şi cu
eterul vieţii, fiindcă aspiră materie sonoră dătătoare de viaţă. Eterul
căldurii este deja conţinut în eterul luminii, fiindcă fiecare
tip de eter superior înglobează tipurile aflate sub el. Eterul
vieţii conţine celelalte trei eteruri. Astrid, fiinţa care acţionează
din lumea spirituală în sufletul raţiunii sau înţelegerii,
întreţese lumina radiantă cu întunericul şi condensează
viaţa sunetului pentru ca Sinea superioară a omului individual să poată
îndruma razele sufleteşti. În măsura în care Sinea
superioară este cea care îndrumă razele sufleteşti ale unui om,
acesta devine o fiinţă liberă şi începe, ca fiinţă liberă, o
transformare interioară care se poate revela în schimbarea
comportamentului exterior. Luna, fiinţă care acţionează din lumea
spirituală în sufletul conştienţei, luminează şi consolidează
certitudinea ţelului pe care şi-l propune omul pe cale de a se
transforma.
După ce transformarea a început, Sinea superioară aşteaptă un
nou ajutor de la Philia, Astrid şi Luna. Philiei i se cere să
răspândească bucuria născută în sfera ei pentru ca, sub
conducerea sa, forţele de metamorfoză ale undinelor să deschidă
sensibilitatea sufletului:
„Pentru ca cel trezit
Să poată vieţui
Bucuriile lumii,
Durerile lumii“.
În timp ce acest prim ajutor trebuie să-l aducă pe cercetător
în stare să ajungă în lumea spirituală, celălalt ajutor
trebuie să-i dea posibilitatea, datorită simţului bucuriei, să ducă
corect viaţa în lumea spiritului şi să pregătească, prin trezirea
compasiunii, acţiunea pământească generată de impulsuri
spirituale. De la Astrid se aşteaptă acum ca, din ţeserea ei, să
înflorească bucuria iubirii şi, prin ea, fiinţa adiândă a
silfelor să stimuleze în om impulsul de sacrificiu:
„Pentru ca cel ce devine iniţiat
Să poată-nviora
Pe cei împovăraţi de suferinţă,
Pe cei ce fericirea o imploră“.
Prin trezirea în suflet a impulsului de sacrificiu, Astrid
apare din nou ca „oglindă iubită a spiritului“ Mariei, aşa cum o numise
Maria mai înainte, fiindcă spiritul Mariei revelează în
dramă dorinţa de sacrificiu a spiritului, în timp ce Cealaltă
Maria reprezintă sacrificiul forţelor de acţiune naturale. Dar forţa de
sacrificiu este şi forţa centrală a Sinei adevărate, care acţionează
din impulsul lui Hristos. Datorită acestei forţe, omul individual poate
trăi în lumea spirituală şi poate acţiona cu impulsuri spirituale
în existenţa exterioară. – Ajutorul pe care îl conferă Luna
trebuie să constea în aceea că din forţa ei curge fermitatea şi
că, prin puterea fiinţelor focului, ea dă sufletului siguranţă:
„Încât cunoscătorul
Pe sine să se regăsească
'n urzirea sufletească,
În viaţa lumilor“.
Aici, ajutorul care i se cere Lunii nu mai este pentru cercetătorul sufletesc ci pentru cunoscătorul care are nevoie de
certitudine pentru a trăi în lumea spiritului şi pentru a acţiona
din spirit. El ajunge la această certitudine atunci când, cu
ajutorul Lunii, se găseşte ca un cunoscător în ţeserea
sufletească şi în viaţa cosmică, ajungând astfel la
cunoaşterea de sine şi la cunoaşterea lumii.
Din răspunsurile date de Philia, Astrid şi Luna reiese că Philia ar
vrea să suscite în special trezirea şi înălţarea spre
lumile spiritului, Astrid, înainte de toate, viaţa în lumea
spiritului şi impulsurile care tind să pătrundă în activitatea
pământească, iar Luna în special ceea ce îi dă
omului, în viaţa pe Pământ, siguranţă spirituală,
atât atunci când trăieşte pe Pământ ca cercetător,
cât şi atunci când dă viaţă pe pământ impulsurilor
spiritului. Philia este expusă mai mult influenţelor luciferice; ea le
transformă dacă ajută nu numai ca cel ce trebuie să se trezească să se
înalţe spre înălţimile cereşti, ci şi ca cel care este deja
trezit să poată resimţi bucuria şi durerea pământească. Luna,
în fermitatea sa, este legată mai mult de Ahriman. Ea are nevoie
de forţele lui Ahriman atunci când îl ajută pe om să
culeagă roadele coapte ale clipei şi să desprindă din ele germeni
pentru eternitate. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune
în ciclul 23*:
„Ce ajutor dă Ahriman? În lumea simţurilor ajută chiar foarte
mult. El ajută fiecărui suflet. Îl ajută prin faptul că multe
lucruri care se petrec în lumea simţurilor, şi se petrec acolo şi
numai acolo, sunt transportate în lumile superioare. Lumea
simţurilor îşi are un rost, ea nu este o simplă maya. Ea există
pentru ca în ea să aibă loc evenimente şi pentru ca fiinţele să
facă în ea experienţe. Aceste experienţe trebuie transportate
în lumea suprasensibilă, iar forţa necesară pentru a duce
în eternitate ce are valoare în lumea sensibilă, această
forţă este forţa lui Ahriman. A reda eternităţii clipa, asta este forţa
lui Ahriman“ (Conferinţa VI).
* Von der Initiation. Von
Ewigkeit und Augenblick. Von Geisteslicht und Lebensdunkel. (Despre iniţiere. Despre eternitate şi
moment. Despre lumina spiritului şi întunericul vieţii),
GA 138
Această forţă o pune Luna în slujba Sinei superioare care
trăieşte prin forţa lui Hristos. În acest fel, nu numai Philia,
Astrid şi Luna slujesc Sinea superioară, ci şi Lucifer şi Ahriman,
în măsura în care forţele acestora pot fi întoarse
spre bine de către Philia şi Luna. Prin Astrid curg curenţii de iubire
care izvorăsc din Sinea superioară hristificată şi pătrund până
în inima omului, în centrul vieţii şi voinţei sale. Voinţa
divină devine astfel voinţa omului individual, aşa încât
ceea ce el înfăptuieşte din cel mai lăuntric imbold
răspândeşte în acţiunea pământească bunătatea
cerească.
Din discuţia Mariei cu Philia, Astrid şi Luna reiese ce anume vrea
să determine în om Sinea superioară, cu ajutorul forţelor
sufleteşti. Maria acţionează în lumea spirituală ca Sinea
superioară a lui Johannes. De aici reiese clar că omul nu-şi recunoaşte
Sinea superioară în lumea spirituală decât dacă, pe planul
fizic, a fost unit cu ea. Dacă o recunoaşte, el găseşte punctul de
orientare de la care se poate regăsi în lumea spirituală. Pornind
de aici, el poate privi îndărăt spre viaţa sa în lumea
fizică şi poate contempla drumul care l-a dus până în lumea
spiritului. Din acest punct de vedere, Rudolf Steiner mai spune
în ciclul 14*:
„Certitudinea adevărului se extinde peste tot în lumea
spirituală prin faptul că Johannes Thomasius găseşte acolo un punct de
sprijin pe care-l cunoscuse deja în lumea fizică în alt mod
decât prin imaginile înşelătoare ale simţurilor sau
raţiunii. Datorită acestui fapt, pentru el, cele două lumi se
înnoadă una de alta şi prin aceasta el este în stare să-şi
extindă în mod real memoria asupra vieţilor trecute şi să se
ridice sufleteşte peste lumea simţurilor, aşa cum ne înconjoară
ea. De aceea, în acel moment intervine ceva care, dacă putem
spune aşa, cuprinde un anumit mister al lumii spirituale. Theodora,
care pe planul fizic vede în viitor şi este în stare să
prevadă evenimentul important în faţa căruia ne aflăm, noua
apariţie a lui Hristos, pe plan spiritual este capabilă să facă să
apară în faţa sufletului sensul trecutului. O reprezentare
realistă a lumii spirituale trebuie să prezinte lucrurile aşa cum se
petrec într-adevăr acolo. Trecutul, cu forţele şi cu semnificaţia
sa, devine important pentru fiinţele care trăiesc în Devachan,
prin faptul că acolo se dezvoltă forţele opuse, pe care aici, pe planul
fizic, le percepem ca profetice. Faptul că Theodora este pe planul
fizic văzătoarea viitorului, iar pe plan spiritual conştiinţa morală şi
trezitoarea memoriei pentru trecut, aducând astfel acel moment
în care Johannes contemplă retrospectiv propriul său trecut,
în care el a fost deja unit cu individualitatea Mariei, este o
descriere realistă. El este astfel pregătit ca în viaţa sa
viitoare să străbată tot ceea ce îl conduce la o recunoaştere
conştientă a lumii spirituale“ (Conferinţa
Introductivă).
Cel care se dezvoltă spiritual ajunge întâi la contemplarea şi judecarea trecutului. Numai atunci când îţi vezi trecutul eşti în stare să elaborezi pentru viitor ceva care să aibă rădăcini sănătoase. Memoria suscită viziunea trecutului iar conştiinţa suscită aprecierea lui. Rudolf Steiner spune aici despre Theodora că, pe planul spiritual, ea este conştiinţa şi trezitoarea memoriei (nu însăşi memoria). În ciclul 21*, Rudolf Steiner spune cu privire la importanţa memoriei şi a conştiinţei pentru dezvoltarea spirituală:
„Este deosebit de important ca orice dezvoltare esoterică să fie
condusă în aşa fel încât două lucruri pe care le are
omul în viaţa obişnuită – dar pe care le poate pierde cu uşurinţă
dacă dezvoltarea sa nu este condusă corect – să nu fie pierdute. Dacă
această dezvoltare este bine îndrumată, el nu le va
pierde...Primul – omul nu trebuie să piardă amintirea, amintirea
tuturor experienţelor sale din întruparea prezentă, aşa cum
există ele în memoria sa. Fidelitatea memoriei nu trebuie să fie
distrusă. Al doilea lucru pe care nu trebuie să-l pierdem noi, oamenii
actuali, este nivelul conştiinţei, aşa cum o avem în lumea fizică
exterioară. Aici există iarăşi ceva extrem de important de remarcat...,
nu trebuie să pierdem nimic din nivelul conştiinţei pe care am
dobândit-o. Memoria, pentru ca să nu ne măsurăm valoarea
decât prin observarea a ceea ce am devenit deja şi nu prin
contractarea unui împrumut din viitor; conştiinţa – la nivelul pe
care l-am cucerit până acum în lumea fizică obişnuită;
acestea trebuie să le păstrăm. Dacă păstrăm aceste două elemente
în conştienţa noastră – memoria noastră sănătoasă care nu ne
amăgeşte, care nu ne face să credem că suntem altul decât cel din
realizările noastre, şi conştiinţa noastră care nu ne lasă, sub aspect
moral, să privim lucrurile mai superficial decât am făcut-o
până acum, ci cât se poate de serios... – dacă le menţinem,
Eul nostru nu va putea niciodată să adoarmă când corpul nostru
astral este trezit. Noi purtăm atunci coeziunea Eului nostru în
lumea în care ne trezim cu corpul astral, când, trezindu-ne
oarecum, dormim, deci în momentul în care, dincolo, ne
salvăm conştienţa, eliberaţi fiind cu corpul astral de corpurile fizic
şi eteric“ (Conferinţa II).
* Entităţile spirituale
în corpurile cereşti şi în regnurile naturii, GA
136
Conştiinţa şi memoria sunt puse aici în legătură cu conştienţa
Eului, aşa cum reiese din cuvintele „atunci când le menţinem, Eul
nostru nu poate adormi niciodată“. Fiindcă Theodora este, pe planul
spiritual, trezitoarea conştiinţei şi a memoriei, ea reprezintă acolo
conştienţa Eului. Prin apariţia sa în tabloul şapte al dramei
apare evident că Johannes ajunge la conştienţa Eului în lumea
spirituală. Tot astfel, dacă ne reprezentăm că, pe planul fizic,
Theodora ajunge la viziunea lui Hristos în forma sa eterică,
putem deduce de aici că această conştientă a Eului şi conştiinţă morală
pe care le găsim în lumea spirituală fac posibilă în lumea
fizică viziunea formei eterice a lui Hristos. Asupra relaţiei
conştiinţei morale cu contemplarea făpturii lui Hristos în
eteric, Rudolf Steiner a mai făcut trimiteri şi în alte
conferinţe, cum ar fi ciclul De la Iisus la Hristos,
unde spune:
„Întocmai cum la începutul erei noastre a avut loc pe
planul fizic evenimentul din Palestina, tot astfel, în epoca
noastră, demnitatea de judecător al karmei este transferată lui Iisus
Hristos în lumea superioară cea mai apropiată de noi. Pe planul
fizic acest fapt acţionează în aşa fel încât omul să
poată dezvolta un sentiment legat de aceasta, ca de pildă sentimentul
că, în tot ce înfăptuieşte, el creează ceva ce îi
datorează lui Hristos. Acest sentiment, care se infiltrează cu totul
natural în curentul evoluţiei omenirii, va interveni de acum
înainte şi se va transforma, astfel încât va inunda
sufletul cu o lumină care, iradiind încetul cu încetul
chiar din om, va lumina forma lui Hristos în lumea eterică. Şi cu
cât mai mult se va dezvolta acest sentiment – care va avea o
importanţă şi mai mare decât conştiinţa morală abstractă – cu
atât va deveni mai vizibilă, în secolele următoare, forma
eterică a lui Hristos“ (Conferinţa III).
Rudolf Steiner dă o explicaţie şi mai amplă privitor la natura şi
acţiunea conştiinţei în lumea spirituală, în prima
conferinţă din seria Omul suprasensibil
în concepţia antroposofică (consideraţii esoterice).
Acolo, el spune:
„Să presupunem că un om trece prin poarta morţii. Forma fizică pe
care o vedea atunci când se privea într-o oglindă sau
când îşi privea fotografia nu mai este acolo. Ea nici nu-l
mai interesează. Dar el contemplă arhetipul
cosmic imprimat în eter. Da, în timpul vieţii sale
pământeşti, acest arhetip este ancorat în propriul său corp
eteric, dar el nu l-a perceput. Acest arhetip se află în fiinţa
sa fizică – când este pe Pământ – dar nu îl percepe.
Acum vede el cum este propria sa formă. Această imagine pe care o
percepe acum străluceşte; ea radiază forţe şi acest fapt are efecte
foarte precise, fiindcă ceea ce radiază această imagine acţionează aşa
cum ar fi făcut-o un corp luminos, doar că acum vorbim în sens
eteric. Soarele străluceşte fizic; această imagine cosmică a omului
străluceşte spiritual şi, pentru că este o imagine spirituală, ea are
forţa să lumineze şi altceva. Aici, în viaţa pământească,
aţi putea să expuneţi mult timp la soare pe cineva care a făcut fapte
bune sau rele: părul său, corpul său vor fi luminate, dar niciodată nu
vor fi luminate faptele lui bune şi rele, drept calităţi. Ceea ce
resimte însă omul în lumea spirituală, după ce a trecut
pragul morţii, ca imagine luminoasă a propriei sale forme radiază o
lumină spirituală care luminează acum faptele lui morale. Astfel, omul
se confruntă după moarte – o dată cu imaginea cosmică – cu ceva care
îi luminează propriile sale fapte. În timpul vieţii
pământeşti, acest ceva era ascuns în noi şi răsuna
încet, ca vocea conştiinţei;
acum, după moarte, o vedem obiectiv. Acum ştim: asta suntem noi
înşine, asta trebuie să avem în jurul nostru după
moarte. – Acolo suntem neîndurători cu noi înşine. Fiindcă
acest ceva care luminează nu se orientează potrivit cu ceea ce putem
invoca noi aici drept scuze pentru păcatele noastre, punându-ne
în valoare faptele noastre bune; ceea ce luminează acolo din noi
este un judecător necruţător care proiectează o lumină clară asupra a
ceea ce a fost valoros în fapta noastră. Conştiinţa devine ea
însăşi un impuls cosmic care acţionează după moarte în
afara noastră“.
Când un om resimte în lumea spirituală conştienţa Eului
său ca pe o conştiinţă trezitoare de amintiri, această experienţă este
greu de suportat. Este exclus ca un astfel de om să se poată desfăta
în contemplarea spirituală; fiindcă el se vede judecat în
lumina conştienţei Eului propriu care se uneşte cu lumina lui Hristos.
Acestei lumini ii poate face faţă numai ceea ce trăieşte ca Eu adevărat
din voinţă spirituală de sacrificiu, pentru că acesta poate transforma
karma; omul care recunoaşte că adevăratul său Eu este o fiinţă care
trăieşte din voinţa de sacrificiu nu mai este disperat de karma sa.
Prin voinţa spirituală de jertfă, el se poate înălţa în
lumea spirituală. Asta reiese din cuvintele Mariei:
„Voinţa era cea care trăia în
gândul:
Să mă consacru-n întregime spiritului
Şi gata să fiu pentru jertfa
Care m-ar putea apropia de el.
Putere uriaşă avea acest gând.
El îi dădu sufletului aripi şi mă răpi
În împărăţia-n care m-ai găsit“.
În Maria, această forţă de lumină care luminează destinul a
fost trezită de Benedictus; prin această forţă s-a putut elibera ea de
corpul sensibil.
În timp ce în lumea spirituală Maria reprezintă pe de o
parte fiinţa Sinei superioare, care îndeosebi în discuţia
cu Philia, Astrid şi Luna se manifestă ca Sine superioară a lui
Johannes Thomasius, pe de altă parte ai impresia, în acelaşi
tablou şapte, că în lumea spirituală se regăsesc două
individualităţi şi că ele câştigă împreună certitudinea
spiritului. Aceasta reiese din cuvintele Mariei:
„Aici adevărul spiritual mi-a apărut
prin tine,
De care-n lumea fizică
Eram atât de legată.
Am dobândit certitudinea spiritului
Şi-am fost în stare să ţi-o dărui.
Lui Benedictus trimiţând o rază
A celei mai înalte iubiri, am mers înaintea ta.
Iar el ţi-a conferit forţa
Să mă urmezi
În sferele spiritului“.
Pe lângă acestea, ceea ce l-a ajutat pe Johannes să se ridice
spre lumea spirituală este rostit mai înainte de Maria, care
spune:
„Durerea ta crescu peste măsură
Prin prezenţa acestor mulţi oameni
De care, prin puterea destinului, eşti legat.
De-aceea a putut revelarea fiinţei lor
Să-ţi zguduie atât de puternic inima.
Acum karma i-a adunat în jurul tău
Ca să trezească-n tine-o forţă
Prin care viaţa ta să avanseze.
Această forţă te-a cutremurat,
Încât, eliberat de trup,
Ai putut urca în lumile spirituale“.
Maria continuă apoi, arătând că pentru cel ce se înalţă
în lumile spirituale este important să găsească acolo o fiinţă pe
care a cunoscut-o deja în lumea sensibilă. Ea spune:
„Eşti cel mai aproape de sufletul meu
Căruia-n suferinţă i-ai rămas credincios.
De-aceea sorţii m-au ales
Să-mplinesc iniţierea,
Căreia tu îi datorezi lumina spirituală.
Fraţii care slujesc în Templu,
Ei te-au trezit la clarvedere,
Dar poţi cunoaşte
Că este adevăr ceea ce vezi,
Doar dacă-n lumea spiritelor regăseşti
O fiinţă de care-n lumea simţurilor
Eşti deja legat prin fiinţa ta cea mai profundă“.
Iniţierea modernă corectă cere ca individualitatea omului care tinde
spre înalturi să fie păstrată, ea cere şi ca individualităţile să
se întâlnească în lumea spirituală. Acolo unde doi
sau trei oameni s-au adunat în numele lui Hristos, El este cu ei.
Numai când individualităţi unite cu Hristos se
întâlnesc în lumea spirituală, pot deveni rodnice
pentru activitatea pământească impulsurile noii iniţieri.
Felul cum acţionează impulsurile noii iniţieri este rezumat în
cuvintele lui Benedictus, la sfârşitul acestui tablou. Aceste
cuvinte sunt în strână legătură cu cele pe care i le-a dat
mai înainte lui Johannes, ca o cheie spre lumea spirituală. Am
aflat din ele cum fiinţa urzindă a luminii radiază prin
întinderile spaţiului pentru ca fiinţarea să umple lumile. Acum
ni se spune că fiinţa urzindă a luminii poate radia de la om la om,
pentru a umple cu-adevăr întreaga lume. Tot ceea ce a fost
necesar pentru ca acest lucru să fie posibil este înfăţişat
în tablourile intermediare. Din discuţia Mariei cu Philia, Astrid
şi Luna am aflat că lumina răspândită în spaţiu pătrunde
până în reprezentările şi imaginaţiunile omului individual
şi, acolo, este primită de viaţa spirituală a individualităţii,
întreţesută cu căldură şi transformată în voinţă de jertfă.
Lumina adevărului pătrunsă de iubire nu numai că dă transparenţă
materiei opace în reprezentările omului, dar acţionează cu o
forţă care are într-adevăr puterea de a dizolva materia. În
ciclul 6*, Rudolf Steiner spune:
„Fiinţele vor deveni capabile să dizolve materia, prin faptul că vor
primi în sufletul lor forţa iubirii“.
* Apocalipsa lui Ioan,
Conferinţa VIII, GA 104
Este important ca, prin noua iniţiere, individualităţi omeneşti să
devină capabile să spiritualizeze materia opacă şi să transforme răul
în bine. Aici începe facultatea creatoare a omului
individual. Ea acţionează spre fericirea tuturor lumilor, prin iubirea
care, trăind ca forţă-Eu, încălzeşte suflet de la suflet.
Activitatea creatoare a individualităţilor separate este armonizată
prin Mesagerii spiritului, care cunună opera lor de binecuvântare
cu ţelurile cosmice. Dacă adevăratul Eu poate realiza această armonie,
lumina spiritului va radia în căldura sufletului.
Evenimentele care fac parte din dezvoltarea spirituală a lui
Johannes au ajuns în tabloul şapte la un punct culminant.
Johannes a pătruns prin clarvedere până la izvoarele existenţei
şi prin această contemplare spirituală a recunoscut şi a dobândit
forţa şi direcţia transformării interioare. Ceea ce se petrece în
tabloul opt are loc trei ani mai târziu. Între timp,
impulsurile spirituale pe care le-a primit au acţionat în el.
În tabloul opt îl vedem pe Johannes împreună cu
Capesius, Strader şi Maria în faţa unui tablou al lui Capesius,
pictat de Johannes Thomasius în aşa fel încât
în el poate fi recunoscut ceea ce stăpâneşte profunzimile
sufleteşti ale lui Capesius, invizibil pentru simţurile exterioare, şi
care actionează cu forţe din vieţi pământeşti anterioare.
Capesius mărturiseste că acest tablou este pentru el o minune, dar că
pictorul este o şi mai mare minune. Transformarea pe care a observat-o
în Johannes depăşeşte tot ceea ce crezuse el până atunci a
fi posibil. El îşi aminteşte mâhnirea cumplită în
care l-a găsit pe Johannes atunci când l-a cunoscut; acum a
apărut ca transformat, cu ochii luminoşi, plin de forţă şi de
entuziasm. În acea perioadă Johannes şi-a exprimat dorinţa să fie
iniţiat de Capesius în ştiinţa modernă şi timp de trei ani a
primit ceea ce Capesius a putut să-l înveţe. În acest
răstimp s-au apropiat tot mai mult, astfel încât Capesius a
putut să cunoască din aproape măiestria artistică renăscută în
Johannes şi a ajuns să se mire tot mai mult; el a recunoscut că arta
lui Johannes provine dintr-o contemplare spirituală conştientă. Această
cunoaştere l-a condus la convingerea că ar trebui să existe şi
posibilitatea de a conduce gândirea ştiinţifică la viziunea
spiritului. El spune:
„Gândirea mea nu tindea mai'nainte
Să urce-n lumile ascunse simţurilor.
Era departe de mine-ndoiala cu privire la ele.
Să mă apropii să le cercetez,
O mare îndrăzneală îmi părea.
Şi-acum trebuie să recunosc
Că m-ai făcut să-mi schimb părerea“.
Johannes aflase, prin viaiunea sa în lumea astrală, cum pot
ajunge Capesius şi Strader, reprezentanţi ai ştiinţei moderne, la
izvoarele existenţei. Dacă însă el vrea să arate cum se pot
înălţa oamenii de la conştienţa prezentă la lumea spirituală,
este necesar ca el însuşi să cunoască temeinic marile realizări
ale conştienţei actuale, pentru ca, pornind de aici, să poată arăta o
cale practicabilă spre lumea spirituală. Din acest motiv a urmat
lecţiile lui Capesius şi, prin trăirea vieţii sale transformate, i-a
conştientizat deja profesorului său direcţia în care se poate
schimba ştiinţa actuală.
Înainte de toate, în Capesius se trezeşte uimirea, care
este o condiţie preliminară pentru orice cunoaştere vie. Rudolf Steiner
a vorbit deseori despre importanţa uimirii; în ciclul 20*, el
spune:
„În vechea Grecie se spunea de unde trebuie să pornească
înainte de toate cugetarea umană sănătoasă, atunci când
vrea să ajungă la adevăr. Ceea ce au spus grecii în legătură cu
aceasta îşi menţine valoarea şi astăzi. Ei spuneau: Orice
cercetare omenească trebuie să pornească de la uimire! Să ne dăm bine
seama că, realmente, în sufletul care vrea să ajungă la adevăr
trebuie să apară o dată această stare, aceea de uimire în faţa
Universului. Cel care ajunge să înţeleagă întreaga forţă a
acestei afirmaţii a grecilor îşi spune că atunci când un om
– indiferent de circumstanţele care îl determină să caute sensul
lucrurilor – porneşte de la uimire, deci de la nimic altceva
decât de la uimirea care apare faţă de evenimentele cosmice, este
ca şi când un bob de grâu ar fi fost pus în
pământ şi din el ar fi încolţit o plantă. Întreaga
ştiinţă trebuie să aibă ca germene uimirea..., iar o gândire care
se desfăşoară fără de uimire rămâne de fapt doar un simplu joc de
gânduri. Deci gândirea trebuie să îşi aibă originea –
dacă putem folosi această expresie – în uimire“ (Conferinţa I).
* Lumea simţurilor şi
lumea spiritului, GA 134
Uimirea nu oferă gândirii doar un fundament corect de viaţă,
ci naşte un interes pentru lumea spiritului atunci când ne
trimite dincolo de lumea simţurilor. Acestea sunt explicate de Rudolf
Steiner în ciclul 36*, unde spune:
„Cât timp nu a existat materialismul, filosofii au căutat
mereu, alături de ceea ce este în lumea simţurilor, un
suprasensibil. Se poate spune deci că admiraţia, uimirea filosofilor
trebuie pusă în legătură tocmai cu faptul că ei nu puteau
înţelege anumite lucruri prin ceea ce văd ochii sensibili şi
atunci trebuiau să-şi spună: Ceea ce văd aici nu se potriveşte cu ceea
ce îmi reprezint eu despre asta; trebuie să-mi imaginez aici
forţe suprasensibile. Dar, în lumea simţurilor, filosofii nu văd
nici o forţă supraumană. Numai atât şi ar fi fost destul pentru
un gânditor ca să vadă clar că o amintire, chiar dacă nu pătrunde
în conştient, ci rămâne în subconştient, trăieşte
în om din vremurile în care sufletul a văzut altceva
decât obiecte sensibile. Asta înseamnă că omul îşi
aminteşte de lucruri pe care el le-a cunoscut mai înainte de a
intra în existenţa sensibilă şi de aceea spune: «Mă minunez
că văd aici lucruri ale căror efecte mă uimesc şi care sunt altfel
decât ceea ce am văzut mai înainte, care trebuie să fie
deci explicate prin forţe pe care trebuie mai întâi să le
extrag din lumea suprasensibilă». Din această cauză, orice
filosofare începe prin mirare sau uimire, fiindcă de fapt omul se
apropie de lucruri – dar, înainte să fi pătruns în lumea
senzorială el era într-o lume suprasensibilă –, iar lucrurile nu
corespund cu ceea ce a perceput el în lumea suprasensibilă. Şi el
este uimit pentru că lucrurile îi arată efecte pe care le
cunoaşte doar din lumea suprasensibilă. Astfel, mirarea sau uimirea ne
arată legătura omului cu lumea suprasensibilă, ca ceva care aparţine
unei sfere în care omul nu poate pătrunde decât în
momentul în care iese din lumea în care este închis
prin corpul fizic. Asta ne arată că omul resimte continuu impulsul de a
se înălţa deasupra lui însuşi. Cel care nu poate
decât să rămână în el însuşi, cel pe care
uimirea nu-l scoate din Eul obişnuit, rămâne un om care nu se
poate desprinde de sine, care lasă – de pildă – ca Soarele să răsară şi
să apună fără se se preocupe în alt fel de aceset lucru. Aşa
procedează popoarele necultivate.“ (Conferinţa V).
* Omul pământesc şi
omul cosmic, GA 133
În acelaşi context, Rudolf Steiner ne face atenţi asupra
faptului că, în afară de capacitatea de uimire, şi compasiunea şi
conştiinţa morală îl înalţă pe om deasupra Eului obişnuit.
El ajunge la următoarea concluzie:
„Uimirea sau mirarea, compasiunea şi conştiinţa sunt cele trei
lucruri prin care omul iese din el însuşi chiar în viaţa
fizică, şi prin care, în această viaţă fizică, străluminează
lucruri care nu pot pătrunde în acest suflet uman pe calea
raţiunii şi a simţurilor“.
În dramele-misterii vedem, în tabloul opt, cum Capesius
găseste prin uimire accesul la lumea spirituală. La el, uimirea are
deja o influenţă decisivă în orientarea spre lumea spirituală. Şi
Strader este cuprins de uimire; dar lui acest lucru îi produce un
sentiment de disperare şi numai legătura sa cu Theodora – a cărei
fiinţă reprezintă, în lumea spirituală, conştiinţa – este cea
care îl conduce spre lumea spirituală. Pentru Johannes,
compasiunea este cea care are o importanţă hotărâtoare. Aceste
trei facultăţi sunt în fiecare din cele trei personalităţi;
Capesius însă, care se ocupă în special cu istoria şi
concepţia despre lume, găseşte accesul spre lumea spirituală prin
uimire, artistul Johannes Thomasius mai mult prin compasiune, omul
tehnicii, Strader, mai mult prin conştiinţă. Uimirea este, desigur, şi
ea foarte importantă pentru oameni ca Strader, chiar dacă ea naşte
în ei un fel de disperare. Numai trecând prin astfel de
zguduiri ajung ei în stare să primească impulsurile spiritului
prin care să-şi poată îndruma activitatea. Despre aceste
realităţi, ca şi despre misiunea specială a sufletelor de genul lui
Strader, Rudolf Stainer spune în ciclul 18*:
„Întregul conflict ce a fost provocat în sufletul uman
prin această divizare – şi în acelaşi timp prin dorinţa de a uni
cele două contrarii, natură şi spirit – îl vedeţi în drama
rosicruciană apăsând sufletul lui Strader. Iar modul cum
acţionează un eveniment care iese din cursul natural obişnuit – precum
revelaţia Theodorei – asupra celui care este obişnuit să considere a
avea valoare doar ceea ce stă sub influenţa legilor fizice şi chimice,
modul cum acesta acţionează în suflet ca o încercare, asta
puteţi vedea şi din caracterul şi din întâmplările
sufletului lui Strader, înfăţişate în Misteriul rosicrucian
Poarta iniţierii. Prin aceasta
aveţi caracterizat doar aproximativ ceva ce se exprimă ca sentiment al
acestei contradicţii în nenumărate suflete moderne. Suflete
precum Strader sunt foarte frecvente în lumea de azi. Astfel de
suflete-Strader trebuie să priceapă, pe de o parte, ciudăţeniile din
mersul regulat, normal, al faptelor naturii, care pot fi explicate prin
legi fizice, chimice, biologice; pe de altă parte este necesar şi ca
astfel de suflete să fie conduse la recunoaşterea acelor fapte care
apar şi ele pe planul fizic, ca minuni, dar sunt lăsate deoparte de
gândirea pur materialistă, respinse ca ceva imposibil şi
nerecunoscute.“ (Conferinţa III)
* Minunile lumii,
încercările sufletului, manifestările spiritului, GA 129
O astfel de minune vieţuieşte Strader în faţa tabloului pictat
de Johannes, iar ceea ce trăieşte el acolo îl zguduie aproape mai
mult decât ceea ce vieţuise cu trei ani în urmă, la
întâlnirea cu Theodora. Capesius începe să
înţeleagă deja calea sa de cunoaştere. El spune:
„Vechea vorbă înţeleaptă:
«Cunoaşte-te!»,
'mi-apare-acum într-o lumină nouă.
Pentru a cunoaşte ce eşti,
Trebuie mai întâi să găseşti în tine forţa
Care, ca un spirit adevărat,
Poate să ni se ascundă nouă înşine“.
Maria adaugă:
„Pentru a se găsi pe sine,
Omul trebuie să dezvolte mai întâi forţa
De a pătrunde-n propria fiinţă.
Adevăr vorbeşte cuvântul înţelepciunii:
Dezvoltă-te, pentru a te vedea“.
Capesius înţelege aceste cuvinte. Strader însă se teme
să nu se piardă pe sine dacă va admite că la fiecare treaptă de
dezvoltare cunoaşterea este alta.
Prin tabloul pe care l-a putut picta datorită facultăţii sale de
imaginaţie, Johannes îl face pe Capesius să găsească drumul spre
lumea spirituală. Maria spune despre tablou:
„El va continua să lucreze mai departe
În sufletul căruia i-a arătat calea spre domeniul spiritului“.
Se vede de aici că Johannes poate deja să acţioneze în lumea
simţurilor din impulsuri spirituale. Dar pentru ca impulsurile
spirituale ale noii iniţieri să poată intra tot mai eficient în
organizarea lumii sensibile este necesar ca individualităţi cu
predispoziţii diferite să poată ajunge la iniţiere, dat fiind că
misiuni mai importante nu pot fi împlinite decât prin
colaborarea unor individualităţi diferite. De aceea este deosebit de
important ca astfel de reprezentanţi ai conştienţei actuale, precum
Capesius şi Strader, să afle drumul spre iniţiere.
