În cele ce urmează sunt redate toate îndrumările autentice ale lui Rudolf Steiner care s-au păstrat. Schița de la pagina 321 (prima schiță mai jos), privitoare la organizarea templului pentru primul și al doilea grad și schițele de la pagina 324 până la pagina 331 sunt redarea sub formă de facsimil a schițelor realizate de Elisabeth Vreede după îndrumările lui Rudolf Steiner, cu privire la anumite obiecte. La pagina 332 este redat în mărime naturală unul din simbolurile de sabie, așa cum erau folosite la admiterea în primul grad (a se vedea privitor la aceasta pagina 192 și 204). Paginile 333 și 334 redau schițe ale lui Rudolf Steiner pentru un vas pentru tămâie, iar pagina 335 execuția acestuia.
[Kl. Teppich = covor mic, tapiserie;
Gr. Teppich = covor mare;
S = coloană; AI, AII, AIII = Altare I, II, III;
So = Soare
⃞ = Aranjamente pentru gradul 1
▉ S.m.Sp. = Coloană cu oglindă gradul 2
T.f.Sp. = Coloană cu simboluri
G = Litera G pe lampă
[2 St. = 2 pași ]
[3 St. = 3 pași]
Explicații scrise de Elisabeth Vreede cu privire la schițe (traduse din olandeză)
A.d.O. [Altar des Ostens – Altar al Estului]
Cruce cu coroana de spini (schiță) în magazine catolice. Cununa [din trandafiri?] trebuie să stea la dispoziție agățată într-un cui în cadrul altarului. Crucea trebuie să fie atât de mare, încât să rămână loc pentru Sfânta Sfintelor [potir]. Diametrul cununii 45 cm. La Sfânta Sfintelor: ciocan (a se vedea vestul).
S.a. Schwuraltar – Altar de jurământ
Biblia deschisă la Ioan, cap. 12 / Pe aceasta triunghi și mistrie întrepătrunse / (din tablă, aurit) desen a se vedea la sud (mistrie) / Forma mistriei exact așa cum o are masonul (zidarul – n.tr.) autentic. / Mici suporturi de lumânare. / Chibrite! / Foarfecă pentru tăiat vârfurile lumânărilor.
P = În fața altarului o mică ridicătură (P) pe care stă Maestrul
S. Deasupra altarului, Soarele: fundal albastru (stofă mai puternic striată, Soare din batic galben-maroniu deschis,
ca decor pentru perdea)
L = luminători (la fiecare altar. A se vedea schița pentru est)
În fața Sfintei Sfintelor: o tipsie / cu margine înaltă. Poate să aibă înăuntru pereți / despărțitori, dar nu e nevoie.
Pe altar o bucată de pâslă. De restul face rost doctorul.
A.d.S. [Altar des Südens – Altar al Sudului]
Vas de afumare, normal, din biserică. / Vas pentru tămâie, de orice fel, formă indiferentă / vinclu
A.d.W. [Altar des Westens – Altar al Vestului]
2 compasuri. Metru, orice mărime / Cap de mort (mulaj din gips)
Coloane după bunul plac. Albastru închis și roșu cărămiziu / Pe cele două coloane: o piatră prelucrată și o piatră neprelucrată de formă cubică
Covor mare (alb/negru ca o tablă de șah). Din pâslă / Lățime 1,80 / Lungime 3,10
I° Lacăt și lanț. Scară cu două trepte
II° Scară cu trei trepte / Coloană cu oglindă
De tavan: lampă („Lampa eternă” din biserică) / G din carton sau tablă aurită
Măsuri pentru altare (vezi p. 153 și urm. și 338 și urm.)
Fir cu plumb pentru latura din față a altarelor, înălțime 18 cm
Fir cu plumb pentru altarul vestului
Echer (vezi p. 331)
Sfeșnic (vezi p. 344)
Cruce (vezi p. 353 și urm.)
Ciocan (vezi p.345 și urm.)
Sabie, înălțime 18 cm (vezi p.202 și 208)
Schiță originală de Rudolf Steiner pentru un vas de tămâiere din argint. Pe picior sunt gravate semnele pentru Soare, Lună, Marte și Venus. Pe marginea părții de sus sunt pietrele Cercului Zodiacal. Vasul, probabil, era destinat secțiunii pentru cultul cunoașterii din Anglia.
Copia desenului anterior. Originalul lui Rudolf Steiner nu s-a păstrat. Sus: Semnele Zodiacului și pietrele corespunzătoare, pe marginea vasului. Mijloc dreapta: Planetele corespunzătoare metalelor. Jos: Chiar desenul pentru vasul de tămâie făcut de M. Peets pentru dr. Steiner după propriul său desen.
Cădelniță din argint. Suportul emailat în albastru. La marginea cea mai de jos s-a gravat: „Rudolf Steiner Februar 1911”. Executată de un aurar necunoscut. Înălțime: aprox. 16 cm.
Din ora de instruire de la München,
12 decembrie 1906
Fiecare obiect ce se poate vedea în lojă are o semnificație; fiecare cuvânt ce este rostit, fiecare ritual care este executat are semnificația sa, care indică asupra unui proces din evoluția lumilor. (...) Loja însăși este templul lumilor.
Din ora de instruire de la Berlin,
16 decembrie 1911
Când suntem împreună într-un templu ocult, atunci trebuie să fim conștienți de faptul că ne aflăm într-un loc foarte deosebit, care ne închide cu totul față de lumea exterioară. Un loc sfânt este acela în care fiecare obiect care se află în el are o semnificație deosebită și ocultă. (...) Fiecare obiect care este prezent într-un templu complet nu are doar o semnificație deosebită, ci el și trebuie să fie acolo și are scopul să stimuleze și să producă ceea ce face posibil să atragă curentul acelor entități către templul nostru, pe care le numim înțelepții Maeștri ai Orientului. Acest curent îl revarsă ei apoi asupra noastră și astfel suntem noi capacitați să preluăm acele învățături spirituale care tocmai sunt necesare pentru dezvoltarea omenirii. Fără o astfel de preluare nu ar putea fi făcut nimic pentru dezvoltarea spirituală a omenirii. De aici trebuie să se reverse cele primite mai departe, către ceilalți oameni.
Din ora de instruire de la Berlin,
17 decembrie 1911
Deja adesea a fost spus faptul că simbolurile și ritualurile templului nostru nu sunt create arbitrar, ci au o corelație profundă cu constelații cosmice și corespund cu legi care doar încet și treptat ne pot fi dezvăluite. Ele sunt date mai departe din secol în secol, pornind de la misteriile celor mai vechi timpuri, pentru ca să poată servi drept canalele corecte pentru curenții spirituali pe care le revarsă înțelepții Maeștri ai Orientului asupra noastră. Este imposibil, de aceea, să fie explicate sau pricepute pe cale exoterică.
Din ora de instruire de la Köln,
12 mai 1913
Tot ce aparține de templul nostru este supraterestru, și lucrările din acesta trebuie considerate drept suprasenzoriale.
Din ora de instruire de la Kassel,
10 mai 1914
Templul este o imagine oglindită, atât a omului, cât și a lumii. Toate aceste relații sunt exprimate în el.
Din ora de instruire de la Basel,
1 iunie 1914
Templul trebuie să înfățișeze jertfa pe care vor să o aducă spiritele. Jertfa trebuie să fie, fără jertfă nu există nici o devenire, nici un progres. Vrem să jertfim intelectul nostru și să îl oferim lui Christos, pentru ca și pe el să îl înșiruie Christos în coroana de perle pe care poate să și-o răsucească din jertfe sfinte pe care le-a adus pentru dezvoltarea omenirii.1
1 În note foarte fragmentare de la lecția de instruire se arată că „o singură aptitudine umană a ajuns la un stadiu foarte important în epoca noastră. Infinit de mult va depinde pentru omenire cum este folosită această facultate. Noi ne aflăm mereu în față cu cel mai mare pericol de a fi lipsiți de intelectul nostru de către Ahriman, dacă nu învățăm să facem propriul fel de a gândi”. Cuvintele: „noi va trebui să sacrificăm intelectul nostru”. (Cf. Introducere, p. 27 ș.u..)
Din ora de instruire de la München,
12 decembrie 1906
Covorul, acesta este planul lumilor, pătratele sunt câmpurile de raze negre și albe din el. Tabla de șah și jocul de șah sunt un rest din știința ocultă în viața profană.
Din ora de instruire de la München,
12 decembrie 1906
2 Cele trei altare simbolizează și cele trei căi posibile în lumea spirituală. Vezi, privitor la aceasta, de ex., conferința de la Köln, 30 noiembrie 1906, GA 97. De asemenea, în „Chymische Hochzeit Christiani Rosenkreutz anno 1459” (Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz anno 1459) se spune că patru drumuri stau deschise, dar nici unui muritor nu i-ar fi permis să ajungă la țel pe cel de-al patrulea. Dacă, conform însemnării unui participant, în ritualul pentru ridicarea în al treilea grad a stat un al patrulea altar la nord, atunci probabil în același sens ca în „Basmul despre șarpele verde și frumoasa Lilie” al lui Goethe și în prima dramă-misteriu a lui Rudolf Steiner, „Poarta inițierii”, unde în templul subteran se cufundă în sine acest al patrulea rege, care stă la nord, atunci când templul urcă la lumina zilei.
Locul Maestrului este în est (Jupiter – înțelepciunea). În sud stă slava, cucernicia, frumusețea (Venus). În vest este Vulcan, tăria.
Din ora de instruire de la Köln,
12 mai 1913
Est, vest, sud sunt în sens spiritual în templul nostru.
Din ora de instruire de la Köln,
10 mai 1914
Dinspre est se revarsă forțele rațiunii către Pământ. Dinspre acolo este străbătut Pământul de curenții forțelor sfinte ale rațiunii. Aceștia sunt redați de exemplu în Altarul (estului); acolo este capul Pământului. Să ne îndreptăm spre sud: De acolo iradiază forțele sfinte ale inimii, forțele iubirii și ale dedicării înspre Pământ. Dinspre vest se revarsă voința sfântă în Pământ, care se revarsă prin membre, din care curg acțiunile.
Dacă ne reprezentăm templul nostru în meditație, atunci vrem să ne gândim la faptul că Altarul estului reprezintă capul, Altarul sudului inima, Altarul vestului membrele Pământului și trebuie să simțim cum curg în est forțele rațiunii, în sud forțele inimii și ale iubirii, în vest forțele de voință și se revarsă la un loc în mijlocul templului. Atunci ne vom îndrepta către aceste altare și ne vom ruga ca aceste forțe să se reverse în noi și să ne străbată unduind și întăritor.
Din ora de instruire de la Berlin,
16 decembrie 1911
Cele trei lumini care ard acum indică drept simbol cele trei principii mai înalte care luminează în întuneric în ființa noastră mai înaltă. Ele reprezintă și înțelepciunea, frumusețea și tăria, ale căror cuvinte (nume) au fost rostite când au fost aprinse înainte luminile pe altarele estului, sudului și vestului. Lumina înțelepciunii o vom găsi dacă ne străduim mereu pentru adevăr în gândirea noastră, dacă învățăm să cunoaștem faptul că trebuie să apară în noi un nou gen de gândire, că în gândurile noastre trăiesc gânduri ale lumii. Trebuie să devenim conștienți de faptul că se „gândește în noi” și că ceea ce este gândit în noi sunt revelații ale unor entități spirituale care vor să ne aducă înțelepciunea. Dinspre lumea astrală curge către noi înțelepciune trăitoare, țesătoare, mișcătoare, iar datorită faptului că lăsăm ca gândirea noastră să fie străbătută de înțelepciune putem să receptăm înțelepciunea acelor entități spirituale și sufletul nostru va ajunge la înțelepciune.
Frumusețea se revarsă în noi atunci când dobândim adevărata cucernicie. Dacă sufletul nostru se poate deschide în admirație și dăruire față de frumosul care este în jurul nostru, atunci acest frumos devine expresia ființelor spirituale care revelează cu aceasta limbajul lor și vor să se facă inteligibile pentru noi. Doar o cucernicie intensă, adevărată poate sa ne dezvăluie adevărata frumusețe. Căci vă este dvs. tuturor cunoscut faptul că în lumea spirituală (astrală) se pot arăta sub masca frumuseții diavoli în figură de îngeri. Dar dvs. știți și faptul că acest lucru este posibil doar atunci când în sufletul nostru nu domnește acea curăție care face pereche cu o cucernicie intensă. În Devachanul inferior sunt de găsit acele ființe care trimit frumusețea lor în jos asupra noastră, în imagini și figuri cu adevărat frumoase.
Forță sau tărie curge din Devachanul superior asupra noastră în jos și va întări ființa noastră interioară dacă transformăm forța noastră în virtute, în virtute activă. Virtutea adevărata, activă ia naștere atunci când transformăm toate trăsăturile care se ivesc în ființa noastră inferioară prin forța voinței noastre, astfel încât devin forțe care pot să acționeze în calitate de forțe spirituale în lume.
Din ora de instruire de la Berlin,
17 decembrie 1911
Vedem aici flăcările pe altare, care reprezintă înțelepciunea, frumusețe și tăria. Sunt simboluri foarte profunde, pe care le putem regăsi și în om.
Unde este de găsit înțelepciunea în figura umană? Ea nu este de găsit în exterior, ea este ascunsă în figură, și anume așa, încât în momentul de față nu este adaptata la stadiul actual al dezvoltării, astfel că figura nu formează un întreg unitar. Înțelepciunea este de reprezentat în modul următor:
Altfel este, pe de altă parte, cu frumusețea, care găsește expresia ei deplină în mâinile umane, atunci când acestea se ridică în sus în atitudine întinsă, încât mijlocul este format de cap. În mâini se găsește simbolul frumuseții, iar acesta este reprezentat astfel:
Sensul mâinii este să fie frumoasă, nu să fie puternică; brațul poate să fie tare și musculos, dar jos se încheie sub forma mâinii umane care tinde către frumusețe.
Tăria o găsim în ceea ce este opus față de mâini, în picioare. Niciun ocultist nu va putea să vadă ceva frumos în picioare, iar cine dorește să vadă așa ceva în viața obișnuită, acela nu vede nimic altceva decât caricatura frumosului. Picioarele reprezintă forța sau tăria, ele trebuie să fie corespunzătoare pentru a purta întregul corp. Acest lucru este reprezentat în modul următor:
Astfel găsim în figura omului aceste trei simboluri importante, care sunt numite în ocultism cele „trei mume ale lumii”, pe care și Goethe le numește așa în al său Faust.
Din ora de instruire de la Hanovra,
31 decembrie 1911
Unul din cele mai importante simboluri îl reprezintă cele trei flăcări, care stau pe altarele estului, vestului și sudului și asupra cărora trebuie să fie îndreptată mai întâi atenția noastră. În ele trebuie să vedem simbolurile înțelepciunii, frumuseții și tăriei, dar prin acestea nu trebuie să înțelegem înțelepciunea lumească, frumusețea lumească și forța lumească.
Înțelepciunea nu este de găsit pe planul fizic. Oricine stă în viața ocultă trebuie să își propună să nu rostească niciodată cuvântul „înțelepciune” cu gândul că ar fi înțelepciunea lumească ce ne întâmpină, de exemplu, din științele exterioare sau la care facem în general referire cu privire la calitatea de a fi un învățat. Um om învățat nu este înțelept; un om înțelept nu e nevoie să fie unul învățat, poate să fie chiar un om foarte naiv; dar un om înțelept este cel care păstrează înțelepciunea în inima sa, care vorbește și simte ca din inima sa: eu văd Dumnezeul meu acționând în acea petală; un om înțelept simte și percepe Dumnezeul său în întreaga creație și se simte unit pe sine însuși cu creația și cu dumnezeirea. Să ne gândim însă la faptul că prin aceasta nu se spune că trebuie să fii panteist pentru asta; trebuie să ne reprezentăm o corelație mult mai intensă la un astfel de înțelept, un sentiment inexprimabil de a fi adăpostit în dumnezeirea lumii, care îi aduce liniștea și beatitudinea din ființa sa.
O astfel de înțelepciune trebuie să ne însușim, ea trebuie să pătrundă în întreaga noastră ființă atât de puternic, încât să nu ne mai fie posibil să gândim că nu suntem înconjurați și îngrijiți mereu și încontinuu de spiritul lumilor, astfel încât liniștea interioară și siguranța să nu ne mai poată părăsi.
Asemenea senzații și sentimente vor curge în noi pornind dinspre lumea astrală, care constă din înțelepciune vie, curgătoare, mișcătoare, ce formează fundalul, izvorul naturii care ne înconjoară și care străbate întreaga lume fizică. De acolo trebuie să ne adăpăm forța de a deveni înțelepți. În lumea fizică însăși, ea nu este de găsit.
Frumusețea, care este simbolizată prin a doua flacără, nici ea nu are nimic în comun cu frumusețea din lume; ea nu se referă la nici un singur obiect lumesc. Pentru a intui ceva din această frumusețe trebuie să ne îndreptăm privirea asupra cerului înstelat al nopții și să ne adâncim cu interiorul nostru cu totul în el, astfel să simțim cum în spatele lui domnesc ființe spirituale. O cucernicie adâncă, intensă trebuie să ne umple atunci. Sau dacă trăim un apus de soare și simțim atunci cum coboară sfera strălucitoare în jar purpuriu încet sub orizont, astfel încât umbrele devin tot mai lungi și mai lungi și în final natura din jur este învăluită cu totul în întuneric, atunci trebuie iarăși să străbată o profundă cucernicie intensă prin ființa noastră și să se identifice atât de puternic în sufletul nostru cu forța dumnezeiască, încât atunci va lumina și va străluci în sufletul nostru Soarele interior, așa cum poate să strălucească la elevul esoteric Soarele de la miezul nopții înăuntrul zilelor întunecoase de Crăciun și pot fi văzute ființele spirituale în frumusețea lor sublimă, în întreaga lor măreție. În acest sens trebuie să gândim atunci când vorbim despre frumusețe și aceste gânduri trebuie să transforme noțiunea de frumusețe.
Frumusețea este de găsit în Devachanul inferior; de acolo se revarsă din entități asupra noastră în jos, în imagini și figuri frumoase. Dar pe acest plan se mai găsește și în ceea ce e urât, și anume tocmai în ceea ce este adesea numit „frumos” pe Pământ. Fiecare minciună o găsim acolo drept ceva urât. Chiar ceva frumos putem găsi în această lume, dar care se bazează doar pe iluzie, pe amăgire. Găsim acolo, de exemplu, figuri și forme minunate, chiar și figuri de îngeri care au fost create prin magicieni negri, cu care aceștia se învăluie ca și cu un văl, pentru a ascunde cu acestea propriile lor țeluri egoiste. Se poate ca cineva să fi ajuns deja destul de departe în viața esoterică și într-o anumită viață să se ocupe cu arte magice sau magie neagră, iar atunci astfel de oameni se pot arăta pe planul Devachanului inferior în astfel de figuri de îngeri, înveliți în veșminte frumoase. Nu domnește, deci, în acest domeniu o frumusețe absolută, adevărată, ci doar cucernicia autentică, intensă poate să dezvăluie în fața noastră adevărata frumusețe devachanică.
A treia flacără simbolizează forța, iarăși nu ceea ce cunoaștem drept forță în lumea fizică; dar această forță din Devachanul superior trebuie să curgă înăuntrul lumii fizice și să se desfășoare acolo în om drept „virtute activă”. Aceasta este virtutea care constă în faptul că încontinuu lăsăm personalitatea noastră să se retragă, că ne combatem egoismul, îndeosebi atunci când acesta se manifestă în faptul că vrem să strălucim cu darurile noastre. Această virtute trebuie să fie cea care ne lasă să devenim conștienți că odihnim în dumnezeire, că suntem doar o parte neînsemnată a desăvârșirii adevărate, mari, astfel că simțim de-a dreptul cum toată vanitatea și trufia sunt ceva ireal, așa încât ar fi chiar o prostie să vrei să fii mândru de ceva.
Îndeosebi la începutul drumului lor ocult devin oamenii adesea trufași sau vanitoși și mândri. De exemplu, atunci când încep sa observe mici succese la ei înșiși se simt imediat înălțați peste alții. Dar acesta nu e drumul pentru a ajunge la virtutea activă. Nici acela nu va găsi drumul, care caută doar să le comunice altora cunoștințele sau forțele, care vrea să instruiască despre ceea ce a primit el însuși ca învățăminte mai înalte, și dacă se lasă apoi venerat prin cei cărora le transmite ceva. Aceste non-virtuți sunt mari piedici, pe care și le pune omul însuși în drum. Dar și ceilalți, care aduc în acest mod venerație în întâmpinare, pun aceste piedici în drumul esoteristului. Prin faptul că combatem aceste non-virtuți în lumea fizică și ne păzim încontinuu să le cădem pradă, prin faptul că exersăm „virtutea activă”, forța care este de găsit în Devachanul mai înalt drept o sumă de entități spirituale înalte va curge în noi în calitate de forță spirituală și va întări ființa noastră interioară.
| Devachanul superior | forță | ||
| Devachanul inferior | frumusețe | ||
| Lumea astrală | înțelepciune | ||
| Omul în lumea fizică | adevăr în gândire | adevărata cucernicie | virtute activă |
Din ora de instruire de la München,
12 decembrie 1906
Cei trei luminători care stau aici sugerează: Jupiter, Venus și Vulcan. „Îngeri”, „ființe luminoase” se numesc luminătorii în limbaj ocult. Și în Apocalipsă sunt desemnați îngerii ca luminători.
Din ora de instruire de la München,
12 decembrie 1906
Ciocanul reprezintă tonul primordial al naturii: Tao.
Din ora de instruire de la Basel,
septembrie 1912
T nu este numele lui Dumnezeu, ci el semnifică prezența lui Dumnezeu.
Din conferința de la Berlin,
16 noiembrie 1905, GA 54
(...) Dacă privim înspre Asia, mai găsim pentru început resturile ce au rămas dintr-o religie străveche, ceea ce nici nu mai poate să fie considerată drept religie, de fapt, în sensul nostru de astăzi. Găsim această religie în cultura stranie chinezească. Eu nu vorbesc despre religia lui Confucius, nu despre cea care a găsit o răspândire sub forma budismului în India și China, ci doresc să vorbesc despre resturile religiei chineze străvechi, ale religiei Tao. Aceasta este religia care îl îndreaptă pe om spre Tao. Tao este tradus drept țel sau drum. Dar nu se dobândește o reprezentare clară despre ființa acestei religii dacă ne ținem doar de această traducere. Tao exprimă și a exprimat deja înainte cu milenii, pentru o mare parte a omenirii, lucrul suprem spre care oamenii puteau să ridice privirea, despre care gândeau că lumea, întreaga omenire va ajunge odată acolo, lucrul suprem pe care omul îl poartă în sine în germene și care se va dezvolta cândva ca floare matură din natura umană cea mai lăuntrică. Un străfund sufletesc adânc, ascuns și, în același timp, un viitor sublim înseamnă Tao. Cu venerație sfioasă este nu numai rostit Tao, ci și gândit Tao de către cel care știe despre ce e vorba acolo. Religia Tao se bazează pe principiul dezvoltării și ea spune: Ceea ce astăzi este în jurul meu este un stadiu care va fi depășit. Mie trebuie să îmi fie clar ca această dezvoltare în care mă aflu are un țel, că mă voi dezvolta mai departe spre un țel sublim și că în mine trăiește o forță care mă îndeamnă să ajung la marele țel, Tao. Dacă simt această
forță mare în mine și dacă simt că toate ființele se îndreaptă cu mine către acest țel, atunci această forță îmi este forța de cârmire care îmi suflă în întâmpinare din vânt, îmi răsună în întâmpinare din piatră, îmi lucește în întâmpinare din fulger, îmi sună în întâmpinare din tunet, care îmi trimite lumina ei de la Sore. În plantă ea apare ca forță de creștere, în animal ca senzație și percepție. Ea este forța care va aduce la iveală formă după formă până la acel țel sublim, tot mereu și mereu, prin care eu mă știu una cu întreaga natură, care din mine este expirată și inspirată odată cu fiecare respirație, care este simbolul spiritului suprem ce se dezvoltă, pe care o percep ca viață. Această forță o percep ca Tao. – În această religie nu se vorbea pentru început deloc despre un Dumnezeu de dincolo, nu se vorbea despre ceva ce este în afara lumii, ci despre ceva prin care se poate găsi forță pentru progresul omenirii.
Tao era perceput în acel timp în mod just, pe când omul mai era unit cu izvorul primordial dumnezeiesc, îndeosebi la populația Atlantidei. Acești strămoși ai noștri nu aveau încă o rațiune atât de înalt dezvoltată, o asemenea inteligență ca omenirea de astăzi. În schimb, aveau o conștiență mai asemănătoare cu visul, o viață de reprezentare ce urca mai instinctiv și o viață de gânduri puțin socotitoare. Reprezentați-vă viața de vis, dar potențată, astfel că este plină de sens și nu haotică, și gândiți-vă o omenire din al cărui suflet urcă asemenea imagini ce anunță senzațiile care sunt în propriul suflet, care redau tot ce este exterior în jurul nostru. Trebuie să ne reprezentăm lumea sufletească a acestor oameni primordiali cu totul altfel decât a noastră de astăzi. Astăzi omul tinde spre formarea unor gânduri și reprezentări cât mai exacte posibil despre mediul înconjurător. Omul primordial, în schimb, își forma reprezentări simbolice, figurative, care apăreau în el însuși pline de viață. Dacă pășiți astăzi în fața unui om, atunci încercați să vă faceți înainte de toate o noțiune despre faptul că este un om bun sau rău, unul deștept sau prost, și încercați să dobândiți o noțiune care îi corespunde în mod cât mai sec omului exterior. Acest lucru nu a fost niciodată cazul la omul primordial al Atlantidei. În el urca o imagine, nu o noțiune a rațiunii. Dacă întâlnea un om rău, atunci urca în el o imagine care era estompată și întunecată. Percepția nu devenea însă noțiune. Cu toate acestea, el se orienta, se comporta după această imagine. Când avea o imagine luminoasă, frumoasă în fața lui, care stătea ca un vis în fața sufletului său, atunci știa că putea să arate încredere față de o asemenea ființă. Și dobândea frică față de o imagine, când urca în el în culori negre, roșii sau maro. Adevărurile nu apăreau încă rațional și intelectual, ci ca inspirație. El simțea așa, ca și cum divinitatea care acționa în aceste imagini ar fi fost în el însuși. El vorbea de divinitatea care se anunța prin bătaia vântului, în foșnetul pădurii, precum și în imaginile vieții sufletești interioare, atunci când se simțea îmboldit să privească în sus spre un viitor sublim al omenirii. Iar asta numea el Tao.
Omul din prezent, care a înlocuit această omenire primară, stă într-un mod diferit față de puterile spirituale. El a pierdut forța vederii nemijlocite, care într-o anumită privință este mai estompată și mai adumbrită decât a noastră, și a câștigat în schimb treapta de dezvoltare a reprezentării intelectuale și raționale, care într-o anumită privință este mai înaltă, dar în altă privință este situată mai jos. Datorită acestui fapt, omul de astăzi stă mai sus decât omul primordial, pentru că posedă o rațiune ascuțită, pătrunzătoare; dar el nu mai percepe corelația vie cu forțele Tao active dumnezeiesc ale lumii. Prin aceasta, el are lumea, așa cum se revelează în sufletul său, iar de cealaltă parte forțele rațiunii. Atlanteanul a simțit imaginile care trăiau în el. Omul de astăzi aude și vede lumea exterioară. Aceste două lucruri, exteriorul și interiorul, stau față în față și el nu mai simte cum trece o bandă de la una la alta. Acesta este marele sens al dezvoltării omenirii. De când masele de pământ au urcat din nou, după ce undele oceanelor inundaseră continentele, din acele timpuri tânjește omenirea să găsească din nou banda între ceea ce simte și percepe în interior și ceea ce se înfățișează în fața ei afară, în lumea senzorială. De aici își are cuvântul religare = religie îndreptățirea lui. Nu înseamnă nimic altceva decât că ceea ce a fost cândva unit și acum este despărțit să fie din nou legat, să se lege iarăși lumea și Eu-ul. Diferitele forme ale confesiunilor religioase nu sunt nimic altceva decât mijloacele, drumurile despre care instruiesc marii înțelepți, pentru a găsi din nou această legătură. De aceea sunt ele atât de diferit configurate, pentru ca să devină inteligibile în forma aceasta sau aceea pentru oamenii fiecărei trepte de cultură....
Din conferința de la Stuttgart,
14 iunie 1921, GA 342
Dacă luăm în considerare poziția ieșită din comun a omului în cosmos, atunci rezultă înainte de toate mai multe linii importante. Mai întâi linia paralelă cu suprafața Pământului, orizontala. În al doilea rând, ceea ce diferențiază omul față de animal, faptul că linia coloanei vertebrale stă vertical pe orizontală. Cu aceasta ați desenat două formațiuni; mai întâi orizontala și în al doilea rând unghiul drept. Dacă suntem conștienți de semnificația pe care o are orizontala, care creează în fond animalitatea, și care este semnificația unghiului drept pentru poziționarea omului în cosmos, atunci legăm anumite reprezentări de orizontală și de unghiul drept, care pot deveni astfel simboluri.
Francmasoneria, care vrea să caracterizeze ființa omului, are bolobocul și unghiul drept printre simbolurile sale. Și celelalte simboluri sunt întru totul imitate după forțele cosmosului. Cum sunt ele formate după forțele cosmosului, acest lucru vi se poate arăta încă din următoarele considerații.
Vedeți dvs., dacă ne gândim aici Pământul: omul se mișcă pe Pământ, să zicem că așa – vreau să o desenez așadar radical –, atunci este așa că omul își are aici în verticală direcția sa și că felul în care el se unește cu punctul central al Pământului este un triunghi.
Aveți din nou triunghiul ca simbol în cultul francmasonilor. Totul din această francmasonerie este luat, în primul grad, de la configurația omului. Aici vedeți formarea simbolicii. Simbolica este acolo unde apare în esența ei, nu gândită arbitrar. La simbolică se ajunge numai dacă este studiată pe baza realității. Simbolica este fundamentată în cosmos, ea este undeva prezentă. Așa este și cu cultul.
2Vezi, privitor la aceasta, la p. 388.
Oră de instruire de la Berlin,
2 octombrie 1910
Prin Ahriman nu putem deloc să vedem în alt fel decât vedem astăzi. De exemplu vedem la plante numai exteriorul, frunzele, celulele și așa mai departe, dar nu și forța de viață dinăuntru. Pentru a depăși acest văl al lui Ahriman, trebuie să ofere o ușurare ceea ce este dat în lojă.
Nu există niciun punct în spațiul cosmic în care să nu existe forțe care să acționeze în om. Acum trebuie spus ceva grotesc, care poate fi spus numai într-o asemenea comunitate ca aceasta de aici, unde totul este considerat drept ceva sfânt: Nu există nimic care să fie atât de diferit la fiecare om în parte cum este creierul. Se vorbește despre faptul că la un copac nu există două frunze care să fie egale. Și mai diferite între ele sunt creierele oamenilor. Din punctul de vedere al clarvederii, în creierul eteric sunt multe, multe puncte lucitoare, iar acelea sunt diferite la toți oamenii. Dacă s-ar putea fotografia aceste puncte lucitoare, lucru care sigur că nu este posibil, deoarece se află în dimensiunea eterică, atunci am recunoaște în această imagine astfel dobândită cerul înstelat – fără planete. Ca o semisferă este creierul. Dacă ne-am apropia suficient de mult, am regăsi fiecare dintre aceste constelații ale punctelor lucitoare de la diferiții oameni odată pe cerul înstelat.
Creierul omului este partea sa cea mai nobilă. El este legat prin forțe spirituale cu partea superioară, am putea spune, a cosmosului. Mai în jos ajungem la semnele Cercului Zodiacal. Acestea sunt legate cu cele 12 coarde nervoase ale organelor senzoriale. Cu cât mai înaltă este proveniența forțelor, cu atât mai diferită este acțiunea lor; cu cât mai apropiat de Pământ își au punctul de pornire, cu atât mai uniformă este acțiunea lor. La Soare nu contează pentru noi dacă el stă fix sau dacă se mișcă, pentru noi, oamenii, contează că ne trimite forțele lui din est, apoi din sud și apoi din vest. Iar felul în care acționează el asupra noastră l-am văzut ieri la discutarea altarelor. Din est: înțelepciune, care ne-a creat; din sud: frumusețe, în care se revelează totul; din vest: forța, tăria cu care trebuie să acționăm noi mai departe în viață.
Toate părțile trupului nostru fizic sunt configurate din forțele mai înalte. Una din cele mai minunate părți este ochiul (ochiul este desenat pe tablă). Atma, Budhi, Manas au lucrat asupra lui. Noi trebuie să știm că forțele acestora se află ascunse în ochi. (Aceste trei forțe sunt redate în triunghi.) Ce putem face cu ochiul? Putem să îl mișcăm spre dreapta, spre stânga, în sus, în jos. Cu Eu-ul nostru putem asta. El acționează din afară asupra ochiului. Acest lucru trebuie sugerat în aceste raze care merg în afară de la triunghi. Dar pe ce anume cade privirea sa? Pe vălul pe care Ahriman l-a întins peste toate. De redat în liniile norilor. Pe Lună am primit în structură trupul astral, în spatele acestuia acționează Ahriman. Astfel înseamnă aceste linii de nori trupul astral. Înăuntrul trupului eteric s-a acționat deja în așa fel pe Soare, încât ochiul să poată deveni cândva un asemenea instrument. Cu cât mai departe se află față spiritual, cu atât mai dens este trupul. În norii denși se sugerează trupul eteric. De asemenea și în trupul fizic s-a acționat deja pe Saturn, pentru ca să devină cândva un asemenea ochi. Trupul fizic este lucrul cel mai dens, mai întunecat la om, aici în desen negrul întunecat al tablei.
Dacă ne punem această imagine destul de des în fața sufletului, atunci va trezi forțe sufletești. Așa ca acest desen (ochi cu triunghi) arată de fapt ochiul uman. Doar că prin cadrul osos a devenit puțin altfel. Forma e modificată puțin prin creștere.
Trebuie să lăsăm să acționeze, asupra sufletului nostru, tot ce primim în lojă ca simboluri și învățături. Dar nu putem asta dacă nu simțim că prin preluarea în templu am devenit un alt om. Altfel trebuie să stăm în fața vieții. Această imagine, triunghiul cu ochiul, acționează asupra noastră noaptea, dar și tot ceea ce vedem în jurul nostru în haosul multicolor, de exemplu toate acele obiecte dintr-un magazin, afișele îngrozitoare de pe aviziere și așa mai departe. Iar dacă lăsăm toate acestea să acționeze în noi la fel ca până acum, atunci acțiunea simbolurilor pur și simplu se pierde.
Dacă preluăm aici cu entuziasm toate aceste simboluri și învățături, atunci vorbește ceea ce este mai bun în noi. Dacă ne întoarcem la viața exterioară și lăsăm să năvălească în noi haosul de impresii la fel ca până acum, atunci apare o scindare în noi. Atunci vrea să ni se pară ca și cum ar fi fost o credință oarbă în autoritate cea la care ne-am fi supus în templu, în timp ce totuși era ce avem noi mai bun în noi ceea ce se simțea aici – doar că nu știm asta atunci. Și astfel iau naștere conflictele la care unii sunt supuși.
Doamna de lume nu trebuie să rămână doamnă de lume în același sens. Dacă trebuie să participe la această întreagă viață de doamnă datorită poziției sociale sau din alte motive, atunci trebuie să o facă. Ea nu trebuie însă să o facă în același sens, cu aceleași sentimente. Dacă trebuie să participe la o bârfă la cafea, atunci trebuie să o facă, desigur din convingerea îndatoririi. Teosofia nu trebuie să ne îndepărteze de viață, ci trebuie să ne facă adecvați pentru aceasta, – dar cu alte simțăminte trebuie să o facă.
Aici nu se intenționează o predică moralizatoare, ci lucrul pe care doresc să îl exprim este acesta: Fiecare trebuie să-și facă o îndatorire din faptul ca la această bârfă la o cafea ș.a.m.d. să nu vorbească despre teosofie. Nu la mâncare, nu cu ocazii obișnuite – iar mâncatul este o ocupație obișnuită – să vorbească despre teosofie. Cu un cuvânt: Să nu sporovăiască despre teosofie peste tot unde se întâlnesc ocazional, căci atunci devine o vorbărie. Dacă vrem să vorbim despre asta, atunci vorbim numai când întâlnim în mod special. Un lucru sfânt trebuie să ne fie teosofia, și astfel trebuie să fie tratată și nu așa printre altele.
Ceremoniile care au fost parcurse până acum pot, cu excepția celor două coloane, să fie înțelese din primul grad. Ceea ce urmează acum, încheierea, este de înțeles de-abia după timp îndelungat.
Din ora de instruire de la Köln,
7 mai 1912
În conferințe esoterice sunt date inspirațiile din lumea spirituală, iar mijloacele inspiratoare pentru a ajunge sus, în lumea spirituală, acelea ne sunt comunicate în M.E.
Un astfel de mijloc este unghiul drept în semnificația sa profundă.
Ceea ce au făcut divinitățile trecutului în lojele lor și din care a devenit tot ce există în prezent, acestea trebuie să le facem acum pentru creații ale viitorului în spațiile noastre.
Vezi, privitor la aceasta, la p. 258.
Din ora de instruire de la München,
12 decembrie 1906
Să luăm în considerare crucea cu trandafiri: lemnul crucii, acesta este ceea ce e mort, trandafirii sunt viața care lăstărește din el.
Din ora de instruire de la Berlin,
8 februarie 19133
3 Vezi, privitor la aceasta, conferințele Trepte premergătoare Misteriului de pe Golgotha, GA 152.
Dacă esoteristul își îndeplinește exercițiile cu regularitate și se adâncește în Legenda Templului sau în marile imagini cosmice care ne sunt date în teosofie, sau în „Morgenröte” (Roșul zorilor de zi) a lui Jakob Böhme și în celelalte simboluri așa cum sunt date în acest templu, atunci va observa că poate fi așa, ca și cum creierul său, la un anumit moment dat, nu ar fi capabil să gândească mai departe, ca și cum i-ar fi pusă o graniță gândirii sale. Cam așa trebuie să simtă și să trăiască în interior esoteristul. Omul obișnuit are uneori aceleași simțăminte, ca și cum creierul său refuză să îl servească, dar el nu ajunge la trăirea și conștientizarea acestui fapt. Oamenii își dorm de fapt întreaga lor viață; nu numai prin faptul că dorm noaptea, dar și ziua sunt adormiți în privința evenimentelor celor mai importante, pentru că sunt dedați cu totul impresiilor pe care le primesc de la simțuri. Toți cei care, într-un timp important ca acela de astăzi, s-au îndreptat împotriva lucrului pe care ar fi putut să îl realizeze drept curent spiritual, cei care – oricât de deștepți erau ei în sine – totuși refuzau să preia spiritualul, așadar care s-au dedat cu totul materialismului, aceia s-au îndreptat după moartea lor tot așa împotriva a tot ce e spiritual și acolo au format o anumită ură, pe care au aruncat-o apoi ca forță (sau forțe) iarăși înapoi în lumea fizică. Începând din secolul al XVI-lea, acest lucru a fost de fapt mereu așa, în fond, iar acele sentimente de ură se fac observabile în lumea fizică și au acolo efectul lor. Căci lumile nu sunt separate între ele, ele se întrepătrund.
Am vorbit și despre felul în care la moartea lui Christos Iisus pe Golgotha trupul fizic a pătruns în substanțele fizice ale Pământului și cum din acesta a răsărit pentru oameni individuali forța pentru ca în primele secole de după Christos să parcurgă martiriul. La timpul său, și trupul eteric al lui Christos, în calitate de substanță eterică, s-a dizolvat în Pământ și prin acest lucru s-a deschis pentru anumite individualități posibilitatea de a prelua în sine această substanță eterică, iar prin aceasta au putut avea loc anumite lucrări prin aceste individualități aici, pe Pământ.
Și trupul astral al lui Christos a ajuns la un anumit timp în substanța (aura) astrală a Pământului și cu aceasta au putut fi îmbrăcate la rândul lor învelișuri astrale umane, care au dus la manifestarea anumitor evenimente pe Pământ. Iar acum le va putea fi comunicată oamenilor substanța de Eu. Căci chiar dacă Iisus din Nazareth și-a părăsit la botez cele trei învelișuri ale sale, totuși a rămas și o parte a substanței de Eu la învelișuri, și așa a fost introdusă și această forță în Pământ.4
4 Vezi, privitor la aceasta, conferințele Principiul economiei spirituale în legătură cu problema reîncarnării, GA 109.
Lucrul nou care le va fi revelat (comunicat) acum treptat oamenilor este o amintire sau o repetiție a ceea ce a trăit Pavel la Damasc. El a văzut figura eterică a lui Christos. Dar faptul că aceasta urmează să devină vizibilă pentru noi provine din faptul că în lumea eterică s-a desfășurat ca un nou Misteriu de pe Golgotha. Ceea ce a avut loc aici, în lumea fizică, la răstignire ca urmare a urii oamenilor care nu înțelegeau, acest lucru s-a repetat acum pe plan eteric prin ura oamenilor care au pătruns după moarte în lumea eterică în calitate de materialiști.
Să ne ținem încă o dată în fața sufletului felul în care la Misteriul de pe Golgotha a fost ridicată o cruce din lemn mort, pe care atârna trupul lui Christos. Iar apoi să privim acel lemn al crucii în lumea eterică drept lemn lăstăritor, înmuguritor, lemn verde, viu, care prin flăcările urii s-a carbonizat și la care mai apar doar cei șapte trandafiri înfloriți, reprezentând natura înșeptită a lui Christos, și atunci avem acolo imaginea celui de-al doilea Misteriu de pe Golgotha, care s-a desfășurat acum în lumea eterică. Iar prin această moarte, această a doua moarte a lui Christos, a devenit posibil să vedem acel trup eteric în viitor. Densificarea, partea moartă a trupului eteric al lui Christos Iisus o vor vedea oamenii.
Din ora de instruire de la Berlin,
8 februarie 1913,
notițe scrise de altă mână
Crucea cu trandafiri este simbolul pentru a doua moarte a lui Christos, din secolul al XIX-lea, pentru moartea trupului eteric prin armata materialiștilor. Urmarea acestui fapt este că în secolul al XX-lea poate fi văzut Christos așa cum v-am înfățișat adesea, și anume în trup eteric.
Notițe de la o oră de instruire,
fără indicarea locului și a datei
În Atlantida, tot ce oamenii aveau în jurul lor în natură avea un limbaj perceptibil. Înțelepciunea (conținută în ape) răsuna către ei în al lor Tao. În „Tautropfen ” (picătura de rouă) avem în limba noastră aceeași desemnare precum cuvântul Tao este pentru ceea ce le-au revelat apele înțelepciunii oamenilor. „Tau”5 (rouă) înseamnă pe latină: „ros”, iar crucea: „crux”. „Ros-crux” desemnează ambele același lucru: semnul Tao, crucea și rouă de pe plante. Aceasta este semnificația esoterică a crucii cu trandafiri.
5 Vezi, pentru aceasta, explicația de la p. 272 ș.u. și p. 345, lecția esoterică de la München, din 1 iunie 1907, în Zur Geschichte und aus den Inhalten der ersten Abteilung der esoterische Schule 1904 bis 1914 (Din istoria și din conținuturile primei secțiuni a Școlii esoterice. 1904-1914), GA 264.
Text după un suport de text fără indicarea locului și a datei, cu consemnarea manuscrisă a lui Rudolf Steiner „Esoteriști”. Probabil este vorba despre o redactare a lui Rudolf Steiner, al cărei original nu este însă descoperit.
Patru figuri mărețe, sublime stau în spațiul cosmic, fiecare către una din cele patru direcții. Așa formează ele crucea cosmică. Ele îndrumă și conduc procesele lumii și sunt servitorii Unuia, care este viața Soarelui. În timpul fiecăreia dintre zilele cosmice ele sunt inspirate pe rând de Spiritul Soarelui. Ele sunt forțele primordiale care se oglindesc în cele trei forțe ale gândirii, simțirii și voinței în cosmos și în sufletul uman. Cel care este cel mai puternic conține în sine forțele celorlalți trei, el este cel mai desăvârșit, prin el pot să fie de-abia văzuți și înțeleși ceilalți. El este slujitorul direct al marelui Spirit al Soarelui și conduce viitorul, pentru ca el să devină prezent. Razele luminii sale le aduc cunoaștere sufletelor omenești. Anunțând o nouă zi luminează lumina sa dinspre est.
Fiecare dintre aceste patru figuri conduce îndeosebi câte una din stările de dezvoltare planetare ale Pământului. Cele trei, care sunt forțele primordiale ce se oglindesc în voință, gândire, simțire, au condus stările planetare trecute ale Pământului, care sunt desemnate drept vechiul Saturn, vechiul Soare și vechea Lună. Cea de a patra conduce îndeosebi acea stare care este numită starea de Pământ propriu-zisă. De aceea conține în ea forțele celorlalte trei, care repetă acțiunea lor pe Pământ, și le aduce în echilibru prin faptul că adaugă propria sa forță. Pe partea sa dreaptă, în direcția nordului, stă cel care este legat îndeosebi de dezvoltarea saturniană. Lumina sa luminează în luciu albăstrui, mai palid decât cea a celorlalți. Figură sublimă, severă, el este numit cu numele de Uriel. În direcția vestului stă cel care se află în legătură cu dezvoltarea solară. În strălucire aurie luminează lumina sa. Figură sublimă, plină de forță, el este desemnat cu numele de Rafael. În direcția sudului stă cel care este legat de dezvoltarea vechii Luni. În lumină albă argintie strălucește ființa sa. Figură sublimă, iubitoare, el este desemnat cu numele de Gabriel. Cel de-al patrulea, care conține în sine forțele celorlalți și adaugă propria sa forță, iradiază lumina sa dinspre est în nuanță de roz și în strălucire aurie. El conduce și îndrumă dezvoltarea Pământului și acționează de aceea înspre înăuntrul viitorului. Figură sublimă, victorioasă, care poartă în sine trăsăturile celorlalți trei, el este desemnat cu numele de Michael. Așa stau aici cei patru arhangheli puternici și conduc procesele lumii. Fiecare dintre ei este legat cu una dintre cele patru componente din om, căci în fiecare din stările planetare a fost dezvoltată una dintre aceste componente ca substrat. Cel de-al patrulea conduce formarea Eu-ului uman. El este cel mai strâns legat de omenire și este slujitorul direct al puternicului Spirit al Soarelui. Tocmai în timpul dezvoltării Pământului a coborât această ființă puternică pe Pământ în încarnarea sa pământeană și s-a legat de Pământ și de viitoarea lui dezvoltare. Trei stări de dezvoltare planetare au fost, cea de-a patra este, iar în viitor vor mai urma altele trei. În timpul acestora va fi format pe trepte mai înalte în mod desăvârșit ceea ce este dezvoltat în primele trei stări ca predispoziție. Cu forțele Eu-ului său, pe care omul și le-a însușit în dezvoltarea Pământului sub influența puternicului arhanghel Michael și prin forța lui Christos, care a fost așezată în el, el va fi capabil să formeze în sine componente mai înalte, în timpul acestor trei stări planetare care urmează. Trei componente mai înalte va putea el să dezvolte, el le va forma însă în interiorul său. Din cele patru componente va lăsa să crească în afară trei, drept o trinitate mai înaltă. În afara omului, în cosmos, această trinitate mai înaltă este deja prezentă, dar omul trebuie să o atragă treptat, astfel ca ea să se interiorizeze în el.
Așa cum cele patru componente ale omului stau în relație cu cei patru arhangheli, sub a căror influență ele au fost predispuse, așa există puteri cosmice care sunt legate de cele trei componente mai înalte ale naturii umane. Stările viitoare de dezvoltare planetară vor fi de asemenea conduse și îndrumate de entități spirituale sublime. Ele nu stau în cele patru direcții ale spațiului precum cei patru arhangheli care formează crucea cosmică, ca și cum s-a fi îndepărtat unii de alții dinspre un punct central comun, ci sunt legați în așa fel unii de alții, încât formează un triunghi, strălucitor auriu. În acel „Eu sunt cel care a fost aici, cel care este aici, cel care va fi aici” ei unesc cele trei puncte ale timpului: trecut, prezent și viitor și le țes pe acestea într-o unitate. Înăuntrul celor patru ele vor revărsa forța lor, prin faptul că nu stau lângă cei patru, ci deasupra celor patru.
În timpul dezvoltării pământene se alătură forța celui de-al patrulea la cele trei premergătoare și prin acest al patrulea sunt înzestrați cei trei cu forțe mai înalte. Iar acest al patrulea va fi intermediarul prin care trinitatea mai înaltă se poate revela în activitățile sale; prin el poate să lumineze înăuntru în cei patru noua lumină spirituală care este viață, așa cum și la om a patra componentă, Eu-ul, are în sine forțele care vor forma cele trei componente mai înalte, Sine spirituală, spiritul vieții, om spiritual, și le transpun în activitate.
La punctul de cotitură al dezvoltării planetare, în starea a patra, de Pământ, a fost dat primul impuls pentru ca forțele trinității mai înalte să poată acționa în continuare înăuntrul celor trei următoare. Aceeași forță care trăia în Christos Iisus pe Pământ și care s-a legat de Pământ atunci când Cuvântul a devenit carne va acționa mai departe în mod întreit în următoarele stări planetare, în a cincea, a șasea și a șaptea care sunt desemnate drept starea Jupiter, Venus și Vulcan. Cele trei componente mai înalte ale omului stau în legătură cu aceste trei forțe. Pe Pământ i-a fost dat Eu-ului uman prin forța christică posibilitatea de a dezvolta în sine aceste componente în viitor. În următoarea stare planetară, starea de Jupiter, omul se va lega prin formarea Sinei spirituale de acele forțe care se revelează în cosmos drept „Sfântul Spirit”. El va avea parte de acest Sfânt Spirit prin Sinea sa spirituală. În starea planetară următoare, starea de Venus, el se va uni prin formarea spiritului vieții cu forțele care se revelează cosmic drept „Fiul”. Prin formarea spiritului vieții, el va fi Fiul însuși. Iar în ultima stare planetară, starea de Vulcan, el se va uni prin dezvoltarea omului spiritual cu forțele cosmice care sunt desemnate drept „Tatăl”. În calitate de om spiritual el va deveni una cu Tatăl, el va fi în Tatăl și Tatăl va fi în el.
Astfel a dezvoltat atunci omul în sine forțele triunghiului de aur. Atunci se va revela în el, prin faptul că va răsuna în el cuvântul creator dumnezeiesc, care și-a revărsat forța în acest triunghi. Acest cuvânt dumnezeiesc a fost începutul tuturor lucrurilor; el își așezase forța sa, viața sa, în toate lucrurile. În dezvoltarea lumii, el se pierduse treptat pentru oameni, căci tot mai puțin puteau oamenii să îl audă răsunând în interiorul lor și în lumea exterioară. În multe silabe și litere disparate părea să se fi împărțit și nimeni nu putea pentru început să înțeleagă corelația dintre aceste litere. Nimănui nu-i era posibil să alcătuiască din silabe un cuvânt care era ton viu, creator în sine. Ascuns în cele mai profunde izvoare ale existenței odihnea triunghiul de aur, pe care a rămas păstrat acest cuvânt. Acolo era înscris. Pentru oameni era pentru început inaccesibil. Dar odată, când tonul cuvântului părea să fi rezonat cu totul, când întunericul a fost cel mai profund, atunci el s-a revelat din nou pentru omenire și a arătat forța sa. De atunci a rămas în interiorul omului un răsunet ca o amintire a tonului său. Prin aceasta a devenit posibil ca omul să îl regăsească cândva în interiorul său și în lumea exterioară. Fiecare om devine un căutător al cuvântului, atunci când începe să formeze în sine componentele mai înalte, să construiască în sine triunghiul de aur. Atunci îl va găsi odată. Și așa cum formează în sine treptat trinitatea mai înaltă, până ce ea poate să se reveleze într-o unitate, așa va învăța să buchisească silabă după silabă, până ce răsună viu în propriul său suflet și el cuprinde cuvântul creator dumnezeiesc în ființa sa.
Sensul celor două coloane a fost lămurit mereu prin Legenda de Aur sau a lemnului crucii (pentru prima oară în conferința de la Berlin din 29 mai 1905, GA 93). Din acest motiv, Legenda de Aur și lămuririle date cu privire la ea sunt incluse aici.
Text după manuscrisul original al lui Rudolf Steiner
Filă din carnet de notițe, nr. arhivă 6954
Adam avea doi fii
Cain = omul ce se străduia din sine
Abel = cel care construia pe revelație
Abel a căzut prin fapta lui Cain. Moștenirea lui Abel i-a revenit lui Seth. Seth a ajuns până la intrarea în paradis. Acolo
nu
a fost reținut prin heruvimul cu spada de foc. Acesta este simbolul pentru faptul că Seth a fost protopărintele preoțimii inițiate. Lui i-a dat atunci heruvimul trei sâmburi (omul mai înalt = atma – budhi – manas).
După ce a murit Adam, Seth a pus, conform îndrumării heruvimului, cei trei sâmburi în gura lui Adam.
Rugul în trei părți care a crescut din acesta avea în sine scrierea de foc
Ejeh – asher – Ejeh (Eu-sunt-Eu)
Moise a scos din acesta creanga din două părți, din care a format un toiag.
David a plantat acest toiag în pământ pe Muntele Sion.
Solomon a luat din acesta lemnul din care a făcut poarta de intrare a templului astfel
Putea să treacă prin ea doar cel pur.
Leviții, în lipsa lor de înțelegere, au cufundat aceste trei bucăți în lacul Bethesda.
Pe timpul lui Christos, evreii au pus lemnul ca bârnă peste pârâul Chedron.
Peste acesta a pășit Christos după ce a fost luat prizonier noaptea pe Muntele Măslinilor.
Iar din aceasta a fost apoi făcută și crucea.
Text după manuscrisul original de Marie Steiner
Adam avea doi fii:
Cain, reprezentantul omenirii active, conștiente de sine, și Abel, reprezentantul acelei omeniri care primește toate darurile sale drept cadou superior și revelație.
Conștiența de sine trebuie să meargă prin vină. Cain îl ucide pe Abel. Darurile lui Abel îi revin lui Seth.
Când Seth pășise din nou în paradis după a doua cădere în păcat (a Evei și a lui Cain), el a văzut cum
Pomul cunoașterii și Pomul vieții
se uniseră.
Pomul cunoașterii înseamnă cunoaștere omenească.
Pomul vieții înseamnă înțelepciune revelată de Dumnezeu.
Heruvimul cu sabia de foc i-a dat atunci lui Seth trei sâmburi; în ei erau germenii pomilor reuniți.
După moartea lui Adam, Seth i-a pus cele trei grăunțe în gură; din acestea a crescut un rug și în mijlocul acestuia era de citit „numele lui Dumnezeu”:
Ejeh asher ejeh = Eu sunt Eu
Din tufiș, Moise și-a format toiagul. Acest toiag era veșnic verde și a fost păstrat mai târziu în Chivotul Legământului.
David a plantat toiagul în pământ la Sion;
Solomon a făcut din lemnul lui
trei coloane.
Aceste trei coloane au fost postate la intrarea în templu.
Acestea sunt: Jachin, Boas și M.
Leviții au luat coloanele și le-au aruncat în lacul Bethesda. Pe timpul lui Christos, coloanele au fost îndepărtate din lac și puse sub formă de pod peste pârâul Chedron.
Iisus a mers peste acest pod către Muntele Măslinilor.
Apoi a fost făcută crucea sa din acesta.
Deoarece sunt transmise lămuriri despre orele de instruire numai în mod lacunar, sunt redate mai întâi acelea care au fost date în timpul Congresului de Rusalii 1907 de la München, cu privire la cele două coloane amplasate acolo.
Din conferința de la München,
21 mai 1907, GA 284
Ce înseamnă acum cele două coloane pentru rosicrucieni? Dacă vrem să explicăm aceste două coloane care stau aici în fața noastră trebuie să pornim de la așa-numita Legendă de Aur. Aceasta spune:
Atunci când Seth, fiul lui Adam – cel care luase locul lui Abel – a fost matur pentru acest lucru, el a avut voie să arunce o privire în paradis, a avut permisiunea să treacă pe lângă îngerul cu sabia ce se învârtejea în foc, să intre în așezământul din care fusese izgonit omul. Acolo a văzut Seth ceva cu totul deosebit. El a văzut cum cei doi pomi, cel al vieții și cel al cunoașterii, stau încolăciți unul în jurul celuilalt. De la acești doi pomi încolăciți a primit Seth trei sâmburi, i-a luat cu sine și i-a pus în gură tatălui său, Adam, după ce acesta murise. Din mormântul lui Adam a crescut atunci un pom puternic. Acest pom i se arăta câte unuia care avea simțuri psihice ca strălucind în jar de foc, iar acest jar de foc se arcuia la un loc, pentru cel care putea vedea, formând literele J B, literele cu care încep două cuvinte pe care nu am permisiunea să le rostesc aici, al căror sens este însă: „Eu sunt cel care a fost; Eu sunt cel care este; Eu sunt cel care va fi.” În trei componente se împărțea acest copac. Seth a luat lemn din el și a fost folosit în diverse feluri în evoluția lumii. Un toiag a fost făcut din el; toiagul vrăjit al lui Moise, spune legenda. A fost același lemn din care au fost formate bârnele de la templul lui Solomon. Acolo au rămas atâta timp cât oamenii au înțeles vechile taine. Apoi a fost aruncat lemnul într-un iaz în care în anumite timpuri erau vindecați paralitici și orbi. După ce fusese iarăși scos, el a format podul peste care a mers Mântuitorul când a pășit pe drumul său către cruce. Iar în final a fost formată, așa spune legenda, crucea însăși, pe care a fost răstignit Mântuitorul, din lemnul acestui pom care crescuse din gura lui Adam după ce îi fuseseră puse în gură semințele pomilor încolăciți unul în jurul celuilalt, al vieții și al cunoașterii.
Sens profund simbolic are această legendă. Amintiți-vă odată de acel proces, de acea metamorfoză la care trebuie să se gândească elevul atunci când parcurge a patra treaptă a școlirii rosicruciene: la producerea pietrei înțelepților. Noi ne amintim că acolo este vorba de o anumită tratare a sângelui nostru roșu. Să ne gândim la semnificația acestui sânge roșu, nu doar pentru că ne indică acest lucru expresia lui Goethe „sângele este o sevă cu totul specială”, ci pentru că ocultismul a instruit despre acest lucru în toate timpurile. Așa cum apare acest sânge roșu, el este un rezultat al respirației cu oxigen. Numai pe scurt putem indica asupra acestui lucru. Dacă ni se indică în legendă și în Biblie asupra unui moment atât de important, asupra faptului că Seth a pătruns din nou în paradis, atunci trebuie să ne aducem aminte prin ce a fost adus omul din paradis. El a fost adus afară din paradis, vechea stare a omului în poala lumii spirituale mai înalte, prin următorul lucru, care este deja sugerat în Biblie drept procesul fizic care merge în Paralel cu coborârea. Cei care vor să înțeleagă Biblia trebuie să învețe să o considere în sens literal. Se spune: „Dumnezeu i-a suflat în nări
omului suflare de viață și omul a devenit un suflet viu.” Această insuflare a suflării a fost un proces care este exprimat aici în mod figurat, care s-a extins pe un timp de milioane de ani. Ce înseamnă el?
Au existat în dezvoltarea omenirii în configurarea trupului fizic timpuri în care în trupul uman încă nu existau plămâni, astfel că nu putea încă să fie inspirat oxigenul. Au existat timpuri în care omul plutea mai mult sau mai puțin în elemente fluide, când avea un organ, un fel de bășică de înot, din care s-a dezvoltat mai târziu plămânul. Această bășică de înot de atunci s-a modificat devenind plămânul, și putem să urmărim procesul modificării. Dacă facem acest lucru, atunci el se arată ca acel proces pe care Biblia îl exprimă cu imaginea: Iar Dumnezeu i-a insuflat omului suflarea vie, și omul a devenit un suflet viu. – De-abia cu această insuflare a respirației a devenit posibilă producerea sângelui roșu. Astfel este corelată coborârea omului cu producerea pomului de sânge roșu din interiorul său.
Gândiți-vă că omul ar sta în fața dvs. și ați putea să urmăriți numai curgerea sângelui roșu: ați avea în fața dvs. un pom roșu viu. Despre acesta spune esoteristul creștin: El este pomul cunoașterii. Omul l-a smuls la sine, a savurat din pomul de sânge roșu. Construirea pomului roșu din sânge, care este adevăratul pom al cunoașterii: acesta este păcatul. Iar Dumnezeu l-a izgonit pe om din paradis, ca să nu savureze și din pomul vieții. Noi mai avem încă un alt pom în noi, pe care vi-l puteți reprezenta tot așa ca pe celălalt. Dar acesta are sânge roșu-albăstrui. Acest sânge este substanță de moarte. Pomu roșu-albăstrui îi fusese implantat omului în același timp cu celălalt. Pe când omul odihnea în poala dumnezeirii, atunci dumnezeirea din el era capabilă ca ceea ce înseamnă viața sa și cunoașterea sa, să le încolăcească una în jurul celeilalte – iar în viitor se află momentul în timp în care omul va fi capabil în sine însuși, prin conștiența sa lărgită, să transforme sângele albastru în cel roșu; atunci va fi în el însuși izvorul pentru faptul că este pomul albastru al sângelui un pom al vieții. Astăzi el este un pom al morții. – Așa trăiește în aceasta imagine o privire în retrospectivă și o privire în perspectivă!
Vedeți că în om sunt îmbrățișați un pom de sânge roșu și unul roșu-albăstrui. Sângele roșu este expresia Eu-lui, este latura inferioara a cunoașterii de Eu, sângele albastru este expresia morții. Ca pedeapsă a fost adăugat la pomul roșu al cunoașterii pomul de sânge albastru drept pom al morții. Într-un viitor îndepărtat, acest pom al morții va fi transformat în pomul vieții, așa cum inițial era un pom al vieții. – Dacă vă reprezentați omul așa cum stă în fața dvs., întreaga sa viață se bazează în prezent pe interacțiunea dintre acești doi pomi.6
6 O prezentare a corelației dintre cele două coloane cu nașterea și moartea se mai găsește și în conferința de la Kassel din 7 iulie 1909, GA 112; și reprezentarea picturală din marea cupolă a primului Goetheanum (în triplul motiv „I – A – O” deasupra arcului scenic) indică asupra acestui aspect. A se vedea „Zwölf Entwürfe für die Malerei der Großen Kuppel des ersten Goetheanum” (Douăsprezece proiecte pentru pictura cupolei mari din primul Goetheanum), o mapă artistică, Dornach, 1930, precum și Hilde Raske, „Das Farbenwort” (Cuvântul culorii), Stuttgart, 1983.
Faptul că Seth a avut permisiunea să pășească din nou în paradis înseamnă că era un inițiat și a avut voie să privească înapoi asupra stării dumnezeiesc-spirituale în care cei doi pomi erau încolăciți unul în jurul celuilalt. – Iar trei sâmburi din pomii încolăciți a pus în gura lui Adam, din aceștia a luat naștere un pom împărțit în trei. Asta înseamnă: pomul care crește din om, Manas, Budhi, Atma, aceste trei părți care constituie partea de sus a omului, se găsesc ca substrat în el. În legendă este așadar sugerat modul în care în substratul omului, deci deja în Adam, este trinitatea dumnezeiescului, cum crește în afară și cum, pentru început, o vede doar inițiatul. Omul trebuie să parcurgă mersul dezvoltării sale. Toate lucrurile care s-au desfășurat în dezvoltarea omenirii și care conduc la inițiere, ni le exprimă legenda mai departe.
Pornind de la cunoașterea faptului că în noi odihnește pomul întreit, pomul Eternului, care se exprimă în cuvintele: „Eu sunt cel care a fost – Eu sunt cel care este – Eu sunt cel care va fi!” dobândim forța care ne duce înainte și care ne dă în mână toiagul vrăjit. De aici și toiagul vrăjit al lui Moise; de aici este luat lemnul pomului care crește din sâmbure, pentru templul înțelepciunii; din el este cioplită crucea, acel semn al inițierii, care înseamnă depășirea componentelor inferioare din om prin cele trei superioare.
Astfel arată această legendă cum privește inițiatul asupra unei stări viitoare, în care vor fi încolăciți pomul cunoașterii – pomul de sânge roșu – și pomul vieții – pomul de sânge roșu-albăstrui unde se vor încolăci în omul însuși. Acum își scrie în inimă cel care vrea să se dezvolte, ceea ce vor să ne spună cele două coloane – coloana roșie, pe de o parte, sugerând coloana de sânge roșu; cea roșu-albăstruie, sugerând coloana de sânge albastru. Astăzi sunt cele două separate. De aceea stă în sală în stânga coloana roșie și în dreapta coloana roșu-albăstruie. Ele vor să ne îndemne să depășim starea din prezent a omenirii, să conducă drumul nostru către punctul în care, prin conștiența noastră lărgită, se vor încolăci într-un mod care este numit: J – B. Coloana roșie este desemnată cu J, coloana roșu-albăstruie cu B.
Zicerile de pe coloane vă vor aduce în conștiență ceea ce are legătură cu aceste coloane în parte. Pe coloana roșie stau scrise cuvintele:
Cine meditează în legătură cu acestea, îi inoculează prin forța gândului său acea forță în coloana sa de sânge roșu, care duce la țel: la coloana înțelepciunii.
În coloana vieții se inoculează forța de care are nevoie atunci când ne dedicăm gândului care stă scris pe cealaltă coloană, cea albastră:
Unele cuvinte se referă la cunoaștere, celelalte la viață. Forța formatoare „se revelează” mai întâi, în sensul primei ziceri; „magică” devine de-abia în sensul celei de a doua ziceri. Urcușul de la simpla forță de cunoaștere la acțiunea magică se află în trecerea de la forța zicerii de pe prima coloană la forța celei de pe a doua.
Astfel vedeți dvs. cum este corelat cu idealurile și țelurile elevului rosicrucian tocmai ceea ce înseamnă aceste simboluri, cele două coloane. În anumite societăți esoterice sunt postate și aceste două coloane. Esoteristul va lega întotdeauna de ele acel sens care tocmai v-a fost prezentat.7
7 În conferința de la Dornach din 29 decembrie 1918, GA 187 se găsește indicat faptul că nu mai pot fi postate în modul corect coloanele în societățile secrete de astăzi și nici nu mai trebuie să fie postate, pentru că postarea corectă se arată doar la inițierea realmente trăită în interior. În afară de aceasta nici nu ar putea să fie postate în așa fel cum se arată în realitate, atunci când omul își părăsește trupul la moarte sau în cadrul inițierii.
Din ora de instruire de la München,
12 decembrie 1906
A doua legendă a maeștrilor8 ne povestește cum Seth, fiul lui Adam, care este inițiat ca înțelept preot, are permisiunea să pășească din nou în paradis, ia de acolo trei semințe, i le pune în gură tatălui său, Adam, după ce acesta murise și din care crește apoi rugul proaspăt. Din lemnul său este luat toiagul cu care își face Moise minunile; este rugul aprins în care Domnul îi apare lui Moise. Din lemnul acestuia este făcută poarta de la Templul lui Solomon: două coloane cu bârna deasupra, care au fost aruncate în lacul Bethesda, producând forța de vindecare a acestuia. Acest lemn a fost pus peste râul Chedron, peste care a trecut Christos după trădarea de pe Muntele Măslinilor. Și din această bârnă a fost alcătuită crucea lui Christos.
8 Prin prima legendă a maeștrilor este desemnată Legenda Templului.
Sângele roșu și sângele albastru înseamnă coloana înțelepciunii și coloana tăriei.
Pe aceste două coloane trebuie să poată sta omul. Pomul vieții și pomul cunoașterii stăteau în paradis încolăciți, formând un singur pom. Iar pomul vieții și pomul cunoașterii devin pentru înțelept, pentru inițiat din nou un singur pom; el trebuia să fie separat în doi pomi, pentru om.
Scrierea care i-a apărut lui Moise în rugul aprins: Ejeh asher ejeh! sună în traducere: Eu sunt cel ce sunt; Eu am fost cel ce voi fi!
Cu nașterea și cu moartea a cumpărat omul cunoașterea sa. Îngerul Gabriel este cel care, cu sabia de foc, în calitate de păzitor al pragului paradisului, îl păzește pe acesta.
Ora de instruire pentru al 2-lea grad, Berlin,
decembrie 1911, fără data zilei
Așa i-a apărut lui Adam îngerul în paradis sub smochin. Ca pe al său – a îngerului imagine – vedea Adam acest semn și Adam și-a promis că nu vrea să se rătăcească de la puterea care este documentată în J.B.
Și întotdeauna găsea Adam forță și beatitudine atunci când vizita locul în care fusese posibilă apariția.
În perioada lemuriană, el a făcut totuși acel lucru și s-a rătăcit de la puterea J.B. prin Lucifer, care a adus ispita. Iar când Adam a vizitat după aceea din nou așezământul apariție: îngerului, atunci a simțit acolo numai sperietură despre propria sa entitate. Pentagrama prăbușită, deschisă într-o parte (deci) inversă, în acest semn i-a apărut acum lui Adam îngerul, amenințând cu sabia de foc, iar Adam a fugit.
Însemnări ale participanților, fără indicarea locului și a datei
Adam avea doi fii, Abel și Cain.
Abel înseamnă înțelepciunea, Cain, tăria.
Cain l-a răpus pe Abel.
Lui Adam i s-a mai născut un fiu: Seth.
Seth înseamnă cucernicie, care trebuie să unească înțelepciunea cu tăria.
Adam a murit, iar Seth i-a pus în gură trei sâmburi. Din acești sâmburi au lăstărit trei crengi dintr-un trunchi. Acesta a crescut. Rugul cu spini în care i-a apărut Iehova lui Moise crescuse din acest trunchi. Cele două coloane ale Templului lui Solomon au fost făcute din acest lemn. Și-au dat însă seama că pentru cel de-al treilea trunchi, care trebuia să unească cele două coloane, nu era loc, el nu se potrivea nicăieri. Atunci l-au aruncat în lacul Bethesda. Când a venit Domnul, el a dat o forță în lac, și trunchiul a ieșit iarăși la iveală. El a fost ridicat și pus ca pod peste râul Chedron. Peste acest pod a mers apoi Domnul pe drumul către Golgotha. Crucea pe care o purta era și ea sculptată din acel lemn și el s-a prăbușit sub povara ei.
Bârna transversală care trebuie să unească este principiul cucerniciei, al iubirii, al frumuseții. În timpul precreștin nu era loc pentru aceasta în lume. Când a venit Christos Iisus, ca purtător al lui Budhi, forța sa a putut să ridice această bârnă din apa – planul astral – în care odihnea. Peste un râu s-a făcut o punte cu ea (drumul către lumile mai înalte). El a pășit peste aceasta pe drumul său de suferință, atunci când s-a adus drept jertfă omenirii. Acest lucru a putut să se întâmple numai prin iubire, iubire curățită, purificată; de aici, drumul peste această bârnă.
Crucea a fost și ea tăiată din acest lemn. Sub iubirea sa pentru omenire a avut el de dus și de suferit. Dar în el erau unite iubirea și cunoașterea. De aceea jertfa sa a fost una deplină, eternă, iar cele trei trunchiuri ale înțelepciunii, frumuseții, tăriei erau unite, căci pentru frumusețe fusese găsit locul. În viitor, cele trei trunchiuri, care curseseră separat precum trei curenți, la fel ca trei curenți care curg iarăși la un loc vor crește împreună și vor ajunge în unitate la acțiune deplină.
Seth îi unește pe frații ce se dușmănesc, Abel și Cain.
Legătura dintre înțelepciune și tărie este cucernicie sau iubire sau frumusețe.
Despre sensul care stă la baza numelor coloanelor, vezi sub „Semn, gest și cuvânt”, la pagina 293 și urm.
Un aspect istoric privitor la semnificația celor două coloane a fost dezvoltat în conferința ținută la Berlin pe 20 iunie 1916 (conferința a treia din ciclul „Weltenwesen und Ichheit” (Ființa cosmică și calitatea de Eu), GA 169), după cum urmează:
Este realmente așa că ne mișcăm prin întreaga viață precum Soarele se mișcă prin cele douăsprezece constelații. Noi pășim în viața noastră prin faptul că, într-o anumită măsură, conștiența noastră răsare pentru simțuri la una din coloanele lumii și apune la cealaltă coloană a lumii. Pe lângă aceste coloane trecem atunci când trecem pe cerul înstelat, într-o anumită măsură, de la partea de noapte în partea de zi. Asupra acestui lucru căutau așadar și aceste societăți oculte sau simbolice să indice mereu, prin faptul că numeau Iachin coloana nașterii, pe lângă care trece omul atunci când intră în viața părții de zi. Trebuie să căutați această coloană în final pe cer. Iar ceea ce este în timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere, lumea exterioară, sunt percepțiile simțului tactil extins peste întreaga lume, unde nu palpăm ci suntem palpați, unde simțim cum ființele spirituale ne ating peste tot, în timp ce aici noi atingem celelalte lucruri. În timpul vieții dintre moarte și noua naștere trăim înăuntrul mișcării, astfel că simțim această mișcare în așa fel, ca și cum aici în noi o globulă de sânge sau un mușchi și-ar simți mișcarea proprie. În macrocosmos ne simțim mișcând între moarte și o nouă naștere, simțim echilibrul și în viața întregului ne simțim înăuntru. Aici este viața noastră în pielea noastră închisă, acolo însă ne simțim înăuntrul vieții generale, totale și ne simțim în fiecare poziție dându-ne nouă înșine echilibrul nostru. Aici ne dă forța gravitației Pământului și constituția noastră corporală specială echilibrul, și de regulă nu știm nimic despre asta de fapt. De fiecare dată simțim echilibrul în viața dintre moarte și o nouă naștere. Acesta este un simțământ nemijlocit, cealaltă latură a vieții sufletești. Omul intră prin Iachin în viața pământească, fiind asigurați de către Iachin: Ceea ce este afară în macrocosmos, aceasta trăiește acum în tine, tu ești acum un microcosmos, căci asta înseamnă cuvântul „Iachin”: În tine dumnezeiescul revărsat peste lume.
Boas, cealaltă coloană: intrarea prin moarte în lumea spirituală. Ceea ce este însumat prin cuvântul Boas înseamnă aproximativ: Ceea ce am căutat până acum în mine, tăria, pe aceasta o voi găsi revărsată peste întreaga lume, în ea voi trăi. – Dar se pot înțelege asemenea lucruri numai când se pătrunde în ele prin cunoaștere spirituală. În frățiile simbolice, ele sunt sugerate simbolic. Mai mult sunt sugerate în perioada noastră a cincea postatlanteană din acel motiv, ca să nu se piardă cu totul pentru omenire, ca să poată veni mai târziu din nou oameni care vor înțelege ceea ce este păstrat prin cuvânt.
Dar vedeți dvs., tot ceea ce se trăiește în mod exterior în lumea noastră, acest lucru este iarăși o copie pentru ceea ce este prezent afară, în macrocosmos. Așa cum viața noastră sufletească este un microcosmos în sensul în care vi l-am sugerat, așa și viața sufletească a omenirii este într-o anumită măsură formată înăuntru din macrocosmos. Iar pentru timpul nostru este foarte semnificativ faptul că primește, într-un anumit sens, cele două copii ale celor două coloane despre care am vorbit, livrate în istoria noastră. Aceste coloane înfățișează viața în mod unilateral, căci numai în starea de echilibru dintre cele două este viața. Nici Iachin nu este viața, căci este trecerea de la spiritual la trup, nici Boas nu e viața, căci este trecerea de la trup la spirit. Echilibrul este ceea ce contează. Iar acest lucru îl înțeleg oamenii atât de greu. Oamenii caută mereu una dintre laturi, mereu extrema, ei nu caută echilibrul. De aceea stau, într-o anumită măsură, două coloane realmente și pentru timpul nostru ridicate, dar noi trebuie, dacă înțelegem corect timpul nostru, să trecem de-a dreptul prin mijloc, să nu fantazăm nici despre una din coloane, nici despre cealaltă cum că ar fi într-o anumită măsură forța fundamentală a omenirii, ci să trecem de-a dreptul prin mijloc! Trebuie să cuprindem realmente ceea ce este prezent în realitate, nu să clocim în acea viață fără gânduri în care clocește materialismul de astăzi. De căutați coloana Iachin astăzi, atunci o aveți în prezentul nostru, coloana Iachin este prezentă într-un bărbat foarte important, care nu mai trăiește acum, care a murit deja, dar ea este prezentă: Ea e prezentă în tolstoism.
Gândiți-vă la faptul că în Tolstoi a apărut un bărbat care, în fond, vroia să îi abată pe toți oamenii de la viața exterioară, vroia să îi îndrume cu totul înspre aspectul interior – am vorbit în timpul de început al mișcării noastre antroposofice despre Tolstoi –, care vroia să îndrume cu totul doar spre ceea ce se petrece în interiorul omului. Deci spiritul din acțiunea exterioară nu îl vedea Tolstoi, o unilateralitate care mi s-a exprimat deosebit de caracteristic pe când am vorbit atunci – era una dintre primele conferințe din anii de început, care au fost ținute aici – despre Tolstoi. Această conferință a putut să îi fie arătată lui Tolstoi atunci încă printr-o persoană care era împrietenită cu noi. Tolstoi a înțeles primele două treimi, ultima treime nu a mai înțeles-o, pentru că acolo se vorbea despre reîncarnare și karma; asta nu înțelegea. – El reprezenta unilateralitatea, deplina estompare a vieții exterioare. Și cât de nesfârșit de dureros se simte faptul că el reprezintă o astfel de unilateralitate! Să ne gândim la contrastul uriaș care există între concepțiile lui Tolstoi, de care este stăpânită o mare parte a intelectualilor Rusiei, și ceea ce se rostogolește de altfel dinspre acolo acum, în aceste zile. O, este unul dintre cele mai îngrozitoare contraste care pot fi gândite vreodată! Aceasta este unilateralitate.
Cealaltă, coloana Boas, se exprimă și istoric în timpul nostru. Ea reprezintă de asemenea o unilateralitate. Este căutarea dimensiunii spirituale doar în lumea exterioară. Cu câteva decenii în urmă a apărut în America, dincolo, unde aș spune că a apărut antipodul lui Tolstoi în Keely, în fața sufletului căruia stătea idealul de a construi un motor care nu este mișcat nici prin abur, nici prin electricitate, ci prin acele unde pe care omul însuși le stârnește în tonul și în vorbirea sa. Gândiți-vă la un motor care este în așa fel organizat, încât este pus în mișcare prin acele unde pe care le stârnim, de exemplu, în vorbire, sau le putem stârni ca om în general cu viața noastră sufletească. Era încă sub formă de ideal, slavă Domnului că atunci era un ideal, căci ce ar fi ieșit din războiul ăsta dacă acest ideal al lui Keely s-ar fi realizat atunci într-adevăr! Dacă se realizează cândva, atunci se va vedea de-abia ce înseamnă acordarea la un loc a vibrațiilor în forță mecanică exterioară. Aceasta e cealaltă unilateralitate. Aceasta este coloana Boas. Printre cele două trebuie să se treacă.
În simbolurile care sunt păstrate sunt conținute multe, multe. Timpul nostru este chemat să înțeleagă aceste lucruri, să pătrundă în aceste lucruri. Contrastul care va fi simțit cândva între tot ce este cu adevărat spiritual și ceea ce se va rostogoli dinspre vest când va fi realitate motorul lui Keely, acesta va fi încă un contrast cu totul diferit decât cel care constă acolo între concepțiile lui Tolstoi și ceea ce se rostogolește dinspre est. O, despre asta nu se poate vorbi mai departe!
Dar este necesar să ne adâncim treptat puțin în tainele mersului devenirii omenirii, ca să înțelegem cum este exprimat realmente în înțelepciunea oamenilor pe parcursul mileniilor în mod simbolic sau altfel, ceea ce cândva devine realitate în diferite trepte. ...
9 Figurează în ritual pentru avansarea la gradul 2.
Dintr-o oră de instruire fără indicarea locului și a datei.
Când omul își vede oglindirea, el nu se vede cu adevărat. Căci ceea ce vede nu este cu adevărat omul. Spiritual este omul în afara entității sale fizice. Ceea ce vede sunt razele reflectate spiritual, care cad asupra lui din lumea spirituală. Omul reflectă în același fel lumina spirituală precum reflectă un obiect lumina soarelui. Ceea ce vede omul despre sine în oglindă este o oglindire a adevăratei sale ființe. Totul din jurul nostru este oglindire a lumii spirituale. În timpuri străvechi, înaintea așa-numitei căderi în păcat, omul nu a privit în afară ca acum. Atunci el a văzut spiritual în interior. Acest lucru se întâmpla așa: El inspira o substanță spirituală care era în jurul lui. Atunci avea în el ceea ce înainte era afară: substanța spirituală. Aceasta se oglindea atunci în el. De exemplu acolo, unde a luat naștere ochiul mai târziu, era o mică lumină spirituală și așa mai departe. Prin aceasta dobândea el cunoașteri interioare. În afară nu vedea nimic. Și așa era cu toate simțurile de mai târziu. Aceasta era starea paradisiacă a omului. Acest paradis interior l-a pierdut prin influența luciferică. De-abia atunci a început să se vadă ca ființă fizică – din afară –, când ochii săi au fost deschiși spre afară. Iar el se rușina de acest lucru în fața lui Dumnezeu, în care sălășluise înainte. El devenise ca și dezbrăcat sufletește în fața dumnezeirii.
10 Prin ce simboluri erau exprimate acestea, nu a fost transmis.
München, 12 decembrie 1906
Cele patru genuri ființiale elementare care se revarsă prin spațiul lumii se numesc:
Ora de instruire de la Basel,
24 septembrie 1912
Se înțelege de la sine că noi, atunci când ne-am supus o perioadă mai îndelungată de timp dezvoltării noastre oculte, în sensul că am executat în spiritul corect exercițiile și meditațiile noastre, trebuie să ajungem odată și în punctul în care ne este acordată o privire în lumea spirituală. Acest moment va apărea pentru fiecare om odată, dacă lăsăm să acționeze asupra noastră cu adevărată seriozitate și cu adevărată dedicație tot ce ne este prezentat aici drept ritual și simboluri în fața ochilor, în legătură cu exercițiile noastre zilnice. Pentru unul vine mai devreme, pentru altul mai târziu, dar pentru fiecare om va fi odată prezent.
Între secolele al XVI-lea și al XIX-lea era foarte dificil să ajungi în lumile spirituale. Nu se putea ajunge pe atunci mult prea departe, decât până la anumite imaginațiuni care dădeau într-adevăr un anumit simțământ, un sentiment pentru lumi de existență mai înalte, dar nu intermediau nicio revelație nemijlocită din lumea spirituală. În prezentul nostru, începând de la ultima treime a secolului al XIX-lea, a fost însă și mai dificil să faci smucitura care aduce omul din trupul său fizic în lumea spirituală. Dar cine a reușit să urce în așa fel, atunci este mai ușor în ziua de astăzi decât înainte să trăiască multe în lumea spirituală.
Pe parcursul secolului al XX-lea vor începe oamenii să-și dezvolte organele lor care dormitează și prin acestea li se va revela pentru început ceea ce se află nemijlocit deasupra lumii fizic-senzoriale, ceea ni se vestește prin natură. Cineva se va afla, de exemplu, la mare sau oriunde în apropierea apei; atunci se va uita la apă și nu o va mai descrie doar din exterior ca o compoziție de hidrogen și oxigen, ci se va percepe natura apei cu totul altfel. Se va recunoaște în ea o sumă
uriașă de ființe elementare, care străbat apa și care, în fond, sunt apa. Căci apa este locul de manifestare, elementul sufletesc al acestor ființe elementare. Din acestea a luat naștere și cuvântul „element”.
Aceste ființe elementare au existența lor în apă și, de asemenea, și pier în ea, și anume când se adaugă un alt element, „focul”. Căldura produce un proces de uscare și lasă apa să se ridice sub formă de abur de negură sau de umiditate sau și de nori. În cadrul acestui proces observă clarvăzătorul cum ființele elementare sunt ca și paralizate, ba chiar ca și ucise. Dacă apa este din nou răcită sau dacă masele de neguri care urcă se formează din nou în nori denși, din care lovește fulgerul, care prăvălește ploaie peste pământ, atunci el vede cum aceste ființe ca și cum revin la viață, ba chiar sunt nou-create. La procesul de paralizare și de moarte, care are loc la încălzirea și evaporarea apei, aceste ființe elementare ca și cum ar da de la ele semințe care iarăși lăstăresc la răcirea și densificarea apei. Nenumărate cantități de nașteri de ființe elementare sunt legate de o ploaie care se revarsă pe pământ, iar noi putem să trăim în aceasta influența binefăcătoare a acestor ființe care sunt nou-create.
Despre cât de binefăcător și de înviorător poate să acționeze apa asupra organismului uman ne-a oferit cea mai bună dovadă arta vindecării în ultimele decenii, dar a și trebuit să afle că această forță, folosită în exces sau greșit, poate duce la daune. Acolo unde este folosită apa caldă (fierbinte), există necesitatea de a amorți sau a anula acțiunea ființelor elementare. La folosirea de apă rece există necesitatea de a simți forța care incită viața tuturor acestor ființe ce se află în devenire.
Încă multe altele va observa cel care a devenit clarvăzător. Pentru el vor apărea norii, care pentru ochiul obișnuit există la o furtună drept nori negri, amenințători, presați la un loc, ca nori luminoși, strălucitori. Iar când din norul de ploaie lovește fulgerul și se revarsă ploaia, atunci el vede lumina care se revarsă pe pământ. Aceasta este ce trăiau oamenii drept actul de a bea băutura Soma. Ei aveau o corelație cu lumea elementară, iar pentru ei cobora odată cu ploaia și lumina pe pământ.
Clarvăzătorul mai vede și alte ființe elementare, ființe care iarăși se află pe o altă treaptă de dezvoltare. Aceste ființe umplu aerul pe care îl inspirăm cu fiecare respirație și pe care (fără a ne fixa aici pe noțiuni de chimie) iarăși îl expirăm ca pe ceva mort, după ce e folosit de noi. Pentru percepția obișnuită, aerul inspirat este aerul viu și cel expirat aerul morții sau cel ucigător. Privit din perspectivă spirituală, inspirarea este însă moartea ființelor elementare ale aerului, iar cu expirarea ele revin la viață. Astfel străbat aceste ființe întregul nostru organism și au conlucrat de la bun început la construirea acestuia.
Acum vrem să ne punem întrebarea, care este sarcina deosebită pe care o au în evoluție aceste ființe elementare ale apei și care este cea a elementului de aer. În epoci de dezvoltare de mult trecute, pe când omul mai avea o cu totul altă alcătuire a componentelor sale superioare decât acum, aceste ființe elementare acționau și cu totul altfel. Omul nu avea pe atunci ceea ce noi numim limbajul. În organele de respirație se află incluse organele vorbirii, care ne fac posibilă vorbirea. Omul folosește vorbirea pentru a-și exprima aspectul sufletesc sau și numai pentru conversație, dar acest lucru este așa numai în perioada materialistă, așa cum o trăim acum. În perioada care a premers celei materialiste, epoca noastră, organele vorbirii erau în același timp organe de percepție. Vorbirea a luat naștere prin faptul că ființele elementare ale apei, în timp ce pătrundeau în organele de germinare (baza de germinare) a laringelui, îl transformau pe acesta treptat în organul vorbirii așa cum este el astăzi.
Oamenii din timpul de atunci nu se făceau încă inteligibili prin cuvinte, așa cum relaționăm noi astăzi unii cu alții. Deoarece ei mai erau încă în posesia vechii clarvederi, ei vedeau în lumea spirituală, în lumea elementelor. Și viețuiau modul în care anumite ființe zbârnâiau în jurul lor în timp ce rosteau sunete asemănătoare cu vocalele noastre A, I, U, în timp ce lăsau să răsune din interiorul lor ceea ce trăiau sub formă de imagini. Așa își exprimau și trăirile și sentimentele când, de exemplu, ceea ce vedeau le trezea simpatie sau antipatie. Tot astfel când rosteau cuvântul Tao care răsuna prin întreaga natură; atunci știau despre Marele Spirit, cauza tuturor celor existente.
Acest cuvânt, care era deci în același timp percepție spirituală, s-a pierdut de când au devenit mai independente unul de celălalt organele de respirație și cele de vorbire decât erau pe atunci.
[Aici se încheie această redactare ulterioară. Într-o alta se mai adaugă următoarele:]
Nu numai în plămâni avem un proces de respirație, ci și în ochi. Numai că acolo nu este inspirat și expirat aer, ci căldură. Atunci când vedem o culoare roșie, se expiră căldură (roșu, portocaliu, galben). Dacă este percepută o culoare precum albastru, indigo, violet, atunci ochiul inspiră. Ceea ce stă din punct de vedere eteric la baza ochilor – așa cum aerul stă la baza plămânului fizic – este căldura și este inspirată și expirată. În fond, fiecare organ de simț este un organ de respirație.
Ființe mai înalte, care stau nemijlocit deasupra omului, nu au nici asemenea ochi, nici o asemenea vorbire precum omul. Ei direcționează înspre un anumit loc căldură și în locul acela se luminează o culoare. Prin aceasta ele își exprimă ființa și așa vorbesc una cu cealaltă. Cine a perceput vreodată astfel culorile în figura lor vie, acela percepe durere când vede culorile fixe care sunt atașate de obiectele fizice – așa cum în general îi produce durere întreaga lume fizică pentru început. Durerea încetează doar atunci când se învață să se perceapă culorile în mod moral. Atunci se simte în roșu pedepsirea egoismului, în albastru răsplata pentru depășirea egoismului. Atunci încep culorile să vorbească un limbaj care va fi și limbajul viitor al oamenilor.
În acea măsură în care oamenii se apropie de existența jupiteriană, vorbirea lor va deveni tot mai mult în același timp o percepție; atunci organul de respirație și cel de vorbire nu va mai fi atât de separat ca astăzi: Și vederea și senzația de căldură se vor uni. A fost necesar pentru dezvoltarea Eu-ului autonom ca aceste procese să fie separate o perioadă de timp. Dacă nu s-ar fi întâmplat acest lucru, atunci omul ar fi perceput într-adevăr mereu ceea ce se întâmplă în mediul său înconjurător, dar nu ar fi ajuns la conștiență de sine. În viitor se va începe să se perceapă o corelație între cuvântul rostit și culori. Se va percepe verde atunci când se va vorbi despre lucruri indiferente; galben va apărea atunci când se vorbește în mod egoist; roșul va fi prezent când este combătut egoismul.11
11 În notițele scrise de o altă mână se spune: Culoarea roșie va fi simțită ca o pedeapsă pentru ceea ce e prost și trebuie depășit; galbenul arată ceea ce e egoist în om, albastrul ceea ce e ceresc, care plutește în fața noastră.
Această unificare a organelor este atinsă în fond numai prin înțelegerea Misteriului de pe Golgotha. Numai acest lucru ne poate capacita să percepem întreaga natură ca fiind morală. Dacă ridicăm atunci privirea către nori și vedem cum străbate fulgerul din ei, atunci îl vom putea vedea în aceasta pe Christos în figura sa eterică. Cu „norii”, deci cu elementele, vine el în figura sa spirituală. Acest chip va apărea cândva pentru fiecare om, mai devreme sau mai târziu. Numai Tatăl știe ziua și ora – așa cum spune Evanghelia.12
12 În aceleași notițe, cu un alt scris, se spune în încheiere: „Sfântul Spirit sau esoterismul conduce treptat la vedere. Puțini vor fi chemați doar prin har, în calitate de aleși, la vedere prin Christos, ceilalți trebuie să se dezvolte prin meditație și prin serviciu divin până la acesta. Ziua și ora Pentru fiecare le știe numai Tatăl singur, dar ea va veni pentru fiecare. «La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și un Dumnezeu era Cuvântul.»”
11 În cel fel au fost folosite cărțile de tarot, nu s-a transmis.
Din ora de instruire de la München,
12 decembrie 1906
Cartea lui Thot de la egipteni a constat din 78 de cărți care conțineau tainele lumii. În inițierea egipteană se cunoștea foarte bine acest lucru. Cărțile pentru jocul de cărți provin de aici. Desemnarea rege, cavaler, paznicul turnului, comandatul sunt desemnări oculte.
Din conferința de la Berlin,
17 decembrie 1906, GA 96
Cei care erau inițiați în misteriile egiptene înțelegeau să citească semnul
(simbolul pentru tarot). Ei înțelegeau să citească și Cartea Thot, care era constituită din 78 de foi de cărți, în care erau consemnate toate evenimentele lumii, de la început până la sfârșit, de la Alfa la Omega și care puteau să fie citite dacă erau unite și alcătuite în succesiunea corectă. Ea conținea în imagini viața care moare înspre moarte și lăstărește din nou la nouă viață. Cine putea să unească între ele numerele corecte și imaginile corecte, acela putea să citească în ea. Iar această înțelepciune a numerelor, această înțelepciune a imaginilor era instruită din vremuri străvechi. Ea mai juca încă un rol mare și în Evul Mediu, de exemplu, la Raimundus Lullus, dar astăzi nu s-a mai păstrat mult din aceasta.
