Din conferința de la Berlin,
2 ianuarie 1906, GA 93
Dacă vreți să cuprindeți cultura de astăzi și să vă adânciți în ea, atunci veți afla că ea se împarte în trei domenii: în domeniul înțelepciunii, domeniul frumuseții și domeniul tăriei. În aceste trei cuvinte este de fapt conținut întregul cuprins al culturii spirituale. De aceea ele sunt numite și cele trei coloane ale culturii umane. Ele sunt același lucru precum cei trei regi din „Basmul despre șarpele verde și frumoasa Lilie”, scris de Goethe: regele de aur, cel de argint și cel de aramă. Cu aceasta are legătură faptul că francmasoneria este numită „arta regală”. Astăzi sunt separate unele de altele aceste trei domenii culturale. Înțelepciunea este cuprinsă în esență în ceea ce numim știință; frumusețea este esențial încarnată în ceea ce numim artă; iar ceea ce este numit tărie, în exprimare francmasonă, este cuprins în conviețuirea socială structurată, organizată a oamenilor în stat. Toate acestea masonul le cuprinde la un loc drept raportul voinței cu aceste trei elemente: înțelepciune, frumusețe, tărie.
(...) Dacă cei care înțeleg realmente ceva despre asta vorbesc de aceste idealuri, atunci la astfel de oameni este vorba de ceva foarte precis; de ceva atât de precis, care este într-un asemenea raport cu parcursul evenimentelor din următoarele secole precum gândul unui constructor care construiește o fabrică față de această fabrică, atunci când este construită.
Din conferința de la Bremen,
9 aprilie 1906
Masonerie liberă este tot ce are loc cu ajutorul înțelepciunii, frumuseții, tăriei. Construirea corectă a templului pământesc este cea vizată, nu numai interiorul omului. Se construiește la interior și la exterior.
Masonul se străduiește îndeosebi să se aducă pe sine atât de departe, încât să fie un demn colaborator la construirea omului (și a Pământului). Sensul vieții pământene este să reconfigurăm, să prelucrăm planeta noastră. Tot mai mult intervine munca omenească în Pământul nostru.
Ce va fi Pământul cândva? O construcție pe care omul o desăvârșește. Iar îndatorirea fiecărui om este să conlucreze la această construcție. În construcția templului trebuie construite trei forțe, altfel ia naștere un haos, iar coloanele pe care se odihnește acest templu sunt înțelepciune, frumusețe, tărie.
Înțelepciune, atunci când își înnobilează spiritul; frumusețe, când își înnobilează simțirea; tărie, atunci când își înnobilează voința.
De aceea sunt considerate aceste trei coloane fundamentul oricărei acțiuni.
Din ora de instruire de la Hanovra,
Crăciun 1911
Înțelepciunea, frumusețea, tăria sunt prezente, de fapt, doar în lumea spirituală, aici jos este doar oglindirea lor. Cine rostește cuvintele înțelepciune, frumusețe, tărie, acela ar trebui să se gândească la faptul că exprimă cu aceasta o confesiune de credință. „Eu cred într-o lume astrală”, spune el, atunci când rostește cuvântul „înțelepciune”; „eu cred într-un Devachan inferior”, înseamnă atunci când rostește cuvântul „frumusețe”; „eu cred într-un Devachan superior”, spune el, atunci când rostește cuvântul „tărie”. Oglindirea înțelepciunii aici jos este adevărul, a frumuseții este cucernicia și a tăriei este virtutea.
Din ora de instruire de la München,
12 decembrie 1906
Cu rugăciunea noastră „Frați ai timpului dinainte ...” arătăm că ne legăm cu munca de frații trecutului, de frații prezentului și de frații viitorului, care sunt Mahatma.
Din ora de instruire de la Hanovra,
Crăciun 1911
Trebuie să știm, să simțim înăuntrul zidurilor templului nostru, că odată cu aceste simboluri care ne înconjoară se revarsă asupra noastră forțele înțelepților Maeștri ai Orientului. Dacă ridicăm privirea la cei care ne-au condus pe parcursul întregii dezvoltări a omenirii de la începutul primordial al lumii prin dezvoltarea de Saturn, Soare, Lună până la dezvoltarea Pământului, până la momentul nostru de acum, atunci ne îndreptăm rugându-ne, solicitând ajutor pentru dezvoltarea noastră actuală, către cei pe care ii numim „frați ai timpului dinainte”. Și ne rugăm așadar: „Frați ai timpului dinainte ...”. Dacă ridicăm privirea către cei care ne conduc spiritual în prezent, atunci ne rugăm: „Frați ai prezentului...”. Iar pe cei care vor fi în viitor conducătorii omenirii îi apelăm drept „Frați a viitorului...”.
Din ora de instruire de la Hanovra,
31 decembrie 1911
Înțelepții Maeștri ai Orientului sunt entități care aparțin de lumile mai înalte și care acționează în aceeași măsură în trecut, în prezent și în viitor, și pe care ni-i reprezentăm la rostirea rugăciunii noastre ca aflându-se deasupra noastră.
Din ora de instruire de la München,
5 septembrie 1912
Prima rugăciune ne diferențiază de toate celelalte strădanii asemănătoare care se bazează pe documente sau pe un bun al înțelepciunii moștenit din vechime. Noi nu ne raportăm la asemenea lucruri; noi ne legăm doar de munca făcută, de ceea ce a fost realmente realizat.
În timpul ce urmează, pe lângă alte lucruri care vor fi întreprinse împotriva noastră, se va încerca să fie suspectată și denigrată și mișcarea noastră ocultă, de aceea trebuie să știm acest lucru, la ce anume ne afiliem. În spiritual există o asemenea comunitate ca a noastră, dar ea are acolo numai atâta îndreptățire, în măsura în care sunt suflete ce se recunosc ca aparținătoare de ea, ca aparținătoare de adevăr. Iar cine consideră că ceva nu e just la acest lucru, acela nici nu trebuie să participe. Noi nici nu ridicăm pretenția că suntem vreun Ordin, nici o mișcare rosicruciană, ci strădania noastră se îndreaptă spre reprezentarea adevărului în așa fel, încât nu emitem pretenția că înțelepciunea este a noastră, ci vrem să ne însușim făptuirea, ceea ce s-a revărsat din aceasta sub formă de înțelepciune.
Înțelepciunea este aici. A existat un bun al înțelepciunii aparținător omenirii, așa cum este arătat în „Păzitorul Pragului” de către Marele Maestru General [tabloul 1.]. Iar ce poziție anume este de luat față de aceasta, adică modul în care se avansează în viața ocultă, acest lucru ni-l arată Maria în a doua scenă cu Thomasius. Mai comod ar fi, desigur, să fie dată o reglementare pentru toți, dar ar trebui arătat deja odată în mișcarea noastră occidentală cum merg pe calea inițierii persoane de un gen deosebit precum un Thomasius, un Strader, un Capesius și o Maria.
„Compasul și rigla” înseamnă: Obiceiurile voastre le preluăm noi.
Asemenea rugăciuni conțin în cuvinte tot ce e nevoie, tot astfel „Dramele-misteriu”. Fiecare lucru este acolo la locul lui și plin semnificație ocultă. Nimic, nimic nu este pus și rostit tocmai așa cum este, dintr-un alt motiv decât cel al semnificației și forței sale spirituale.
Oponenții dimensiunii spirituale, cum este, de exemplu, un Haeckel, poartă spiritualul ascuns în adâncime în ei, iar furia și mânia sunt direcționate de fapt împotriva lor înșiși. Pentru că nu se pot apropia în timpul vieții de viața lor sufletească subconștientă, ei se arată după moarte cu totul altfel față de dimensiunea spirituală și sunt cel mai ușor de chemat, de exemplu, în ședințe spiritiste.
Nietzsche este aici foarte interesant. El s-a putut despărți cu greu de partea sa materială. De aceea i-a oferit văzătorului o vedere atât de particulară deja în boala sa: omul Nietzsche, această personalitate particulară, stând întins pe canapea și aura din jurul lui.1 Scindarea Eu-lui se exprimă la asemenea personalități: în timp ce conștiența este materialistă, subconștientul este spiritual.
1 Se referă la impresia lui Rudolf Steiner, când a putut să îl viziteze odată pe Nietzsche care era bolnav. Vezi, privitor la aceasta, Cursul vieții mele.
„Frați ai viitorului”: Nici noi nu avem un nume, pentru că Lucifer este naș pentru orice fondare în exterior a unei uniuni sau societăți.
Din conferința de la Bremen,
9 aprilie 1906
A fi învățăcel înseamnă: a relua ceea ce au realizat frații noștri în timpul anterior; a fi calfă înseamnă: a avea voie să trăiești împreună cu frații mai vârstnici ai omenirii; a fi maestru înseamnă: a avea voie să conlucrezi la construirea templului.
Din conferința de la Berlin,
29 ianuarie 1906, GA 96
Nu degeaba a fost fondată, așa cum am spus adesea, în ultima treime a secolului al XIX-lea Societatea Teosofică. Modul și felul în care ea caută spiritualul se distinge totuși în mod esențial de alte curente, care și ele se străduiesc să dobândească dovezi pentru nemurirea omului. Este o mare diferență între căutarea eternului, așa cum este găsit în Societatea Teosofică, și căutarea eternului în alte curente direcționate asupra spiritului. În realitate, mișcarea teosofică nu este nimic altceva decât configurarea populară a frățiilor oculte ale mileniilor trecute, care se țes tainic în jurul lumii. Eu am menționat deja faptul că cea mai remarcabilă, cea mai mare frăție a Europei a fost fondată în secolul al XIV-lea drept Frăția Rosicruciană. Această Frăție Rosicruciană este de fapt izvorul, așezământul de pornire pentru toate celelalte frății pe care le-a dobândit cultura Europei. În aceste frății era cultivată înțelepciunea ocultă în mod strict secret. Dacă ar fi să vă caracterizez ceea ce vroiau să atingă oamenii care erau uniți în aceste frății diferite, atunci ar trebui să vă spun: acele învățături de înțelepciune înalte și sublime și acea muncă de înțelepciune care erau cultivate în aceste frății oculte, dintre care Frăția Rosicruciană era cea mai remarcabilă, îl aduceau pe om să devină conștient de sâmburele etern al ființei sale. Ei îl aduceau pe om în situația de a găsi corelația cu lumea mai înaltă, cu acele lumi care se află deasupra noastră și de a privi la conducerea fraților noștri mai vârstnici, la conducerea acelora care trăiesc sub noi, și care au ajuns la o treaptă pe care dvs. cu toții o veți atinge într-un timp ulterior. Noi îi numim pe aceia frați mai vârstnici din motivul că ei, grăbindu-se înaintea dezvoltării generale, au atins mai devreme această poziție înaltă: așadar certitudinea sâmburelui etern al ființei, trezirea acestuia, astfel ca omul să poată vedea dimensiunea eternă, așa precum omul obișnuit vede lumea senzorială. Pentru a ajunge la acest lucru, acesta trebuie să urmeze pe frații mai vârstnici, care trăiesc peste tot printre noi. Acești frați mai vârstnici sau maeștri, marii conducători ai omenirii, au fost ei înșiși mereu conducătorii supremi și înainte-stătători supremi ai înțelepciunii oculte sublime, prin care omul devine conștient de sâmburele etern al ființei sale.
Ora de instruire de la Berlin,
26 iunie 19062
2 Deoarece Rudolf Steiner era mereu în călătorie de la începutul lui ianuarie, s-ar putea să fi fost vorba aici de prima oră de instruire. Dacă atunci a avut loc și ritualul, nu este cunoscut. Textele scrise în paranteze rotunde sunt variante din diferitele suporturi de text.
Întâlnirile masoneriei se divid în unele în care se lucrează la realizarea deplină a ritualului și în altele care se ocupă cu instruirea ce stă, ca schelet, la baza întregii masonerii și învață despre lucruri pe care fiecare ocultist ar trebui să și le scrie adânc în suflet, ca punct central al ființei oculte.
Adesea se fac reprezentări cu totul greșite despre modul în care se pătrunde (intră) în lumea ocultă. Există chiar o literatură extinsă despre acest lucru, dar despre lucrurile oculte cu adevărat profunde nu a fost totuși trădat (publicat) niciodată ceva; despre acestea nu se găsește scris nimic acolo. Ceea ce este cel mai important nu a fost totuși făcut public niciodată. De aceea va lua naștere nemulțumire, de regulă, după lectura unor asemenea cărți.
Intimitățile propriu-zise au fost înfățișate drept semne. Ele au valoare doar pentru acela care știe să le învigoreze dinăuntru spre afară. Majoritatea își folosesc prost timpul de instruire în ocultism, pentru că ei cred că s-ar putea pătrunde (și) prin vrăjitorie exterioară în lumea ocultă.
Există timpuri în care este deosebit de periculos să pătrunzi în lumea ocultă prin vrăjitorie exterioară. Aceasta a fost situația în epoca atlanteană, în a patra sub-rasă, la turanienii primordiali. Acolo s-a dezvoltat magia neagră propriu-zisă. De aceea au trebuit preoții să țină secretă o parte a înțelepciunii. Cealaltă epocă este timpul nostru de astăzi. Noi suntem cea de a cincea sub-rasă din epoca ariană [post-atlanteană].Toate mijloacele exterioare sunt astăzi înclinate mai degrabă să-i aducă în jos pe oameni. De aceea este necesar ca un număr de oameni să se familiarizeze cu drumurile intime care conduc în lumea spirituală.
Dacă omul este să își dea seama care sunt mijloacele corecte pentru a ajunge în lumea spirituală, el trebuie să cunoască mai întâi piedicile. Patru principii trebuie el (să învețe) să cunoască, pentru a ajunge prin evitarea piedicilor în lumea spirituală.
Primul principiu sună astfel:
Ceea ce ai exprimat cu cuvinte, asupra acelui lucru ai pierdut puterea în adâncul cel mai profund al sufletului tău.
Așadar, cel mai bun mijloc pentru a pierde forța este: să vorbești mult. De aceea nu s-a vorbit înainte deloc de forțe oculte în cadrul frățiilor. Cine vorbește mult despre asta, pierde o parte a forței pe care o caută. De aici vine puterea tăcerii. Dacă omul e guraliv, trebuie să se gândească bine la asta.
Acea parte a puterii au oferit-o frățiile astăzi, care se află în învățăturile teosofiei. De ce pot astăzi să fie comunicate anumite lucruri? Înaintea anului 1879, acest lucru nu ar fi fost posibil; atunci s-a decis însă ceva, ce a făcut posibil acest lucru.3 Înainte de 1879 ar fi însemnat ca frățiile oculte în general să se dezmembreze dacă nu s-ar fi întâmplat nimic altceva. Pentru acea parte care a fost comunicată, ele s-au și dezmembrat. Ele trebuie să aibă ceva în fundal, ce nu comunică încă, ceva nou, mai înalt.
3 În trei suporturi de text diferite se spune „1879”, în altul „1875”. Corect ar trebui să fie „1879”, căci 1875 este într-adevăr anul fondării Societății Teosofice, dar mai degrabă ar putea fi vorba despre evenimentul din lumea spirituală: prăbușirea spiritelor întunericului, în anul 1879. Vezi, privitor la aceasta, Prăbușirea spiritelor întunericului. Fundamentele spirituale ale lumii exterioare, GA 177.
Închipuiți-vă ce rezervor de forță vă înmagazinați prin lucrurile pe care le țineți sub tăcere. De aceea trebuie să fie o comunicare ca un fel de resemnare, ca o jertfă; căci atât cât comunică omul, atât taie din creanga pe care stă. Dispoziția trebuie să fie departe, cu totul departe de orice fanatism sau necesitate de comunicare. Atâta timp cât aveți această necesitate, ea înseamnă o slăbire a rezervorului dvs. de forță. Cine apare ca propagandist, ca agitator, greșește întregul țel pe care și-l pune singur.
Mișcarea teosofică o discutăm noi, masonii, cu totul obiectiv. Ea este prima care a apărut în mod agitator. Dacă cineva are în sine învățătura, noțiunea învățăturii, în așa fel încât ea nu doar stă ferm în el, ci bolborosește în el, atunci ea este pentru el trezitoare de forțe. Cine nu are despre o asemenea carte cum este Învățătura ocultă de H. P.B. [H.P. Blavatsky] sau Teosofia mea sentimentul de a fi cutremurat în așa fel încât acționează ca un foc, acela trebuie să o citească încă o dată și tot mereu, până ce a interiorizat-o cu totul, chiar dacă trebuie să o citească de o sută de ori și mai mult.
Așa este cu învățăturile teosofice – deși sunt atât de necesare, pentru că fără ele cultura nu ar putea să meargă mai departe, deoarece cultura are nevoie de ele – care sunt atât de periculoase, atunci când sunt vestite în public în adunări ș.a.m.d., pentru că acolo maturitatea și imaturitatea șed împreună. Acest pericol trebuie însă să fie; nu se poate duce mai departe cultura fără ca ea să ceară jertfe. Dar precauția trebuie să o cultivăm, să nu le punem oamenilor demoni în urechi și să domolim fiecare propoziție în așa fel, încât să nu devină o forță înfocată.
Ocultiști există astăzi și au existat întotdeauna în lume. Dacă cineva a vrut să vină la ei înainte, era întotdeauna ca un fel de coincidență. Dar coincidență sigur că nu există. Dar se călătorea și săptămâni în șir pentru a-l vedea pe unul ca acesta și a-l întreba. Acela era un raport cu totul diferit față de astăzi, când învățătorii oculți pășesc în fața oamenilor sau călătoresc la ei.
Aceasta era o parte a forței, să știi: Ceea ce exprimi cu cuvinte, aceasta ai pierdut ca putere. – Este vorba de a face din vorbirea despre asemenea lucruri un serviciu de jertfă; atunci însă crește forța. Nimic nu e mai bun pentru ocultist, decât dacă se obișnuiește să tacă mult. Bârfa la o cafea și la un pahar, dedarea cu voluptate vorbitului provoacă pe planul astral demonii să se comporte deșănțat. Cine este clarvăzător poate să vadă acest lucru, iar dintr-un punct de vedere mai înalt acest lucru este mult mai rău decât a te comporta deșănțat aici, pe planul fizic.
Vorbirea a devenit astăzi un mijloc pentru distrugerea progresului uman. Dacă vă gândiți la ce anume este citit doar cu scopul de a fi satisfăcut – aceste produse nenumărate ale poeților și poetelor (poeteselor) moderni –, atunci puteți să vă spuneți ce de forțe distructive se află în lume. Astăzi ar fi de atins cel mai mare progres prin faptul că se citește și se tipărește mai puțin.
Al doilea principiu este acela că este ucisă voința prin ceea ce există ca putere. Presupuneți că cineva apare cu o intenție deosebită. El vine dintr-un colț de lume singuratic, nu are relații cu nimeni și încearcă să îndeplinească o faptă într-un spațiu străin. El nu are niciun fel de putere, dar voința sa este cea mai puternică. Într-un domeniu de putere este paralizată voința inițială, pentru că ea îi este atunci repede (deja dinainte) estompată. Din punct de vedere ocult, acela care are cea mai multă putere în lumea exterioară are cea mai mare paralizie în voința interioară. De aceea preferă un ocultist mai degrabă să umble prin lume cu o funie cu trei noduri, decât să fie un rege. Cineva care a cucerit lipsa de putere nu ar schimba locul cu cineva care are de comandat peste un mare regat. Căci dacă el ar face altceva decât ce e spre binele acestui regat, el ar face nerozii. Cine are o mare avere trebuie să o administreze; el este frânat în privința voinței sale. Ceea ce are ca putere, îi dăunează voinței sale.
Un exemplu frumos despre ceea ce se poate atinge în acest fel îl oferă englezul Oliphant.4 El a fost un bărbat foarte, foarte bogat și a aruncat deoparte tot ce poseda; l-a dat la fundații de binefacere etc. și s-a dus sărac în America, unde și-a câștigat pâinea cu munca mâinilor sale. Când își economisise câte ceva, el și soția lui s-au mutat la muntele Carmel și și-au construit acolo o colibă. Acolo a început să îi dicteze soției sale, iar ea a redactat cele mai minunate lucruri5 – care pot fi citite –, care s-au revărsat în el din lumea spirituală. Apoi a murit soția sa. Acum a încercat să scrie el însuși. Dar acest lucru funcționa doar atunci când se așeza în coliba în care locuise cu soția lui.
Aici se producea un act spiritual particular, care apărea ca urmare a aruncării puterii lumești. Se pierde voința prin puterea exterioară și se câștigă cu atât mai multă voință, cu cât mai puțină putere se posedă.
4 Laurence Oliphant (1829-l888), diplomat englez, scriitor, jurnalist. Biografie de Margaret Oliphant: W. Oliphant, „Memoir of the Life of Laurence Oliphant” (Memorii
din viața lui Laurence Oliphant), Londra, 1891.
5 Au fost scrise două lucrări: Sympneumata (1885) și Scientific Religion (1888). Vezi, de asemenea, conferința de la Londra din
24 august 1924 (GA 240).
Al treilea principiu sună astfel: Se pierde cu atât mai mult din viața interioară, cu cât mai mult se voiește. Voința ucide viața. Atâta cât se voiește, atâta moare din viața interioară, așa încât fiecare lucru pe care îl vrem este în același timp o piedică pentru viața noastră interioară, pentru dezvoltarea noastră spirituală. De aceea va fi necesar să dezvoltăm dispoziția de a ne limita în voința proprie la ceea ce cere lumea de la noi; nu din pornire interioară [să vrem]. În viața ocultă se avansează atunci când voința se limitează la ceea ce e necesar. Din nimic nu veți avea mai mult, decât dacă supuneți voința în mod conștient, din niciun alt motiv decât că puteți să supuneți voința. Trebuie însă să învățăm ca acolo unde supunem o voință să nu neglijăm îndatoririle noastre.
Al patrulea principiu este acela că viața interioară, prin simțire și senzație, ucide gândul. – Dacă simțiți cu ușurință mare durere și mare bucurie, cu cât mai mult dezvoltați această viață interioară, cu atât mai mult ucideți puritatea gândului. Cine vrea să gândească în mod obiectiv trebuie să excludă corect viața interioară. Fiecare scurgere de viață interioară ne ucide puritatea gândului.
Dacă vrem să avem gândul în spiritualul pur, trebuie să ucidem viața interioară. Cine vrea să aibă viața, trebuie să ucidă voința. Cine stea să aibă forța voinței, trebuie să ucidă puterea.
Cine vrea să aibă puterea, trebuie să ucidă vorbitul. Pentru a avea gânduri de clarvedere, trebuie să plutim, ca un Dumnezeu în beatitudine, peste plăcere și suferință. Pentru a reglementa deciziile de voință trebuie să depunem puterea, iar pentru a reglementa în mod corespunzător puterea trebuie să învățăm să tăcem.
La francmason prima școlire ocultă constă în faptul că el se sfătuiește în interior cu sine, privitor la modul în care poate să îndeplinească cele patru principii:
Prima: Învață să taci, pentru a fi puternic.
A doua: Învață să vrei, prin faptul că renunți la putere.
A treia: Învață să simți, prin faptul că renunți la voință.
A patra: Învață să gândești, prin faptul că renunți la simțire.
Despre aceste principii trebuie cugetat, precum și despre posibilitățile care există în propria viață pentru a realiza aceste lucruri.
Aceste principii aparțin de înțelegerea pentagramei:
Cele cinci vârfuri corespund în mod ocult în așa fel cu anumite lucruri, încât înseamnă ceea ce devine omul, fie la observarea acestor principii, fie prin dezvoltare. Această pentagramă devine precum o cheie pentru lumea ocultă, atunci când este folosită.
Nimeni nu e nevoie să se gândească la figură atunci când se dezvoltă în sensul celor patru propoziții. Dacă omul a priceput ce se află în cele patru maxime, atunci aceasta devine o hieroglifă și înseamnă tot atât precum o (înseamnă o adevărată) cheie pentru lumea spirituală.
Dacă s-a început să fie învățată tăcerea, o a doua hieroglifă ce se începe a fi învățată este hexagrama:
O lămurire cu privire la aceasta, din cadrul unei ore de instruire, nu a fost transmisă; cu toate acestea, Rudolf Steiner a prezentat în conferința ținută la Dornach pe 26 noiembrie 1916 (GA 172), de unde își are originea această tradiție ocultă:
Oamenii știu însă astăzi destul de puțin despre trecut. Înainte de toate, oamenii nu știu de ce sunt transmise anumite lucruri. Știu doar faptul că sunt transmise, dar de ce sunt transmise, asta abia dacă mai știu oamenii astăzi. Este transmis, de exemplu, – iar acest lucru poate fi citit și în tot felul de cărți exoterice, și chiar în cărți francmasone – faptul că au existat misterii în timpurile vechi, că misteriile erau, am putea spune, o organizație secretă și că în misterii acest lucru are deja legătură cu cuvântul, că au existat secrete, care erau realmente secrete, și în sens exterior. Adică: Celui care găsise accesul la misterii, aceluia i se transmiteau anumite lucruri pe care era obligat să le comunice doar acelor oameni care, iarăși, erau cu el în mod comunitar în aceste misterii, și era în aceste timpuri vechi o regulă strictă de a nu trăda aceste comunicări despre misterii. Această regulă este exprimată în așa fel, încât aparține de ceea ce e cel mai condamnabil, se spunea, dacă cineva rostește un secret din misterii în fața unei urechi neinițiate; dar tot astfel aparține de ceea ce e cel mai condamnabil dacă un nechemat stă și ascultă o taină din misterii. Iar această concepție, ce era cultivată în misterii, era tratată în sensul cel mai sever atunci când misteriile existau în sens vechi. De ce era așa oare? De ce se întâmpla așa?
Eu v-am subliniat adesea următorul lucru: Omenirea s-a modificat pe parcursul dezvoltării Pământului, iar o intervenție importantă a fost, în cadrul evoluției, în timpul în care a trecut Christos prin Misteriul de pe Golgotha. Dacă s-ar vrea prezentarea unei caracteristici dintre cele esențiale ale acestei evoluții, pe lângă altele pe care le-am prezentat deja, atunci ar trebui să se spună: Dacă am merge înapoi prin timpul greco-latin, și anume dacă trecem dincolo de secolul al IV-lea înainte de Christos, la secolele al V-lea, al VI-lea, al VII-lea – așadar putem să rămânem chiar și în timpul greco-latin, dar am găsi și mai mult dacă am trece în cel egipteano-caldeean sau chiar în cel protopersan –, atunci găsim peste tot faptul că ceea ce era rostit de om avea pentru ceilalți oameni o semnificație cu totul diferită decât după aceea, de exemplu în secolele al VII-lea, al VIII-lea după Misteriul de pe Golgotha. Cuvântul pe care îl rostea unul către celălalt avea o semnificație cu totul diferită în timpul în care mai erau prezente încă vechile trăsături atavice ale sufletului, care încă mai conduceau chiar la clarvederea atavică, decât astăzi, decât mai târziu. Atunci, cuvântul avea, dacă mă pot exprima astfel, prin propria sa forță interioară, un fel de valoare sugestivă, căci se afla în cuvânt mult din forța dumnezeiesc-spirituală moștenită. Atunci când omul vorbea, mereu vorbea în afară împreună în cuvântul său, într-o anumită măsură, îngerul din ierarhiile mai înalte.
Puteți să vă reprezentați din aceasta faptul că ele, comunicările din acele timpuri vechi, care aveau loc prin intermediul cuvintelor, erau ceva cu totul diferit decât astăzi. Noi nici nu avem vreo posibilitate să vorbim cu cuvinte în acest mod, deși cunoaștem toate aceste secrete, așa cum s-a vorbit în timpurile vechi, pentru că trebuie să vorbim prin ceea ce au devenit cuvintele prin intermediul limbajului. Căci în cuvinte avem semne convenționale. Astăzi nu mai putem să mergem la un om și cu aceeași forță, cu care se mai putea vorbi încă în secolele al III-lea, al IV-lea, al V-lea înainte de Christos, prin cuvintele „Îngerul tău te iubește” să inducem un frison ușor prin suflet, care era forță de vindecare. Astăzi nu se mai poate face acest lucru, din cuvinte a fost luată vechea lor valoare sugestivă, forța lor. Curgea forță omenească de comunitate de la suflet la suflet în timpuri vechi, prin faptul că oamenii vorbeau unii cu alții. Așa cum noi, când suntem împreună într-o sală, respirăm aerul comun, așa trăia în ceea ce vorbeau oamenii unii cu alții o forță spirituală a dimensiunii comune în timpuri vechi. În evoluția ulterioară a omenirii s-a pierdut acest lucru. Cuvântul a devenit tot mai dez-dumnezeit.
Dacă vă duceți acest lucru în fața ochilor, în fața ochiului spiritual, atunci vă veți putea spune și faptul că puteau exista cuvinte și combinații de cuvinte, formule de cuvinte foarte precise care aveau un efect mai mare decât alte cuvinte ce erau rostite în general. Iar aceste formule de cuvinte, care aveau un efect ce trecea cu mult peste aspectul obișnuit, erau transmise în misterii. Acum puteți să pricepeți faptul că nu era permis să fie trădate, deoarece omului care cunoștea aceste formule îi era dată o putere mai înaltă peste ceilalți oameni, de care nu era permis să se abuzeze. Este un adevăr absolut real că atunci când preotul ebraic al Templului exprima ceea ce în viața obișnuită era numit doar „cuvântul”, dar care tocmai pentru că avea o anumită compoziție de sunete, atunci când îl rostea în modul corect – întrucât în acele vechi timpuri era așa, că în fiecare compoziție de sunete se afla forța –, la oamenii cărora le vorbea intervenea într-adevăr faptul că în jurul lor era o altă lume, din punct de vedere spiritual, dar această spiritualitate era reală.
Și astfel puteți înțelege că nu era doar o infracțiune să rostești formulele misteriale față de cel pentru care nu era permis, deoarece prin aceasta era exercitată o stăpânire asupra lui, care era neîndreptățită, ci și că era dezaprobat să asculți, căci erai chiar expus pericolului de a te pune cu totul sub stăpânirea celuilalt. Lucrurile nu sunt așa de abstracte cum vor anumiți oameni să le prezinte astăzi, ci lucrurile sunt concrete și reale, și timpurile s-au schimbat, iar această schimbare a timpurilor trebuie ascultată. Începând de la Misteriul de pe Golgotha, cuvintele nu mai au această semnificație, căci dvs. înțelegeți: adevărata libertate nu ar fi putut să ia naștere între oameni, dacă ar fi păstrat cuvintele această semnificație; căci oamenii ar fi fost, într-o anumită măsură, mereu numai rezultatul limbajului, din perspectivă
sufletească. Cuvintele au trebuit să piardă această forță interioară. Dar o altă forță a intrat în dezvoltarea Pământului, care, dacă găsea un raport corect cu omenirea, putea să înlocuiască pentru oameni iarăși, treptat, ceea ce venea înainte din cuvinte. Vechii oameni învățau să gândească din cuvintele lor, și nu existau în vechile timpuri alte gânduri decât cele care veneau din cuvinte. Dar numai atunci putea să vină din cuvinte forța gândurilor, când cuvintele erau așa cum le-am înfățișat. Această forță nu mai era prezentă în epoca ce a urmat. Dar atunci a venit acea ființă care putea să le dea gândurilor, dacă aceste gânduri se umplu cu ea, din nou această forță, acea ființă care putea să spună: „Eu sunt cuvântul”, – iar aceasta este Christos. Doar că oamenii trebuie mai întâi să găsească drumul pentru a-L face pe Christos viu în sufletul lor.
Din ora de instruire de la München,
12 decembrie 1906
Prin procesul de ardere, prin faptul că s-a precipitat cenușă, a venit spiritul pe Pământ. Prin faptul că s-a precipitat sarea, a venit înțelepciunea pe Pământ. Amândouă trebuie iarăși să fie spălate cu apele vieții.
Ora de instruire de la Berlin,
februarie 1908, fără data zilei
Este important să învățăm să înțelegem tot mai bine formulele folosite în lojă, pentru ca să putem urmări cu tot mai multă înțelegere ceremoniile de care aparțin ele.
Cenușa, sarea și apa au o semnificație profundă. În perioada atlanteană timpurie, aerul era umplut cu apă și razele soarelui nu puteau fi văzute decât neclar prin negura densă. În această negură din afara trupurilor fizice trăiam noi, spiritele care de atunci am intrat în corpul uman. Dar pe atunci eram în exterior și conduceam aceste corpuri [din afară].
Tot ce este dur și dens pe Pământ s-a cristalizat pornind de la această atmosferă de apă. Pe atunci, apa nu era atât de densă cum e astăzi, iar aerul era mai dens, în schimb. Însă treptat, apa s-a coborât pe suprafața Pământului și a lăsat în urmă atmosfera în calitate de aer, în timp ce apa a trecut într-o stare mai densă. Acest lucru este simbolizat prin sarea în stare dizolvată.
Sarea este înțelepciune; din aceasta a provenit Ruach Hochmael.
Pe atunci nu existau oase în corpul uman. Dar când treptat, treptat s-a cristalizat atmosfera, sarea care s-a separat a format oasele acolo unde înainte fuseseră doar curenți magnetici.
Moartea este înfățișată foarte corect printr-un schelet cu o coasă. Căci oasele reprezintă partea relativ remanentă a corpului uman, acea parte după care va fi format corpul următoarei încarnări. Ele reprezintă viitorul, în timp ce părțile moi reprezintă trecutul, ceea ce se scurge de la viață. Oasele cu sângele lor și cu limfa reprezintă viitorul, deoarece Eu-ul dobândește acolo o poziție fermă, unde sunt formate globulele de sânge.
La începutul perioadei pământene, Pământul nu era umplut de nimic altceva decât de ființe umane. Pe atunci a apărut omul mai întâi. În timp ce el s-a dezvoltat mai departe, au rămas unii în urmă, care au format regnul animal. Printre aceștia au fost unii incapabili să se dezvolte mai departe și au format regnul vegetal. Iar în final au rămas unii din regnul vegetal în urmă, pentru a forma mineralele, așa cum se vede la nașterea cărbunelui. Aceștia rămași în urmă sunt produși prin cristalizare. Pentru a se dezvolta mai departe, trebuie să fie menținute instrumentele fluide (mobile), astfel încât substanțele dense, care se aglomerează (substanțele care se coagulează) să poată fi excretate.
Probabil este vorba aici de o redactare a lui Rudolf Steiner, pentru care însă nu există un original. Text după un suport de text cu însemnarea „F.М.”
Din dumnezeire este născut omul. Au acționat entități sublime la construirea lui, forțe cosmice au fost acestea, și astfel el a fost construit dinspre cosmos, el a crescut din cosmos.
Prima stare a dezvoltării, în care se poate indica asupra acțiunii acelor forțe cosmice, a fost aceea care este numită starea vechiului Saturn. Atunci au început aceste forțe să acționeze în spațiu și în timp, astfel că în spațiu a luat naștere vechiul Saturn și s-a desfășurat dezvoltarea vechiului Saturn în timp. Nu exista pe atunci încă niciun sistem solar cu planete, exista doar un corp de căldură, înconjurat de cele douăsprezece semne ale Cercului Zodiacal, care și-au revărsat forțele în acest corp de căldură, așa ca din circumferință într-un punct central comun. Dinspre acest punct central acționau alte forțe în întâmpinarea lor, însă forțele ce acționau spre înăuntru erau mai puternice și, datorită acestui fapt, a luat naștere tendința către aspectul centripet în această dezvoltare. Dacă mineralele de astăzi de pe Pământul nostru sunt considerate așa cum se disting din punct de vedere spiritual, atunci poate fi găsit aici același efect, doar că aici avem de-a face cu materia pământeană densă. Din îndepărtări de lumi, apropiindu-se din diferite laturi acționează forțe spirituale asupra unui punct comun din spațiu, și ia naștere în acest punct central piatra sau mineralul. Din acest punct vin forțe în întâmpinarea acestei acțiuni, dar forțele ce se revarsă înăuntru sunt cele mai puternice. Astfel a luat naștere atunci, prin acțiunea celor douăsprezece imagini zodiacale din mediul înconjurător asupra unui punct din spațiu, prima întrupare a Pământului de astăzi, în calitate de sferă de căldură, în calitate de vechiul Saturn. Pentru că aceste forțe care acționau înspre punctul central erau preponderente, a luat naștere o densificare în continuare și un fel de împărțire. S-au format mai multe puncte în acel punct central în timpul dezvoltării ulterioare, și așa a constat în final întreaga planetă din multe asemenea puncte de forță, care luaseră naștere prin acțiunea forțelor cosmice sau a ființelor spirituale în cosmos. În aceste puncte centrale înseși acționau iarăși ființe spirituale, ele le învigorau pe acestea și le formau în așa fel, încât puteau să fie ca substrat pentru ceea ce mai târziu a ajuns să fie om. Acolo a fost înzestrat deja omul cu forțele care, acționând mai departe în viitor, puteau să îi dea trupul fizic în care locuiește astăzi în calitate de om pământean conștient de sine. Acolo a primit și substratul pentru ceea ce își va forma mai târziu, în calitate de om spiritual, prin propria forță. S-a pus atunci, pe vechiul Saturn, germenele pentru viața în fizic și în spirit, a fost fundamentat un punct central fizic și unul spiritual pentru ființa umană. Când această dezvoltare era avansată până la un anumit punct, forțele spirituale s-au retras în acțiunea lor, a intervenit un fel de noapte a planetei, o stare de liniște, iar când a venit următoarea zi, Pământul a ieșit la iveală în noua lui întrupare în calitate de vechiul Soare.
Dezvoltarea a mers mai departe. Legându-se de starea de Saturn antemergătoare, s-a repetat totul în alte condiții, apoi s-a adăugat ceva nou. Punctele centrale, care luaseră naștere atunci pe vechiul Saturn, au ieșit iarăși în starea de vechiul Soare. Prin forțele centripete care mai acționau încă, vechiul Soare era mai restrâns, în calitate de corp ceresc, decât vechiul Saturn. El se densificase mai mult și era și spațial mai puțin extins. Ca centru fizic nu avea nevoie să-și reverse forțele așa în spațiu, el putea să se adune mai mult și să păstreze ceva pentru sine ca proprie forță interioară a ființei sale. Pe aceasta a putut-o revela în așa fel, încât a putut să trimită în întâmpinarea acțiunii Cercului Zodiacal ceva, ce ieșea din el însuși în lumina pe care o iradia în mediul său. Tocmai prin densificarea cu privire la aspectul fizic era prezentă posibilitatea de a ceda ceva din sine, ce acționa în mod spiritual. Astfel era și cu punctele centrale distincte de pe vechiul Saturn. Prin forță proprie au putut să iradieze din sine, a devenit posibilă o lățire a ființei lor în mediu, lucru care poate fi desemnat drept creștere în lumină. În dezvoltarea noastră pământeană de astăzi este activă o forță asemănătoare în regnul vegetal, doar că aici [se] desfășoară în materie pământeană densă. Așa cum plantele de astăzi cresc din sămânța lor înspre lumina Soarelui, așa a luat naștere pe vechiul Soare o creștere, o lățire de sine și o apariție în lumină, din punctele centrale în lumea înconjurătoare. Nu doar acționau pe vechiul Soare din mediu forțele celor douăsprezece imagini stelare, ci el însuși trimitea ceva în întâmpinarea acestor forțe, în lumina care iradia. Și creșteau din el, ca substrat, acele planete pe care le cunoaștem astăzi în alte condiții în sistemul nostru solar fizic. Așa cum se pot revela din lumina albă cele șapte culori printr-o frângere de raze, așa s-au structurat atunci, ca substrat, ca puncte strălucitoare din lumina solară însăși, aceste planete.
Acționau din nou în punctele centrale ființe spirituale și le formau pe acestea în așa fel, încât au devenit predispoziția pentru ceea ce omul cunoaște astăzi drept trupul său de viață sau trupul eteric. I s-a dat omului și substratul pentru ceea ce el își va însuși mai târziu în calitate de Spirit al vieții. Principiul creșterii, al lățirii, a fost dezvoltat atât în punctul central fizic, cât și în cel spiritual al ființei umane în starea de dezvoltare vechiul Soare, căci așa cum trupul eteric dă posibilitatea creșterii pentru trupul fizic, așa este desemnat prin noțiunea de Spirit al vieții ceea ce poate fi numit circumferința, mediul pentru punctul central spiritual al omului spiritual, în care el se revelează.
Acționa forța centripetă, care fusese activă în dezvoltarea Saturn, mai departe în starea vechiul Soare. Prin aceasta a luat naștere densificarea, astfel că sfera de căldură devenise o sferă de gaz. Prin această forță s-au împărțit și ființele și au devenit diferite unele față de altele. Prin forța centrifugă însă, Soarele iradia în afară și erau și ființele în stare să pășească din forma lor determinată, să crească.
După ce această dezvoltare a avut loc o perioadă de timp, a venit iarăși o pauză de odihnă, prin faptul că forțele cosmice s-au retras în activitatea lor. Apoi a apărut Pământul din noaptea lumii în noua lui întrupare ca vechea Lună și s-a repetat ceea ce existase în cele două stări de dezvoltare premergătoare, în alte condiții. Întărirea, contractarea corpului lumii și a punctelor centrale distincte sau trupuri ale ființelor a mers tot mai departe, iar prin aceasta a devenit posibilă o mai puternică revelare de forțe interioare. Forțele centripete și cele centrifuge acționau amândouă și căutau să ajungă la un echilibru. Prin aceasta au luat naștere oscilații masive. Pe de o parte, se arăta acțiunea forței centripete în densificarea vechii Luni și în punctele centrale distincte care se separau tot mai mult de mediu. Pe de altă parte, forța centrifugă își găsea expresie în posibilitatea de a revela tot mai mult forțe spirituale dinspre punctele centrale înspre mediu. Acționau aceste două forțe în așa fel, încât în timpul dezvoltării vechii Luni au dus la o criză. A apărut în corpul lumii un fel de
scindare. O parte a vechii Luni, în care își exercitau îndeosebi influența lor forțele centrifuge, s-a separat de cealaltă parte, în care au rămas active îndeosebi forțele centripete. A luat naștere prin aceasta un corp cosmic care își trimitea forțele îndeosebi spre afară și se revela în mediu, iradiind în forța sa spirituală ca lumină, ca Soare, și un alt corp cosmic care era expus unei densificări în continuare, și pe care se desfășura dezvoltarea în continuare a acelor ființe care mai târziu au devenit oameni pământeni, drept vechea Lună.
Prin această contracție, trupurile ființelor au devenit tot mai dense și mai mult dependente de ele însele și a luat naștere și posibilitatea de a revela forțe interioare mai puternice. Prin acest lucru a putut să rezoneze în ființe ceea ce acționa asupra lor din afară, ele au putut să răspundă la aceasta într-un anumit fel. A luat naștere atunci un ton, care răsuna în afară din interiorul ființelor și era o repetare a tonului care venea înspre ele din mediul înconjurător. Vechea Lună devenise o sferă apoasă, datorită densificării ce continua, iar trupurile ființelor se densificaseră de asemenea. Dinspre Soare strălucea către Lună tot mereu lumină, iar acele forțe care tindeau către spiritualizare și rafinare a materiei erau conținute în aceasta. În partea mai fină a vechii Luni, care se separase ca Soare, merseseră cu ea [forțe] spirituale și au lăsat în urmă partea mai grosieră. Din afară acționa acest spiritual asupra părții care tindea către densificare și iradia lumină și viață înăuntrul ei. Partea mai grosieră se învârtea în calitate de veche Lună în jurul acestei surse de lumină. Așa se întâmpla și cu punctele centrale distincte de pe vechea Lună. La separare, partea care trebuia să se spiritualizeze mai departe și dezvolta îndeosebi forța centrifugă în sine, mersese cu Soarele, iar partea care trebuia să se densifice mai departe și forma în sine forța centripetă, a rămas cu vechea Lună și s-a densificat, ajungând la starea apoasă. Trupurile ființelor erau pe vechea Lună, aspectul spiritual prin care erau vivifiate se afla în afara acestor trupuri pe Soare și își iradia lumina sa de acolo înăuntrul acestor trupuri. În regnul animal, așa cum se revelează astăzi în dezvoltarea Pământului, e de găsit ceva ce corespunde cu această acțiune, numai că este adaptat la condițiile pământene. La animal, spiritualul propriu-zis, care vivifiază trupul fizic al animalului, nu este de găsit în animalul însuși. Există un punct central spiritual în exteriorul formelor de animale, din interiorul căruia este iradiată în afară viața în animale. Pe Pământul de astăzi este așa, că un întreg gen de animale este vivifiat printr-o dimensiune spirituală comună, în așa fel încât poate fi gândit acest spiritual ca punct central, iar specia de animale ca arie, care înconjoară acest punct și care primește viață de acolo. Astfel înconjura vechea Lună Soarele ei și era vivifiată dinspre acest punct central spiritual. Prin faptul că aceste forțe spirituale se separaseră de Lună și acționau din afară, prin faptul că Luna se învârtea în jurul Soarelui a luat naștere în timpul dezvoltării lunare mișcarea, iar aceasta s-a evidențiat și pentru punctele centrale distincte. Ființe spirituale le-au format la rândul lor pe acestea în așa fel, încât au devenit capabile să fie, ca substrat, ceea ce omul cunoaște astăzi ca trup astral al său. În trupul astral uman se află în mișcare continuă senzațiile și sentimentele care sunt stimulate în el prin mediu. Cu aceste sentimente și senzații el răspunde la tonul care vine la el din lumea exterioară. A fost predispusă, din punct de vedere spiritual, tot în timpul dezvoltării lunare, acea componentă prin care devine posibilă înțelegerea spirituală, faptul de a răsuna împreună cu înțelepciunea lumii în spirit, astfel încât omul se simte unit cu aceasta. Așa cum omul lasă să curgă prin trupul său astral curentul senzațiilor ce se unduiesc în sus și în jos, îl reține în el și trimite ceva în direcția lui astfel încât poate să reacționeze prin aceasta în mod conștient, tot așa se revarsă lumina înțelepciunii lumii în sinea sa spirituală, și îi este posibil să preia această lumină în sine și sa o iradieze în mod conștient înapoi. Prin faptul că vechea Lună se scindase în calitate de corp cosmic, astfel că existau două corpuri cosmice care se influențau reciproc, a luat naștere mișcarea și astfel simțirea conștientă. Influențele mergeau de la un corp cosmic la altul. Acțiunile Soarelui asupra Lunii erau percepute aici drept forțe care veneau din afară, și tot astfel era cu acțiunile Lunii care se îndreptau către Soare. Acolo unde se întâlneau forțele Soarelui cu forțele Lunii era provocată o trăire conștientă. Atunci a intervenit un fel de aglomerare și a luat naștere o graniță acolo unde forța ce se revărsa înăuntru se întâlnea cu forța ce îi venea în întâmpinare. Acolo era, pentru fiecare ființă de pe Lună, limitarea câmpului în care putea trăi ceva în mod conștient, acolo înceta posibilitatea de a-și revela forțele mai departe în afară, acolo ea venea cu forța ei proprie în întâmpinarea forțelor ce se revărsau înăuntru. Conștiență aveau ființele care mai târziu au devenit oameni pe Pământ, în timpul vechii dezvoltări lunare; conștiență de sine nu aveau încă, pentru că trăiau încă întru totul în mediu, cu acesta. Ei nu aveau nicio trăire proprie și puteau doar să lase să răsune în ei ceea ce li se revela din lumea exterioară.
Când dezvoltarea lunară ajunsese la o anumită maturitate, puterile spirituale care provocaseră toate acestea s-au retras. Forțele Soarelui și ale Lunii s-au neutralizat. Soarele și Luna se uniseră iarăși treptat și a intervenit o stare de odihnă. Apoi a apărut Pământul ca nou corp al lumii din această noapte a planetei. Mai întâi s-au repetat stările de dezvoltare anterioare, în condiții noi. Pământul a parcurs un timp în care, privitor la aspectul fizic, era un corp de căldură ca și odinioară vechiul Saturn. Atunci s-au format iarăși treptat punctele centrale distincte, sub acțiunea forței centripete. Apoi a venit un timp în care Pământul a devenit sferă de gaz și a exercitat influență forța centrifugă, ca odinioară pe vechiul Soare. Au început iarăși punctele centrale să trimită raze de la sine; aceasta era starea solară pe Pământ. După aceea a urmat o repetare a stării lunare pe Pământ. S-a separat atunci Soarele de cealaltă parte a corpului lumii și a lăsat în urmă Pământul, în care rămăseseră forțele lunare. Din nou merseseră cu Soarele acele forțe care tindeau către spiritualizare, ele iradiau de aici lumină și viață în interiorul corpului cosmic care se densifica acum mai departe. Odată cu Soarele au mers și planetele și au rămas numai forțele lunare unite cu Pământul. În punctele centrale distincte era așa, că și aici mersese împreună cu Soarele o parte ce tindea către spiritualizare și de aici își iradia forța, în timp ce partea mai grosieră rămăsese pe Pământ. A intervenit apoi o stare în care s-a repetat ceea ce se desfășurase pe vechea Lună. Tot mai mult s-au densificat Pământul și trupurile ființelor. Forțele centripete erau preponderente. Apoi a intervenit însă o fază nouă, care a luat naștere prin faptul că în această dezvoltare a Pământului nu rămăsese în urmă doar vechea Lună, ca și atunci în timpul vechii dezvoltări lunare, ci că se adăugase o nouă forță, forța propriu-zisă a Pământului. Această forță a Pământului acționa așa, că se revela ca o forță unificatoare între forțele solare și lunare, care putea să le aducă pe amândouă în armonie și echilibru. Când densificarea a mers tot mai departe, pentru că numai forțele lunare mai erau unite cu Pământul, această forță pământeană a avut drept efect un fel de echilibrare, prin faptul că s-a separat de forțele lunare. Cu aceste forțe, Pământul a lăsat Luna în urmă și a rămas astfel pentru sine între cele două forțe ale Soarelui și ale Lunii, impulsurile care tindeau către spiritualizare și cele care tindeau către densificare. De amândouă este influențat, pe amândouă le poartă în sine, prin propria sa forță își menține echilibrul. La omul pământean de astăzi se poate evidenția în Eu-ul său o forță asemănătoare, căci așa cum Pământul este intermediarul între forțele Soarelui și ale Lunii, tot astfel este Eu-ul în om componenta de legătură între spiritual și material, lucru prin care amândouă se pot uni în el. Pământul este și poziționat în așa fel în spațiul cosmic, încât se mișcă în jurul lui Luna cu influența sa de rigidizare, și Soarele din care se revarsă către el lumina spirituală. Ca închis într-un înveliș este Pământul prin forțele Lunii; forțele Soarelui vin către el dintr-un punct central mai îndepărtat, ce se află mult dincolo de acest înveliș. Așa este și Eu-ul uman încorporat în învelișurile sale, dar din afară strălucește către el lumina spirituală înăuntru, din depărtări cosmice.
În cele două forțe care acționaseră una asupra celeilalte în timpul dezvoltării lunare devenise activă o a treia forță, care se revela în așa fel, încât acționa în direcție verticală asupra celorlalte două. Prin aceasta lua naștere în mișcare în general ceva nou, care poate fi desemnat drept mișcare proprie. În dezvoltarea Pământului poate fi găsită expresia fizică a acestui lucru în rotația Pământului în jurul propriei sale axe. Pe vechea Lună, cele două forțe, acolo unde se întâlneau, produceau un fel de conștiență prin aglomerare. Acum a luat naștere prin întâlnirea lor cu această a treia forță o dublă aglomerare și prin aceasta a devenit limitată și închisă conștiența generală, astfel încât devine dependentă de ea însăși. Datorită acestui fapt se poate adânci până la conștiența de sine, întrucât se poate cuprinde pe sine însăși, astfel încât este pus germenele pentru conștiența de Eu. Aceleași forțe au acționat asupra trupurilor ființelor și atunci fiecare dintre aceste trupuri a fost mai mult dependent de sine însuși. Ele au dobândit o mișcare pentru sine, așa cum o avea Pământul, și tocmai prin această mișcare a luat naștere o densificare în continuare. Trupurile au devenit mai închise în sine, astfel că a devenit posibilă o proprie viață interioară în cadrul acestor trupuri. Densificarea în continuare a trupurilor nu mai era provocată doar prin forțele lunare ca înainte, ci prin mișcarea proprie, prin forțele pământene înseși, iar aceste forțe pământene erau suma tuturor acelor lucruri care au premers în cele trei stadii de evoluție anterioare și se transformaseră în al patrulea, starea pământeană propriu-zisă.
Din nou au fost entități spirituale cele care i-au făcut posibilă omului această conștiență de sine, prin faptul că în timpul dezvoltării pământene au acționat în așa fel, încât au putut să îi dea substratul pentru conștiența de Eu, pentru ca omul să poată învăța să își spună sieși „Eu”. Punctul fizic central (sau trupul) pe Pământ era locuit de omul însuși, iar sub conducerea ființelor mai înalte a fost dezvoltat acesta treptat, ajungând să fie trupul uman fizic, așa cum se distinge astăzi. Forța interioară, care a fost substratul pentru conștiența de Eu, a putut să ajungă să se desfășoare doar într-un trup fizic care, stând pe sine însuși, era separat de mediul înconjurător din punct de vedere al formei. Treptat s-a dezvoltat mai departe trupul fizic uman; dar i-a fost impregnat omului deja mai devreme substratul pentru Eu. Așa cum sfera de căldură a vechiului Saturn se densificase până a ajuns o sferă de gaz în calitate de vechi Soare, dar apoi a putut să iradieze în spațiul cosmic de la sine forță spirituală proprie sub formă de lumină, și cum apoi în vechea dezvoltare lunară a intervenit o densificare în continuare până la nivel apos, pe de altă parte a devenit posibilă și revelarea forțelor mai interioare în răsunet și în mișcare, tot astfel a apărut în cadrul dezvoltării Pământului o altă densificare, până la starea de Pământ și astfel a fost posibilă o următoare revelare de forțe interioare, care s-au arătat sub formă de viață, viață interioară proprie înăuntrul pământescului. Pe vechiul Saturn fusese totul conținut în marea de căldură întunecată, pe vechiul Soare strălucea totul în lumină, pe vechea Lună se cutremura totul în răsunet și pe Pământ trăiește totul o viață proprie interioară.
Atunci când a apărut repetarea stărilor de dezvoltare planetară anterioare, atunci Pământul era pentru început într-o stare de foc; omul trăia în elementul focului, iar trupul său fizic era constituit de asemenea din acest element. Omul își dezvolta pe atunci în principal voința și prin aceasta putea să influențeze acel element. Deja pe atunci i-a fost impregnat substratul pentru conștiența de Eu. Mai târziu el plutea în jurul Pământului în elementul aerului, pe atunci trupul său era și în stare gazoasă; și a venit un timp în care a trăit în negura de abur de apă, pe atunci și trupul său era pe măsura acestui element al apei. El dezvolta pe atunci în principal sentimentele și putea astfel să acționeze asupra elementelor. În acel timp, Eu-ul omului nu trăia încă în trupul fizic. El se afla în afara acestui trup, deși era legat de el. De-abia în timpul care este numit cel postatlantean era trupul fizic densificat în continuare până la elementul de pământ propriu-zis și devenise posibil ca Eu-ul uman să locuiască în trupul fizic. Numai atunci trăia omul de fapt pe Pământ. Atunci a putut să-și dezvolte în principal gândirea și prin aceasta să acționeze asupra elementului pământesc însuși.
Astfel s-a dezvoltat omul ajungând ceea ce este astăzi. Ieșind din dumnezeire s-a născut, în marea țesătură a lumilor el este întrețesut și toate forțele lucrează înspre faptul ca el să fi fost construit dinspre marele cosmos. Pentru el s-a format întregul sistem solar, s-a metamorfozat în cele patru faze, pe care noi le numim întrupări ale Pământului: ca vechiul Saturn, vechiul Soare, vechea Lună și ca Pământul însuși. Numeroase ființe au trebuit să se jertfească pentru ca el să poată deveni. Omul vede unele dintre aceste ființe întrupate în jurul său în regnurile naturale mai joase pe Pământ, pe altele le percepe ca forțe care acționează în interiorul lui. Trebuia să existe ființe care pe parcursul celor trei întrupări anterioare ale Pământului și pe Pământul însuși tot mai repetă treapta de Saturn, alte ființe trebuia să existe care în timpul dezvoltării pământene să repete treapta de Soare, altele care repetau treapta de Lună, astfel că pot să acționeze și să trăiască în regnul mineral, cel vegetal și cel animal pe Pământ. Astfel există ființe care acționează în interiorul uman precum ființe rămase în urmă pe vechea Lună, pe vechiul Soare și pe vechiul Saturn. Pe cât de puțin omul ar putea să trăiască fizic și să existe fără cele trei regnuri naturale mai joase, la fel de puțin se poate dezvolta ca ființă de Eu conștientă de sine fără aceste forțe sau ființe rămase în urmă, în interiorul său. Omul percepe acțiunea acelor ființe care au rămas în urmă pe treapta de Lună ca forțe ce frânează în trupul său, care se manifestă în pofte și afecte, care sunt de gen inferior și care acționează și în regnul animal. Ființe care au rămas în urmă pe treapta de Soare acționează în trupul său eteric drept forțe care frânează, care îl leagă de obiceiuri și moduri de gândire însușite. În această acțiune este conținut ceva din genul plantelor. Căci precum planta pornește în creșterea ei tot mereu frunze noi, tot mereu repetă același lucru până acolo unde, prin intermediul astralului, este produsă o modificare ajungând la floare, tot astfel acționează obiceiurile și modalitățile de gândire asumate, într-o continuă repetare, tot mai departe în om, iar ceva nou trebuie și aici să fie produs prin forțele trupului astral, prin sentimente și senzații. Ființele care au rămas în urmă pe treapta Saturn și acționează în interiorul uman își revarsă forțele în trupul fizic drept forțe care frânează, care produc separarea de mediu, un sentiment de a fi pentru sine și a sta pe sine însuși. Prin aceasta, omul devine predispus să se perceapă drept punct central personal și este stimulat să vrea, să gândească și să simtă doar pentru sine, prin faptul că folosește mediul său drept scop pentru aceasta. O asemănare există aici cu acea forță care acționează în regnul mineral înspre punctul central, unde se formează apoi prin densificare mineralul fizic, căci ia naștere prin această forță și o densificare și o închidere în om, prin faptul că îl propulsează înapoi asupra lui însuși. Așa cum aceste forțe au acționat atunci, pe vechiul Saturn, pe vechiul Soare și pe vechea Lună, așa acționează acum în interiorul omului și el le poartă în sine ca forțe care frânează și în același timp stimulează, așa cum și Pământul le poartă în sine.
Când omul începe în epoca postatlanteană să trăiască pe Pământ în trupul său fizic cu conștiența sa de Eu, atunci el trece din acel moment până în epoca noastră prin diferite perioade de cultură și în fiecare dintre aceste perioade de cultură el trece printr-o anumită dezvoltare. Astfel, se lucrează în prima cultură, cea veche indiană, îndeosebi la trupul eteric, în a doua, cultura veche persană, se lucrează la trupul senzațiilor sau astral, în a treia, cultura egipteano-caldeeană, la sufletul senzației și într-a patra, cultura greco-latină, la sufletul rațiunii al omului. În timpul acestei a patra epoci de cultură, pe când omul era cufundat cel mai adânc în materie, astfel că privirea sa pentru lumea spirituală era cu totul închisă, a apărut ceva cu totul deosebit, care trebuie desemnat drept cel mai mare, cel mai important eveniment din dezvoltarea Pământului.
Când Soarele s-a separat din Pământ și Lună, atunci au mers împreună [cu] el forțele care tindeau către spiritualizare și au iradiat de acolo lumină și viață înăuntrul Pământului. I-a fost luat însă prin aceasta Pământului ceva ce fusese legat de el la început. Dezvoltarea Pământului a putut avansa fără aceste forțe – și tocmai pentru că acestea iradiau de afară lumină și viață înăuntru – până la un anumit punct. Așa s-a întâmplat și cu ființele care trăiau pe Pământ ca oameni. O viață interioară proprie au putut să dezvolte în ei până la un anumit grad, dar și lor li se pierduse ceva spiritual odată cu separarea Soarelui. Pe când omul se formase devenind ceea ce putea să devină ca om pământean, atunci când își construise trupul fizic cu ajutorul ființelor mai înalte în așa fel încât el putea deveni templul pentru ceva dumnezeiesc-spiritual, atunci a coborât și Dumnezeu și a locuit în acest templu. Forțele spirituale ale Soarelui s-au unit din nou cu Pământul și astfel i-a fost dată și omenirii posibilitatea pentru o continuare a dezvoltării în spirit. Numeroase ființe dumnezeiesc-spirituale se jertfiseră pentru ca omul să poată deveni și să se dezvolte; construiseră multe forțe cosmice la el. Acum sosise momentul în care pentru omenire trebuia adusă cea mai mare jertfă, când cea mai înaltă ființă spirituală, Dumnezeu însuși, care își oglindea viața sa spirituală în forțele Soarelui, a coborât pe Pământ pentru a trăi acolo într-un trup uman și a lăsa forțele sale să curgă în Pământ. Acolo i-au fost date Pământului forțele solare și în tot ce trăia pe Pământ s-a impregnat ceva spiritual. De la nivelul de om pământean conștient de sine putea acum omul să se ridice la o ființă spirituală conștientă de sine. Eu-ul său muritor a devenit un sâmbure nemuritor, care trăiește în lumina solară spirituală.
Se petrece în dezvoltarea omului în parte și a întregii omeniri ceva asemănător ca în dezvoltarea Pământului. Omul trece după nașterea fizică printr-o naștere a trupului său eteric și a trupului său astral, abia apoi este el independent de mediul său și poate să dezvolte Eu-ul mai departe în sine. El formează atunci sufletul senzației, sufletul rațiunii, în care Eu-ul se exprimă în mod deosebit, precum și sufletul conștienței în care Eu-ul se ridică peste el însuși, pentru a dezvolta Sinea spirituală. Tocmai în timpul în care omenirea formează sufletul rațiunii, în perioada de cultură greco-latină, acea componentă în care Eu-ul se poate manifesta în mod deosebit, atunci dobândește acest Eu al umanității un nou impuls spiritual, prin faptul că Dumnezeu coboară pe Pământ și trăiește în mijlocul omenirii. Abia atunci a putut omenirea să se avânte în sus la o viață spirituală mai înaltă. Omenirea pământeană a putut să se ridice peste ea însăși, i-a fost dată posibilitatea Eu-ului omenirii de a se dezvolta ca să ajungă un Eu dumnezeiesc.
Așa cum omul în parte este născut mai întâi cu privire la trupul său fizic, mai apoi cu privire la trupul său eteric și trupul astral și cum de-abia după aceea Eu-ul ajunge să se evidențieze în el, tot astfel a fost născut Pământul mai întâi în privința aspectului fizic dinspre cosmos drept vechiul Saturn, apoi eteric drept vechiul Soare, apoi astral drept vechea Lună și de-abia în starea de Pământ, acolo a putut să se desfășoare dezvoltarea Eu-ului. Așa poate fi gândit vechiul Saturn drept expresie a nașterii omului cosmic, al macrocosmosului pe planul fizic, dezvoltarea solară drept perioada în timpul căreia este format în macrocosmos trupul eteric, dezvoltarea lunară drept formarea trupului astral și Pământul drept perioada de dezvoltare a mărețului, puternicului Eu al lumilor. În mijlocul acestei dezvoltări coboară Eu-ul cosmic, mai înalt, din sfere spirituale și se unește cu dezvoltarea pământeană ce se continuă. Se coboară spiritul macrocosmosului în Eu-ul lumilor.
Așa se oglindește dezvoltarea cosmică în om și își găsește expresia în el. Abia pe Pământ este el născut din cosmos drept ființă conștientă de sine și stă în puterea dezvoltării sale în continuare ca el să învețe să înțeleagă impulsul spiritual care îi este dat, pentru ca să poată trăi în interiorul său din nou ceea ce Spiritul lumilor a trăit în fața omenirii pe Pământ.
Precum floarea din planta omenirii, s-a deschis o individualitate umană față de lumina spirituală a Soarelui, cu mult timp înainte ca aceste forțe solare să se fi unit iarăși cu Pământul. Ea a știut prin aceasta ce mare eveniment stătea înainte în dezvoltarea Pământului și cum trebuia să fie produs printr-un intermediar care, crescut dinăuntrul omenirii, s-ar dărui față de lumina Soarelui cu întreaga sa ființă, astfel ca ea să îl poată cuprinde întru totul. Propria sa ființa trebuia să o jertfească, pentru ca ființe solare sublime să i se reveleze pe Pământ. Ca sămânță ascundea acea individualitate această cunoaștere în interiorul ei. Iar atunci când a venit timpul, atunci a crescut dinăuntrul omenirii către spiritul Soarelui, ca o floare vie, o ființă umană. A putut să preia în sine forțele solare spirituale, prin faptul că și-a jertfit cele trei învelișuri trupești marelui spirit, astfel încât acesta a putut să se cufunde în jos și să trăiască într-un trup uman pe Pământ. Așa cum planta începe să moară după rodire, tot astfel acel trup era dedicat morții atunci când s-a împlinit acest eveniment. Iar când a curs pe Golgotha sângele din rănile acestui trup, atunci s-a coborât sămânța acelei flori înăuntrul Pământului, ca nou impuls pentru viața spirituală, care trebuia să se dezvolte mai departe în omenire. Astfel a fost așezat în fiecare om acest impuls ca un germene spiritual, care ajunge să se desfășoare mai departe în el atunci când sufletul uman este stimulat ca prin noi senzații și sentimente să lase să crească din el o floare care poate fi fructificată de lumina spirituală a Soarelui. Se desfășoară din punct de vedere spiritual același proces în suflet care se petrece cu forma fizică a plantei atunci când planta se retrage în ea însăși într-un fel de sentiment de rușine și începe să se veștejească. Astfel simte și sufletul uman, în care s-a coborât lumina spirituală, în sentimentul adânc de rușine propria lui lipsă de desăvârșire, iar această senzație îi dă îndemnul pentru a pătrunde în propriul interior. Când omul a simțit odată această lumină spirituală în sufletul său, atunci ea luminează în interiorul său și el învață prin aceasta să se vadă așa cum este el în realitate. Atunci el merge pe drumul pe care trebuie, de altfel, să meargă atunci când își părăsește învelișurile sale trupești la moarte. El se cufundă în aceste învelișuri, ca om personal începe să moară. Omul moare în calitate de personalitate distinctă și pătrunde cu trăirea treptat în marea ființă a lumilor. Astfel poate să spună: „În Christos mor eu”. Odată cu noul impuls spiritual intră omul mai întâi în trupul său astral. Acolo îi vin în întâmpinare acele ființe care acționează în calitate de ființe rămase în urmă pe treapta lunară, ele se arată în toate sentimentele, impulsurile și senzațiile care sunt de natură inferioară. Ele stau cu o treaptă mai jos sub dezvoltarea Eu-lui, prin faptul că aparțin de dezvoltarea lunară. De aceea nici nu sunt străbătute de forța conștientă a Eu-lui și sunt de gen animal. Tot ce acționează în trupul astral uman drept sentimente și senzații subconștiente, nestrunite, el le găsește acolo o lume care se înfățișează în fața lui ca o lume exterioară. Prin faptul că se poziționează astfel conștient față de lumea sa interioară, el dobândește puterea de a depăși aceste ființe, de a le elibera din interiorul său și a le modifica treptat. Și mai adânc coboară omul în interiorul său în trupul eteric. Acolo găsește o lume pe care și-a format-o prin modul de gândire cu privire la ceea ce și-a însușit din mediul său în privința tradițiilor și obiceiurilor. Acolo acționează în trupul eteric ființe care au rămas în urmă pe treapta solară, ele frânează dezvoltarea sa cu privire la gândirea conștientă liberă și autonomă. Și pe acestea le va elibera treptat și le va reconfigura în ființe de lumină pline de înțelepciune, prin intermediul impulsului spiritual pe care l-a primit. Dacă omul coboară apoi mai departe înăuntrul trupului său fizic, atunci află o întreagă lume de forțe care acționează acolo în voința sa, în calitate de ființe rămase în urmă pe treapta Saturn. Ele îi întăresc voința cu privire la aspectul personal și o conduc pe aceasta către punctul central personal. Și pe aceste ființe le poate elibera prin lumina spirituală care se revarsă în interiorul său dintr-un punct central, ce se află în afara personalității sale și de care se simte totuși legat în mod intens. Astfel se trăiește omul în învelișurile sale trupești, pentru început ca acea ființă până la care s-a dezvoltat până atunci. Un nou punct central a luat naștere pentru el, dinspre care el se poate privi pe sine. El știe că dezvoltarea acelor trei învelișuri trupești, în care a trebuit să coboare, aparține de stări de dezvoltare anterioare ale Pământului și că de aceea trebuie să-și găsească în sufletul său acea forță care trebuie să fie dezvoltată îndeosebi în timpul dezvoltării pământene și pentru care a fost pus substratul în suflet. Această forță este cea care îl face să fie o ființă cu Eu conștientă de sine, astfel că poate să coboare în mod conștient în sine însuși. Se dezvoltă sămânța de plantă treptat, până ajunge la forma de plantă și se coace până la o existență proprie autonomă în cadrul acestei forme. Omul pășește cu trupul viu prin poarta morții, prin faptul că se face independent de învelișurile sale trupești. Atunci găsește în interiorul său germenele spiritual care a fost pus în sufletul său prin impulsul christic. Luminează în întâmpinarea lui din propria sa entitate lumina christică, și așa cum sâmburele seminței maturizate se cufundă în pământ după ce planta a murit, așa cade acest germene spiritual din personalitatea strâmtă și se adâncește în marea lumină a lumilor. Atunci lucește din interiorul Pământului în afară, în întâmpinarea omului, acea lumină care s-a unit cu Pământul începând de la evenimentul de pe Golgotha. Atunci poate să își spună: în Christos mor eu, renăscut însă voi fi pentru o existență mai cuprinzătoare. – Iar el simte și trăiește în sine semnificația cuvintelor: Cine își va pierde viața pentru mine, acela o va păstra.
Așa cum omul este născut dinspre macrocosmos ca microcosmos, ca ființă cu Eu conștientă de sine, așa parcurge el din nou drumul înapoi, prin faptul că treptat începe să trăiască din nou înăuntrul macrocosmosului cu conștiența sa de Eu. Puterile spirituale s-au retras treptat de la om, după ce îi aduseseră toate darurile lor de jertfă, pentru ca el să își găsească acum singur drumul către urcușul spiritual, astfel încât să pătrundă trăind în mod conștient și de bună voie din nou în cadrul spiritualului.
Omul trăiește aceste ființe spirituale mai întâi prin faptul că se simte strâns unit cu marea Mamă a Pământului, din care este născut ca om distinct, de care el însă aparține și cu care a fost mult mai intens legat în timpul stărilor de dezvoltare anterioare. Aceste stări el le trăiește drept dezvoltarea vechiului Saturn, a vechiului Soare și a vechii Luni. Omul coboară în propriul său interior și trăiește aici ființele care acționează în cele trei învelișuri ale sale: în trupul său astral, eteric și fizic, apoi găsește punctul central propriu-zis al propriei sale ființe, aici îi strălucește în întâmpinare lumina lui Christos. Apoi mai coboară și înăuntru în acele stări ale dezvoltării Pământului unde au fost formate cele trei învelișuri care sunt trupul astral, eteric și fizic al Pământului și trăiește aici ființele spirituale care au legătură cu această dezvoltare și își revarsă aici forțele. Apoi pășește sufletul uman tot mai departe și trăiește acea forță spirituală care s-a cufundat în timpul dezvoltării Pământului în Pământ, drept lumina lui Christos.
Ca un măreț tablou este percepută această întreagă dezvoltare cosmică, în care omul este întrețesut și el. Se desfășoară totul în jurul lui, se trăiește și se țese în el însuși această întreagă dezvoltare. Precum un punct de focalizare, în care se întâlnesc ființele și forțele care sunt active în acea dezvoltare, se percepe el pe sine însuși, forțele se revarsă în el și din el, el însuși este produsul acelor forțe. În aceste acțiuni el găsește un centru ferm, ca un punct central lăuntric, în jurul căruia se grupează totul, iar acest punct central este entitatea christică, centrul dezvoltării macrocosmice și microcosmice. Ca un nou punct central, din care curge totul, spre care se revarsă totul, îi strălucește în întâmpinare izvorul întregii vieți, întregii evoluții, drept spirit dumnezeiesc ce stă în spatele tuturor lucrurilor, care a acționat înainte ca să existe lucrurile. Și așa cum el se simte încorporat în calitate de om pământean în dezvoltarea Pământului, așa se cunoaște drept ființă spirituală în acest izvor primordial dumnezeiesc al întregii vieți. În interiorul sufletului trăiește forța lui Christos, în sâmburele spiritual conștient de sine, în forța de Eu. Dincolo de învelișurile trupești, ea se trăiește drept spirit al tuturor lucrurilor, Spiritul Sfânt, drept o forță de Eu mai înaltă, care este centrul adevărat, netrecător al întregii existențe.
Când omul se cunoaște astfel drept ființă spirituală în acest spirit total, atunci poate simți semnificația cuvintelor din zicerea rosicruciană: „În Sfântul Spirit sunt renăscut”, căci drept nouă ființă stă aici față de omul său dinainte, o ființă care mai întâi trebuie să-și însușească trăsăturile și capacitățile de care are nevoie în această viață spirituală, așa cum un copil trebuie să învețe să își folosească organele sale trupești în lumea fizică. Și din nou trebuie să trăiască această ființă spirituală în sine cele trei forțe spirituale care se revelează în dezvoltarea cosmică drept simțire, gândire, voință, drept iubire, înțelepciune, forță. Căci precum copilul învață mai întâi să stea și să meargă, așa trebuie omul să învețe să găsească direcție și drum în lumea spirituală. Acest lucru poate fi însușit numai cu sentimentul, prin faptul că se poziționează față de toate în mod iubitor. Atunci trebuie să învețe să cunoască adevărul prin faptul că învață să înțeleagă înțelepciunea lumilor care răsună în el, că lasă să răsune în el sunetele din lumea spirituală și intuiește semnificația lor, așa cum copilul învață să înțeleagă limba. Atunci învață el treptat să cunoască adevărata viață în spirit, prin faptul că în el însuși trăiește un centru de la care pornesc propriile sale impulsuri de voință și de viață, astfel încât el însuși se poate revela în vorbire și în ființa sa. De aceea rostește Christos Iisus cuvintele: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu ajunge la Tatăl decât prin mine.” Nimeni nu poate să străbată către originea spirituală adevărată a întregii existențe, la Tatăl, dacă nu și-a format în spiritul său aceste trei forțe și nu le unește în mod corect.
Se reprezintă dezvoltarea omului în acel simbol care aparține de zicerea rosicruciană cu profundă semnificație, în crucea neagră cu trandafirii roșii. Percepe omul acest simbol drept ceva viu, în care trăiesc și țes forțele spirituale care l-au construit, așa cum s-a născut el din dumnezeire. Atunci însă știe că dezvoltarea în continuare a sufletului său este posibilă prin efortul forțelor sale proprii. El știe că nu numai sângele său trebuie să devină curat precum seva de plantă
roșie a trandafirilor, că și crucea neagră trebuie să se metamorfozeze, prin faptul că își purifică natura de înveliș și crește dincolo de aspectul pur personal atunci când se dedică față de ceva nesfârșit mai mare. Atunci el moare în Christos, iar în fața sufletului său se transformă crucea întunecată, neagră într-o cruce luminoasă, strălucitoare. Trandafirii roșii se extind într-un cerc nesfârșit, atunci când sufletul pătrunde trăind tot mai mult în macrocosmos, până ce se percepe el însuși ca fiind acest cerc. În macrocosmosul atotcuprinzător se trăiește atunci omul într-o nouă existență.
Atunci, în mod tainic, se transformă culorile simbolului, trandafirii se arată verzi, crucea albă. Sufletul poate să intuiască deplina semnificație numai prin faptul că percepe forța care se revarsă în întâmpinarea sa. Ca și din sfere spirituale mai înalte strălucind în întâmpinarea sa, vede și cunoaște sufletul acest simbol sfânt. Sever și plin de forță se arată ca un îndemn pentru lucru constant, pentru ca odată să fie atins marele ideal pe care fiecare om în parte îl poate realiza, atunci când este renăscut în Sfântul Spirit.
Despre această mantră nu au fost transmise niciun fel de lămuriri în legătură cu lucrul la cultul cunoașterii. Dar în conferința ținută la Leipzig pe 13 octombrie 1906 (GA 97) au fost făcute următoarele prezentări, care se referă la conținutul mantrei:
V-am vorbit înainte despre faptul că în fiecare om dormitează forțe ce pot fi dezvoltate și care îl ridică la o treaptă de existență mai înaltă. Așa cum lumea fizică este percepută prin organe fizice, așa poate fi percepută lumea suprasenzorială prin organe suprasenzoriale. Pe atunci au fost indicate mijloacele, chiar dacă numai fragmentar, prin care omul se poate face văzător. Astăzi vrem, pentru a conduce prezentarea către tema noastră, să menționăm anumite mijloace care sunt utilizate în cadrul școlirii interioare.
Pe fiecare treaptă sunt de urmat noi îndrumări. Nu ajunge numai ceea ce este discutat astăzi, dar se adaugă. Pe drumul către discipolat este dată o îndrumare care are scopul ca omul să se obișnuiască să dobândească un raport foarte precis cu lumea suprasenzorială, un raport moral. Pe prima treaptă trebuie să își clarifice omul faptul că, așa cum el este o ființă simțitoare, și animalele sunt ființe simțitoare. Dar cum omul are un suflet individual, așa grupurile de animale au un suflet al genului. Astfel au toți leii, toți rechinii, toate broaștele ș.a.m.d., împreună un suflet. Altfel spus: în timp ce omul are sufletul ca interior, sufletele animalelor, adică firile sufletești de legătură ale animalelor, ajung până în lumea astrală, iar acolo sunt sufletele de comunitate ale grupurilor de animale. Dacă îi faci rău omului, atunci numai el singur percepe asta. Dar dacă este lezat leul, acest lucru îl simte sufletul de grup, care nu trăiește pe planul fizic, ci pe planul astral.
Școlirea are acum intenția de a dobândi un raport, un raport de simțire față de sufletele animalelor pe planul astral. Pentru aceasta, un exemplu: În anumite regiuni, vechii germani considerau calul obiect de venerație. Ei așezau un craniu de cal drept simbol pe casele lor. Alegerea unui astfel de simbol arată că stăteau într-un raport foarte precis cu calul. De unde provenea acest lucru? Calul a luat naștere de-abia într-un un anumit timp. La mijlocul epocii atlanteene a apărut această specie de animale, bineînțeles în mod treptat. Acest lucru a avut loc în același timp cu dezvoltarea deșteptăciunii. Chiar dacă omul nu își lămurea în mod deosebit acest lucru în noțiuni, el avea o atracție față de cal, ce se poate compara cu dragostea față de iubită. Arabul mai are și astăzi un raport deosebit față de calul său. Unele indicații se găsesc în mitologie. Astfel, deșteptăciunea lui Odiseu a născocit un cal de lemn. În acest sens va dobândi omul o senzație pentru sufletul genului diferitelor animale. Dacă acest lucru va trece în conștiență, atunci începe să se desfășoare raportul cu planul astral.
În acest fel poate lua naștere și un raport moral față de lumea plantelor. Ocultistul nu vede numai frumusețea plantei, ci simte ceva precum un chip zâmbitor sau trist. Există un mare câștig de pe urma acestui simțământ moral. Dacă formați un astfel de raport moral, atunci intrați în relație cu regiunea inferioară a planului Devachanic.
Și pentru lumea moartă a pietrelor se poate forma o percepție fină. Roca are un suflet de grup pe planul Devachanului, așa cum animalul are un suflet de grup pe planul astral. În Devachan trăiesc sufletele mineralelor. De aceea nu sunt tangibile pentru om. Așa cum musca, în timp ce zboară deasupra mâinii noastre, nu bănuiește că în spatele acesteia se află un suflet, așa nu știu oamenii că pietrele au suflet.
Deci dacă pietrele au suflet, atunci veți înțelege și felul în care poate lua naștere un raport moral față de ele. Un trup uman, un trup animal are pofte, pasiuni și impulsuri. Trupul plantei nu mai are pofte, dar mai are impulsuri. Trupul pietrei nu are nici poftă, nici impuls, de aceea el pune în fața noastră, a oamenilor, un ideal, în măsura în care pornirile noastre trebuie spiritualizate. Iar în viitorul îndepărtat al omenirii acest lucru va fi atins: trupuri fără poftă și impulsuri vor avea oamenii. Cândva, omul va fi asemănător cu un diamant, el nu va mai avea impulsuri interioare, ci acestea sunt stăpânite în exterior.
Piatra înfățișează deja astăzi această castitate, ea este materie fără pofte. Această stare de lipsă de poftă trebuie să o formeze elevul ocult deja de pe acum. În acest sens, piatra se află poziționată deasupra animalului, plantei și omului. O altă formulă rosicruciană începe cu această formulare: Eu am așezat cuvântul creator etern în piatră – cast și virginal păstrează piatra acest cuvânt creator în adâncurile existenței fizice.
Dacă o asemenea simțire față de piatră se poate potența până la experiență spirituală, devii clarvăzător în părțile cele mai înalte ale Devachanului.
Cea mai detaliată explicație care există o dă răspunsul la o întrebare despre francmasonerie și scopul ei, într-una din conferințele pentru muncitorii de la construcția pentru Goetheanum. De aceea este așezat aici înainte acest răspuns la întrebare, din cadrul conferinței de la Dornach, 4 iunie 1924 (GA 353):
Francmasoneria de astăzi, ea este de fapt, am putea spune, doar umbra acelui lucru care a fost cândva. Eu am vorbit și aici deja cu diferite ocazii despre faptul că în vremuri foarte vechi ale dezvoltării omenirii nu existau asemenea școli ca astăzi și nici asemenea biserici și nici asemenea instituții de cultură, ci toate erau una. În vechile misterii, așa cum era numit acest lucru, era în același timp școala, instituția de cultură și religia. Acestea s-au despărțit de-abia mai târziu. Astfel că, de fapt, pentru regiunile noastre central-europene am putea să spunem chiar că de-abia în secolele al XI-lea, al XII-lea a devenit astfel; înainte erau mănăstirile, aș spune, o amintire din vechile timpuri. Dar în timpuri foarte vechi era așa, că școala, biserica și instituțiile de cultură erau una. Era însă așa, că în misterii era luat mult mai în serios ceea ce se făcea acolo, decât sunt luate lucrurile astăzi, de exemplu, în școlile noastre și chiar și în bisericile noastre.
Căci situația era atunci așa, că o lungă perioadă de timp a trebuit să fie cineva pregătit, până ce a avut voie să învețe. Astăzi decide, în fond, dacă se poate învăța ceva sau nu, în realitate, un principiu care nu are nimic de-a face cu învățarea. Nu-i așa, astăzi decide de fapt numai aspectul că pentru cel care trebuie să învețe se poate face rost de bani sau nu se poate face rost de bani! Acest lucru sigur că este ceva ce nu are nimic de-a face cu capacitățile pe care le are respectivul. Și iarăși cu totul altfel era situația în timpurile vechi. Atunci erau căutați în întreaga omenire aceia – aveau o privire mai bună decât astăzi și pentru acest lucru – care erau cumva cei mai capabili. Desigur că lucrul acesta a decăzut aproape peste tot, pentru că oamenii sunt niște egoiști; dar principiul era inițial acesta, că erau cautați aceia care aveau capacități. Iar aceia erau mai întâi îndreptățiți să poată învăța spiritual – nu doar prin antrenament și prin dresură și prin elemente, așa cum se instruiește astăzi, ci aceia puteau învăța în mod spiritual.
Această învățare spirituală este legată însă de faptul că se învață în timpul pregătirii să se dezvolte capacități foarte precise. Trebuie doar să vă gândiți că atunci când prindem ceva în viața obișnuită avem de fapt o senzație grosieră despre acel lucru; iar lucrul cel mai exterior pe care îl realizează oamenii astăzi este faptul că pot să distingă uneori între ele substanțe cu simțirea, că palpează astfel lucrurile și disting ceva în simțire. Dar oamenii sunt astăzi în simțirea lor –
vreau să spun, în simțirea pur fizică – destul de grosieri; ei disting între căldură și frig. Cel mult, se întâmplă ca oamenii care sunt vizați să ajungă la o simțire mai fină. Aceștia sunt, de exemplu, orbii. Există orbi care învață ca, atunci când trec pe deasupra hârtiei, să simtă formele de litere. Fiecare literă este puțin îngropată în hârtie. Dacă simțământul din degete este fin dezvoltat, se pot simți deja literele întrucâtva. Aceștia sunt singurii oameni care învață astăzi să simtă
mai fin ceva, să perceapă mai fin ceva. De regulă, senzația nici nu este formată, dar se învață nespus de mult dacă se dezvoltă foarte fin tocmai simțirea din vârful degetelor și din degete. Astăzi omul nu distinge căldura și frigul doar prin simțământ. Da, asta poate să facă și astăzi, pentru că astăzi poate citi termometrul; acolo îi devin vizibile diferențele fine din căldură și frig. Dar termometrul a fost inventat și el în decursul timpului. Înainte, oamenii aveau doar simțământul lor. Atunci era dezvoltată în mod deosebit la început, în cadrul pregătirilor din misterii, tocmai simțirea, îndeosebi în degete și în vârfurile degetelor. Și era astfel că se învăța să se simtă în modul cel mai fin.
Cine era așadar, de fapt, în misterii cel care fusese pregătit mai întâi să perceapă foarte fin? Ei bine, ceilalți oameni nu puteau să perceapă atât de fin. Presupuneți acum că undeva, într-un alt loc, era un misteriu. Oamenii călătoreau mult în Antichitate; ei călătoreau aproape la fel de mult ca noi și uneori suntem uimiți de cât de repede călătoreau. Ei nu aveau tren; dar călătoreau pentru că erau mai sprinteni, pentru că puteau să meargă mai repede, oboseau mai puțin, mergeau și ceva mai bine și așa mai departe. Și acum se întâlneau pe drum, asemenea oameni. Da, când își dădeau mâna două astfel de persoane care puteau să simtă cu finețe, atunci observau acest lucru unul la celălalt și se spunea atunci: Ei se recunosc după percepția lor mai fină. Aceasta este ceea ce este numit gestul – gestul, când era apucat celălalt în timpurile vechi și se observa că acela avea o percepție mai fină.
Acum, mai departe, domnii mei, gândiți-vă numai la al doilea lucru: Atunci când se recunoștea faptul că unul avea o simțire mai fină, atunci se mergea mai departe, căci se învăța și mai mult. În timpurile vechi nu se scria atât de mult ca astăzi; se scria de fapt numai foarte rar și numai ceea ce era considerat drept cel mai, cel mai sfânt. În orice caz, există și în Antichitate deja un fel de corespondență; dar și această corespondență era mai mult în tot felul de semne. Și astfel au luat naștere multe semne pentru tot felul de lucruri. Căci era și așa, că oamenii care nu aparțineau de misterii, deci care nu erau înțelepții, așa cum erau numiți, atunci când călătoreau, călătoreau doar în împrejurimi mai restrânse; ei nu ajungeau foarte departe. Dar învățații, înțelepții, aceștia călătoreau foarte mult. Atunci ar fi trebuit să cunoască de fapt nu numai toate limbile, ci toate dialectele. Desigur că e greu, chiar dacă provii numai din Germania de nord, să stăpânești dialectul elvețian. Dar acum exista pentru acești oameni din misterii, pe lângă limba pe care o vorbeau, pentru toate lucrurile care îi interesau, anumite semne. Ei făceau semne. Astfel, de exemplu, să zicem că se forma mai departe gestul obișnuit, pe care îl avem deja în simțire: Eu pricep –; sau: Asta nu-i nimic, ce-mi spui tu mie –; sau: Noi doi ne înțelegem bine. – Se desena crucea înăuntru. Astfel că exista un limbaj de semne deplin dezvoltat chiar printre vechii înțelepți și se așeza tot ce se știa în aceste semne. Astfel că puteți să înțelegeți: Toți acei oameni care erau în școlile înalte de atunci, în misterii, aveau pentru toate anumite semne. Să spunem, de exemplu, că vroiau să rețină acum aceste semne; de-abia atunci le desenau. Astfel au luat naștere semnele desenate.
Este destul de interesant faptul că astăzi mai există anumite scrieri care permit să se recunoască limpede că au reieșit din semne. Aceasta e, de exemplu, vechea scriere a indienilor, sanscrita. La ea se vede peste tot că totul a provenit din linia curbă și din cea dreaptă. Linii curbe: nemulțumire față de ceva, antipatie; linii drepte: simpatie. Gândiți-vă numai: Unul știe că liniile drepte înseamnă simpatie, că liniile curbe înseamnă antipatie. Acum vreau să îi comunic ceva. Pentru asta am și eu semnul meu. El vrea să îmi spună ceva; asta poate să meargă pentru început destul de bine, dar mai târziu povestea poate să meargă prost. Vedeți dvs., aici mai merge bine; mai târziu el desenează o linie șerpuită: aici poate să meargă prost. Și astfel aveau pentru toate semne precise. La aceste semne sau cu aceste semne se înțelegeau iarăși aceia care erau în misterii. Astfel că pe lângă gest aveau și semnul.
Acum, ceva foarte deosebit se vedea înainte în cuvinte. Vedeți dvs., dacă astăzi omul rostește cuvinte, atunci el nu mai are de fapt niciun fel de idee ce e cu cuvintele. Dar se mai poate percepe totuși ceva, ce există deja înăuntrul sunetelor. Veți putea percepe cu ușurință, dacă cineva se află cumva într-o situație de viață și începe să zică: A – atunci asta are de-a face cumva cu uimirea. A – litera A este uimire. Acum adăugați la aceasta litera R: înăuntrul acesteia se află rostogolirea, razele: R = iradierea. A = uimirea, R = rostogolirea, iradierea.
Acum noi știm în orice caz ceea ce tocmai am spus despre razele de soare. Dar și dacă razele de soare sunt aparente, dacă nu sunt o realitate: pare așa, ca și cum ele s-ar revărsa. Acum gândiți-vă că cineva vrea să spună: Acolo sus este ceva, acel lucru aruncă spre mine, aici, pe Pământ ceva ce, atunci când îmi apare dimineața, produce uimire. Uimirea o exprimă prin A, dar faptul că vine de sus, cu R; asta o exprimă așadar prin: RA. Da, așa l-au numit vechii egipteni pe zeul Soarelui: Ra! În fiecare din aceste litere domnește tocmai o simțire în ele, iar noi am alcătuit literele în cuvinte. Era, așadar, o trăire foarte extinsă înăuntru. Acest lucru este astăzi de mult uitat. Așa ceva se poate percepe la diferite lucruri. Luați de exemplu: I. Aceasta e ceva ca un fel de bucurie liniștită; ești împăcat cu ceea ce afli, ce percepi: I. De aceea și râsul este exprimat cu: hihi. Aceasta e o bucurie liniștită. Așa are fiecare literă ceva precis în sine însăși. Și există o cunoaștere prin care se pot de-a dreptul forma cuvintele, atunci când există înțelegere pentru sunetele care se află înăuntrul cuvintelor.
Acum veți spune un lucru, domnii mei: Da, atunci ar putea să existe, de fapt, dacă lucrurile ar fi așa, doar o singură limbă! – Inițial a și existat în cadrul omenirii o singură limbă; atunci când mai aveau o percepție pentru aceste sunete, pentru aceste litere, a existat doar o singură limbă. Limbile au devenit atunci diferite, când oamenii s-au împrăștiat. Dar inițial oamenii au perceput acest lucru, iar în misterii se instruia de-a dreptul cum se percep sunetele, literele și se alcătuiesc în cuvinte. De aceea exista o limbă proprie în misterii. Această limbă, pe aceasta o vorbeau toți între ei, – ei nu vorbeau între ei dialectele, dar această limbă o înțelegeau toți. Atunci când unul spunea Ra, celălalt știa că acesta e Soarele. Dacă, de exemplu, unul spunea: E – simțiți numai: eu mă înfricoșez cumva, asta nu îmi convine; E = am o frică ușoară, așa ceva ca o frică! Acum, luați L: asta e așa ca și cum ceva dispare, ca și cum ceva se scurge, iar EL, da, asta e ceva ce curge și prin care ne înfricoșăm, prin care ne e frică. Așa era numit în Babilon El = Dumnezeu. Așa era desemnat totul după acest principiu. Sau luați Biblia: Atunci când spuneți: O – aceasta e o uimire, o uimire subită, pe care nu o putem stăpâni. La A – acolo avem o percepție pe care o îndrăgim, o uimire care ne e dragă; O – acolo am vrea să ne dăm înapoi; H, Ch este respirația. Astfel că putem spune: O = uimire ce se dă înapoi; H = respirație; I = acolo se indică asupra lucrului, te bucuri de el, e bucurie liniștită – I. Și M, asta este: am vrea să mergem noi înșine înăuntru. Simțiți, atunci când rostiți M: M – acolo merge respirația în afară și simțim că alergăm pur și simplu după respirație; M este așadar: a te îndepărta. Acum să le punem pe acestea la un loc: El, asta am văzut deja, este spiritul care vine în vânt, El; O – aceasta este uimirea care înapoi, H = respirația; acesta este așadar deja spiritul mai fin, care acționează ca respirație; este bucuria liniștită; M = aceasta este dăruirea. Aici aveți Elohim, cu care începe Biblia; aici aveți aceste
sunete înăuntrul lui. Astfel că putem spune: Ce este Elohim? – Elohim sunt în vânt ființe, de care avem ceva teamă, în fața cărora ne tragem puțin înapoi, care însă prin respirație, spre bucuria oamenilor, în dăruirea omului au bucurie: Elohim. Și astfel este inițial de studiat în cuvinte după sunete, după litere ceea ce înseamnă de fapt cuvintele. Oamenii nici nu mai simt astăzi deloc cum e acest lucru de fapt.
Cum se spune aici, în Elveția, la pluralul de la „Wagen” (căruță)? Se spune oare și aici: „Wagen” sau se spune „die Wägen”? (Răspuns: Die Wagen!)6 „Die Wagen” se mai spune. Aici este așadar deja amestecat; inițial era: „der Wagen, die Wägen”! La plural avem în cele mai diferite feluri; de exemplu avem: „der Bruder, die Brüder” (frate). Dar asta probabil că este așa și în Elveția! Că doar nu spuneți: die Bruder? Așadar: „der Bruder, die Brüder”. Sau să spunem: „das Holz, die Hölzer” (lemn). Că probabil nici aici nu se spune: die Holzer. „Das Holz, die Hölzer”. Vedeți, domnii mei, atunci când este format pluralul atunci se formează trema: a se transformă în ä, u în ü, o în ö. De ce se întâmplă asta? Da, trema, aceasta exprimă faptul că lucrul devine neclar! Dacă văd un frate, atunci e clar aici ca o persoană; dacă văd mai mulți frați, atunci devine neclar, atunci trebuie să îl disting deja pe unul de celălalt, iar dacă nu pot sa fac asta, devine neclar. Trebuie să te uiți la fiecare în parte. Faptul că devine neclar este exprimat peste tot prin tremă. Așadar, unde este undeva o tremă într-un cuvânt, acolo este ceva neclar.
6 Acest răspuns este greșit; se spune în germana elvețiană „Wäge”, cum presupunea Rudolf Steiner.
În limbă se află așadar ceva, din care se poate cunoaște de fapt întregul om; aici este întregul om. Și așa au și exprimat oamenii, la fel ca în literele pe care le scriau, faptul că în aceste semne se află anumite semnificații. „A” era întotdeauna uimire. Așadar, când vechiul evreu scria așa א , atunci își spunea: Cine este uimit în lumea pământeană? Animalele nu sunt uimite de fapt, numai omul. De aceea el l-a denumit pe om în general: uimirea. Atunci când îl scria pe Aleph al său, pe א, ebraicul „A”, atunci asta însemna însă și „omul”.
Și astfel a fost că fiecare literă însemna în același timp un anumit lucru sau o ființă. Acest lucru îl știau, iarăși, acei oameni care erau în misterii. Așadar, când unul călătorea și îl întâlnea pe altul și aveau o cunoaștere comună, atunci se cunoșteau după cuvânt. Astfel că se poate spune: În vechile timpuri era așa, că persoanele care învățau ceva, adică cei care știau multe, se recunoșteau unii pe alții după gest, senin și cuvânt. Da, însă, domnii mei, acolo era ceva înăuntru! Acolo era realmente în același timp întreaga calitate a învățăturii înăuntru în acest semn, gest și cuvânt. Căci prin faptul că se învăța să se simtă, era învățată distingerea obiectelor. Prin faptul că aveau semnele, se avea o imitare a tuturor acelor lucruri care erau taine ale naturii. Iar în cuvânt se învăța să se cunoască omul interior. Astfel încât se poate spune așadar: În gest aveau percepția; în semn aveau natura și în cuvânt aveau omul, uimirea sa interioară sau tremurul său de retragere, bucuria sa ș.a.m.d. Aveau așadar natură și om și le-au redat în semn, gest și cuvânt.
Acum, pe parcursul dezvoltării omenirii a luat naștere acel lucru care s-a separat pe de o parte în universitate și mai târziu în școli și pe de altă parte în biserici și în artă. Toate trei nu au mai înțeles ce anume era prezent inițial; și cu totul s-a pierdut gest, semn și cuvânt. Numai cei care au observat apoi: Măi să fie, bătrânii ăștia înțelepți, dar ei aveau prin aceasta o anumită putere, prin faptul că știau acest lucru! Aceasta este o putere îndreptățită, pe care o are un om atunci când știe ceva, căci atunci vine spre binele semenilor săi; dacă nimeni nu s-ar pricepe să facă o locomotivă, atunci omenirea nu ar avea niciodată o locomotivă! Așadar, când unul știe ceva, atunci este spre binele oamenilor; aceasta este o putere îndreptățită. Mai târziu însă, oamenii și-au însușit pur și simplu puterea, prin faptul că au copiat semnele exterioare. Întocmai cum aceste sau alte semne au însemnat ceva cândva în trecut, iar mai târziu s-a pierdut semnificația, așa au pierdut toate acestea semnificația. Și s-au format atunci, aș spune, prin maimuțăreala vechilor misterii, tot felul de lucruri în care aveți lucrurile doar în mod exterior. Ce au făcut oamenii? Aceia nu mai aveau percepția fină, dar au convenit un semn, cu care să se recunoască. Ei își dau mâna într-un anumit fel, din care unul știe: acela aparține de această uniune. Așa s-au recunoscut după gest. Apoi mai fac în vreun fel anume un semn. Semnul și gestul sunt diferite, în funcție de faptul că unul e în primul sau al doilea sau al treilea grad. După aceasta se recunosc atunci oamenii. Dar nu este în ele nimic mai mult decât un semn de recunoaștere. Și tot așa au pentru fiecare grad anumite cuvinte, pe care le pot rosti în anumite uniuni francmasone; ei au, să zicem pentru primul grad, de exemplu – dacă se vrea să se știe: Care este cuvântul? –: Iachin. Se știe că el a învățat cuvântul Iachin în loja francmasonă, altfel nu ar fi în primul grad în cadrul ei. Acesta este doar un slogan. Și tot așa face apoi semnul și așa mai departe.
Ei bine, de fapt acest gen de francmasonerie s-a dezvoltat de-abia când tot restul din misterii fusese uitat; și au fost imitate câteva din vechile lucruri care nu mai erau înțelese. Astfel că ceea ce a preluat francmasoneria în materie de cult adesea nu mai este înțeles astăzi de francmasoni; nici semn, gest și cuvânt nu înțeleg, pentru că nu știu nimic din toate acele lucruri despre care este vorba acolo. Ei nu știu, de exemplu, că atunci când rostesc cuvântul celui de-al doilea grad: Boas, că В înseamnă ca o casă; O este, așa cum v-am spus, această uimire reținută; A: aceasta este uimirea plăcută; S este semnul pentru șarpe. Cu aceasta ați exprimat: Noi recunoaștem că lumea este ceea ce este, o mare casă pe care a construit-o marele meșter constructor al lumii, despre care trebuie să te uimești atât temător, cât și plăcut și în care există și răul, șarpele. – Da, așa ceva s-a știut în timpurile vechi; acolo era privită natura după aceste lucruri, era omul privit după aceste lucruri. Astăzi rostesc fără habar în anumite uniuni francmasone cei care au gradul al doilea cuvântul „Boas”. Tot astfel, nu-i așa, dacă la al treilea grad persoanele au pus degetul pe artera pulsului, atunci aceasta era realmente o cunoaștere a faptului că respectivul avea o perceptibilitate fină. Acest lucru era observat după felul și modul cum era așezat degetul pe artera de puls. Acest lucru a devenit mai târziu gestul pentru al treilea grad. Oamenii mai știu astăzi numai, când vine unul și ia mâna în așa fel-acesta e un francmason. Așadar, în aceste lucruri este de fapt ceva vechi, venerabil, mare, ceva în care se află întreaga calitate a învățăturii dinainte; acest lucru este acum transpus așadar cu totul în formalitate, s-a stins în nimicnicie. Așa că astăzi uniunea francmasonă are asemenea lucruri; ea are și ceremonii, un cult: aceasta este încă din timpurile în care totul era arătat și într-un cult, în ceremonii, pentru ca să fie mai pătrunzător pentru oameni. Francmasonii mai fac și astăzi acest lucru. Astfel că în această privință interioară, ordinul francmason realmente nu mai are nicio semnificație.
Dar era totuși atât de plictisitor pentru mulți oameni atunci când au fost organizate asemenea uniuni, să participe acolo la ce se întâmpla; căci de fapt lucrurile degenerau într-un fel de joacă. Era nevoie, așadar, de ceva ce a fost turnat, vărsat din nou înăuntrul francmasoneriei. Iar prin aceasta a luat naștere faptul că atunci francmasonii au devenit mai mult sau mai puțin politici, sau au răspândit iarăși învățături iluministe mai mult sau mai puțin religioase. Învățătura romană, netrecută prin iluminism, era administrată de la Roma. Acea învățătură care stătea față în față cu Roma a fost atunci răspândită de francmasonerie. De aceea sunt Roma, cultul roman și francmasoneria cei mai mari oponenți. Acest lucru nici nu mai are legătură cu ceea ce a fost cultul, semnul, gestul și cuvântul la francmasoni, ci acest lucru s-a interpus. În Franța, uniunea nu era numită uniune, ci „Orient de France”, pentru că totul este luat din Orient – „Grand Orient de France”, aceasta este marea uniune francmasonă franceză. Celelalte, semn, gest și cuvânt, acestea sunt numai pentru ca oamenii să țină împreună, acestea sunt semnele, de recunoaștere. Cultul comunității este cel unde se adună la ocazii deosebit de festive; așa cum se adună ceilalți în biserică, așa se adună acești francmasoni la ceremonii care provin de la vechi misterii. Acest lucru ține oamenii împreună.
Era, și îndeosebi în Italia, obiceiul în anumite timpuri, când s-au format uniuni politice secrete, cu anumite ceremonii, semn și gest, să se recunoască și să se adune. Uniuni politice, asociații politice s-au legat mereu de această știință veche a misteriilor. Iar în ziua de astăzi este iarăși foarte ciudat: dacă mergeți astăzi, de exemplu, în anumite regiuni poloneze și austriece, găsiți afișe; pe aceste afișe sunt semne ciudate și litere ciudate, care apoi se unesc în cuvinte; mai întâi nu se știe ce înseamnă acest afiș – dar un asemenea afiș, care este expus peste tot în ziua de azi în regiuni poloneze și austriece, acesta este semnul exterior pentru o uniune care este formată printre tineri de către anumite elemente naționaliste. Aici se procedează cu aceleași lucruri. Este acest lucru de fapt larg, larg răspândit, iar oamenii știu foarte bine că semnul are și o anumită putere mare. Există uniuni, cele populare germane, de exemplu, ele au un vechi semn indian: doi șerpi încolăciți, sau și, dacă vreți, o roată, care s-a modificat apoi într-o cruce cu cârlig. Ei au aceste semne astăzi ca insignă. Iar dvs. veți auzi în multe rânduri că această cruce cu cârlig este considerată iarăși un semn pentru anumite cercuri populare șoviniste. Acest lucru se întâmplă din cauză că s-a moștenit faptul: prin asemenea semne au exprimat bătrânii domnia lor. Și așa a fost mereu în mare măsură la uniunea francmasonă. Uniunea francmasonă există de fapt pentru a ține împreună anumiți oameni, iar asta o face prin ceremonii, prin semn, gest și cuvânt. Iar apoi urmărește țeluri secrete, prin faptul că toți cei care sunt uniți prin aceste ceremonii, semn, gest și cuvânt păstrează anumite secrete. Bineînțeles, țeluri secrete se pot urmări doar dacă nu le știu toți; și așa este la uniunile francmasone, că ei urmăresc numeroase țeluri politice sau culturale și altele asemenea.
Acum însă mai puteți spune încă un lucru, domnii mei. Vedeți, dvs., persoanele care sunt unite în uniuni francmasone nu sunt nicidecum de combătut pentru faptul că fac acest lucru, ci uneori au cele mai bune și mai nobile intenții; ei au doar concepția: Oamenii nu pot fi câștigați pentru așa ceva prin alte moduri decât prin asemenea uniuni, și de aceea au majoritatea uniunilor francmasone iarăși scopul de a face acte de binefacere în mare. Acest lucru e frumos, să faci acțiuni de binefacere și umanitare. Acest lucru este iarăși ceva ce este practicat în mare măsură de aceste uniuni. De aceea nu este de mirare dacă francmasonul poate să indice mereu asupra faptului că nespus de multe lucruri umanitare și de binefacere extraordinare sunt subvenționate și fondate tocmai de uniunile francmasone. Doar că trebuie să îți spui: în epoca de astăzi, toate asemenea lucruri nu mai corespund cu timpurile. Căci, nu-i așa, ce anume trebuie să respingem astăzi în principal la asemenea lucruri? Trebuie să respingem izolarea. Ia naștere prin aceasta destul de curând o aristocrație spirituală, care nu trebuie să existe. Iar principiul democratic, care trebuie tot mai mult și mai mult să se afirme, acesta i se opune de fapt întru totul uniunii francmasone, tot astfel precum și preoțimii închise. Astfel că se poate spune, așadar: Așa stau lucrurile, că cel care mai poate înțelege astăzi ce este conținut în anumite ceremonii francmasone pentru primul, al doilea și al treilea grad, în ceea ce francmasonii înșiși adesea nu înțeleg ei înșiși, poate să recunoască faptul că adesea ele fac referire la o înțelepciune foarte veche; dar acest lucru nu are mare semnificație. Marea semnificație o are faptul că astăzi se întâlnesc la multe asociații, uniuni francmasone, tocmai multe strădanii politice sau sociale de alt gen, de binefacere. Dar până la cuțite se luptă biserica catolică și francmasonii. Acest lucru s-a format însă și numai pe parcursul timpului.
Acum, asemenea lucruri bineînțeles că pot să fie foarte ușor interpretate greșit. Și a apărut și acest lucru: Francmasonii au o anumită vestimentație la ceremoniile lor; ei au, de exemplu, un șorț din blană de miel, blana de șorț din miel. Aici au spus unii: Francmasoneria nu este de fapt nimic altceva decât o joacă de-a meșteșugul mason (zidar, în lb. engleză – n. tr.), pentru că masonul are o blană de șorț. Dar asta nu e adevărat. Iar blana de șorț care este aici, ea este întru totul aici – și a fost întotdeauna la origine din piele de miel, nu doar treptat a ajuns așa –, pentru a arăta că cel care se află în asemenea uniuni nu trebuie să fie un tip furios cu privire la pasiuni; trebuie așadar să fie acoperite părțile genitale cu șorțul său, iar acesta este semnul pentru asta. Deci era vorba aici totuși despre ceva ce exprima în semne caracterul uman. Și așa este cu foarte multe semne care se află și în îmbrăcăminte.
Există apoi și grade mai înalte, unde este purtat un veșmânt cu totul asemănător cu al unui preot; aici fiecare lucru în parte înseamnă ceva. De exemplu, v-am spus că omul mai are în afară de trupul fizic și un trup eteric. Și tot astfel precum preotul are o haină albă de in, un veșmânt ca o cămașă, pentru a exprima trupul eteric, așa au și anumite grade înalte ale francmasonilor o asemenea îmbrăcăminte, iar pentru trupul astral – el este colorat – au o togă, o îmbrăcăminte ce se pune deasupra; ele exprimă toate aceste lucruri. Iar mantia care era atunci legată de coif, aceea exprima puterea Eu-lui.
Toate aceste lucruri fac referire înapoi la obiceiuri vechi, foarte pline de sens, semnificative, care astăzi și-au pierdut semnificația. Dacă cineva îndrăgește francmasoneria, atunci să nu considere că este de disprețuit ceea ce am spus eu. Eu am vrut doar să explic cum stau lucrurile. Bineînțeles că poate să existe un ordin francmason care unește în el oameni extraordinar de buni și așa mai departe. Iar în timpul de astăzi acest lucru poate să devină deosebit de important. Cu adevărat, ceea ce învață omul în majoritatea cazurilor, atunci când devine medic sau jurist – da, acestea nu îi cuprind inima. Și de aceea încă mulți juriști și medici devin francmasoni autentici, pentru că atunci cel puțin au festivitatea vechilor ceremonii și ceva la care nu mai trebuie să se gândească mult, dar care totuși mai este ceva: semn, gest și cuvânt, care indică însă asupra faptului că omul nu trăiește doar în aspectul material exterior.
Din oră de instruire de la Berlin,
16 decembrie 1911
Semnul, gestul și cuvântul nu sunt doar semne de recunoaștere, ci au o valoare ocultă profundă.7
Semnul la care se formează unghiul drept între police și palma întinsă are de-a face cu mâna în calitate de organ de cunoaștere. Deja în ultimul ciclu s-a vorbit despre faptul că mâinile și picioarele sunt organe de cunoaștere, și anume mai bune decât creierul.8
7 Semnul și gestul erau altfel pentru fiecare grad; ele nu sunt transmise în mod autentic. În notițele de la ora de instruire ținută la München în 5 septembrie 1912 se
zice că la admitere în gradul 1 se mai spunea: „Semnul pentru gradul 1 va fi în viitor expresia pentru cunoașterea de sine sau pentru ceea ce se înțelege prin «Cunoaște-te pe tine însuți!».” –
„Cuvântul” pentru gradul 1 era Ioachin, pentru gradul 2 Boas, pentru gradul 3 Mach ben ach. Privitor la semn, gest și cuvânt, a se vedea și Gegenwärtiges und Vergangenes im Menschengeiste
(Prezent și trecut în spiritul uman) (conferința a 4-a), GA 167.
8 A se vedea Exkurse in das Gebiet des Markus-Evangeliums (Excursuri în domeniul Evangheliei după Marcu) (conferința
a 7-a), GA 124.
Creierul fizic este ca și cristalizat din trupul eteric, precum gheața din apă. Se poate percepe o corelație intensă între aceste două „creiere” și felul în care creierul fizic este de fapt un fel de aparat de oglindire pentru ceea ce se petrece în creierul eteric. Acest lucru este trăit îndeosebi atunci când te străduiești foarte mult cu lucruri care se referă la planul fizic, sau dacă vrei să produci în tine reprezentări ale unor amintiri: atunci este întotdeauna – fie că știm de asta sau nu – afectat trupul eteric, dar îndeosebi și creierul fizic, care stă ca un buștean în creierul eteric și împiedică faptul de a putea urma mobilitatea creierului eteric. Se simte atunci foarte clar că nu creierul eteric este cel care obosește; acesta ar putea produce până în eternitate gânduri și amintiri, dar creierul fizic nu face față, acționează ca un corp străin în trupul eteric. Datorită acestui fapt se simte cu atât mai mult oboseala creierului fizic. – Și chiar dacă am putea să gândim tot mai departe cu creierul eteric, totuși ne-am îmbolnăvi; corelația normală ar fi ruptă, partea fizică ar deveni ca și moartă. Este posibil să străpungi paralelismul dintre creierul fizic și cel eteric în măsură mai mare.
În creierul nostru avem așadar o expresie foarte fidelă a creierului eteric cu funcțiunile și procesele sale. La mâinile trupului eteric uman, corelația cu organele fizice este alta. Tot astfel precum creierului și mâinilor le corespund anumite procese eterice ale trupului eteric, dar între mâinile fizice și sarcina lor și ceea ce le corespunde în trupul eteric este o diferență mult mai mare decât între capul fizic și partea eterică a acestuia. Ceea ce fac mâinile este mai mult o îndeplinire pur senzorială, iar ceea ce pot face organele eterice ale mâinilor găsește doar foarte puțin revelația sa și expresia sa în ceea ce fac mâinile fizice. Aceste mâini eterice sunt în trupul eteric sau elementar adevărate organe spirituale. O acțiune spirituală mult mai înaltă, mai intuitivă este întreprinsă tocmai prin acele organe [eterice] care stau la baza mâinilor și află doar o expresie lacunară în mâinile trupului fizic. Aceste organe eterice conduc deja în lumea suprasenzoriala și pot să realizeze observații în aceasta. Într-un mod mai paradoxal am putea spune: creierul uman este cel mai nepotrivit organ de percepție pentru lume; mâinile – în sens eteric – sunt organe de cunoaștere mult mai semnificative și mai îndemânatice decât creierul. Pe drumul către inițiere nu se învață deosebit de mult, dacă se învață să se treacă de la folosirea creierului fizic la cea a creierului eteric.
Ceea ce au de îndeplinit mâinile se găsește în corelație cu petalele de lotus din regiunea inimii, care își emană forțele în așa fel încât pleacă de la inimă în mâini și așa fac din mâna eterică un organ spiritual de cunoaștere. A învăța să înțelegi aceste diferențe oferă o noțiune despre pătrunderea cu trăirea în inițiere. Nu acest lucru e important, să simțim cum creierul fizic umple creierul eteric, ci să simțim cum organe cu totul diferite pot lua naștere în om. Ceea ce a fost mai întâi ca substrat în omul senzorial-fizic, precum mâinile, se transformă în omul interior, astfel că poate să trăiască altceva cu aceasta.
Dacă punem mâinile pe laringe, astfel încât policele mâinii drepte să fie la ureche și palma întinsă sa fie sub bărbie la înălțimea laringelui, atunci excludem curenții eterici ai capului și configurăm restul organismului drept organ de cunoaștere.
În acest mod este spiritualizată cunoașterea, iar dacă stăm vertical în această poziție este un mijloc de ajutor pentru a putea prelua cunoștințe într-un mod spiritual. Laringele stă în legătură cu gândirea pe care omul a dezvoltat-o în timpul stării lunare. Gândirea cu creierul este un produs al Pământului și poate să atingă doar lumea simțurilor, nu și lumea spiritului.
Cu gestul pe care îl facem atunci când formăm cu policele un unghi drept, întreprindem de asemenea ceva foarte semnificativ. Este decuplat prin aceasta în relația de la om la om ceva, care în timpul nostru materialist are loc în modul cel mai brutal. Și anume, noi facem curenții mai fini și transformăm astfel relațiile noastre față de lumea exterioară. Dacă atingem un anumit loc din spatele palmei cu policele astfel îndoit, cei doi curenți se unesc la un loc și astfel putem să desfășurăm o influență binefăcătoare, cu răspândire largă în direcția binelui.
În lumea senzorială nu există cauze, acestea trăiesc doar în lumea suprasenzorială. Aici există doar semne. Acestea trebuie să învățăm să le cunoaștem în templul nostru, pentru a învăța să le aplicăm și să le folosim în sens bun. Anatomia proastă – oricât de prostesc ar suna asta, este totuși corect, chiar dacă în timpul nostru trebuie să îi fie recunoscut anatomiei dreptul la existență – este de părere că inima pompează sângele. Dar sângele este impulsionat în realitate prin curenți din trupul eteric. Inima este doar semnul că în locul acela se adună la un loc curenți eterici. Astfel sunt, de exemplu, mușchii noștri semne pentru mișcarea care ia naștere într-adevăr în trupul astral în calitate de ton. Fără mușchi nu am putea ști nimic despre mișcare, ei ne oglindesc mișcarea. Întregul nostru corp este un aparat de oglindire în fiecare din părțile sale.
Cuvântul sfânt [JACHIN] nu este rostit, ci spus pe litere, așa cum s-a explicat la admitere. Este un cuvânt din limba originară, și cine face schimb cu el în gând cu un alt om poate să transmită cu acesta forțe vindecătoare de la un om la celălalt. Când cineva este copleșit de suferință, sau dacă întâlnim pe cineva care are de luptat cu o stare intensă de rău sau de boală, atunci punem în interior întrebarea: Cunoști cuvântul sfânt? – o îndreptăm în gând către celălalt, în timp ce ne reprezentăm că celălalt dă răspunsul – desigur, toate acestea în gând –, și așa facem schimb cu el, cu literele și cele două silabe. Cu aceasta trece curentul de la un laringe la celălalt și pot fi influențați oamenii în modul cel mai favorabil, fără ca libertatea lor să fi fost afectată.
Semnul reglementează raportul omului cu lumea exterioară; gestul reglementează raportul de la om la om; iar cuvântul acționează aducător de mântuire, vindecător asupra semenilor noștri.
Din ora de instruire de la Berlin,
6 februarie 1913
Ceea ce facem și gândim noi aici în calitate de oameni și mișcările pe care le facem, acestea sunt ceea ce au făcut divinitățile înainte, pentru a lăsa să ia naștere această lume a noastră. Germeni spirituali pentru viitor trebuie depuși prin munca și ritualul din lojele noastre M.E. Magia nu este ceva ce îndeplinește acțiuni arbitrare, desfășoară obiceiuri ciudate, ci magia este acel lucru care pregătește viitorul omenirii și al lumilor.
Din ora de instruire de la Kristiania (Oslo)
octombrie 1913, fără data zilei
Cele șapte cuvinte:
| formă armonie |
forță cuvânt Eu |
număr gând |
trebuie să acționeze în noi precum căldura și lumina. Trebuie să medităm asupra lor separat, ca și duși de pe lume. Omul trebuie, pentru a merge mai departe, să și creadă realmente că acele capacități ce se află în el trec dincolo de ceea ce este el în acest moment. Puteți să aveți încredere în sufletul vostru, în capacitatea lui de dezvoltare. Omul poate mai mult decât poate astăzi; el se va dezvolta spre atingerea acelui lucru care este țelul său.
Ora de instruire de la Köln
12 mai 1913
Cine a participat la admiterea în al treilea grad la ceremonia de la sicriu, acela nu poate să preia semnificația ei în interiorul său dacă își reprezintă în așa fel templul în care ne aflăm, ca și cum s-ar afla în mod obișnuit pe Pământ, și simbolurile ca și cum ar fi făcute din obiecte pământene. Vrem să ne închipuim că templul este ca și desprins de Pământ, așa cum, de exemplu, într-un recipient de sticlă se creează vid atunci când extragem de jos cu pompa aerul din recipient; de jur-împrejur este aer, din recipientul de sticlă este absorbit tot aerul. Sau putem să spunem că este așa ca și cum din Pământ ar fi luată o bucată și aceasta ar fi cu totul izolată de restul Pământului – desigur, în sens simbolic. Așa și estul, vestul, sudul din templul nostru sunt în sens spiritual. Tot ce aparține de templul nostru este suprapământean, iar întreprinderile din acesta trebuie considerate drept suprapământene.
Ce înseamnă moartea pe care o parcurgem la admitere? Atunci când Elohim au decis la începutul dezvoltării Pământului să creeze oameni, a fost intenția lor să facă oamenii cu totul după asemănarea lor, astfel încât fiecare componentă a naturii umane să corespundă cu una ce aparținea de Elohim. Ei vroiau să se oglindească pe sine în omenire. Acest lucru nu s-a întâmplat însă pe Pământ, așa cum îl cunoaștem noi, ci într-o sferă pe care acum ar trebui să o desenăm de jur-împrejurul Pământului, așa cum este inelul lui Saturn în jurul lui Saturn. Dinspre spațiul lumilor au acționat Elohim asupra acestei sfere și s-au oglindit în omenirea pe care o creaseră. Iar oamenii, la rândul lor, priveau în jos asupra unui punct de la mijlocul sferei și se vedeau oglindiți acolo. Acesta ești tu – astfel puteau să își spună sieși. Dacă nu ar fi apărut Lucifer, atunci asta ar fi rămas mereu așa. Oamenii ar fi trăit o tinerețe eternă, și conștiența pe care ar fi avut-o despre sine ar fi fost conștiența acelui lucru pe care îl vedeau pe Pământ drept acel „Tu ești”.
Dar când a apărut Lucifer cu activitatea sa, și el a vrut să se oglindească în omenire și asta a și făcut, prin faptul că a intrat în cel mai lăuntric loc din om și s-a emis ca raze pe sine însuși, dinspre acolo. În locul frumosului și al sublimului în care se văzuse omul până atunci, a apărut doar ceva urât și fără formă. Precum șarpele care se încolăcește în jurul pomului în povestea despre paradis, așa se arăta oglindirea lui Lucifer. Pentru a-l proteja de faptul ca omul să se vadă în urâțenia lui Lucifer, Elohim au comprimat sfera și l-au aruncat pe om pe Pământ.
Așa cum era omul pe atunci, așa ar fi rămas mereu un sugar, căci în sugar mai acționează și acum forțele constructive ale Elohim-ilor. Omul ar fi preluat hrană în sine prin faptul că ar fi absorbit substanța din plante și animale, care pe atunci erau și ele cu totul altfel decât astăzi. Nici în conștiența sa, nu ar fi ajuns omul dincolo de conștiența de sugar.
Pentru a le face posibilă oamenilor conștiența de sine, Elohim au așezat moartea în toate procesele de pe Pământ. Totul pe Pământ a fost supus astfel morții, și acum aceste forțe acționează în așa fel, încât prin distrugerea pe care o poartă în sine ele dau în același timp forța de a depăși distrugerea și astfel de a ajunge la o stare mai înaltă. Noțiunea noastră despre moarte este, la fel ca aproape totul de pe planul fizic, opusul noțiunii adevărate. Numai prin moarte ne este făcut posibil să ne întoarcem iarăși în acel raport în care stăteam înainte față de divinități și de lumea spirituală. În noi trebuie să moară ceva înainte să putem găsi din nou corelația corectă. Iar simbolul sicriului poate fi înțeles numai dacă îl cuprindem în acest sens.
Prin gândirea noastră omorâm încontinuu anumite părți ale creierului nostru. Așa este legată o ucidere de tot ce face omul după vârsta de sugar. Simbolul sicriului înseamnă deci că trebuie să ne gândim la acest fapt, că întreaga viață este legată de moarte. Așa și hrana noastră nu este un proces de construire pentru trupul nostru, ci un proces de distrugere, căci nimic din substanțele de hrănire nu este preluat în trup, ci acestea acționează spre bine doar atunci când forțele morții acționează asupra lor și distrug mâncărurile pe care le preluăm în noi. Dacă nu are loc acest lucru, atunci organismul nostru are de suferit; astfel servește întreaga hrănire țelurilor opuse față de ceea ce gândește știința despre acest lucru. Ea folosește la stimularea acelor forțe care distrug substanțele nutritive și tocmai prin aceasta îl construiesc pe om. Tot astfel este și cu plantele medicinale: Numai atunci când sunt capabile să cheme forțele distrugătoare ale morții, deci când acestea pot să distrugă remediul, el acționează ca remediu. Și tocmai de aceea mijloacele chimice, metalice acționează atât de puternic, pentru că produc procesul de distrugere cel mai repede și mai ușor.
Și cum ar fi fost cu Misteriul de pe Golgotha, dacă omul nu ar fi coborât pe Pământ și ar fi trebuit să cunoască acolo moartea? Misteriul s-ar fi desfășurat totuși, și anume pe Pământ, iar omul ar fi privit dinspre sfera sa, iar tot ceea ce ar fi ajuns să fie distrus acolo i-ar fi dat omului conștiența despre sine însuși. El nu ar mai fi spus: Tu ești –, ci: Eu sunt –, și așa ar fi ajuns omul într-un mod suprasenzorial la conștiența sa de sine. Prin (influența) acțiunea lui Lucifer coborârea lui Christos și Misteriul de pe Golgotha au fost întârziate cu o întreagă perioadă de dezvoltare (din perioada a patra până la a cincea) și tot atât de mult timp va dura de aceea pentru noi, până ce vom fi dobândit înțelegerea corectă pentru el (și anume la mijlocul perioadei a șasea).
Noi știm că de aproximativ trei decenii s-a deschis pentru om o nouă posibilitate prin apariția lui Michael. Înainte a acționat, începând din secolul al XV-lea, arhanghelul Gabriel, și anume asupra creierului nostru, în așa fel încât am fost capacități să formăm (să preluăm) reprezentări despre natură, pe care am putut să le transformăm în știință. Rațiunea noastră a fost îndrumată să își formeze reprezentări despre natură și a construit pe acestea legi pe care le-a considerat drept legile adevărate. Gabriel este acel arhanghel care acționează asupra forțelor de reproducere și asupra sugarului. Acțiunea sa din secolele al XV-lea, al XVI-lea a constat din faptul că o parte a acestor forțe a cuprins creierul și a construit în el un organ prin care au putut fi preluate legile naturii de către oameni – nu formate dinspre înăuntru, cum se crede, ci preluate din afară. Așa cum sugarul strigă, așa a strigat omul legile naturii înspre lume, cu la fel de puțină conștiență a naturii ei interioare propriu-zise, precum este sugarul conștient atunci când strigă.
Acum a fost înlocuit Gabriel prin Michael, iar sarcina sa este să ne dea reprezentări despre suprasenzorial care poartă în sine ceea ce e adevărat și etern. Iar teosofia este mijlocul ajutător pentru transformarea gândirii noastre în așa fel, încât să putem găsi în noi aceste reprezentări și cu aceasta să putem urca din nou dincolo, deasupra Pământului. Forțele lui Michael sunt legate de forțele solare; ele prelucrează în așa fel organul din creier, încât pot să apară în om ca niște fulgere de lumină, care îi arată ceea ce este mai profund în spatele legilor naturii. În orice moment poate să vină această trăire la om. Perioada în care trăiește omul acum este o perioadă de așteptare. Trebuie să fie luată atitudinea că se poate aștepta până ce vin la noi reprezentările mai înalte, care ne vor aduce cunoașterea eternului.
Din conferința de la Stuttgart, 14 iunie 1921, GA 342
Vedeți, dumneavoastră, omul este constituit astfel în viața sa temporală dintre naștere și moarte, încât are în el forțele care îl ucid încontinuu. Acestea sunt forțele care îl întăresc, care sunt active prin faptul că ia naștere sistemul osos, care în formarea lor bolnăvicioasă duc la scleroză, la gută, la diabet și așa mai departe. Aceste forțe le are omul în el, aș zice, drept forțe de densificare. Acesta este un lucru; celălalt sistem de forțe pe care îl are omul în sine este acela care îl întinerește încontinuu. Este sistemul de forțe care se exprimă îndeosebi atunci când se decade în pleurezie, în stări febrile, în tot ceea ce îl arde pe om. Eu am numit în concepția antroposofică despre lume forțele de densificare forțe ahrimanice și forțele care duc la febră, deci care sunt forțe de căldură, forțele luciferice. Amândouă forțele trebuie să fie ținute în om într-un echilibru continuu. Dacă nu sunt ținute în echilibru, atunci ele îl duc pe om trupește, sufletește și spiritual la o extremă distructivă oarecare. Dacă forțele de febră nu sunt ținute încontinuu în echilibru din punct de vedere fiziologic prin forțele de densificare (salinizare), atunci omul va ajunge în mod necesar la scleroză sau la febră. Dacă omul dezvoltă doar forțele rațiunii, dacă este înclinat către intelectualism, el cade pradă ahrimanicului; dacă el dezvoltă doar elementele de foc, pasiunea, aspectul emoțional, atunci cade pradă lucifericului. Și așa stă omul mereu între două polarități și trebuie să mențină echilibrul.
Gândiți-vă însă cât de dificil este să menții echilibrul. Pendulul care trebuie să stea în echilibru tinde mereu către o bătaie. Există aceste trei tendințe: tendința spre echilibru, tendința spre căldură și tendința spre densificare din om. El trebuie să se mențină vertical; astfel că omul poate fi văzut ca o ființă care caută încontinuu să se mențină vertical, în opoziție față de cele trei forțe care îi periclitează încontinuu viața.
Acest lucru este reprezentat de al treilea grad al francmasoneriei, prin faptul că reprezintă omul cum e amenințat de trei puteri nesupuse ce se apropie de el, care tocmai că îi amenință viața; iar la privirea asupra acestui triplu pericol în care stă omul – lucru ce este reprezentat simbolic așa că francmasonul care este de inițiat în al treilea grad (se face în diferite feluri, cea mai simplă formă este așa: un om este prezentat într-un sicriu, trei ucigași se furișează, care vor să îl omoare) este învățat o conștiență a faptului că omul stă în fiecare clipă în pericol de moarte și că trebuie să se ridice –, omul trăiește în mod simbolic, în această îmbrăcăminte, într-un real act de cult, cu adevărat ceremonios, ceva important, ce are legătură cu viața. Și așa este realmente, că trebuie încercat să se cunoască viața, iar atunci din viață rezultă simbolurile. Francmasoneria are de fapt laturile ei umbroase în faptul că aceste simboluri sunt folosite, că sunt întreprinse acte de cult – în masoneria albastră, în primele trei grade, în masoneria de grad înalt mai există încă multe alte lucruri – și că acest ceremonial este creat din tradiții străvechi, dar că nu mai este înțeles. Nu mai există niciun fel de corelație cu originile pe care am vrut să vi le prezint acum într-o mică schiță. Oamenii se uită doar la ceremonial și acest lucru este cel periculos: ei rămân agățați de ceremonial, ei nu sunt conduși înăuntrul ceremonialului pentru a ajunge prin ceremonial la ceea ce e spiritual.
Din ora de instruire de la Berlin,
10 februarie 1913
De treizeci și trei de ori este legat omul cu sineitatea. Această sineitate trebuie să o depășim prin Eu-ul nostru. Ancorată este această sineitate în trupul uman în cei 33 de curenți din măduva spinării. Clarvăzătorul vede cum pornesc de la trupul eteric și trupul astral curenți în revărsare, care apoi se pot exprima în mișcările membrelor, care sunt reținute pe jumătate în organele de vorbire, în laringe și aici formează sunetul și apoi sunt reținute rigid în capul omului, în creier și calotă craniană, în lobii creierului. Creierul: simbolurile pentru aceasta în lojă...9
9 Punctele așa sunt în notițe.
| Începând cu mâna stângă: J | – o tendință în afară. |
| Sunetul J | – ochiul drept îndreptat spre nedefinit. |
| Întindere = A | – amândoi ochii spre nedefinit. |
| Cuprindere = O | – de privit ferm asupra unui punct precis. |
| Încrucișare = E | – de pus mâna dreaptă peste mâna stângă, tot astfel piciorul drept de încrucișat peste cel stâng, așa cum nervii optici sunt încrucișați în capul uman. |
| Mâna făcută cupă = AO | – de îndoit corpul în semicerc. |
| Pumn sau prindere fermă = U |
Nu trebuie să executați mișcările, ci să frânați mișcarea, să presați membrele ferm de trup, dar să simțiți același lucru ca și cum ați desfășura mișcările.
Noi înșine suntem cuvântul creator pierdut.
Cuvântul sfânt este de folosit doar în semn.
Unde stăm noi?
Sub semnul lui Patru.
Numește-le pe cele patru:
| pământ | apă | aer | foc |
 |
 |
 |
 |
Cele patru se înțeleg și sub forma celor patru maxime, care sunt rostite mereu în lojă și pe care le cunoaștem:
Învață să taci, iar ție îți va fi puterea.
Renunță la putere și ție îți va fi voința.
Renunță la voință și ție îți va fi simțirea.
Renunță la simțire și ție îți va fi cunoașterea.
Cele patru completate la cele șapte: sare sulf mercur
Acum este descompus cuvântul sfânt din nou în cele patru:
| pământ gnomi |
apă nixe |
aer silfide |
foc salamandre |
|
|
|
|
Una dintre coloane este Soarele, cealaltă Luna; amândouă rezultă în Pământ.
Din ora de instruire de la Hanovra,
Crăciun 1911
Motivul pentru care în zilele dintre 24 decembrie și 6 ianuarie, ziua de apariție a lui Christos, nu are loc niciun ceremonial la adunările frăției noastre oculte este acela că cei pe care noi ăi numim înțelepții Maeștri ai Orientului se retrag în acest timp în sanctuar, pentru a aduna acolo forțele care sunt date apoi dinspre ei atât întregii omeniri, cât și frăției noastre oculte, în tărie nouă.
Din ora de instruire de la Hanovra,
31 decembrie 1911
A fost indicat deja asupra faptului că în zilele dintre 24 decembrie și 6 ianuarie nu pot avea loc nici un fel de adunări oculte la care să se folosească ritualul. În cele treisprezece zile pline de semnificație, care se încheie cu nașterea spirituală a lui Christos, înțelepții Maeștri din Orient se retrag pentru a dobândi forțele pe care le lasă să se reverse asupra omenirii în restul timpului din an, și care pentru noi sunt înțelepciunea după care trebuie să ne orientăm.
