Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNCERCAREA SUFLETULUI

GA 14


Comentarii ale lui Hugo Reimann pe baza notelor Mathildei Scholl

(Tablourile I, II, III)


TABLOUL ÎNTÂI

În conferinţa Simbolică şi fantezie din 19 decembrie 1911*, Rudolf Steiner arată că în a doua dramă a urmărit în special să înfăţişeze în mod real ideea reîntrupării şi influenţa ei în viaţa sufletească a omului. Capesius, Maria şi Johannes Thomasius trăiesc aici conştient viziunea unei vieţi pământeşti anterioare, în timp ce Strader nu are o viziune retrospectivă deplin conştientă. Ceea ce vedem în această dramă este o continuare a ceea ce se petrece în prima dramă. De aceea, în genere, aici apar aceleaşi personaje. Trebuie remarcat că Retardus este îndepărtat din comunitatea hierofanţilor şi că acum apare o altă fiinţă care frânează evoluţia, Cealaltă Philia. Ea reprezintă „entitatea spirituală care împiedică unirea forţelor sufletului cu Cosmosul“. În primele tablouri, Capesius, Maria, Johannes Thomasius sunt conduşi spre încercarea sufletului. Strader arată, prin propriile sale strădanii, că şi el se îndreaptă spre un fel de încercare a sufletului.

* Conferinţă cuprinsa in Die Mission der neuen Geistesoffenbarung (Misiunea noii revelaţii spirituale), GA 127.

Aşa cum în prima dramă este arătată cu precădere calea de iniţiere urmată de Johannes Thomasius, în cea de a doua dramă este prezentată îndeosebi cea a lui Capesius. Multe din cele trăite în sufletul său sunt impulsionate de trăirile din prima dramă, care continuă să acţioneze în sufletul său. Conferinţa lui Benedictus îl umpluse deja de uimire, fiindcă în ea a putut recunoaşte puterea cuvintelor, aceea de a trezi adevărate forţe de viaţă. Pare că el a fost mai puţin şocat decât Strader de viziunea Theodorei. Este de presupus însă că aceasta a continuat să acţioneze şi în el. Transfonnarea interioară a lui Johannes este cea care îl impulsionează cel mai puternic. El a putut să o vieţuiască foarte de aproape fiindcă pe atunci Johannes era elevul său. Portretul pe care i-l făcuse Johannes l-a răscolit puternic, dat fiind că a recunoscut în el trăsături ascunse ale fiinţei proprii, care se explicau doar prin vieţi pământeşti anterioare.

Acum, Capesius citeşte într-o carte scrisă de Benedictus şi găseşte în ea o caracterizare a gândirii obişnuite, ca umbră. El însuşi, la începutul primei drame simţise deja caracterul de umbră al propriei sale gândiri şi deja acolo aflase cu uimire că există şi o altă gândire, puternică. Dar dacă atunci acceptase acest lucru cu o anumită indiferentă, ca pe rezultatul obiectiv al unei cercetări, acum începe să-l frământe ideea „că... gândurile nu sunt decât palide umbre“, că propriile sale gânduri nu au fost până acum decât umbre. Toate acestea sunt exprimate în cuvintele:

„Şi dacă-n ceasul ăsta, un zeu,
Din a furtunii sălbatice tărie,
Ar vrea să mă atingă în mânia lui,
Puterea sa de groază n-ar fi-n stare
Mai crunt să mă chinuie
Decât forţa acestui cuvânt al destinului
Într-o lungă viaţă de om,
Eu am ţesut în imagini ce ca umbre
Se desenează-n visul sufletului, care,
Stăpânit de iluzii, oglindeşte
Natura şi fapte ale spiritului –
Şi, din ţesătura lui de vis,
Vrea să dezlege enigmele lumii“.

Capesius a văzut prin Johannes că fiinţa omenească se poate transforma, că din adâncul sufletului se pot ridica forţe care creează izvoare de viaţă. De când a dobândit această convingere, el se simte obligat să admită că ar fi cea mai mare vină să laşi să piară comoara interioară a spiritului care face posibilă o astfel de metamorfoză, fiindcă asta ar însemna distrugerea unei opere divine. El recunoaşte că propria sa gândire este prea slabă pentru a cuprinde izvorul vieţii în lumina adevăntlui. Ce fel de gândire este necesară pentru aceasta este indicat de către Rudolf Steiner în conferinţa a III-a din ciclul 22*, cu următoarele cuvinte:

„Căci tot ceea ce poate fi dobândit prin ştiinţa obişnuită în legătură cu obiectele exterioare, tot ceea ce poate fi cercetat şi gândit de ştiinţă, toate acestea nu sunt decât umbră şi oarecum fără viaţă în comparaţie cu imaginile elaborate de sufletul nostru când ne-am desprins de creierul nostru fizic. Pentru antroposofi, putem rezuma că un astfel de om, care a reuşit să se elibereze de instrumentul său fizic-corporal, se slujeşte, pentru a putea lucra în interior în sufletul său, doar de instrumentele ce i-au fost date în organismul său eteric, în organismul său astral şi în Eul său. Deci el se slujeşte de ceea ce am cunoscut despre om prin antroposofie, cu excepţia corpului fizic. Ceea ce pătrunde atunci în suflet are o forţă interioară mult mai mare, o vigoare interioară mult mai puternică decât gândurile care se formează în mod obişnuit datorită obiectelor exterioare – şi, în plus, aceasta arată ca un fel de substanţialitate care ne învăluie în întregime. Eşti obligat să recunoşti că aici ai de-a face cu o revărsare de lumină; nu este însă vorba de lumina transmisă prin ochiul uman, deci printr-un instrument corporal exterior, ci trebuie să îţi imaginezi că această substanţialitate care se revarsă, în care te afli la început ca într-o mare tălăzuindă, este resimţită interior cu mult mai mult decât orice ar putea să apară interior sub formă de strălucire luminoasă sau ceva asemănător. Simţi deci lăuntric şi simţi în aşa fel încât omului care simte asta într-adevăr îi dispare reprezentarea, ca şi când aici ar fi într-un neant. Dar cel care se află într-adevăr în acest element nu va mai afirma că se află într-un neant, fiindcă, înainte de toate, orice ai şti, acest element are un efect surprinzător. Este ca şi când ne-ar sfâşia şi ne-ar împrăştia în tot spaţiul, ca şi când am fi dizolvaţi în el, ca şi când am fi descompuşi, iar pământul ne-ar fugi de sub picioare, am pierde orice punct de sprijin pe care îl aveam în lumea materială exterioară“.

* Der Mensch im Lichte von Okkultismus, Theosophie und Philosophie (Omul în lumina ocultismului. Teosofie şi Filosofie), GA 137 

Capesius resimte aceste lucruri şi, la început, sufletul său se umple de teamă şi groază. Dar datorită acestei stări este condus la viziunea fiinţelor spirituale. Aici, de cea mai mare importanţă a fost disciplina sa de gânditor. Rudolf Steiner continuă în aceeaşi conferinţă:

„Acum, în cazul în care disciplolul ocultist a făcut această experienţă fără să fi fost obişnuit să gândească mult în viaţa zilnică, el se află aici deja în faţa unui obstacol, nu va putea să treacă mai departe cu uşurinţă dacă nu a învăţat să gândească mult. Este necesară aici această pregătire despre care am vorbit ieri, o îndelungă exersare a unei gândiri subtile, a unei forţe de judecată subtile. Când, ca discipoli ocultişti, pătrundem în acest element fluid, de folos nu ne este ceea ce ne însuşim exterior prin această forţă subtilă de judecată, prin această înţelegere subtilă, ci disciplina pe care ne-o însuşim pe măsură ce învăţăm să gândim într-un mod mai riguros. Atunci nu gândurile sunt cele care acţionează, ci forţele de educare ale Sinei noastre, care ne-au fost date prin intermediul gândurilor; ele continuă să acţioneze, iar în jurul nostru nu este doar o lumină curgătoare ascunsă, ci avem şi posibilitatea ca în acest element curgător să apară imagini despre care ştim că nu provin din vreo percepţie a unui obiect exterior, ci că ele apar în elementul în care noi înşine suntem cufundaţi. Dacă am ajuns la o astfel de situaţie de viaţă, nu ne pierdem în această lumină curgătoare, ci întâlnim în ea chipuri mult mai vii decât tot ceea ce pot să ne ofere visele şi viziunile. Dar, în acelaşi timp, trăim aceste imagini astfel încât lor le lipseşte tot ceea ce evidenţiază percepţiile exterioare. Însuşirile pe care le percepem prin simţuri sunt de negăsit aici; găsim însă într-o mai mare măsură ceea ce vieţuim de obicei când ne formăm gânduri. Dar aceste gânduri nu sunt, de fapt, simple gânduri care ne cuprind, ele sunt într-un fel plăsmuiri consolidate în sine, plăsmuiri ce par fiinţiale în ele înseşi“.

Dar pentru ca vieţuirea în acest element curgător să poată trece la o percepere a imaginilor spirituale, nu se impune numai o educare a gândirii, ci şi o întărire a memoriei. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în aceeaşi conferinţă, la pagina 5:

„Clarvăzătorului care a ajuns la această stare, imaginile care îi apar mai întâi, şi despre care v-am vorbit acum, nu îi apar ca gânduri pe care el le gândeşte acum, ci ca gânduri păstrate în memorie, ca gânduri de care ne putem aminti. Vom şti acum şi de ce trebuie să ignorăm intelectul şi să trecem la o ascuţire a memoriei; pentru că trebuie să ne însuşim sentimentul că ceea ce se află înlăuntrul acestei întinse mări de lumină spirituală răspândeşte, ca să spunem aşa, imagini pe care le putem percepe doar ca imagini ale amintirii. Dacă forţa amintirii nu ar fi fost întărită, ele ne-ar scăpa şi nu ar fi perceptibile pentru clarvăzător. Ar fi ca şi când am vedea întinzându-se o mare interioară de lumină curgătoare. Deci posibilitatea ca aceste imagini-gânduri să poată fi percepute înotând în această mare de lumină interioară devine realitate numai dacă ne-am întărit suficient memoria, încât ceea ce apare să fie perceput nu prin intelect, ci prin capacitatea de amintire, de memorie; acestea trebuie să fie percepute prin memorie“.

Rudolf Steiner vorbeşte apoi de un al treilea exerciţiu preliminar, care îţi permite să înţelegi ceea ce ai perceput spiritual. El spune:

„Şi se pune acum întrebarea: Ce remarcă ocultistul care percepe astfel de imagini deosebite înotând în această mare, imagini pe care acum le poate cuprinde cu intelectul, pentru care nu foloseşte doar memoria, pentru că ele au devenit atât de puternice încât intelectul poate să le înţeleagă? Ce remarcă deci ocultistul din aceste imagini? Ocultistul nu remarcă aici ceva decât dacă mai înainte a învăţat ceva, şi anume dacă înainte s-a familiarizat cu diferite gânduri ale filosofilor, dacă s-a ocupat puţin de filosofie. Atunci ochiului spiritual îi apare cunoaşterea că gândurile reale ale filosofilor sunt imagini-umbre, reflectări a ceea ce se percepe în lumina mişcătoare ca ceva viu. Atunci a sosit momentul în care puteţi înţelege ce este de fapt toată filosofia. Toată filosofia lumii nu este nimic altceva decât o sumă de plăsmuiri de gânduri, de idei, care sunt proiectate ca imagini în viaţa noastră fizică, originea lor propriu-zisă aflându-se în viaţa suprafizică, în ceea ce clarvăzătorul poate percepe în modul indicat. Filosoful nu percepe ceea ce se află în spatele imaginilor sale, şi ceea ce el proiectează în aceste imagini în conştienţa fizică. Dar el primeşte imaginile. Ocultistul poate întotdeauna să indice originea tuturor ideilor mari şi importante ale filosofilor, idei care au jucat un rol în lume. Filosoful vede întotdeauna numai imaginea de umbră a gândurilor, ocultistul vede elementul de lumină real şi viu, care se află îndărătul acestora“.

Capesius a înfăptuit cele trei exerciţii preliminare; şi-a educat gândirea, şi-a întărit memoria şi a ajuns să cunoască diferitele idei ale filosofilor. De aceea el este pregătit să abordeze calea iniţierii arătată aici. Totuşi lui i se cere şi mai mult pentru a reuşi să treacă prin încercările sufleteşti pe care le va întâlni în drumul său. În conferinţa a VIII-a din ciclul 18*, Rudolf Steiner arată că tăria sufletească necesară o putem dezvolta din încrederea ce ia naştere prin adâncirea în ştiinţa spiritului. Printre lucrurile pe care omul le cunoaşte pe calea iniţierii, multe sunt greu de suportat, de pildă descoperirea că în întrupările precedente te-ai încărcat cu mai multe datorii decât poţi să îndrepţi în întruparea actuală. Aici, Rudolf Steiner spune:

„Fireşte, în mulţi oameni se naşte dorinţa profundă de a repara cât mai mult; asta provine însă din egoism. Pentru majoritatea oamenilor şi egoismul lor, este de nesuportat să ducă dincolo de moarte mult din acest cont al datoriilor, să ştie că tu trebuie să mori, iar în viitoarea viaţă vei aduce cu tine partea asta sau cealaltă din datoriile înscrise în contul tău. Dar curajul de a-ţi spune liber şi cinstit că sufletul tău este încărcat cu multe rele necesită lipsa totală a egoismului, în timp ce omul este în genere mai curând dispus să dorească a fi atât de bun cât este în stare să-şi închipuie el că poate fi un om bun. Cel care a făcut cu adevărat experienţe de acest gen trebuie să-şi mărturisească fără rezerve josnicia sa şi chiar să-şi poată spune că este imposibil să repari totul în această viaţă“ (Conferinţa VIII).

* Minunile lumii, încercările sufletului, manifestările spiritului, GA 129

Aceasta este o încercare a sufletului pe care o parcurge Capesius în scenele finale ale dramei. Aici el trece mai întâi prin încercări care apar ca urmare a caracterului de umbră a gândirii sale. Rudolf Steiner arată aceasta prin următoarele cuvinte:

„Şi dacă sufletul simte că prin conştienţa normală actuală poţi crea doar idei care, în raport cu realitatea plină de sevă, sunt maya... el se simte ca şi cum ar fi gol faţă de realitatea cosmică, simte că el cu ideile sale poate ajunge până la capătul lumii, până în depărtările cosmice, dar nu ţine cont de sintagma din drama a doua: «Să nu te pierzi în depărtările cosmice». Cel care ar voi cu adevărat să se piardă în depărtările cosmice ar fi cuprins imediat de sentimentul că trebuie să se dilate cu ideile – care sunt slabe în ele însele – la dimensiunea unui spaţiu de o mărime infinită. Acolo ele devin şi mai diluate şi, pe măsură ce înaintează în depărtările cosmice, devin tot mai diluate, iar noi ne vom afla cu ideile noastre în faţa unui abis infinit, gol. Este încercarea sufletească prin care trebuie să treci. Cel care însetează după realitate, cel care vrea să-şi clarifice enigmele şi minunile lumii în sensul ştiinţei abstracte se află în cele din urmă cu ideile sale, care se dizolvă complet în ceaţa spirituală, în faţa golului cosmic; iar în faţa acestui gol, sufletul trebuie să resimtă o teamă fără margini. Cel care nu poate simţi o astfel de teamă în faţa golului dovedeşte pur şi simplu că nu este destul de avansat pentru a simţi adevărul cu privire la conştienţa actuală. Deci, dacă vrem să dilatăm conştienţa actuală până în depărtările cosmice, apare în faţa noastră, ca o imagine cumplită, teama de golul cosmic, de care nu poate scăpa nimeni din cei care iau în serios ceea ce este conştienţa normală actuală. Sufletul trebuie să treacă prin această probă dacă vrea să cunoască sensul şi spiritul epocii noastre“ (Conferinţa X).

Calea iniţierii lui Capesius este atât de importantă pentru epoca noastră tocmai pentru că conştienţa sa are trăsăturile caracteristice ale conştienţei normale actuale. O altă încercare au de străbătut oamenii care au o astfel de conştienţă, dacă ei încearcă să pătrundă în interiorul propriului lor suflet. Acest lucru îl descrie Rudolf Steiner în următoarele cuvinte:

„Aşa cum simţim că substanţa conştienţei noastre se sfărâmă şi se distruge când mergem spre depărtările cosmice, tot astfel, atunci când ne adâncim în profunziunile sufletului nostru, simţim tot mai puternic că suntem respinşi, aşa cum ne respinge o minge de cauciuc când o apăsăm. Când vrem să coborâm în fiinţa noastră interioară ne simţim de fiecare dată respinşi de noi înşine. Acest lucru îl putem remarca foarte bine. Nu numai că instinctele, dorinţele şi pasiunile pe care le întâlnim mai întâi când coborâm în noi înşine ne apar oribile când ne aflăm în faţa lor, dar ele ne apar ca şi când ar vrea în fiecare clipă să pună stăpânire pe noi. Ele se intensifică, devin puternice, iar natura lor voluntară se afirmă tot mai evident. În timp ce în viaţa conştientă obişnuită ascultăm de cutare sau cutare înclinaţie, de îndată ce ne cufundăm cât de puţin în noi, tendinţele şi instinctele îşi arată imediat întreaga lor putere, iar noi nu putem face altceva decât să ne supunem lor. Ne stăpâneşte continuu o voinţă de natură inferioară care zace în noi şi ne simţim respinşi în noi înşine, mai răi decât eram înainte. Când coborâm în noi înşine, ne aflăm în faţa masei de porniri şi de instincte. Acesta este celălalt pericol“ (Conferinţa X).

Dar Rudolf Steiner nu descrie numai pericolele; el arată şi cum pot fi depăşite. El spune:

„Există un lucru care ne deschide o perspectivă, la început pur teoretică. Trebuie însă să ne spunem: Oricât de slabe ar fi ideile, oricât de slab ar fi tot ceea ce ne dă egoitatea, egoismul, toate acestea vin totuşi din Cosmos. Şi dacă ne putem regăsi corect în această conştienţă a noastră, dacă o observăm în independenţa sa, în ceea ce este în sine, şi dacă ea devine apoi tot mai puternică, se poate întâmpla să pătrundem pe o cale sau alta, încât să putem suporta încercarea. Doar se va indica aici cum putem înainta în alt altfel decât cu conştienţa normală obişnuită. Să presupunem că ne-am pătrunde cu ceea ce am numit deja în diverse contexte impulsul lui Hristos; atunci învăţăm să înţelegem în semnificaţia lor cea mai profundă cuvintele Sfântului Pavel: Nu eu, Hristos în mine. Cu conştienţa noastră normală suntem acolo şi spunem: Nu vrem ca această conştienţă normală să acţioneze singură, nu vrem să rămânem numai în această personalitate a noastră, ci vrem să ne pătrundem cu substanţialitatea care, după Misteriul de pe Golgota, există în atmosfera Pământului, cu substanţa lui Hristos. Dacă ne lăsăm pătrunşi de aceasta, nu vom purta cu noi în depărtările cosmice numai slabele noastre idei, ci oricât de departe vom ajunge în depărtările spaţiului vom purta cu noi substanţa lui Hristos... Aşa cum devenim din ce în ce mai goi şi mai săraci, iar conştienţa noastră se împrăştie şi se pulverizează când pătrundem în neantul cosmic cu conştiența noastră fără de Hristos, tot așa de îndată ce am primit impulsul lui Hristos, cu cât vom ajunge mai departe în depărtările cosmice cu atât mai mult se va îmbogăţi conştienţa noastră, cu atât mai mult va ajunge la plenitudine. Şi dacă ajungem la clarvedere, avem din belşug substanţă sufletească prin sufletul umplut de Hristos, încât la sfârşit vor sta în faţa noastră puternice şi grandioase, ca realităţi suprasensibile, cauzele adevărate ale realităţii“ (Conferinţa X).

Acelaşi impuls biruie şi pericolul pe care îl întâlnim când încercăm să pătrundem în noi înşine, numai că el acţionează în alt mod. În legătură cu acesta, Rudolf Steiner spune:

„Şi dacă parcurgem cealaltă cale, dacă ne umplem sufletul cu impulsul lui Hristos în sens paulian, şi apoi ne vom adânci în noi înşine, ce se va întâmpla? Impulsul lui Hristos are însuşirea de a acţiona dizolvant, distrugător asupra egoităţii, asupra egoismului nostru. Este remarcabil faptul că, cu cât coborâm mai adânc în noi înşine împreună cu impulsul lui Hristos, cu atât mai puţin ne afectează egoismul. Apoi pătrundem tot mai mult în noi înşine şi în timp ce pătrundem cu impulsul lui Hristos în pornirile şi pasiunile noastre egoiste cunoaştem entitatea umană, cunoaştem toate tainele minunii cosmice, care este omul.“ (Conferinţa X).

Atunci când în noi acţionează impulsul iubirii dezinteresate, a acelei iubiri care a pătruns în omenire prin Hristos, se formează în noi un centru spiritual de voinţă care nu poate fi biruit de focul mistuitor al naturii noastre instinctive; dimpotrivă, el stăpâneşte şi transformă această natură instinctivă. Când pătrundem astfel în fiinţa noastră interioară cu impulsul lui Hristos, găsim în noi un domeniu suprapersonal care pătrunde întreaga lume. Găsim în interior exteriorul şi recunoaştem că drumul spre interior şi cel spre exterior duc la aceeaşi realitate spirituală. Despre aceasta, Rudolf Steiner spune:

„Da, acest impuls al lui Hristos ne face să înaintăm mult mai departe; în timp ce fără de el am fi fost respinşi ca o minge elastică, neputând să coborâm în noi înşine, în propria noastră organizare umană, cu impulsul lui Hristos în noi pătrundem tot mai adânc şi ne străbatem pe noi înşine, ieşim – să zicem aşa – din nou afară din noi, pe cealaltă parte. Într-un caz ieşim deci în depărtările cosmice şi găsim răspândit în spaţiu principiul lui Hristos; în celălalt caz, dacă coborâm în domeniul lumilor subpământene, găsim, de asemenea, tot ce este impersonal, liber de noi. În ambele cazuri descoperim ceea ce ne depăşeşte. În depărtările cosmice nu ne pulverizăm, nu ne împrăştiem; găsim lumea zeilor de sus, iar în jos pătrundem în lumea zeilor adevăraţi. Iar ceea ce ne conduce în noi înşine şi ceea ce ne conduce în spaţiile cosmice am putea desena ca un cerc, iar în final noi înşine ne-am afla în afara noastră. Această natură volitivă, în care ne cufundăm ca într-un domeniu în care ardem, şi depărtările spaţiului în care ne pulverizăm ca într-un neant, toate acestea se întâlnesc, iar gândurile noastre despre Cosmos se unesc cu voinţa care vine spre noi din lume, atunci când coborâm. Gânduri umplute de voinţă, gânduri ale voinţei. Prin acest proces nu ne aflăm în faţa unor gânduri abstracte, ci în faţa gândurilor cosmice, care sunt creatoare prin ele însele, care pot să voiască. Gândurile care voiesc sunt însă fiinţe divine, entităţi spirituale, fiindcă gândurile umplute cu voinţă sunt entităţi spirituale. Astfel se închide cercul... Trebuie să parcurgem cele două căi, să simţim cele două împotriviri, atât cea a angoasei faţă de vid, cât şi cea a propriei egoităţi. Şi astfel, trecând prin noi către cealaltă parte a naturii volitive, apropiindu-ne de lume, suntem cuprinşi, îndată ce ieşim astfel din noi, de compasiunea infinită, de infinită împreună-simţire cu toate entităţile.

Această împreună-simţire, această compasiune este cea cu care se unesc gândurile lumii când cercul s-a închis, gânduri care altfel s-ar volatiliza, dar care primesc astfel un conţinut substanţial. Impulsul lui Hristos ne conduce pas cu pas spre închiderea cercului, ne conduce la a recunoaşte ceea ce trăieşte şi vieţuieşte în întinderile spaţiului ca gânduri umplute cu voinţă, gânduri ființe. Şi astfel, dacă încercările sufletului ne-au făcut să progresăm în acest mod, suntem purificaţi sufleteşte şi vom fi cu totul impregnaţi de procesul de purificare pe care l-am parcurs. În timp ce în jos trebuie să trecem prin tot ceea ce Păzitorul Pragului ne arată ca prilej de egoism, suntem expuşi şi la tot ce ne dă prilejul să ne pulverizăm în depărtările cosmice şi să resimţim teama în faţa vidului“ (Conferinţa X)

Capesius este pregătit să pornească pe drumul care duce la acest ţel; el nu poate însă să înainteze fără ajutor. Prima viziune a spiritului îl cufundă deja într-o stare de confuzie din care trebuie să îl scoată Benedictus, explicându-i că omul poate pierde doar ceea ce-l desparte de fiinţa lumilor, fiindcă acel individual care se întemeiază pe separarea de fiinţa cosmică universală nu are trăinicie şi acest lucru trebuie pierdut pe calea ce o urmează acum Capesius. Ceea ce este aici necesar pentru a te menţine a fost arătat de Rudolf Steiner chiar în momentul reprezentaţiei primei drame, şi cu atâta precizie încât spectatorii au ştiut ce înseamnă recomandarea făcută de Benedictus lui Capesius, aceea de a se „menţine el însuşi“ în această împărăţie. Ei au putut şti că acest „a te mentine tu însuţi“ nu este posibil decât dacă iei cu tine impulsul lui Hristos şi că acest impuls al lui Hristos îi deschide omului porţile înţelepciunii, atunci când el porneşte pe calea iniţierii descrisă aici.


TABLOUL DOI

În tabloul doi, Maria trece printr-o grea încercare. Ea presimte că ar fi necesar să se despartă de Johannes pentru ca el să se poată dezvolta independent. Această presimţire i se pare sumbră şi în contradicţie cu ceea ce crede să fi înţeles clar prin contemplarea spirituală. Oricât de departe a putut contempla raporturile sale de destin cu Johannes, a rămas convinsă că viaţa ei este legată de a lui. Am putea crede că, în faţa certitudinii fondate pe clarvedere, această sumbră presimţire ar fi trebuit să amuţească; dar nu este aşa. Acest presentiment o atinge pe Maria în miezul profund al fiinţei ei şi nu poate fi respins.

Maria îi vorbeşte despre acest lucru lui Benedictus, sperând că el va putea să o scape de această presimţire înşelătoare. El îi explică însă că presimţirea ei nu o înşeală, pentru că, de fapt, voinţa destinului cere fapta liberă a lui Johannes în domeniul spiritului. Acest răspuns nu reuşeşte să îndepărteze cu totul îndoiala Mariei; ea are totuşi certitudinea că puterile spirituale au binecuvântat legătura cu Johannes. Benedictus îi arată că, în împărăţia lumii superioare, ea a văzut sub formă de imagine numai o parte din adevăr şi că atât ea cât şi Johannes mai trebuie să facă faţă la multe cerinţe şi să treacă prin multe încercări până ce, prin voinţa ei, va putea să transforme imaginea în realitate. Acest răspuns nu o mulţumeşte pe Maria, pentru că ea a perceput că într-o viaţă trecută a fost implantat germenele unei prietenii al cărei rod era copt pentru eternitate. Benedictus o întreabă dacă atunci când îşi îndreaptă ochiul spiritual asupra trecutului este convinsă că nici una din vieţile sale trecute nu îi este ascunsă. Întrebarea o face să se gândească mai profund; ea recunoaşte că multe lucruri îi sunt încă ascunse şi că este în pericol să cadă în vanitatea cunoaşterii. Recunoaşte că ceea ce i-a apărut la început ca un presentiment obscur şi ca o imagine înşelătoare era de fapt strigătul de avertisment al inimii sale.

În ciclul Macrocosmos şi microcosmos, Rudolf Steiner vorbeşte mai detaliat despre vocea inimii, care se poate transforma în gândirea inimii. Este vorba de capacitatea de a deosebi direct imaginile adevărate de imaginile înşelătoare. La aceasta nu se poate ajunge prin logica obişnuită, deşi disciplinarea gândirii obişnuite poate fi o bună pregătire pentru percepţiile spirituale. Deosebirea realizată nemijlocit prin sentiment corespunde unei trepte de dezvoltare aflată sub cea a gândirii obişnuite; cea a gândirii inimii însă o depăşeşte. În cadrul gândirii logice se vieţuieşte un fel de conştiinţă logică, care poate fi formulată ca un sentiment de responsabilitate faţă de ceea ce este adevărat şi fals, iar acest sentiment este important pentru orientarea în lumea spirituală. Acest lucru este descris astfel de către Rudolf Steiner:

„Cel care vrea să ajungă la o dezvoltare superioară trebuie să practice un anumit timp o disciplinare în gândirea logică şi apoi să o lepede pentru a ajunge la gândirea inimii. Îi rămâne însă din această disciplinare o anumită obişnuintă de scrupulozitate faţă de ceea ce poate fi considerat ca adevărat în lumile superioare. Cel care a urmat această disciplinare nu va lua orice simbol drept o imaginaţiune reală, nu o va interpreta într-un mod sau altul, ci va avea puterea lăuntrică să pătrundă până la realitate pentru ca să o vadă corect şi să o interpreteze. Tocmai de asta este nevoie de o bună pregătire, pentru că acolo trebuie să ai un sentiment nemijlocit că ceva este adevărat sau fals. Iată, mai exact, ce se întâmplă: în timp ce în viaţa obişnuită gândeşti în lumile superioare, trebuie ca gândirea ta să fi fost destul de dezvoltată ca să poţi hotărî imediat dacă ceva este adevărat sau fals. O bună pregătire pentru dobândirea acestui discernământ este ceva ce trebuie câştigat, dar nu poate fi găsit decât în măsură foarte redusă în viaţa obişnuită. Cel care vrea să se pregătească pentru sentimentul nemijlocit, pentru experienţa imediată că asta este adevărat, asta este fals, trebuie să se antreneze până într-atât încât o eroare să îl doară iar un adevăr, care este şi el întâlnit în viaţa obişnuită, să-i facă plăcere şi bucurie... Suferinţă şi durere faţă de ceea ce este diform, fals, rău, chiar dacă acestea nu se referă la noi; bucurie faţă de adevăr, frumos, bine, chiar dacă acestea nu ne ating personal; ele fac parte din antrenamentul necesar celui ce vrea să dobândească gândirea inimii. Dar mai este şi altceva: când te înalţi în lumea imaginativă şi când primeşti în imagini ceea ce aparţine unei lumi superioare, trebuie să dobândeşti ceva care nu există în viaţa obişnuită. Trebuie să înveţi să gândeşti într-o manieră nouă despre ceea ce se numeşte o contradicţie sau o concordanţă“.

Pe măsură ce se dezvoltă vederea spirituală, trebuie să se formeze şi gândirea inimii, fiindcă fără ea nu este posibilă orientarea în lumea spirituală. O capacitate de a disceme cu ajutorul inimii, care, pentru un grad de clarvedere redus, este suficientă, se poate dovedi insuficientă pentru o contemplare spirituală mai clară. În plus, capacitatea de discernământ a inimii serveşte la reglarea acţiunii şi a comportării exterioare a omului prin intermediul spiritului. Dar Maria nu a ajuns încă la deplina siguranţă. Ea aude foarte bine chemarea inimii, dar nu o poate pune de acord cu viziunea spirituală avută până acum şi de aceea nu vrea ca aceasta să-i dirijeze conduita. Ea nu a îndeplint toate condiţiile necesare pentru o educare completă a capacităţii de discernământ a inimii. Pentru că încă nu este în stare „să gândească într-un mod nou asupra a ceea ce numim contradicţie“, Benedictus este nevoit să îi spună:

„Drumurile adevărului suprem sunt încâlcite; –
Se regăseşte-n el doar cel ce cu răbdare
E-n stare să străbată labirintul.
În împărăţia luminii înalturilor,
Tu ai putut vedea doar o parte a realităţii,
Atunci când ochiului sufletului tău
I-a apărut un talbou al lumii spiritelor“.

În următoarele rânduri, Rudolf Steiner ne spune cum poţi ajunge să te regăseşti în labirintul contradicţiilor aparente din lumea spirituală:

„Când vrei să pătrunzi în lumea imaginaţiei, dacă urmezi calea care porneşte de la gândirea inimii, trebuie să te aştepţi ca lucrurile să ia forma unei anumite imagini. Dacă ai dobândit destul de puternic sentimentul că poţi accepta adevărul acestei imagini, se poate întâmpla ca într-un alt moment, urmând o cale asemănătoare, să ajungi la o imaginaţiune care contrazice sentimentul: «asta este adevărat». Trebuie să ştii acest lucru; vei ajunge la adevărata înţelegere a acestui fapt dacă îţi vei căuta Eul propriu în această lume imaginativă. Am arătat cum, fiind în afara Eului propriu, poţi să îl priveşti. Când treci prin faţa Păzitorului Pragului îl ai obiectiv în faţa ta. Dar poţi căuta acest Eu o dată, de două, de trei ori, şi de fiecare dată să ai imagini diferite. Cu pretenţiile din lumea fizică ai putea spune: Acum am văzut ceea ce sunt în lumea superioară; iar a doua oară: Acum m-am găsit iar şi sunt altceva; a treia oară găsim din nou altceva. În clipa în care, prin această disciplină, pătrunzi în lumea imaginativă unde îţi vezi Eul propriu în imagine, trebuie să ştii cu certitudine că poţi vedea douăsprezece imagini diferite ale Eului tău. Pentru fiecare Eu există douăsprezece imagini diferite; şi numai după ce ţi-ai observat Eul din douăsprezece puncte de vedere diferite, fiind în afara lui, numai atunci l-ai înţeles complet. Această contemplare din afară a Eului se produce exact după relaţia care există între cele douăsprezece constelaţii ale zodiacului şi Soare... De aceea, trebuie să spunem: Când te înalţi în lumi spirituale, este necesar să nu te mulţumeşti cu un singur punct de vedere. Trebuie să te antrenezi în acest sens pentru a evita confuzia. Poţi să realizezi asta doar dacă în lumea fizică te-ai obişnuit să nu consideri salvatoare pentru om doar contemplarea dintr-o singură direcţie“.

Atunci când Benedictus i-a atras atenţia Mariei că ea a contemplat în imagini doar o parte din adevăr şi că aceste imagini pot deveni realitate deplină abia prin voinţa ei, presentimentul obscur din inima Mariei începe să se limpezească. Cuvintele lui Benedictus aduc strigătului de avertizare din inima ei puterea de a recunoaşte cât de departe este încă de ţelul următor. Ea risca să folosească greşit bunul spiritual pe care-l primise spre oglindirea Sinei; acum devine conştientă că această cunoaştere a spiritului deţine o forţă formatoare sufletească şi nu doar indicaţii care te scutesc de efortul „de a distinge în viaţa însăşi ţelurile acţiunii“. Această înţelegere îi dă certitudinea că Johannes trebuie, cu ajutorul cunoaşterii spirituale, să dezvolte în el forţa care să-i permită să-şi găsească singur propriul drum. Ea recunoaşte că iubire şi datorie îi impun să înceteze a-i trasa calea lui Johannes şi astfel el va învăţa să caute singur drumul propriu. Maria suportă foarte greu acest lucru, are impresia că ea ar distruge ceea ce a devenit vizibil, în faptele prietenului ei, ca acţiune de iubire a propriei ei vieţi sufleteşti. Se teme că, făcând asta, trebuie să distrugă forţa pe care o îndreaptă spre Johannes iubirea ei.

Benedictus însă îi cere Mariei să verifice care este forţa inconştientă care acţionează în iubirea ei pentru Johannes; ea recunoaşte că, în cele din urmă, este egoismul. Maria spune:

„Ce mă-mpinge cu forţă puternică-n această iubire?
Văd viaţa propriului meu suflet acţionând
În fiinţa şi-n creaţia prietenului meu.
Eu caut deci satisfacţia
Pe care-o simt în propria mea Sine;
Trăiesc însă-n iluzia de-a fi altruistă.
Mi-a rămas însă ascuns că în prietenul meu
Mă oglindesc doar pe mine însămi.
Balaurul egoismului este cel care,
Înşelându-mă, mi-a ascuns ceea ce
De fapt mă mâna“.

Înalta treaptă a voinţei de sacrificiu pe care Maria o dezvoltase şi o manifestase în ea nu o apără de egoismul care s-a instalat, metamorfozat, în ea şi care a putut să-i ascundă realitatea. De îndată ce l-a recunoscut, ea găseşte şi forţa de a-l învinge, chiar deghizat fiind. Ea se întoarce spre forţele sufletului care acţionează în adâncurile fiintei ei, ca ele să o ajute să se scruteze în altă existentă şi să găsească direcţia pe care voinţa sa va trebui să o ia în viitor. Transformarea lăuntrică a Mariei este exprimată în special în cuvintele Astridei. În prima dramă, în scena din Devachan, Maria o numeşte deja „oglindă iubită a fiinţei mele“. De aceea, din cuvintele Astridei putem deduce ce se petrece în adâncurile fiinţei Mariei. Ea vorbeşte despre întreţeserea personalităţii care se simte pe sine cu o voinţă de iubire devotată. Când devotamentul dezinteresat se uneşte cu personalitatea care se simte pe sine, Eul are puterea să se înalţe de la existenţa sensibilă la existenţa spiritului. Devotamentul dezinteresat se poate uni cu forţa spirituală ce acţionează dezinteresat, încât voinţa spirituală începe să germineze şi să se dezvolte în Eu; astfel lanţurile dorinţei sunt rupte. Atunci când voinţa individuală ajunge dezinteresată, aviditatea paralizantă de cunoaştere se transformă într-un sentiment spiritual care află ceea ce trebuie făcut; căci, prin voinţa dezinteresată, omul nu mai depinde de dorinţele sale individuale şi priveşte cu calm succesele şi eşecurile celor dorite, ca pe indicatori ai propriului destin şi ai ţelurilor spirituale personale pe care le sondează, tatonând în cursul vieţii. În această sondare a destinului, ajutorul Philiei devine vizibil prin cuvintele:

„Ca tu, soră iubită,
În vechile cercuri de viaţă
Să poţi simţi lumina“.

Luna reprezintă acea forţă a sufletului care scrutează sensul şi ţelul vieţii, indicând direcţia ţelurilor spirituale proprii.

Să găsească prin gândirea inimii direcţia pentru fapta şi conduita proprie, asta trebuie să realizeze mai întâi Maria pentru a reuşi în încercarea ce o întâmpină pe treapta actuală a dezvoltării sale. Încercarea sufletului poate să devină astfel un mijloc de progres, aşa cum spune Rudolf Steiner în ciclul 18:

„Tocmai pentru că avansăm, ne aflăm continuu în faţa unei lumi cu forme mereu înnoite. Putem duce forţele sufleteşti puternice în aceste forme noi. Sufletul nostru va depăşi astfel încercările şi va putea primi din ce în ce mai multe revelaţii ale spiritului din această lume. Fiecare nouă revelaţie a spiritului cere ca sufletul să fie supus unei probe. Din fiecare treaptă de dezvoltare apare o nouă încercare, iar în faptul că sufletul nostru nu se opreşte niciodată, ci se supune mereu unor încercări şi mai înalte, şi poate tot mai grele, trebuie să vedem însuşi impulsul pentru o dezvoltare superioară. Aceste revelaţii ale spiritului nu lipsesc niciodată când sufletul străbate încercările care, probabil, numai după un timp mai îndelungat îi dau acel lucru spre care el trebuie să se ridice prin însăşi aceste încercări. Vedem cum astfel de încercări sunt impulsuri spre înalturi, iar revelaţiile spirituale sunt ceea ce ne întâmpină mereu de sus ca recompensă. De aceea nu trebuie să ne grăbim, considerând prematur că ar fi încheiat ceea ce se poate atinge pe o treaptă, fapt care este de altminteri arătat în primul Misteriu rosicrucian. Omul poate înainta foarte departe în contemplarea tablourilor lumii superioare şi totuşi, într-o zi, să ajungă să-şi spună că a văzut doar imagini, nu realităţi. Apoi sufletul întâlneşte astfel de încercări încât el trebuie să se întrebe: Cum pot dezvolta în mine destule forţe încât să dau un conţinut real la ceea ce până în prezent nu este decât o imagine?“ (Conferinţa IX).

Rudolf Steiner a arătat, din diverse puncte de vedere, că aceste forţe se dezvoltă în om când el se uneşte cu entitatea lui Hristos, care pătrunde în el prin poarta uimirii, compasiunii şi conştiinţei.


TABLOUL TREI

Studiind prima dramă, am putea avea impresia că Johannes a atins deja o treaptă foarte înaltă de dezvoltare. Totuşi, în conferinţa a VII-a din ciclul 29*, Rudolf Steiner spune că Johannes nu ar fi chiar atât de departe; că ar avea doar vieţuiri sufleteşti imaginative, cu tot ce comportă ele ca unilateralitate şi eroare. În acelaşi context, el spune în legătură cu a doua dramă:

„Lucrurile avansează în Încercarea sufletului, unde Johannes atinge o treaptă mai înaltă fiindcă ajunge la impresii din vieţi pământeşti anterioare, ceea ce nu înseamnă numai imaginaţiune, ci trecerea în lumea obiectivă în care ai de-a face cu fapte spirituale care există ca atare, desprinse de sufletul lui Johannes Thomasius. În Încercarea sufletului trecem de la lumea subiectivă a lui Johannes la lumea obiectivă. Putem astfel considera că în primele două drame Johannes iese treptat din interiorul său şi pătrunde în lumea spirituală exterioară. Tocmai pentru că Johannes trece prin prima etapă a iniţierii propriu-zise pe parcursul Încercării sufletului, de aceea a fost atât de uşor ca Lucifer să reuşească să-l seducă, aşa cum este arătat la sfârşit în Încercarea sufletului“.

* Tainele pragului, GA 147

Spre sfârşitul primei drame, Maria a arătat spre ce trebuie să se străduie Johannes în continuare, prin aceste cuvinte:

„Johannes, ţi-ai dobândit acum prin mine
Cunoaşterea-n împărăţia spiritului;
Cunoaşterii spiritului, tu îi vei adăuga viaţă sufletească,
Dacă îţi vei afla propriul suflet
Aşa cum l-ai aflat pe-al meu“.

Se vede din monologul de la începutul tabloului trei că Johannes nu a ajuns încă la acest stadiu. El spune:

„Pe cât de puţin mă-ncred în mine
Să judec dacă arta mea-mplineşte
Ce cere curentul nostru spiritual,
Pe-atât de mult
Mă-ncred în ea“.

Apoi Johannes spune că Maria i-a indicat o sarcină picturală şi că el nu o poate împlini decât dacă îşi dă deoparte fiinţa proprie şi se simte răpit. Atunci este în stare:

„Să simt cu năvalnica mare de lumină,
Şi să trăiesc cu văpaia culorilor în revărsare,
Presimţind puterile spirituale ce acţionează
În ţesătura de lumină sustrasă materiei,
În viaţa culorilor umplute de spirit“.

Când îşi revine însă, descurajarea îl stăpâneşte din nou şi numai focul sufletesc şi lumina spirituală a nobilei sale prietene pot să-i reîncălzească bucuria creatoare şi să-i stimuleze încrederea.

Johannes îi mărturiseşte Mariei că fiecare dintre operele lui îşi are obârşia în ea. Creaţia lui nu este posibilă decât pentru că el iubeşte ceea ce trăieşte în sufletul Mariei şi poate să-i confere o formă picturală. Pe o anumită treaptă de dezvoltare, acest lucru este justificat. Prin iubirea pentru Sinea spirituală care trăieşte în sufletul Mariei, Johannes ar putea să pătrundă la propria-i Sine spirituală. Cuvintele lui au o valoare generală:

„Doar iubirea poate să nască-n artist forţele
Ce dăinuie în opere, fecund“.

Dar un om nu trebuie să-şi extragă forţa creaţiei sale numai din iubirea faţă de o fiinţă dragă. Ceea ce caracterizează iubirea venită prin Hristos în omenire este tocmai faptul că ea izvorăşte din centrul fiinţial al omului individual, ca forţă spiritual-creatoare ce se îndreaptă spre ceilalţi oameni fără să fie dependentă de ei şi fără să-i facă dependenţi de ea. Acestui gen de iubire i se potrivesc cuvintele lui Johannes:

„Şi trebuie să pot sfărma lanţurile egoismului,
Ca să nu plăsmuiesc artistic, după bunul plac,
Forme iluzorii în loc de lumi ale spiritului“.

Iubirea hristică este eliberată de orice egoism şi de orice arbitrar. Acest lucru încă nu se potriveşte cu iubirea pe care o are în vedere aici Johannes.

Maria îl îndreaptă pe Johannes spre posibilitatea de a găsi în propriul suflet arhetipul operelor sale. Dar Johannes nu are încă puterea de a descoperi în el însuşi nici arhetipul şi nici forţa originară a unei creaţii spirituale. El spune:

„Când sunt doar singur cu sufletul meu,
Ce pot atunci vieţui-n mine duce o existenţă
Ce nu mă-mpinge la creaţie“.

Johannes ajunge la fortele originare prin Maria şi de aceea poate da tablourilor lui un fel de flacără spirituală magică, prin care şi alţi oameni sunt cuceriţi. Ceea ce, din tablourile sale, vorbeşte inimilor oamenilor izvorăşte din fiinţa sufletului Mariei. Johannes nu a găsit încă în el Sinea superioară. De aceea, Maria îi spune:

„Gândeşte-te, Johannes, că un suflet trebuie
Să se dezvolte pe sine, de la-nceputul lumii,
Ca o fiinţă individuală, despărţit de alţii.
Iubirea trebuie să lege fiinţe separate,
Dar să nu vrea să ucidă personalităţile“.

La început Johannes nu poate înţelege cu conştienţa trează aceste cuvinte. Ele acţionează însă în sufletul său. Acest lucru devine vizibil prin intervenţia făpturilor forţelor sale sufleteşti. Cea care vorbeşte la început este Luna; ea îl face să devină conştient că rădăcinile fiinţei lui proprii trebuie să îşi atragă forţa din temeliile cosmice, dacă vrea să acţioneze într-un sens corect pe Pământ. La temelia lumilor acţionează Hristos, Cuvântul creator cosmic. Prin unirea cu El, omul poate să-şi menţină fiinţa proprie în lumea spirituală şi, prin aceasta, este în stare să dea sufletului o formă puternică, a cărei jertfă este plăcută puterilor cosmice. Astrid îi arată lui Johannes cum poate ajunge la iubirea cosmică prin iubire pământească. În legătură cu iubirea pâmântească naturală şi iubirea pentru lumea spirituală, Rudolf Steiner spune în conferinţa a II-a din ciclul 29:

„Legat de această iubire, luată în sensul cel mai larg, se poate spune: Atunci când această iubire apare în lumea fizică sensibilă şi acţionează în cercul vieţii umane, ea este în întregime apărată de orice intervenţie nejustificată a lui Lucifer, cât timp omul care-l iubeşte pe celălalt îl iubeşte pentru fiinţa sa şi nu se iubeşte pe sine însuşi. Dar dacă observaţi viaţa umană, vă daţi uşor seama că există şi un alt fel de iubire, acea iubire în care iubeşti fiindcă ai anumite însuşiri care se simt satisfăcute, încântate, fericite când poţi iubi o persoană sau alta. În acest caz, iubeşti pentru că te iubeşti pe tine, iubeşti pentru că eşti într-un fel sau altul şi pentru că acest fel de a fi îşi găseşte satisfacţia în iubirea pe care o porţi unei fiinţe. Vedeţi dumneavoastră, această iubire, care poate fi numită iubire egoistă, trebuie şi ea să existe. Nimic nu trebuie să lipsească omenirii. Tot ce putem iubi în lumea spirituală, faptele spirituale, tot ceea ce în noi devine impuls spre lumea spirituală, dorinţa arzătoare de a înţelege entităţi spirituale pentru a cunoaşte lumea spiritului, toate acestea provin firesc şi din iubire egoistă pentru lumea spirituală. Dar această iubire pentru spiritual trebuie – nu are dreptul, ci trebuie – să se producă obligatoriu în interesul nostru. Suntem fiinţe cu rădăcinile în lumea spirituală. Este de datoria noastră să ajungem cât mai desăvârşiţi posibil. În interesul nostru iubim lumea spirituală, pentru a putea lua în fiinţa noastră cât mai multe forţe din această lume. În iubirea spirituală, acest element personal, individual – s-ar putea spune: acest element egoist al iubirii – este în întregime justificat, el îl smulge pe om din lumea simţurilor, îl conduce, îl înalţă în lumea spirituală, îi dă posibilitatea să-şi împlinească datoria pe care o are, aceea de a deveni din ce în ce mai desăvârşit. – Dar Lucifer are tendinţa de a amesteca aceste două lumi şi oriunde, în lumea fizic-sensibilă, în iubirea umană, omul iubeşte dintr-o pornire egoistă, de dragul său, asta se întâmplă pentru că Lucifer vrea să facă iubirea sensibilă asemeni iubirii spirituale. Atunci el o poate smulge lumii sensibile şi o poate transporta în împărăţia sa aparte“.

Acest gen de tentaţie luciferică – de a face ca iubirea sensibilă să apară asemănătoare iubirii spirituale, îl remarcăm în cuvintele Celeilalte Philia, rostite la sfârsitul tabloului trei:

„O, nu da ascultare surorilor;
În depărtări cosmice ele te duc
Şi îţi răpesc Pământul;
Ele nu văd cum iubirea pământească
Înfăţişarea iubirii cosmice o poartă“.

În legătură cu fiinţa Celeilalte Philia, Rudolf Steiner spune în conferinţa a VII-a din ciclul 29:

„Şi tocmai pentru că Johannes nu a ajuns încă la cealaltă Sine... vine spre el ceea ce este şi mai apropiat de subiectivitate. Este Cealaltă Philia. Într-un anumit sens, ea este şi cealaltă Sine, dar cealaltă Sine care sălăşluieşte încă în adâncurile sufletului şi care nu s-a eliberat total; ea este în legătură cu ceva care aici, în lumea fizică, se aseamănă cel mai mult cu lumea spirituală; este în legătură cu iubirea universală şi cu ceea ce îl poate conduce pe om în lumile superioare fiindcă este legată cu această iubire“.