|
(Tablourile I, II, III)
În conferinţa Simbolică şi fantezie
din 19 decembrie 1911*, Rudolf Steiner arată că în a doua dramă a
urmărit în special să înfăţişeze în mod real ideea
reîntrupării şi influenţa ei în viaţa sufletească a omului.
Capesius, Maria şi Johannes Thomasius trăiesc aici conştient viziunea
unei vieţi pământeşti anterioare, în timp ce Strader nu are
o viziune retrospectivă deplin conştientă. Ceea ce vedem în
această dramă este o continuare a ceea ce se petrece în prima
dramă. De aceea, în genere, aici apar aceleaşi personaje. Trebuie
remarcat că Retardus este îndepărtat din comunitatea
hierofanţilor şi că acum apare o altă fiinţă care frânează
evoluţia, Cealaltă Philia. Ea reprezintă „entitatea spirituală care
împiedică unirea forţelor sufletului cu Cosmosul“. În
primele tablouri, Capesius, Maria, Johannes Thomasius sunt conduşi spre
încercarea sufletului. Strader arată, prin propriile sale
strădanii, că şi el se îndreaptă spre un fel de încercare a
sufletului.
* Conferinţă cuprinsa in Die Mission der neuen
Geistesoffenbarung (Misiunea
noii revelaţii spirituale), GA 127.
Aşa cum în prima dramă este arătată cu precădere calea de
iniţiere urmată de Johannes Thomasius, în cea de a doua dramă
este prezentată îndeosebi cea a lui Capesius. Multe din cele
trăite în sufletul său sunt impulsionate de trăirile din prima
dramă, care continuă să acţioneze în sufletul său. Conferinţa lui
Benedictus îl umpluse deja de uimire, fiindcă în ea a putut
recunoaşte puterea cuvintelor, aceea de a trezi adevărate forţe de
viaţă. Pare că el a fost mai puţin şocat decât Strader de
viziunea Theodorei. Este de presupus însă că aceasta a continuat
să acţioneze şi în el. Transfonnarea interioară a lui Johannes
este cea care îl impulsionează cel mai puternic. El a putut să o
vieţuiască foarte de aproape fiindcă pe atunci Johannes era elevul său.
Portretul pe care i-l făcuse Johannes l-a răscolit puternic, dat fiind
că a recunoscut în el trăsături ascunse ale fiinţei proprii, care
se explicau doar prin vieţi pământeşti anterioare.
Acum, Capesius citeşte într-o carte scrisă de Benedictus şi
găseşte în ea o caracterizare a gândirii obişnuite, ca
umbră. El însuşi, la începutul primei drame simţise deja
caracterul de umbră al propriei sale gândiri şi deja acolo aflase
cu uimire că există şi o altă gândire, puternică. Dar dacă atunci
acceptase acest lucru cu o anumită indiferentă, ca pe rezultatul
obiectiv al unei cercetări, acum începe să-l frământe ideea
„că... gândurile nu sunt decât palide umbre“, că propriile sale gânduri nu au fost
până acum decât umbre. Toate acestea sunt exprimate
în cuvintele:
„Şi dacă-n ceasul ăsta, un zeu,
Din a furtunii sălbatice tărie,
Ar vrea să mă atingă în mânia lui,
Puterea sa de groază n-ar fi-n stare
Mai crunt să mă chinuie
Decât forţa acestui cuvânt al destinului
Într-o lungă viaţă de om,
Eu am ţesut în imagini ce ca umbre
Se desenează-n visul sufletului, care,
Stăpânit de iluzii, oglindeşte
Natura şi fapte ale spiritului –
Şi, din ţesătura lui de vis,
Vrea să dezlege enigmele lumii“.
Capesius a văzut prin Johannes că fiinţa omenească se poate
transforma, că din adâncul sufletului se pot ridica forţe care
creează izvoare de viaţă. De când a dobândit această
convingere, el se simte obligat să admită că ar fi cea mai mare vină să
laşi să piară comoara interioară a spiritului care face posibilă o
astfel de metamorfoză, fiindcă asta ar însemna distrugerea unei
opere divine. El recunoaşte că propria sa gândire este prea slabă
pentru a cuprinde izvorul vieţii în lumina adevăntlui. Ce fel de
gândire este necesară pentru aceasta este indicat de către Rudolf
Steiner în conferinţa a III-a din ciclul 22*, cu următoarele
cuvinte:
„Căci tot ceea ce poate fi dobândit prin ştiinţa obişnuită
în legătură cu obiectele exterioare, tot ceea ce poate fi
cercetat şi gândit de ştiinţă, toate acestea nu sunt decât
umbră şi oarecum fără viaţă în comparaţie cu imaginile elaborate
de sufletul nostru când ne-am desprins de creierul nostru fizic.
Pentru antroposofi, putem rezuma că un astfel de om, care a reuşit să
se elibereze de instrumentul său fizic-corporal, se slujeşte, pentru a
putea lucra în interior în sufletul său, doar de
instrumentele ce i-au fost date în organismul său eteric,
în organismul său astral şi în Eul său. Deci el se slujeşte
de ceea ce am cunoscut despre om prin antroposofie, cu excepţia
corpului fizic. Ceea ce pătrunde atunci în suflet are o forţă
interioară mult mai mare, o vigoare interioară mult mai puternică
decât gândurile care se formează în mod obişnuit
datorită obiectelor exterioare – şi, în plus, aceasta arată ca un
fel de substanţialitate care ne învăluie în
întregime. Eşti obligat să recunoşti că aici ai de-a face cu o
revărsare de lumină; nu este însă vorba de lumina transmisă prin
ochiul uman, deci printr-un instrument corporal exterior, ci trebuie să
îţi imaginezi că această substanţialitate care se revarsă,
în care te afli la început ca într-o mare tălăzuindă,
este resimţită interior cu mult mai mult decât orice ar putea să
apară interior sub formă de strălucire luminoasă sau ceva asemănător.
Simţi deci lăuntric şi simţi în aşa fel încât omului
care simte asta într-adevăr îi dispare reprezentarea, ca şi
când aici ar fi într-un neant. Dar cel care se află
într-adevăr în acest element nu va mai afirma că se află
într-un neant, fiindcă, înainte de toate, orice ai şti,
acest element are un efect surprinzător. Este ca şi când ne-ar
sfâşia şi ne-ar împrăştia în tot spaţiul, ca şi
când am fi dizolvaţi în el, ca şi când am fi
descompuşi, iar pământul ne-ar fugi de sub picioare, am pierde
orice punct de sprijin pe care îl aveam în lumea materială
exterioară“.
* Der Mensch im Lichte
von Okkultismus, Theosophie und Philosophie (Omul în lumina ocultismului.
Teosofie şi Filosofie), GA 137
Capesius resimte aceste lucruri şi, la început, sufletul său
se umple de teamă şi groază. Dar datorită acestei stări este condus la
viziunea fiinţelor spirituale. Aici, de cea mai mare importanţă a fost
disciplina sa de gânditor. Rudolf Steiner continuă în
aceeaşi conferinţă:
„Acum, în cazul în care disciplolul ocultist a făcut
această experienţă fără să fi fost obişnuit să gândească mult
în viaţa zilnică, el se află aici deja în faţa unui
obstacol, nu va putea să treacă mai departe cu uşurinţă dacă nu a
învăţat să gândească mult. Este necesară aici această
pregătire despre care am vorbit ieri, o îndelungă exersare a unei
gândiri subtile, a unei forţe de judecată subtile. Când, ca
discipoli ocultişti, pătrundem în acest element fluid, de folos
nu ne este ceea ce ne însuşim exterior prin această forţă subtilă
de judecată, prin această înţelegere subtilă, ci disciplina pe
care ne-o însuşim pe măsură ce învăţăm să gândim
într-un mod mai riguros. Atunci nu gândurile sunt cele care
acţionează, ci forţele de educare ale Sinei noastre, care ne-au fost
date prin intermediul gândurilor; ele continuă să acţioneze, iar
în jurul nostru nu este doar o lumină curgătoare ascunsă, ci avem
şi posibilitatea ca în acest element curgător să apară imagini
despre care ştim că nu provin din vreo percepţie a unui obiect
exterior, ci că ele apar în elementul în care noi
înşine suntem cufundaţi. Dacă am ajuns la o astfel de situaţie de
viaţă, nu ne pierdem în această lumină curgătoare, ci
întâlnim în ea chipuri mult mai vii decât tot
ceea ce pot să ne ofere visele şi viziunile. Dar, în acelaşi
timp, trăim aceste imagini astfel încât lor le lipseşte tot
ceea ce evidenţiază percepţiile exterioare. Însuşirile pe care le
percepem prin simţuri sunt de negăsit aici; găsim însă
într-o mai mare măsură ceea ce vieţuim de obicei când ne
formăm gânduri. Dar aceste gânduri nu sunt, de fapt, simple
gânduri care ne cuprind, ele sunt într-un fel plăsmuiri
consolidate în sine, plăsmuiri ce par fiinţiale în ele
înseşi“.
Dar pentru ca vieţuirea în acest element curgător să poată
trece la o percepere a imaginilor spirituale, nu se impune numai o
educare a gândirii, ci şi o întărire a memoriei. În
legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în aceeaşi conferinţă,
la pagina 5:
„Clarvăzătorului care a ajuns la această stare, imaginile care
îi apar mai întâi, şi despre care v-am vorbit acum,
nu îi apar ca gânduri pe care el le gândeşte acum, ci
ca gânduri păstrate în memorie, ca gânduri de care ne
putem aminti. Vom şti acum şi de ce trebuie să ignorăm intelectul şi să
trecem la o ascuţire a memoriei; pentru că trebuie să ne însuşim
sentimentul că ceea ce se află înlăuntrul acestei întinse
mări de lumină spirituală răspândeşte, ca să spunem aşa, imagini
pe care le putem percepe doar ca imagini ale amintirii. Dacă forţa
amintirii nu ar fi fost întărită, ele ne-ar scăpa şi nu ar fi
perceptibile pentru clarvăzător. Ar fi ca şi când am vedea
întinzându-se o mare interioară de lumină curgătoare. Deci
posibilitatea ca aceste imagini-gânduri să poată fi percepute
înotând în această mare de lumină interioară devine
realitate numai dacă ne-am întărit suficient memoria,
încât ceea ce apare să fie perceput nu prin intelect, ci
prin capacitatea de amintire, de memorie; acestea trebuie să fie
percepute prin memorie“.
Rudolf Steiner vorbeşte apoi de un al treilea exerciţiu preliminar,
care îţi permite să înţelegi ceea ce ai perceput spiritual.
El spune:
„Şi se pune acum întrebarea: Ce remarcă ocultistul care
percepe astfel de imagini deosebite înotând în
această mare, imagini pe care acum le poate cuprinde cu intelectul,
pentru care nu foloseşte doar memoria, pentru că ele au devenit
atât de puternice încât intelectul poate să le
înţeleagă? Ce remarcă deci ocultistul din aceste imagini?
Ocultistul nu remarcă aici ceva decât dacă mai înainte a
învăţat ceva, şi anume dacă înainte s-a familiarizat cu
diferite gânduri ale filosofilor, dacă s-a ocupat puţin de
filosofie. Atunci ochiului spiritual îi apare cunoaşterea că
gândurile reale ale filosofilor sunt imagini-umbre, reflectări a
ceea ce se percepe în lumina mişcătoare ca ceva viu. Atunci a
sosit momentul în care puteţi înţelege ce este de fapt
toată filosofia. Toată filosofia lumii nu este nimic altceva
decât o sumă de plăsmuiri de gânduri, de idei, care sunt
proiectate ca imagini în viaţa noastră fizică, originea lor
propriu-zisă aflându-se în viaţa suprafizică, în ceea
ce clarvăzătorul poate percepe în modul indicat. Filosoful nu
percepe ceea ce se află în spatele imaginilor sale, şi ceea ce el
proiectează în aceste imagini în conştienţa fizică. Dar el
primeşte imaginile. Ocultistul poate întotdeauna să indice
originea tuturor ideilor mari şi importante ale filosofilor, idei care
au jucat un rol în lume. Filosoful vede întotdeauna numai
imaginea de umbră a gândurilor, ocultistul vede elementul de
lumină real şi viu, care se află îndărătul acestora“.
Capesius a înfăptuit cele trei exerciţii preliminare; şi-a
educat gândirea, şi-a întărit memoria şi a ajuns să
cunoască diferitele idei ale filosofilor. De aceea el este pregătit să
abordeze calea iniţierii arătată aici. Totuşi lui i se cere şi mai mult
pentru a reuşi să treacă prin încercările sufleteşti pe care le
va întâlni în drumul său. În conferinţa a
VIII-a din ciclul 22, Rudolf Steiner arată că tăria sufletească
necesară o putem dezvolta din încrederea ce ia naştere prin
adâncirea în ştiinţa spiritului. Printre lucrurile pe care
omul le cunoaşte pe calea iniţierii, multe sunt greu de suportat, de
pildă descoperirea că în întrupările precedente te-ai
încărcat cu mai multe datorii decât poţi să îndrepţi
în întruparea actuală. Aici, Rudolf Steiner spune:
„Fireşte, în mulţi oameni se naşte dorinţa profundă de a
repara cât mai mult; asta provine însă din egoism. Pentru
majoritatea oamenilor şi egoismul lor, este de nesuportat să ducă
dincolo de moarte mult din acest cont al datoriilor, să ştie că tu
trebuie să mori, iar în viitoarea viaţă vei aduce cu tine partea
asta sau cealaltă din datoriile înscrise în contul tău. Dar
curajul de a-ţi spune liber şi cinstit că sufletul tău este
încărcat cu multe rele necesită lipsa totală a egoismului,
în timp ce omul este în genere mai curând dispus să
dorească a fi atât de bun cât este în stare să-şi
închipuie el că poate fi un om bun. Cel care a făcut cu adevărat
experienţe de acest gen trebuie să-şi mărturisească fără rezerve
josnicia sa şi chiar să-şi poată spune că este imposibil să repari
totul în această viaţă“ (Conferinţa VIII).
Aceasta este o încercare a sufletului pe care o parcurge
Capesius în scenele finale ale dramei. Aici el trece mai
întâi prin încercări care apar ca urmare a
caracterului de umbră a gândirii sale. Rudolf Steiner arată
aceasta prin următoarele cuvinte:
„Şi dacă sufletul simte că prin conştienţa normală actuală poţi crea
doar idei care, în raport cu realitatea plină de sevă, sunt
maya... el se simte ca şi cum ar fi gol faţă de realitatea cosmică,
simte că el cu ideile sale poate ajunge până la capătul lumii,
până în depărtările cosmice, dar nu ţine cont de sintagma
din drama a doua: «Să nu te pierzi în depărtările
cosmice». Cel care ar voi cu adevărat să se piardă în
depărtările cosmice ar fi cuprins imediat de sentimentul că trebuie să
se dilate cu ideile – care sunt slabe în ele însele – la
dimensiunea unui spaţiu de o mărime infinită. Acolo ele devin şi mai
diluate şi, pe măsură ce înaintează în depărtările cosmice,
devin tot mai diluate, iar noi ne vom afla cu ideile noastre în
faţa unui abis infinit, gol. Este încercarea sufletească prin
care trebuie să treci. Cel care însetează după realitate, cel
care vrea să-şi clarifice enigmele şi minunile lumii în sensul
ştiinţei abstracte se află în cele din urmă cu ideile sale, care
se dizolvă complet în ceaţa spirituală, în faţa golului
cosmic; iar în faţa acestui gol, sufletul trebuie să resimtă o
teamă fără margini. Cel care nu poate simţi o astfel de teamă în
faţa golului dovedeşte pur şi simplu că nu este destul de avansat
pentru a simţi adevărul cu privire la conştienţa actuală. Deci, dacă
vrem să dilatăm conştienţa actuală până în depărtările
cosmice, apare în faţa noastră, ca o imagine cumplită, teama de
golul cosmic, de care nu poate scăpa nimeni din cei care iau în
serios ceea ce este conştienţa normală actuală. Sufletul trebuie să
treacă prin această probă dacă vrea să cunoască sensul şi spiritul
epocii noastre“ (Conferinţa X).
Calea iniţierii lui Capesius este atât de importantă pentru
epoca noastră tocmai pentru că conştienţa sa are trăsăturile
caracteristice ale conştienţei normale actuale. O altă încercare
au de străbătut oamenii care au o astfel de conştienţă, dacă ei
încearcă să pătrundă în interiorul propriului lor suflet.
Acest lucru îl descrie Rudolf Steiner în următoarele
cuvinte:
„Aşa cum simţim că substanţa conştienţei noastre se sfărâmă şi
se distruge când mergem spre depărtările cosmice, tot astfel,
atunci când ne adâncim în profunziunile sufletului
nostru, simţim tot mai puternic că suntem respinşi, aşa cum ne respinge
o minge de cauciuc când o apăsăm. Când vrem să
coborâm în fiinţa noastră interioară ne simţim de fiecare
dată respinşi de noi înşine. Acest lucru îl putem remarca
foarte bine. Nu numai că instinctele, dorinţele şi pasiunile pe care le
întâlnim mai întâi când coborâm
în noi înşine ne apar oribile când ne aflăm în
faţa lor, dar ele ne apar ca şi când ar vrea în fiecare
clipă să pună stăpânire pe noi. Ele se intensifică, devin
puternice, iar natura lor voluntară se afirmă tot mai evident. În
timp ce în viaţa conştientă obişnuită ascultăm de cutare sau
cutare înclinaţie, de îndată ce ne cufundăm cât de
puţin în noi, tendinţele şi instinctele îşi arată imediat
întreaga lor putere, iar noi nu putem face altceva decât să
ne supunem lor. Ne stăpâneşte continuu o voinţă de natură
inferioară care zace în noi şi ne simţim respinşi în noi
înşine, mai răi decât eram înainte. Când
coborâm în noi înşine, ne aflăm în faţa masei
de porniri şi de instincte. Acesta este celălalt pericol“ (Conferinţa
X).
Dar Rudolf Steiner nu descrie numai pericolele; el arată şi cum pot
fi depăşite. El spune:
„Există un lucru care ne deschide la început o perspectivă pur
teoretică. Trebuie însă să ne spunem: Oricât de slabe ar fi
ideile, oricât de slab ar fi tot ceea ce ne dă egoitatea,
egoismul, toate acestea vin totuşi din Cosmos. Şi dacă ne putem regăsi
corect în această conştienţă a noastră, dacă o observăm în
independenţa sa, în ceea ce este în sine, şi dacă ea devine
apoi tot mai puternică, se poate întâmpla să pătrundem pe o
cale sau alta, încât să putem suporta încercarea.
Aici trebuie indicată numai modalitatea de a proceda altfel decât
cu conştienţa normală obişnuită. Să presupunem că ne-am pătrunde
în modul cel mai divers cu ceea ce am numi impulsul lui Hristos;
atunci învăţăm să înţelegem în semnificaţia lor cea
mai profundă cuvintele Sfântului Pavel: Nu eu, Hristos în
mine. Cu conştienţa noastră normală suntem acolo şi spunem: Nu vrem ca
această conştienţă normală să acţioneze singură, nu vrem să
rămânem numai în această personalitate a noastră, ci vrem
să ne pătrundem cu substanţialitatea care, după Misteriul de pe
Golgota, există în atmosfera Pământului, cu substanţa lui
Hristos. Dacă ne lăsăm pătrunşi de aceasta, nu numai că vom purta cu
noi în depărtările cosmice slabele noastre idei, dar oricât
de departe vom ajunge în depărtările spaţiului vom lua cu noi
substanţa lui Hristos... Aşa cum devenim din ce în ce mai goi şi
mai săraci, iar conştienţa noastră se împrăştie şi se
pulverizează când pătrundem în neantul cosmic cu conştienta
noastră fără de Hristos, de îndată ce am primit impulsul lui
Hristos, cu cât vom ajunge mai departe în depărtările
cosmice cu atât mai mult se va îmbogăţi conştienţa noastră,
cu atât mai mult va ajunge la plenitudine. Şi dacă ajungem la
clarvedere, avem din belşug substanţă sufletească prin sufletul umplut
de Hristos, încât la sfârşit vor sta în faţa
noastră putemice şi grandioase, ca realităţi suprasensibile, cauzele
adevărate ale realităţii“ (Conferinţa X).
Acelaşi impuls biruie şi pericolul pe care îl
întâlnim când încercăm să pătrundem în
noi înşine, numai că el acţionează în alt mod. În
legătură cu acesta, Rudolf Steiner spune:
„Şi dacă parcurgem cealaltă cale, dacă ne umplem sufletul cu
impulsul lui Hristos în sens paulian, şi apoi ne vom adânci
în noi înşine, ce se va întâmpla? Impulsul lui
Hristos are însuşirea de a acţiona dizolvant, distrugător asupra
egoităţii, asupra egoismului nostru. Este curios faptul că, cu
cât coborâm mai adânc în noi înşine
împreună cu impulsul lui Hristos, cu atât mai puţin ne
afectează egoismul. Apoi pătrundem tot mai mult în noi
înşine şi în timp ce pătrundem cu impulsul lui Hristos
în pornirile şi pasiunile noastre egoiste cunoaştem entitatea
umană, cunoaştem toate tainele minunii cosmice, a omului“ (Conferinţa
X).
Atunci când în noi acţionează impulsul iubirii
dezinteresate, a acelei iubiri care a pătruns în omenire prin
Hristos, se formează în noi un centru spiritual de voinţă care nu
poate fi biruit de focul mistuitor al naturii noastre instinctive;
dimpotrivă, el stăpâneşte şi transformă această natură
instinctivă. Când pătrundem astfel în fiinţa noastră
interioară cu impulsul lui Hristos, găsim în noi un domeniu
suprapersonal care pătrunde întreaga lume. Găsim în
interior exteriorul şi recunoaştem că drumul spre interior şi cel spre
exterior duc la aceeaşi realitate spirituală. Despre aceasta, Rudolf
Steiner spune:
„Da, acest impuls al lui Hristos ne face să înaintăm mult mai
departe; în timp ce fără de el am fi fost respinşi ca o minge
elastică, neputând să coborâm în noi înşine,
în propria noastră organizare umană, cu impulsul lui Hristos
în noi pătrundem tot mai adânc şi ne străbatem pe noi
înşine, ieşim – să zicem aşa – din nou afară din noi, pe cealaltă
parte. Într-un caz ieşim deci în depărtările cosmice şi
găsim răspândit în spaţiu principiul lui Hristos; în
celălalt caz, dacă coborâm în domeniul lumilor
subpământene, găsim, de asemenea, tot ce este impersonal, liber
de noi. În ambele cazuri descoperim ceea ce ne depăşeşte.
În depărtările cosmice nu ne pulverizăm, nu ne împrăştiem;
găsim lumea zeilor de sus, iar în jos pătrundem în lumea
zeilor adevăraţi. Iar ceea ce ne conduce în noi înşine şi
ceea ce ne conduce în spaţiile cosmice am putea desena ca un
cerc, iar în final noi înşine ne-am afla în afara
noastră. Această natură volitivă, în care ne cufundăm ca
într-un domeniu în care ardem, şi depărtările spaţiului
în care ne pulverizăm ca într-un neant, toate acestea se
întâlnesc, iar gândurile noastre despre Cosmos se
unesc cu voinţa care vine spre noi din lume, atunci când
coborâm. Gânduri umplute de voinţă, gânduri ale
voinţei. Prin acest proces nu ne aflăm în faţa unor gânduri
abstracte, ci în faţa gândurilor cosmice, care sunt
creatoare prin ele însele, care pot să voiască. Gândurile
care voiesc sunt însă fiinţe divine, entităţi spirituale, fiindcă
gândurile umplute cu voinţă sunt entităţi spirituale. Astfel se
închide cercul... Trebuie să parcurgem cele două căi, să simţim
cele două împotriviri, atât cea a angoasei faţă de vid,
cât şi cea a propriei egoităţi. Şi astfel, trecând prin noi
către cealaltă parte a naturii volitive, apropiindu-ne de lume, suntem
cuprinşi, îndată ce ieşim astfel din noi, de compasiunea
infinită, de infinită împreună-simţire cu toate entităţile.
Această împreună-simţire, această compasiune este cea cu care
se unesc gândurile lumii când cercul s-a închis, care
altfel s-ar volatiliza, dar care primesc astfel un conţinut
substanţial. Impulsul lui Hristos ne conduce pas cu pas spre
închiderea cercului, ne conduce la a recunoaşte ceea ce trăieşte
şi vieţuieşte în întinderile spaţiului ca gânduri
umplute cu voinţă, gânduri esenţiale. Şi astfel, dacă
încercările sufletului ne-au făcut să progresăm în acest
mod, suntem purificaţi sufleteşte şi vom fi cu totul impregnaţi de
procesul de purificare pe care l-am parcurs. În timp ce în
jos trebuie să trecem prin tot ceea ce Păzitorul Pragului ne arată ca
prilej de egoism, suntem expuşi şi la tot ce ne dă prilejul să ne
pulverizăm în depărtările cosmice şi să resimţim teama în
faţa vidului“ (Conferinţa X)
Capesius este pregătit să pornească pe drumul care duce la acest
ţel; el nu poate însă să înainteze fără ajutor. Prima
viziune a spiritului îl cufundă deja într-o stare de
confuzie din care trebuie să îl scoată Benedictus,
explicându-i că omul poate pierde doar ceea ce-l desparte de
fiinţa lumilor, fiindcă acel individual care se întemeiază pe
separarea de fiinţa cosmică universală nu are trăinicie şi acest lucru
trebuie pierdut pe calea ce o urmează acum Capesius. Ceea ce este aici
necesar pentru a te menţine a fost arătat de Rudolf Steiner chiar
în momentul reprezentaţiei primei drame, şi cu atâta
precizie încât spectatorii au ştiut ce înseamnă
recomandarea făcută de Benedictus lui Capesius, aceea de a se „menţine
el însuşi“ în această împărăţie. Ei au putut şti că
acest „a te mentine tu însuţi“ nu este posibil decât dacă
iei cu tine impulsul lui Hristos şi că acest impuls al lui Hristos
îi deschide omului porţile înţelepciunii, atunci când
el porneşte pe calea iniţierii descrisă aici.
În tabloul doi, Maria trece printr-o grea încercare. Ea
presimte că ar fi necesar să se despartă de Johannes pentru ca el să se
poată dezvolta independent. Această presimţire i se pare sumbră şi
în contradicţie cu ceea ce crede să fi înţeles clar prin
contemplarea spirituală. Oricât de departe a putut contempla
raporturile sale de destin cu Johannes, a rămas convinsă că viaţa ei
este legată de a lui. Am putea crede că, în faţa certitudinii
fondate pe clarvedere, această sumbră presimţire ar fi trebuit să
amuţească; dar nu este aşa. Acest presentiment o atinge pe Maria
în miezul profund al fiinţei ei şi nu poate fi respins.
Maria îi vorbeşte despre acest lucru lui Benedictus,
sperând că el va putea să o scape de această presimţire
înşelătoare. El îi explică însă că presimţirea ei nu
o înşeală, pentru că, de fapt, voinţa destinului cere fapta
liberă a lui Johannes în domeniul spiritului. Acest răspuns nu
reuşeşte să îndepărteze cu totul îndoiala Mariei; ea are
totuşi certitudinea că puterile spirituale au binecuvântat
legătura cu Johannes. Benedictus îi arată că, în
împărăţia lumii superioare, ea a văzut sub formă de imagine numai
o parte din adevăr şi că atât ea cât şi Johannes mai
trebuie să facă faţă la multe cerinţe şi să treacă prin multe
încercări până ce, prin voinţa ei, va putea să transforme
imaginea în realitate. Acest răspuns nu o mulţumeşte pe Maria,
pentru că ea a perceput că într-o viaţă trecută a fost implantat
germenele unei prietenii al cărei rod era copt pentru eternitate.
Benedictus o întreabă dacă atunci când îşi
îndreaptă ochiul spiritual asupra trecutului este convinsă că
nici una din vieţile sale trecute nu îi este ascunsă.
Întrebarea o face să se gândească mai profund; ea
recunoaşte că multe lucruri îi sunt încă ascunse şi că este
în pericol să cadă în vanitatea cunoaşterii. Recunoaşte că
ceea ce i-a apărut la început ca un presentiment obscur şi ca o
imagine înşelătoare era de fapt strigătul de avertisment al
inimii sale.
În ciclul Macrocosmos şi
microcosmos, Rudolf Steiner vorbeşte mai detaliat despre
vocea inimii, care se poate transforma în gândirea inimii.
Este vorba de capacitatea de a deosebi direct imaginile adevărate de
imaginile înşelătoare. La aceasta nu se poate ajunge prin logica
obişnuită, deşi disciplinarea gândirii obişnuite poate fi o bună
pregătire pentru percepţiile spirituale. Deosebirea realizată
nemijlocit prin sentiment corespunde unei trepte de dezvoltare aflată
sub cea a gândirii obişnuite; cea a gândirii inimii
însă o depăşeşte. În cadrul gândirii logice se
vieţuieşte un fel de conştiinţă logică, care poate fi formulată ca un
sentiment de responsabilitate faţă de ceea ce este adevărat şi fals,
iar acest sentiment este important pentru orientarea în lumea
spirituală. Acest lucru este descris astfel de către Rudolf Steiner:
„Cel care vrea să ajungă la o dezvoltare superioară trebuie să
practice un anumit timp o disciplinare în gândirea logică
şi apoi să o lepede pentru a ajunge la gândirea inimii. Îi
rămâne însă din această disciplinare o anumită obişnuintă
de scrupulozitate faţă de ceea ce poate fi considerat ca adevărat
în lumile superioare. Cel care a urmat această disciplinare nu va
lua orice simbol drept o imaginaţiune reală, nu o va interpreta
într-un mod sau altul, ci va avea puterea lăuntrică să pătrundă
până la realitate pentru ca să o vadă corect şi să o
interpreteze. Tocmai de asta este nevoie de o bună pregătire, pentru că
acolo trebuie să ai un sentiment nemijlocit că ceva este adevărat sau
fals. Iată, mai exact, ce se întâmplă: în timp ce
în viaţa obişnuită gândeşti în lumile superioare,
trebuie ca gândirea ta să fi fost destul de dezvoltată ca să poţi
hotărî imediat dacă
ceva este adevărat sau fals. O bună pregătire
pentru dobândirea acestui discernământ este ceva ce trebuie
câştigat, dar nu poate fi găsit decât în măsură
foarte redusă în viaţa obişnuită. Cel care vrea să se pregătească
pentru sentimentul nemijlocit, pentru experienţa imediată că asta este
adevărat, asta este fals, trebuie să se antreneze până
într-atât încât o eroare să îl doară iar
un adevăr, care este şi el întâlnit în viaţa
obişnuită, să-i facă plăcere şi bucurie... Suferinţă şi durere faţă de
ceea ce este diform, fals, rău, chiar dacă acestea nu se referă la noi;
bucurie faţă de adevăr, frumos, bine, chiar dacă acestea nu ne ating
personal; ele fac parte din antrenamentul necesar celui ce vrea să
dobândească gândirea inimii. Dar mai este şi altceva:
când te înalţi în lumea imaginativă şi când
primeşti în imagini ceea ce aparţine unei lumi superioare,
trebuie să dobândeşti ceva care nu există în viaţa
obişnuită. Trebuie să înveţi să gândeşti într-o
manieră nouă despre ceea ce se numeşte o contradicţie sau o
concordanţă“.
Pe măsură ce se dezvoltă vederea spirituală, trebuie să se formeze
şi gândirea inimii, fiindcă fără ea nu este posibilă orientarea
în lumea spirituală. O capacitate de a disceme cu ajutorul
inimii, care, pentru un grad de clarvedere redus, este suficientă, se
poate dovedi insuficientă pentru o contemplare spirituală mai clară.
În plus, capacitatea de discernământ a inimii serveşte la
reglarea acţiunii şi a comportării exterioare a omului prin intermediul
spiritului. Dar Maria nu a ajuns încă la deplina siguranţă. Ea
aude foarte bine chemarea inimii, dar nu o poate pune de acord cu
viziunea spirituală avută până acum şi de aceea nu vrea ca
aceasta să-i dirijeze conduita. Ea nu a îndeplint toate
condiţiile necesare pentru o educare completă a capacităţii de
discernământ a inimii. Pentru că încă nu este în
stare „să gândească într-un mod nou asupra a ceea ce numim
contradicţie“, Benedictus este nevoit să îi spună:
„Drumurile adevărului suprem sunt
încâlcite; –
Se regăseşte-n el doar cel ce cu răbdare
E-n stare să străbată labirintul.
În împărăţia luminii înalturilor,
Tu ai putut vedea doar o parte a realităţii,
Atunci când ochiului sufletului tău
I-a apărut un talbou al lumii spiritelor“.
În următoarele rânduri, Rudolf Steiner ne spune cum poţi
ajunge să te regăseşti în labirintul contradicţiilor aparente din
lumea spirituală:
„Când vrei să pătrunzi în lumea imaginaţiei, dacă urmezi
calea care porneşte de la gândirea inimii, trebuie să te aştepţi
ca lucrurile să ia forma unei anumite imagini. Dacă ai dobândit
destul de puternic sentimentul că poţi accepta adevărul acestei
imagini, se poate întâmpla ca într-un alt moment,
urmând o cale asemănătoare, să ajungi la o imaginaţiune care
contrazice sentimentul: «asta este adevărat». Trebuie să
ştii acest lucru; vei ajunge la adevărata înţelegere a acestui
fapt dacă îţi vei căuta Eul propriu în această lume
imaginativă. Am arătat cum, fiind în afara Eului propriu, poţi să
îl priveşti. Când treci prin faţa Păzitorului Pragului
îl ai obiectiv în faţa ta. Dar poţi căuta acest Eu o dată,
de două, de trei ori, şi de fiecare dată să ai imagini diferite. Cu
pretenţiile din lumea fizică ai putea spune: Acum am văzut ceea ce sunt
în lumea superioară; iar a doua oară: Acum m-am găsit iar şi sunt
altceva; a treia oară găsim din nou altceva. În clipa în
care, prin această disciplină, pătrunzi în lumea imaginativă unde
îţi vezi Eul propriu în imagine, trebuie să ştii cu
certitudine că poţi vedea douăsprezece imagini diferite ale Eului tău.
Pentru fiecare Eu există douăsprezece imagini diferite; şi numai după
ce ţi-ai observat Eul din douăsprezece puncte de vedere diferite, fiind
în afara lui, numai atunci l-ai înţeles complet. Această
contemplare din afară a Eului se produce exact după relaţia care există
între cele douăsprezece constelaţii ale zodiacului şi Soare... De
aceea, trebuie să spunem: Când te înalţi în lumi
spirituale, este necesar să nu te mulţumeşti cu un singur punct de
vedere. Trebuie să te antrenezi în acest sens pentru a evita
confuzia. Poţi să realizezi asta doar dacă în lumea fizică te-ai
obişnuit să nu consideri
salvatoare pentru om doar contemplarea dintr-o singură direcţie“.
Atunci când Benedictus i-a atras atenţia Mariei că ea a
contemplat în imagini doar o parte din adevăr şi că aceste
imagini pot deveni realitate deplină abia prin voinţa ei,
presentimentul obscur din inima Mariei începe să se limpezească.
Cuvintele lui Benedictus aduc strigătului de avertizare din inima ei
puterea de a recunoaşte cât de departe este încă de ţelul
următor. Ea risca să folosească greşit bunul spiritual pe care-l
primise spre oglindirea Sinei; acum devine conştientă că această
cunoaştere a spiritului deţine o forţă formatoare sufletească şi nu
doar indicaţii care te scutesc de efortul „de a distinge în viaţa
însăşi ţelurile acţiunii“. Această înţelegere îi dă
certitudinea că Johannes trebuie, cu ajutorul cunoaşterii spirituale,
să dezvolte în el forţa care să-i permită să-şi găsească singur
propriul drum. Ea recunoaşte că iubire şi datorie îi impun să
înceteze a-i trasa calea lui Johannes şi astfel el va
învăţa să caute singur drumul propriu. Maria suportă foarte greu
acest lucru, are impresia că ea ar distruge ceea ce a devenit vizibil,
în faptele prietenului ei, ca acţiune de iubire a propriei ei
vieţi sufleteşti. Se teme că, făcând asta, trebuie să distrugă
forţa pe care o îndreaptă spre Johannes iubirea ei.
Benedictus însă îi cere Mariei să verifice care este
forţa inconştientă care acţionează în iubirea ei pentru Johannes;
ea recunoaşte că, în cele din urmă, este egoismul. Maria spune:
„Ce mă-mpinge cu forţă puternică-n
această iubire?
Văd viaţa propriului meu suflet acţionând
În fiinţa şi-n creaţia prietenului meu.
Eu caut deci satisfacţia
Pe care-o simt în propria mea Sine;
Trăiesc însă-n iluzia de-a fi altruistă.
Mi-a rămas însă ascuns că în prietenul meu
Mă oglindesc doar pe mine însămi.
Balaurul egoismului este cel care,
Înşelându-mă, mi-a ascuns ceea ce
De fapt mă mâna“.
Înalta treaptă a voinţei de sacrificiu pe care Maria o
dezvoltase şi o manifestase în ea nu o apără de egoismul care s-a
instalat, metamorfozat, în ea şi care a putut să-i ascundă
realitatea. De îndată ce l-a recunoscut, ea găseşte şi forţa de
a-l învinge, chiar deghizat fiind. Ea se întoarce spre
forţele sufletului care acţionează în adâncurile fiintei
ei, ca ele să o ajute să se scruteze în altă existentă şi să
găsească direcţia pe care voinţa sa va trebui să o ia în viitor.
Transformarea lăuntrică a Mariei este exprimată în special
în cuvintele Astridei. În prima dramă, în scena din
Devachan, Maria o numeşte deja „oglindă iubită a fiinţei mele“. De
aceea, din cuvintele Astridei putem deduce ce se petrece în
adâncurile fiinţei Mariei. Ea vorbeşte despre întreţeserea
personalităţii care se simte pe sine cu o voinţă de iubire devotată.
Când devotamentul dezinteresat se uneşte cu personalitatea care
se simte pe sine, Eul are puterea să se înalţe de la existenţa
sensibilă la existenţa spiritului. Devotamentul dezinteresat se poate
uni cu forţa spirituală ce acţionează dezinteresat, încât
voinţa spirituală începe să germineze şi să se dezvolte în
Eu; astfel lanţurile dorinţei suut rupte. Atunci când voinţa
individuală ajunge dezinteresată, aviditatea paralizantă de cunoaştere
se transformă într-un sentiment spiritual care află ceea ce
trebuie făcut; căci, prin voinţa dezinteresată, omul nu mai depinde de
dorinţele sale individuale şi priveşte cu calm succesele şi eşecurile
celor dorite, ca pe indicatori ai propriului destin şi ai ţelurilor
spirituale personale pe care le sondează, tatonând în
cursul vieţii. În această sondare a destinului, ajutorul Philiei
devine vizibil prin cuvintele:
„Ca tu, soră iubită,
În vechile cercuri de viaţă
Să poţi simţi lumina“.
Luna reprezintă acea forţă a sufletului care scrutează sensul şi
ţelul vieţii, indicând direcţia ţelurilor spirituale proprii.
Să găsească prin gândirea inimii direcţia pentru fapta şi
conduita proprie, asta trebuie să realizeze mai întâi Maria
pentru a reuşi în încercarea ce o întâmpină pe
treapta actuală a dezvoltării sale. Încercarea sufletului poate
să devină astfel un mijloc de progres, aşa cum spune Rudolf Steiner
în ciclul 18*:
„Tocmai pentru că avansăm, ne aflăm continuu în faţa unei lumi
cu forme mereu înnoite. Putem duce forţele sufleteşti puternice
în aceste forme noi. Sufletul nostru va depăşi astfel
încercările şi va putea primi din ce în ce mai multe
revelaţii ale spiritului din această lume. Fiecare nouă revelaţie a
spiritului cere ca sufletul să fie supus unei probe. Din fiecare
treaptă de dezvoltare apare o nouă încercare, iar în faptul
că sufletul nostru nu se opreşte niciodată, ci se supune mereu unor
încercări şi mai înalte, şi poate tot mai grele, trebuie să
vedem însuşi impulsul pentru o dezvoltare superioară. Aceste
revelaţii ale spiritului nu lipsesc niciodată când sufletul
străbate încercările care, probabil, numai după un timp mai
îndelungat îi dau acel lucru spre care el trebuie să se
ridice prin însăşi aceste încercări. Vedem cum astfel de
încercări sunt impulsuri spre înalturi, iar revelaţiile
spirituale sunt ceea ce ne întâmpină mereu de sus ca
recompensă. De aceea nu trebuie să ne grăbim, considerând
prematur că ar fi încheiat ceea ce se poate atinge pe o treaptă,
fapt care este de altminteri arătat în primul Misteriu
rosicrucian. Omul poate înainta foarte departe în
contemplarea tablourilor lumii superioare şi totuşi, într-o zi,
să ajungă să-şi spună că a văzut doar imagini, nu realităţi. Apoi
sufletul întâlneşte astfel de încercări
încât el trebuie să se întrebe: Cum pot dezvolta
în mine destule forţe încât să dau un conţinut real
la ceea ce până în prezent nu este decât o imagine?“
(Conferinţa IX).
* Minunile lumii,
încercările sufletului, manifestările spiritului, GA 129
Rudolf Steiner a arătat, diu diverse puncte de vedere, că aceste
forţe se dezvoltă în om când el se uneşte cu entitatea lui
Hristos, care pătrunde în el prin poarta uimirii, compasiunii şi
conştiinţei.
Studiind prima dramă, am putea avea impresia că Johannes a atins
deja o treaptă foarte înaltă de dezvoltare. Totuşi, în
conferinţa
a VII-a din ciclul 29*, Rudolf Steiner spune că Johannes
nu ar fi chiar atât de departe; că ar avea doar vieţuiri
sufleteşti imaginative, cu tot ce comportă ele ca unilateralitate şi
eroare. În acelaşi context, el spune în legătură cu a doua
dramă:
„Lucrurile avansează în Încercarea
sufletului, unde Johannes atinge o treaptă mai înaltă
fiindcă ajunge la impresii din vieţi pământeşti anterioare, ceea
ce nu înseamnă numai imaginaţiune, ci trecerea în lumea
obiectivă în care ai de-a face cu fapte spirituale care există ca
atare, desprinse de sufletul lui Johannes Thomasius. În Încercarea sufletului trecem
de la lumea subiectivă a lui Johannes la lumea obiectivă. Putem astfel
considera că în primele două drame Johannes iese treptat din
interiorul său şi pătrunde în lumea spirituală exterioară. Tocmai
pentru că Johannes trece prin prima etapă a iniţierii propriu-zise pe
parcursul Încercării sufletului,
de aceea a fost atât de uşor ca Lucifer să reuşească să-l seducă,
aşa cum este arătat la sfârşit în Încercarea sufletului“.
* Tainele pragului,
GA 147
Spre sfârşitul primei drame, Maria a arătat spre ce trebuie să
se străduie Johannes în continuare, prin aceste cuvinte:
„Johannes, ţi-ai dobândit acum
prin mine
Cunoaşterea-n împărăţia spiritului;
Cunoaşterii spiritului, tu îi vei adăuga viaţă sufletească,
Dacă îţi vei afla propriul suflet
Aşa cum l-ai aflat pe-al meu“.
Se vede din monologul de la începutul tabloului trei că
Johannes nu a ajuns încă la acest stadiu. El spune:
„Pe cât de puţin mă-ncred în
mine
Să judec dacă arta mea-mplineşte
Ce cere curentul nostru spiritual,
Pe-atât de mult
Mă-ncred în ea“.
Apoi Johannes spune că Maria i-a indicat o sarcină picturală şi că
el nu o poate împlini decât dacă îşi dă deoparte
fiinţa proprie şi se simte răpit. Atunci este în stare:
„Să simt cu năvalnica mare de lumină,
Şi să trăiesc cu văpaia culorilor în revărsare,
Presimţind puterile spirituale ce acţionează
În ţesătura de lumină sustrasă materiei,
În viaţa culorilor umplute de spirit“.
Când îşi revine însă, descurajarea îl
stăpâneşte din nou şi numai focul sufletesc şi lumina spirituală
a nobilei sale prietene pot să-i reîncălzească bucuria creatoare
şi să-i stimuleze încrederea.
Johannes îi mărturiseşte Mariei că fiecare dintre operele lui
îşi are obârşia în ea. Creaţia lui nu este posibilă
decât pentru că el iubeşte ceea ce trăieşte în sufletul
Mariei şi poate să-i confere o formă picturală. Pe o anumită treaptă de
dezvoltare, acest lucru este justificat. Prin iubirea pentru Sinea
spirituală care trăieşte în sufletul Mariei, Johannes ar putea să
pătrundă la propria-i Sine spirituală. Cuvintele lui au o valoare
generală:
„Doar iubirea poate să nască-n artist
forţele
Ce dăinuie în opere, fecund“.
Dar un om nu trebuie să-şi extragă forţa creaţiei sale numai din
iubirea faţă de o fiinţă dragă. Ceea ce caracterizează iubirea venită
prin Hristos în omenire este tocmai faptul că ea izvorăşte din
centrul fiinţial al omului individual, ca forţă spiritual-creatoare ce
se îndreaptă spre ceilalţi oameni fără să fie dependentă de ei şi
fără să-i facă dependenţi de ea. Acestui gen de iubire i se potrivesc
cuvintele lui Johannes:
„Şi trebuie să pot sfărma lanţurile
egoismului,
Ca să nu plăsmuiesc artistic, după bunul plac,
Forme iluzorii în loc de lumi ale spiritului“.
Iubirea hristică este eliberată de orice egoism şi de orice
arbitrar. Acest lucru încă nu se potriveşte cu iubirea pe care o
are în vedere aici Johannes.
Maria îl îndreaptă pe Johannes spre posibilitatea de a
găsi în propriul suflet arhetipul operelor sale. Dar Johannes nu
are încă puterea de a descoperi în el însuşi nici
arhetipul şi nici forţa originară a unei creaţii spirituale. El spune:
„Când sunt doar singur cu sufletul
meu,
Ce pot atunci vieţui-n mine duce o existenţă
Ce nu mă-mpinge la creaţie“.
Johannes ajunge la fortele originare prin Maria şi de aceea poate da
tablourilor lui un fel de flacără spirituală magică, prin care şi alţi
oameni sunt cuceriţi. Ceea ce, din tablourile sale, vorbeşte inimilor
oamenilor izvorăşte din fiinţa sufletului Mariei. Johannes nu a găsit
încă în el Sinea superioară. De aceea, Maria îi spune:
„Gândeşte-te, Johannes, că un
suflet trebuie
Să se dezvolte pe sine, de la-nceputul lumii,
Ca o fiinţă individuală, despărţit de alţii.
Iubirea trebuie să lege fiinţe separate,
Dar să nu vrea să ucidă personalităţile“.
La început Johannes nu poate înţelege cu conştienţa
trează aceste cuvinte. Ele acţionează însă în sufletul său.
Acest lucru devine vizibil prin intervenţia făpturilor forţelor sale
sufleteşti. Cea care vorbeşte la început este Luna; ea îl
face să devină conştient că rădăcinile fiinţei lui proprii trebuie să
îşi atragă forţa din temeliile cosmice, dacă vrea să acţioneze
într-un sens corect pe Pământ. La temelia lumilor
acţionează Hristos, Cuvântul creator cosmic. Prin unirea cu El,
omul poate să-şi menţină fiinţa proprie în lumea spirituală şi,
prin aceasta, este în stare să dea sufletului o formă puternică,
a cărei jertfă este plăcută puterilor cosmice. Astrid îi arată
lui Johannes cum poate ajunge la iubirea cosmică prin iubire
pământească. În legătură cu iubirea pâmântească
naturală şi iubirea pentru lumea spirituală, Rudolf Steiner spune
în conferinţa a II-a din ciclul 29:
„Legat de această iubire, luată în sensul cel mai larg, se
poate spune: Atunci când această iubire apare în lumea
fizică sensibilă şi acţionează în cercul vieţii umane, ea este
în întregime apărată de orice intervenţie nejustificată a
lui Lucifer, cât timp omul care-l iubeşte pe celălalt îl
iubeşte pentru fiinţa sa şi nu se iubeşte pe sine însuşi. Dar
dacă observaţi viaţa umană, vă daţi uşor seama că există şi un alt fel
de iubire, acea iubire în care iubeşti fiindcă ai anumite
însuşiri care se simt satisfăcute, încântate,
fericite când poţi iubi o persoană sau alta. În acest caz,
iubeşti pentru că te iubeşti pe tine, iubeşti pentru că eşti
într-un fel sau altul şi pentru că acest fel de a fi îşi
găseşte satisfacţia în iubirea pe care o porţi unei fiinţe.
Vedeţi dumneavoastră, această iubire, care poate fi numită iubire
egoistă, trebuie şi ea să existe. Nimic nu trebuie să lipsească
omenirii. Tot ce putem iubi în lumea spirituală, faptele
spirituale, tot ceea ce în noi devine impuls spre lumea
spirituală, dorinţa arzătoare de a înţelege entităţi spirituale
pentru a cunoaşte lumea spiritului, toate acestea provin firesc şi din
iubire egoistă pentru lumea spirituală. Dar această iubire pentru
spiritual trebuie – nu are dreptul, ci trebuie – să se producă
obligatoriu în interesul nostru. Suntem fiinţe cu rădăcinile
în lumea spirituală. Este de datoria noastră să ajungem cât
mai desăvârşiţi posibil. În interesul nostru iubim lumea
spirituală, pentru a putea lua în fiinţa noastră cât mai
multe forţe din această lume. În iubirea spirituală, acest
element personal, individual – s-ar putea spune: acest element egoist
al iubirii – este în întregime justificat, el îl
smulge pe om din lumea simţurilor, îl conduce, îl
înalţă în lumea spirituală, îi dă posibilitatea să-şi
împlinească datoria pe care o are, aceea de a deveni din ce
în ce mai desăvârşit. – Dar Lucifer are tendinţa de a
amesteca aceste două lumi şi oriunde, în lumea fizic-sensibilă,
în iubirea umană, omul iubeşte dintr-o pornire egoistă, de dragul
său, asta se întâmplă pentru că Lucifer vrea să facă
iubirea sensibilă asemeni iubirii spirituale. Atunci el o poate smulge
lumii sensibile şi o poate transporta în împărăţia sa
aparte“.
Acest gen de tentaţie luciferică – de a face ca iubirea sensibilă să
apară asemănătoare iubirii spirituale, îl remarcăm în
cuvintele Celeilalte Philia, rostite la sfârsitul tabloului trei:
„O, nu da ascultare surorilor;
În depărtări cosmice ele te duc
Şi îţi răpesc Pământul;
Ele nu văd cum iubirea pământească
Înfăţişarea iubirii cosmice o poartă“.
În legătură cu fiinţa Celeilalte Philia, Rudolf Steiner spune
în conferinţa a VII-a din ciclul 29:
„Şi tocmai pentru că Johannes nu a ajuns încă la cealaltă
Sine... vine spre el ceea ce este şi mai apropiat de subiectivitate.
Este Cealaltă Philia. Într-un anumit sens, ea este şi cealaltă
Sine, dar cealaltă Sine care sălăşluieşte încă în
adâncurile sufletului şi care nu s-a eliberat total; ea este
în legătură cu ceva care aici, în lumea fizică, se aseamănă
cel mai mult cu lumea spirituală; este în legătură cu iubirea
universală şi cu ceea ce îl poate conduce pe om în lumile
superioare fiindcă este legată cu această iubire“.
