|
(Tablourile I, II)
În afară de doctorul Strader şi de Felix Balde, pe care i-am întâlnit în dramele-misterii anterioare, la începutul celei de a treia drame ne întâlnim cu alte douăsprezece personaje, adunate în vestibulul spaţiului de lucru al unei Alianţe a miştilor. Ei vorbesc despre intenţia îndrumătorului Alianţei de a se uni cu oamenii care „făr'a avea iniţierea-n Templul lor spiritual, duc lupta vieţii prin forţele proprii“. Printre cei prezenţi sunt în prim-plan doctorul Strader şi Felix Balde. Doctorul Strader a făcut o descoperire tehnică ce permite tuturor oamenilor să primească o bază materială pentru o evoluţie superioară, dat fiind faptul că, prin această descoperire, forţele tehnicii pot fi distribuite în aşa fel „încât fiece om, în propriul lui cămin, construit după gustul său, să se poată sluji de ele comod“. Acum oamenii nu vor mai fi obligaţi „să-şi ducă existenia visând, ca plantele, în locuri de muncă strâmte şi fără demnitate“, ci munca fizică va putea fi desfăşurată într-o manieră pur tehnică, astfel încât ea să nu împiedice manifestarea capacităţilor spiritual-sufleteşti. De aceea, căile acestei dezvoltări nu mai trebuie să fie ascunse acum nimănui; a sosit deci momentul în care Confreria, ocultă până acum, oferă liber, tuturor oamenilor, comorile înţelepciunii sale spirituale. Strader a ajuns la această convingere prin cercetarea sa în domeniul ştiinţei şi tehnicii.
Pe alte căi, Felix Balde a ajuns să-şi dea din plin asentimentul
pentru hotărârea Confreriei. În singurătate şi contemplare,
el a căutat lumina spirituală ascunsă în adâncurile
sufletului omenesc. El vede cum „tot ceea ce-acum voieşte să facă din
om stăpânul împărăriei de forţe a simţurilor îl face
numai o fiinţă oarbă ce-şi duce drumul prin întunecimi“. El
însuşi, graţie destinului său, a făcut efortul să obţină această
lumină spirituală interioară, care este pentru observaţia senzorială şi
pentru gândirea raţională ceea ce este sufletul pentru trup. El
ştie că destinul permite doar la puţini oameni o asemenea strădaine.
Dat fiind că bogăţiile de înţelepciune ale Alianţei miştilor sunt
în acord cu lumina interioară a înţelepciunii sale, el
crede că toţi oamenii vor putea ajunge, cu ajutorul ei, la lumina pe
care el a găsit-o prin cercetarea sa spirituală interioară, favorizat
de destin. Considerând această lumină ca pe o completare necesară
ştiinţelor şi gândirii raţionale care definesc prezentul, el
salută propunerea Confreriei ca pe ceva ce ar trebui să fie primit cu
iubire.
Felix Balde a arătat prin strădania sa personală că omul este dotat
cu facultatea de a înţelege lumina spirituală a Confreriei;
doctorul Strader, prin invenţia sa, lasă să se întrevadă baza
materială care va permite tuturor oamenilor să-şi dezvolte fiinţa lor
sufletesc-spirituală aşa cum o face Confreria. Amândoi au creat
astfel condiţii favorabile hotărârii Confreriei. Totuşi, cea mai
importantă condiţie este cea pe care a realizat-o Johannes Thomasius.
El a ajuns „să dea ştiinţei cerută de epoca noastră o operă care,
în limbajul ei, aduce dovada valorilor spirituale care puteau fi
găsite până acum numai pe căile miştilor, în templele de
iniţiere“. Astfel, ştiinţa fondată numai pe raţiune şi simţuri el a
adus-o în forme care fac posibilă o înţelegere a lumilor
spirituale.
Ţine de cele trei condiţii preliminare, ce par să fie
împlinite prin dr. Strader, Felix Balde şi Johannes Thomasius, ca
hotărârea Confreriei să aibă efecte benefice. Primul care
vorbeşte este Ferdinand Reinecke.
El crede că, de fapt, Alianţa nu va revela ţelurile sale supreme, ci că
ea încearcă prin întorsături confuze de cuvinte mistice să
atragă oameni pentru a profita abil de forţele lor, ca de vocea
poporului, pentru consolidarea voinţei ei. Această bănuială ar putea fi
justificată dacă nu s-ar fi arătat în acelaşi timp că, graţie
operei lui Johannes Thomasius, se poate înţelege ceea ce vesteşte
Alianţa şi spre ce anume tinde ea.
Michael Edelmann are
încredere în Alianţa spirituală fiindcă faptele şi viaţa
membrilor săi dovedesc că izvorul din care ei se inspiră trebuie să fie
bun. Oamenii cu astfel de concepţie vor putea aduce în mod sigur
bune servicii legăturii Confreriei cu oameui care se străduie
independent; când însă, ca oameni liberi, vor să pună-n
practică ţelurile Alianţei, nu trebuie să stăruie în
necunoaşterea comorilor spirituale, fiindcă numai prin cunoaştere pot
face ca aceste ţeluri ale ei să devină ţelurile lor şi să unească liber
strădania lor eu cea a Alianţei miştilor.
Bernhard Redlich nu ar vrea
să accepte decât acele ţeluri ale Alianţei miştilor care pentru
gândirea comună par inteligente. El crede că este bine ca
slujitorii Alianţei să nu fie apreciaţi şi judecaţi în
activitatea lor exterioară altfel decât ceilalţi oameni. Şi acest
punct de vedere este justificat într-o anumită măsură, numai că
gândirea comună şi judecata comună nu trebuie considerate ca ceva
ce şi-a încheiat deja evoluţia. Ştiinţa elaborată de Johannes
Thomasius promite o astfel de dezvoltare a gândirii comune,
încât ea să ajungă în stare să judece adevărurile
cultivate în Templu şi pe slujitorii acestuia într-un mod
potrivit lor. Dacă gândirea comună, pe treapta actuală de
dezvoltare, ar fi ridicată la rang de judecător peste
înţelepciunea cultivată în templele de iniţiere, atunci
aceasta va fi împiedicată să acţioneze în lume.
Franziska Demut are
încredere în propunerea Alianţei miştilor fiindcă
înţelepciunea luminoasă pe care aceasta o răspândeşte a dat
deja sufletelor vindecare şi consolare. Desigur că este bine să fie
resimţit efectul consolator şi salvator al luminii înţelepciunii.
Dar dacă această lumină nu este căutată decât pentru vindecare şi
consolarea propriului suflet, ţelurile înţelepciunii nu pot fi
împlinite pe deplin. Ele pot fi împlinite numai dacă
vieţuirii luminii înţelepciunii ca vindecare şi consolare pentru
suflete i se adaugă o gândire şi o voire care îi uneşte pe
oameni.
Maria Treufels îşi
exprimă părerea că „epoca noastră pretinde îndrumători care prin
folosirea forţelor naturale să ştie să unească geniul cu
îndemânarea“, şi care – lucrând la opere
pământeşti – să simtă că joacă un rol în fiinţa
Universului. Ea vede împlinite aceste condiţii în Strader
şi de aceea îl crede potrivit pentru a fi conducător, dar şi
pentru că invenţia sa tehnică eliberează de greutatea ce apasă
atâtea suflete. Dacă pentru dezvoltarea libertăţii ar fi destul
să eliberezi sufletele de cătuşele pe care le impune tehnica, punctul
de vedere al Mariei Treufels ar fi justificat. Dar nu este suficientă
sfărâmarea lanţurilor exterioare pentru a aduce oamenilor
libertatea, în sensul unei autodeterminări potrivite fiinţei lor.
Capacitatea de autodeterminare corespunzătoare propriei fiinţe nu poate
fi atinsă decât printr-o dezvoltare interioară, aşa cum o caută
Alianţa miştilor.
Doctorul Strader
însuşi este convins că descoperirea sa nu poate învinge
decât obstacolele exterioare care se opun dezvoltării omului spre
libertate şi că, pentru această dezvoltare, bogăţiile spirituale
oferite lumii de către Confrerie sunt extrem de valoroase.
Felix Balde compară
cunoaşterea senzorială şi gândirea prin intelect cu un trup ce
trebuie să rămână fără conţinut sufletesc, când ele se
opun, „sfidând, luminii ce străluceşte de la obârşiile
Pământului în locurile sacre ale adevăratei Mistici“.
Luise Fürchtegott
acordă importanţa, în ce priveşte spiritul şi lumile spirituale,
doar propriei judecăţi. Încrederea în capacitatea proprie
de judecată, care este în strânsă legătură cu conştienţa
propriei responsabilităţi şi a libertăţii individuale, corespunde pe
deplin omului de astăzi; este necesar totuşi ca judecata personală să
nu fie impregnată de subiectivism. Comorile de înţelepciune
transmise se deschid judecăţii proprii obiective şi dezinteresate, iar
înţelegerea înţelepciunii transmise ajută omul să judece
corect ceea ce el însuşi percepe în spirit. Fără această
pregătire s-ar putea ajunge foarte uşor tocmai la ceea ce Luise
Fürchtegott ar vrea să evite, şi anume s-ar ajunge ca sufletului
să-i apară ca imagine provenind din adâncuri cosmice ceea ce
izvorăşte din dorinţa lui inconştientă.
Friedrich Geist ar dori
înainte de toate eliminarea prejudecăţilor în strădania
spre adevăr. El crede că nu este corect să-ţi imaginezi panorama pe
care o poţi avea de pe vârful unui munte înainte de a fi
ajuns în vârful acestuia. Lipsa de prejudecată este,
desigur, foarte importantă în cercetarea adevărului, dar ea nu
trebuie să ne conducă la neglijarea experienţelor făcute de alţii.
Nesocotirea experienţelor făcute de alţi oameni poate duce la
unilateralitatea judecăţii.
Cuvintele ce urmează, aparţinând lui Ferdinand Reinecke, dau
impresia că el enumeră fapte lipsite de prejudecată. În realitate
sunt interpretări false şi neîntemeiate. Tot aşa de eronată este
şi afirmaţia lui Caspar Stürmer
când spune că s-ar putea dovedi că natura şi sufletul pot fi
explicate mecanic. Un interes pentru procese mecanice din domeniul
materiei, împletite cu fapte exterioare, ar putea fi potrivit cu
scopurile Alianţei miştilor, dar unilateralitatea poziţiei lui
Ferdinand Reinecke şi Caspar Stürmer îi face adversari ai
Alianţei.
Georg Wahrmund îşi
îndreaptă privirea înainte de toate asupra măsurii în
care evenimentul prezent este conform cu planul cosmic. El are
încredere în propunerea Alianţei miştilor pentru că i se
pare că este înscrisă în planul cosmic. Ar trebui totuşi
remarcat că în calculabil pot interveni şi impulsuri ce vin din
incalculabil.
Marie Kühne consideră
că ştiinţa elaborată de Johannes Thomasius constituie echivalentul –
adaptat epocii noastre – al strădaniilor Confreriei rosicrucienilor şi
deci o legătură cu această Confrerie i se pare de prisos. Totuşi,
pentru a salva continuitatea în viaţa spirituală a omenirii, o
legătură cu Confreria are o mare importantă.
Hermine Hauser vede
în ştiinţa elaborată de Thomasius nu numai o lumină asemănătoare
celei din Templul miştilor, ci şi o forţă care poate submina Alianţa
miştilor. Trebuie să fim de acord că Alianţa miştilor, ca o comunitate
esoterică, nu poate rămâne neschimbată după legătura cu ştiinţa
exoterică, devenită posibilă prin Johannes Thomasius. Dar numai dacă
din aceasta rezultă o comunitate care este în acelaşi timp
esoterică şi exoterică, numai atunci trecutul şi viitorul se vor
înnoda în aşa fel încât să împace
armonios opoziţiile.
Doctorul Strader explică încă o dată de ce ar dori să
promoveze împreună cu Alianţa miştilor opera înfăptuită
prin Thomasius. Adesea, în timp ce lucra, s-a gândit: „Ce
pot fi eu pentru un om care încearcă numai să ştie cum acţionează
forţele pe care eu le-am implantat mecanismului; şi ce sunt însă
pentru un suflet căruia, iubitor, vreau să-i deschid lăuntrul meu?“
Astfel de gânduri l-au ajutat să i se reveleze esenţa
învăţăturilor ce provin de la mişti. El a ajuns astfel la
certitudinea „că, în lăcaşurile de initiere, sufletele zeilor se
deschid, iubind, sufletelor oamenilor“.
Katharina Ratsam are
încredere în Alianţa miştilor pentru că lumina
învăţăturii acesteia a provocat deja la mulţi oameni un fel de
trezire a forţelor lor sufleteşti.
Cu puţin timp înainte de apariţia iniţiaţilor, Felix Balde
cere celor prezenţi să nu se lase orbiţi de prejudecăţi, ci „să
sacrifice iluzia atunci când adevărul străluceşte“. Ferdinand
Reinecke, dimpotrivă, sfătuieşte să se ţină seama de mărturiile
istoriei, graţie cărora se va putea contura o judecată asupra Alianţei
miştilor. Dar chiar dacă relatările istoriei se sprijină pe realitate,
judecata lui – bazată pe acestea – este o prejudecată faţă de faptele
actuale, care nu trebuie să fie inevitabil o repetare a ceea ce s-a
petrecut în trecut.
După cuvintele lui Ferdinand Reinecke apare Marele Maestru al
Alianţei miştilor, însoţit de al doilea preceptor şi de primul şi
al doilea maestru de ceremonii. Cel din urmă, Friedrich Trautmann, le
explică celor prezenti că au fost convocaţi de Alianţă
întrucât Marele Maestru a recunoscut în planul
evoluţiei cosmice că în epoca noastră „serviciul sacru-al al
templelor de iniţiere trebuie să se unească cu simţul comun omenesc,
care, departe de drumul miştilor, caută adevărul“. Ar mai fi prefigurat
în planul lumilor şi faptul că „'nainte de-a se-mplini aceasta,
trebuie să vină un om care să toarne ştiinţa, întemeiată numai pe
raţiune şi simţuri, în astfel de forme ce pot permite
înţelegerea reală a lumilor spirituale“. Această condiţie este
împlinită prin Johannes Thomasius.
Magnus Bellicosus, al
doilea preceptor, descrie evoluţia lui Johannes Thomasius, evidenţiind
faptul că şi-a jertfit deliberat creaţia artistică spiritului omenirii.
În încheiere, Marele Maestru Hilarius Gottgetreu face o scurtă
privire de ansamblu asupra evoluţiei oamenilor, începând cu
vremurile când aceştia erau la o vârstă minoră, până
în epoca actuală, când au devenit majori şi în stare
să primească comorile spirituale care eliberează în suflet lumina
spiritului.
Ferdinand Reinecke obiectează că opera lui Johannes Thomasius ar
trebui să acţioneze prin propria sa forţă, dacă ea ar conţine ceea ce
este necesar sufletelor omeneşti. De aceea, recunoaşterea lui Johannes
Thomasius de către mişti ar fi de prisos. Albert Torquatus, primul maestru de
ceremonii, îi răspunde că, deşi ştiinţa elaborată de Johannes
Thomosius îşi are în sine propria ei valoare, ea nu-şi va
îndeplini decât pe jumătate menirea dacă va constitui un
ţel şi nu o cale. Important ar fi să o unească cu drumurile miştilor,
pentru ca „să daţi vieţii spirituale a lumii noastre forţa ce poate
acţiona doar dacă se revelă la timpul potrivit“.
Astfel se încheie tabloul întâi al acestei drame.
Comparându-l cu tabloul întâi din Poarta iniţierii, remarcăm cât
de diferită este atmosfera cu care încep cele două drame.
În prima, întreaga conversaţie este străbătută de amintiri;
în a doua, totul este aşteptare. Acolo, Johannes apărea
într-o stare de spirit disperată; aici, toate speranţele se
îndreaptă spre el. El trebuie să arunce o punte între
contrarii, pentru ca oameni înzestrati cu înclinaţii total
diferite să se regăsească într-o activitate comună. Magnus
Bellicosus spune despre el: „Lui i-a fost clar că ştiinţa spiritului ar
fi realmente bine-ntemeiată numai dacă simţul pentru ştiinţă şi
gândirea riguroasă ar fi eliberate prin spiritul artistic de
patima rigidă-a formelor şi întărit lăuntric pentru o vieţuire
reală a existenţei ce ţine de Cosmos“. Astfel, Johannes a reunit
ştiinţa şi arta în sfera originii lor comune, realizând
în acest fel o legătură între gândire şi faptă,
între idee şi realitate, între idealism şi realism.
Doctorul Strader şi Felix Balde ajută la depăşirea altei
contradicţii. Primul, creează în domeniul materiei şi năzuieşte
spre spirit; celălalt se cufundă în viaţa spiritului,
încercând să unească lumina spirituală pe care a aflat-o cu
ştiinţa materială. Ştiinţa elaborată de Johannes Thomasius promite să
faciliteze o unire corectă între spiritual şi material, dat fiind
că ea se ridică până în sfera în care poate fi
recunoscută trecerea de la material la spiritual. Opoziţia dintre
materialism şi spiritualism poate fi învinsă. Avem astfel o
legătură cu ceea ce Rudolf Steiner a prezentat în ciclul Gândire umană,
gândire cosmică, vorbind despre cele patru concepţii
principale despre lume.
În acelaşi ciclu, Rudolf Steiner a descris încă alte opt
concepţii despre lume, drept forme tranzitorii între cele patru
concepţii principale despre lume, în următoarea ordine:
Putem remarca raportul dintre aceste patru concepţii despre lume
dacă le privim pe fiecare în legătură strânsă cu două
concepţii secundare; de pildă, materialismului îi apartine
senzualismul îndreptat spre percepţia
materiei şi matematismul, care se ocupă de ordinea materiei. Idealismul,
concepţie orientată asupra ideilor, înţelege ideile lumii exterioare ca
raţionalism, iar ideile vieţii
interioare sufleteşti drept psihism. Prin spiritualism, omul
vieţuieşte spirituatul ca lumină
spirituală în pneumatism şi ca esenţă a germenului spiritual
în monadism. Realismului îi aparţine vieţuirea forţei fiinţiale în dinamism
şi contemplarea fiinţialului
în fenomenalism. Legătura dintre idealism şi realism, dintre
matematism şi spiritualism facilitată de Johannes Thomasius, doctorul
Strader şi Felix Balde este în acelaşi timp o unire a tuturor
celor douăsprezece concepţii despre lume.
Trecerile de la o concepţie despre lume la alta – în ordinea
liniei circulare indicată de Rudolf Steiner în Gândire umană,
gândire cosmică – aparţin desigur punctelor de vedere
ce apar aici. Se poate pune întrebarea dacă – cu excepţia
doctorului Strader şi a lui Felix Balde – cele douăsprezece persoane
adunate în vestibulul încăperii de lucru a Alianţei
miştilor au o legătură cu cele douăsprezece concepţii despre lume. La o
analiză mai aprofundată, ajungem la următoarea ordonare: Ferdinand
Reinecke se sprijină în explicaţiile sale pe documente şi
relatări perceptibile simţurilor, ceea ce caracterizează senzualismul (atunci când se
implică în domeniul istoric). Caspar Stürmer reprezintă un materialism unilateral. El este
convins că natura şi sufletul se explică mecanic. Georg Wahrmund
accentuează faptul că „Alianta miştilor, în ceasul ăsta,
împlineşte-un act înscris în planul Universului“.
Prin aceasta se revelă interesul său pentru ceea ce este calculabil,
ceea ce corespuude matematismului.
Bernhard Redlich este gata să se alăture Alianţei când ea
defineşte „ţeluri ce par înţelepte pentru gândirea comună“.
O asemenea poziţie este caracteristică raţionalismului. Marie Kühne
remarcă faptul că Johannes poate descrie „în modul cel mai
ştiinţific drumul sufletului prin multe vieţi pe Pământ şi prin
tărâmurile spirituale“. Prin aceasta ea îşi arată interesul
pentru capacitatea ştiinţifică a ideilor, aspect propriu idealismului. Katharina Ratsam
vorbeşte despre trezirea forţelor sufletului, indicând astfel un
raport cu psihismul.
Franziska Demut relatează despre „adevărata lumină a spiritului“,
anunţând prin aceasta legătura sa cu pneumatismul. Michael Edelmann se
numără priutre oamenii fideli „pornirii spre adevăr şi ţelurilor unei
vieţi spirituale adevărate“. Aceasta corespunde spiritualismului. Luise
Fürchtegott spune: „Un om ce-şi simte demnitatea sufletului se
poate referi doar la propria-i judecată când vrea să ştie despre
spirit şi despre lumi spirituale şi vrea să se găsească-n ele cu
adevărat“. Judecata personală este expresia individualităţii şi aceasta
se află pe primul plan în monadism.
Hermine Hauser spune că forţa de care vor avea parte oamenii datorită
lui Johannes Thomasius va surpa temeliile Templului. Prin această
referire la forţa activă, ea se caracterizează ca reprezentantă a dinamismului. Maria Treufels are
încredere în oamenii care „chiar pentru operele spirituale
caută rădăcinile în solul matern al adevăratei realităţi“.
În aceste cuvinte se arată realismul
ei. Friedrich Geist compară pe adevăraţii căutători ai
adevărului cu alpiniştii, care vor să contemple „din vârf de
munte frumuseţea unui peisaj. Ei aşteaptă să ajungă mai
întâi sus şi nu-şi descriu dinainte priveliştea la care
drumeţia lor trebuie să îi conducă“. Această poziţie este
caracteristică fenomenalismului.
Fiecare din aceste douăsprezece personalităţi poate fi deci
considerată ca reprezentantul unei anumite concepţii despre lume. Unele
îşi prezintă concepţia lor atât de părtinitor
încât s-ar părea că este imposibil să se acorde cu
celelalte concepţii. Este – de pildă – cazul lui Ferdinand Reinecke şi
Caspar Stürmer; dar chiar dacă aceste două personaje rămân
departe de Alianţă, interesul pentru percepţia sensibilă, corespunzător
concepţiei lor, va fi armonizat, prin doctorul Strader, cu celelalte
concepţii despre lume. Important este să se realizeze o armonie
între toate concepţiile justificate. Ştiinţa elaborată de către
Johannes Thomasius promite să devină centrul de armonizare a tuturor
acestor concepţii despre lume.
Aşteptarea din tabloul întâi pare să se
împlinească la începutul celui de al doilea tablou. Marele
Maestru Hilarius Gottgetreu se arată dispus să acorde operei lui
Johannes Thomasius pecetea străvechii ştiinţe sacre şi să-i confere
forţa de binecuvântare a rosicrucianismului. Magnus Bellicosus,
al doilea preceptor, îi aminteşte lui Johannes Thomasius
lucrurile de care a trebuit să se priveze pentru a-şi putea crea opera.
Îndrumătorul spiritual şi prietena au trebuit să-l părăsească
pentru ca el să-şi dezvolte independent forţele interioare şi să urmeze
în el însuşi puterile sufletului. Felix Balde salută
în Johannes Thomasius pe cel care uneşte Mistica cu ştiinţa
senzorială, iar doctorul Strader vede în el pe cel care arată
drumul de la domeniul materiei la cunoaşterea spiritului.
Johannes Thomasius lasă să se înţeleagă că el pune vocea
propriului său suflet deasupra tuturor judecăţilor exterioare; la
aceasta, Friedrich Trautmann, al doilea maestru de ceremonii, îi
răspunde că aici vocea propriului suflet concordă desigur cu aprecierea
Marelui Maestru.
Johannes Thomasius mărturiseşte acum un lucru surprinzător. Pe
drumul ce l-a condus la locul în care vorbeşte acum, el l-a
contemplat pe Ahriman în toată măretia sa şi a recunoseut că el
ar fi într-adevăr cunoscătorul adevăratelor legi ale lumii.
Ahriman i-a dezvăluit tot adevărul cu privire la propria sa creaţie.
Creaţia rămâne în permanenţă legată de creatorul ei, şi
astfel apare posibilitatea ca el să o deturneze spre rău, pornind din
domeniul spiritului, chiar dacă în prezent ea ar fi bună. Ahriman
i-ar fi arătat clar că, mai mult ca sigur, în viitor el va
îndrepta opera sa spre rău; fiindcă în timp ce în
munca sa şi-a orientat o parte din sufletul său spre cercetare,
cealaltă parte a fost neglijată în aşa măsură, încât
în ea s-au dezvoltat porniri sălbatice, care înainte nu
existau decât în germene. Ahriman i-ar fi arătat puterea
acestor porniri, care cu sigurauţă mai târziu vor pune
stăpânire pe el.
Friedrich Trautmann aduce obiecţia că, dacă Johannes Thomasius vede
ceea ce îi este nefast, el trebuie să distrugă acest lucru pentru
a se salva pe sine şi destinul operei sale. Pentru Johannes Thomasius
această judecată nu are valoare de lege cosmică. El este convins că
în viitor karma nu-i va permite să urmeze sfatul lui Friedrich
Trautmann; el prevede ce îl aşteaptă ca necesitate karmică şi
recunoaşte faptul că însăşi Alianta mistică va fi lovită prin
aceasta mai puternic decât el însuşi.
Pentru a înţelege acest pasaj din dramă ar fi concludente
cuvintele lui Rudolf Steiner din ciclul Tainele Pragului:
„Chiar dacă la sfârşitul dramei Poarta iniţierii
Johannes Thomasius rosteşte tot felul de cuvinte care teoretic au o
valoare obiectivă, trebuie menţionat că mulţi oameni, în diferite
temple, spun cuvinte pentru care mult timp nu sunt încă maturi,
şi pentru care trebuie întâi să se maturizeze. Nu acest
lucru este hotărâtor, ci din toată prezentarea se recunoaşte:
Aici avem de-a face cu imaginaţiuni subiective ale lui Johannes
Thomasius. În Încercarea
sufletului el urcă la o treaptă superioară prin faptul că
ajunge la impresii din vieţi anterioare, care nu mai sunt simple
imaginaţiuni, ci ating lumea obiectivă în care ai de-a face cu
fapte spirituale care, chiar izolate de sufletul lui Johannes
Thomasius, există ca atare. În Încercarea
sufletului ieşim din subiectivitatea lui Johannes Thomasius
şi intrăm în lumea obiectivă. Putem spune astfel că în
aceste două drame Johannes Thomasius se desprinde treptat de lăuntrul
său şi pătrunde în lumea spirituală exterioară. Pentru că
Johannes traversează prima treaptă a iniţierii propriu-zise în Încercarea
sufletului, tocmai de aceea Lucifer era atât de
aproape să fie învingător în acţiunea de seducere descrisă
la sfârşitul dramei. Şi prin aceasta s-a arătat încă o dată
ce poate să întâmpine un suflet ca cel al lui Johannes
Thomasius când, în Păzitorul Pragului,
este plasat în lumea obiectivă spirituală – unde, ce-i drept,
preocupat de munca sa, el se trezeşte iniţial mai mult subiectiv
în faţa lui Ahriman, de la care adoptă egoismul pe care-l
dezvoltă în opoziţie cu ordinea divină a lumii. Apoi încep
experienţele obiective în care domneşte Lucifer. Acolo nu mai
avem de-a face cu simple trăiri subiective, ci cu reprezentarea lumii
spirituale, separată de om, şi pe care o vieţuieşti spiritual
întocmai cum vieţuieşti fizic lumea fizică exterioară. Abia
în acest moment Johannes Thomasius pătrunde, aşa-zicând,
în lumea spirituală obiectivă. Din această cauză el poate
încă să aducă în ea toate posibilităţile de eroare ale
sufletului uman...“ (Conferinţa VII).
Din aceste cuvinte reiese clar că aici Johannes Thomasius se află
încă într-un mod mai mult subiectiv în faţa lui
Ahriman, în timp ce experienţele obiective, în care
domneşte Lucifer (legat de dezvoltarea pornirilor sălbatice), abia
încep. Ahriman îi apare drept „cunoscătorul autenticelor
legi ale lumii“. Raportul său cu aceste legităţi ale lumii se poate
vedea din cuvintele lui Rudolf Steiner:
„El (Ahriman) a fost adus în cosmosul care slujeşte evoluţiei
umane pentru că măsură, număr şi greutate – domeniul său – trebuiau
dezvoltate“. Domeniul măsurii, numărului şi al greutăţii este, în
lume, cel al calculabilului. Ahriman acţionează în ceea ce este
calculabil. El este cunoscător al legităţilor calculabilului. „Lucifer,
dimpotrivă, nu poate uni esenţei sale nimic calculabil.“ Nu pot fi
calculate nici acţiunile puterilor spirituale care creează prin
inteligenţa lor liberă şi prin voinţa liberă.“ Omul îşi petrece
viaţa sa dintre naştere şi moarte în aşa fel, încât
lui i se creează în domeniul calculabilului baza trupească
necesară dezvoltării domeniului interior, spiritual-sufletesc, liber,
al incalculabilului. El îşi continuă viaţa dintre moarte şi o
nouă naştere în incalculabil, dar în aşa fel
încât calculabilul se dezvoltă pentru el ca idee în
interiorul existenţei sale spiritual-sufleteşti“. Entităţile
spiritual-divine care au fost unite cu omul la obârşii au creat o
ordine ce se plasează între incalculabil şi calculabil. Ele „sunt
în prezent puteri pur spirituale care poartă în ele o
inteligentă complet liberă, dar care, în această inteligenţă şi
această voinţă, discern cu înţelepciune necesitatea
calculabilului, a neliberului ca gânduri cosmice în
sânuI cărora omul trebuie să se dezvolte ca fiinţă liberă“ (p.
128). Michael „se află cu propria sa fiinţă în incalculabil; dar
el stabileşte echilibrul între incalculabil şi calculabil, pe
care îl poartă în sine ca gând cosmic primit de la
zei“. Prin Hristos a pătruns „în elementul pământesc
calculabil elementul liber divin“. Hristos acţionează în toată
libertatea în calculabil; prin aceasta el face inofensiv
ahrimanicul, care nu râvneşte decât calculabilul.
Analizând drama în lumina celor menţionate de Rudolf
Steiner, remarcăm legătura pe care o are Johannes Thomasius cu Lucifer
şi Ahriman şi ne putem întreba dacă astfel el nu a pierdut
legătura cu Michael şi Hristos. Acestei întrebări i se răspunde
indirect prin experienţa spirituală care urmează în dramă,
în care vorbesc către el mai întâi cele trei făpturi
spirituale, Philia, Astrid şi Luna, iar mai apoi Vocea conştiinţei şi
Vocea iubirii, pe care el o resimte ca fiind vocea Mariei. În
legătură cu conştiinţa şi iubirea spirituală, Rudolf Steiner spune
următoarele în ciclul Impulsul lui Hristos:
„Vedem astfel că pe Pământ iubirea a apărut venind din răsărit;
aici, în apus, a apărut conştiinţa. Ele sunt două lucruri intim
legate: aşa cum Hristos apare în răsărit, în apus se
trezeşte conştiinţa, pentru a-l întâmpina pe Hristos.
În această simultaneitate a realităţii evenimentului hristic şi a
înţelegerii acestui eveniment – şi în pregătirea acestor
două lucruri în două puncte diferite de pe Pământ – vedem
dominând o înţelepciune infinită, care este în
evoluţie“. Într-o altă conferinţă, Rudolf Steiner spune: „La
răsărit vedem ridicându-se Soarele naturii-Hristos, la apus se
pregăteşte în conştiinţa omenească ochiul lui Hristos, pentru a-l
înţelege pe Hristos“. Dacă iubirea şi conştiinţa morală sunt
într-o relaţie atât de strânsă cu Hristos şi cu
cunoaşterea lui Hristos, experienţa spirituală a lui Johannes
Thomasius, prin care el aude vocea conştiinţei şi vocea iubirii, arată
în ce legătură se află el cu Hristos şi cu Michael. Cuvintele
rostite de Philia, Astrid şi Luna sunt ca o pregătire pentru ceea ce se
revelează prin Vocea conştiinţei cu o putere nimicitoare.
Înţelegerea acestei vieţuiri spirituale poate fi aprofundată prin
lectura lucrării lui Rudolf Steiner O cale spre cunoaşterea
de sine a omului. În capitolul în care se referă
la Păzitorul Pragului, el spune: „Sufletul ajunge astfel să se simtă
în opoziţie cu lumea suprasensibilă; el trebuie să-şi spună: Tu
nu eşti aşa încât să te poţi uni cu această lume. Ea
îţi poate arăta însă adevărata realitate şi modul în
care tu te comporţi faţă de adevărata realitate; tu te-ai despărţit de
observarea corectă a adevărului. Acest sentiment este o experienţă care
devine din ce în ce mai hotărâtoare privitor la
întreaga valoare a sufletului propriu. Simţi că tu însuţi,
cu întreaga ta viaţă, eşti cufundat într-o eroare; dar
această eroare diferă de toate celelalte. Celelalte sunt gândite
iar aceasta este vieţuită. O eroare, când este recunoscută de
gândire, este îndepărtată prin faptul că în locul
gândului eronat se aşază gândul corect. Eroarea vieţuită
devine ea însăşi o parte din viaţa sufletului; eşti eroarea; nu o
poţi corecta; poţi să gândeşti ce vrei, dar ea rămâne
acolo, este o parte din realitate, şi chiar propria realitate. O
asemenea vieţuire are ceva distrugător pentru sinea proprie. Resimţi
interioritatea respinsă dureros de tot ceea ce doreşte cu ardoare“.
Philia, Astrid şi Luna îl fac pe Johannes Thomasius să devină
conştient de tot ceea ce a dorit cu ardoare, adică „să prindă
discuţiile zeilor“ (Philia), „ferice să trăiască în sferele
divine care vestesc văzătorilor înţelepciune radiantă“ (Astrid),
s-aducă „din obârşii puteri vrăjite“ cu forţe izbăvitoare (Luna).
Johannes simte înainte de toate că, faţă de tot ceea ce şi-a
dorit cu ardoare, întreaga sa fiinţă este dureros respinsă, iar
Vocea conştiinţei îi spune: „Tu rătăceşti 'n-adâncurile
lumilor pe care oamenii îmbătaţi de dor vor să le cucerească“.
În plus, conştiinţa îi spune că a pierdut ceea ce era
reazemul şi lumina gândurilor sale. Suportul şi lumina
gândirii este Eul. Pătrunzând lumea sensibilă prin
gândire, omul dobândeşte conştienţa Eului. El simte Eul său
gânditor ca fiind separat de lumea exterioară, perceptibilă
simţurilor; lucrurile şi fenomenele lumii exterioare sunt pentru Eu
obiecte ale gândirii. Această opoziţie dintre Eu şi lumea
exterioară, care corespunde conştieniei obişnuite, nu poate fi
menţinută când vieţuieşti lumea suprasensibilă. De îndată
ce sufletul percepe lumea suprasensibilă, el „se contopeşte cu ea; el
nu se poate închipui separat de ea, precum în lumea
exterioară sensibilă“.
Judecata pe care şi-o face despre lume conştienţa obişnuită este
refuzată de lumea suprasensibilă. „Prin aceasta însă, tot ceea ce
ai fost până atunci este refuzat. Îţi vezi tot sufletul
tău, Eul tău, ca pe ceva ce trebuie să laşi în urma ta, dacă vrei
să pătrunzi în lumea suprasensibilă. Sufletul nu poate face
altceva decât să considere acest Eu ca fiind propria sa entitate,
înainte să păşească în lumea spirituală. El trebuie să vadă
în acesta adevărata entitate omenească. Trebuie să spună:
Datorită Eului meu am putut să-mi fac reprezentări despre lume; nu am
voie să pierd acest Eu al meu, dacă nu vreau să mă pierd pe mine
însumi ca entitate. Instinctul cel mai puternic al său este acela
de a-şi salva pretutindeni Eul, pentru a nu pierde terenul de sub
picioare.“ Ceea ce sufletul trebuie să resimtă a fi justificat în
viaţa obişnuită nu mai are voie să o facă atunci când a intrat
în lumea spirituală. El trebuie să treacă acolo un Prag în
faţa căruia „trebuie să renunţe nu numai la una sau la alta, din cele
ce are el mai de prei, ci să părăsească chiar ceea ce fusese el
însuşi până aici“.
Omul pierde deci prin aceasta ceea ce constituia până în
prezent suportul şi lumina gândurilor sale; şi atunci el aude
ceea ce Vocea conştiinţei îi revelează lui Johannes Thomasius, şi
anume:
„Ezită-a tale gânduri
În faţa abisului existenţei;
Ce ca sprijin au avut
Ai pierdut.
Iar ce le lumina ca Soare
E pentru tine stins.
Tu rătăcesti 'n-adâncurile lumilor
Pe care oamenii-mbătaţi de dor
Vor să le cucerească.
Tu te cutremuri în temeliile devenirii,
Acolo unde sufletelor omeneşti
Consolarea trebuie să le lipsească“.
Trebuie să ai forţa lipsei de egoism pentru a-ţi apropia în
mod real această stare, iar în această lipsă de egoism acţionează
deja Eul mai înalt, care poate lua treptat-treptat locul Eului
obişnuit. Conştiinţa care îndreaptă spre sine o judecată
dezinteresată se exprimă ca o conştienţă a Eului superior care trăieşte
în iubirea dezinteresată. Conştiinţa morală şi iubirea
dezinteresată îşi aparţin una alteia. Faptul este exprimat
în dramă atunci când Vocea conştiintei trece direct
în Vocea iubirii, pe care Johannes Thomasius o vieţuieşte,
în contemplarea sa spirituală, ca fiind cea a Mariei. Prin Vocea
conştiinţei şi Vocea iubirii se relevă faptul că Johannes Thomasius
este în legătură cu Michael şi cu Hristos, fiindcă iubirea
dezinteresată este elementul de viaţă al lui Hristos, iar entitatea
Michael ca şi conştiinţa morală slujesc cunoaşterii lui Hristos.
Cuvintele Mariei cu privire la vieţuirea spirituală arată situaţia
lui Johannes Thomasius în lumina cunoaşterii lui Hristos. Este
vorba aici despre „victorii care nimicesc şi care smulg din ruine
existenţa“. Aneantizarea pe care o vieţuieşte Johannes prin Vocea
conştiinţei este, în lumina cunoaşterii spirituale, o victorie.
Ceea ce semnifică spusele Mariei în legătură cu „câmpurile
de gheaţă veşnic pustii“ este descris mai în detaliu în
ciclul Despre
iniţiere... unde Rudolf Steiner spune în conferinţa a IV-a:
„Acest salt în afara ta, acest fapt de a fi propriul tău
spectator şi de a te cuprinde pe tine însuţi este trecerea la
existenţa în corpul astral. Când treci în această
stare ai impresia: Acum tu eşti în lumea suprasensibilă, ea se
întinde la infinit. Nu poţi spune niciodată: «în
toate părţile», fiindcă are mult mai multe părţi şi cu dimensiuni
total diferite faţă de lumea obişnuită. Dar te afli în ea singur.
Eşti acolo, cu viaţa ta, în corpul astral şi lumea se
întinde peste tot la infinit; nici o fiinţă nicăieri. Eşti
complet singur. Eşti cuprins de ceea ce se poate numi sentimentul de singurătate a sufletului
în cel mai înalt grad. Este important să suporţi
asemenea sentiment şi să-l depăşeşti, fiindcă prin învingerea
acestor sentimente se nasc forţele care te ajută să înaintezi, şi
care devin forţe cle clarvedere. Ceea ce s-a încercat să se arate
în câteva rânduri în drama Păzitorul Pragului, atunci
când Maria îl conduce pe Johannes în câmpurile
de gheaţă veşnic pustii, în care sufletul omului este singur,
complet singur, este absolut real. Când te afli în această
singurătate trebuie să aştepţi, să aştepţi cu răbdare. Faptul că poţi
aştepta, că ai dobândit destulă forţă morală pentru a trăi
în această aşteptare, este important. Multe lucruri depind de
aceasta; fiindcă apoi îţi poţi spune: Da, iată-te acum complet
singur în infinit; dar în tine se înalţă ceva ca
nişte simple amintiri, care nu sunt totuşi amintiri. Eu spun: ca simple
amintiri, care iarăşi nu sunt totuşi amintiri, pentru că toate
amintirile vieţii obişnuite sunt astfel încât îţi
aminteşti ceva în faţa căruia ai stat cândva, ceva ce ai
vieţuit căndva. Or, gândiţi-vă: sunteţi acolo, înlăuntrul
sufletului dumneavoastră, şi apar reprezentări care cer să le legaţi de
ceva. Dar dumneavoastră nu le-aţi
trăit niciodată! Ştiţi că aceste reprezentări sunt în
legătură cu entităţi; dar dumneavoastră n-aţi văzut niciodată aceste
entităţi. Această escaladare a unei lumi necunoscute, despre care
însă ştii că o porţi în tine, dar că nu sunt decăt imagini,
aceasta este urmarea imediată a trăirilor din calea iniţierii“ (p.18).
Rudolf Steiner arată şi alte aspecte ale acestei experienţe;
în ciclul 27*, el spune:
„Atunci când ai înteles natura şi caracterul corpului
astral, atunci ştii: acesta este egoistul. Acest egoism este justificat
doar atunci când, prin autoeducaţie, el ajunge ... ca interesele
generale ale omenirii şi lumii să devină tot mai mult şi mai mult
interesele proprii. În această etapă de dezvoltare ocultă simţi
în special ceva ca o contrapondere a egoismului corpului astral,
ceva de altă natură, care se apropie tot mai mult, pe măsură ce forţele
egoiste se însufleţesc, pentru a spune astfel, în corpul
astral devenit liber. Simţi din ce în ce mai multă singurătate, o singurătate de gheaţă.
Asta se poate resimţi, în tălăzuirea interioară, singurătatea de gheaţă. Iar această
singurătate de gheaţă este cea
care te vindecă de dezvoltarea egoismului. Te-ai educat corect atunci
când în acest punct al dezvoltării oculte poţi resimţi
simultan impulsul de a fi totul prin sine şi pentru sine, chiar dacă
simţi că singurătatea de gheaţă se apropie de tine... Numai când
ai ajuns atât de departe încât singurătatea de gheaţă
ţi-a devenit un educator şi eşti în stare acum să faci din
interesele lumii propriile tale interese, numai atunci poţi trece pe
lângă Păzitorul Pragului... Dacă nu ai acumulat încă
suficiente interese generale, interesele personale te ţin pe loc şi se
petrece ceea ce, în ocultism, se numeşte: a nu reuşi să treci pe
lângă Păzitorul Pragului... Se poate întâmpla ca,
până la un anumit punct, să fi primit capacitatea de a avea
experienţe de clarvedere. Aceste experienţe clarvăzătoare sunt atunci
cu adevărat experienţe maya; fiindcă sunt înceţoşate şi pătrunse
în întregime de interesele personale“ (Conferinţa VIII).
* Evoluţia ocultă a omului,
GA 145
Maria vorbeşte şi ea despre renunţarea totală la interesele
personale, atunci când spune: „Prietenul meu, tu stai la pragul
acela al vieţii la care trebuie pierdut ce s-a dobândit“.
Cuvintele pe care le rosteşte apoi sunt de o mare importanţă:
„Că mergi în adevăr sau în
eroare,
Îţi poţi păstra mereu deschisă perspectiva care
Face ca sufletul tău să poată răzbi mai departe,
De porţi curajos imperativele care
Parvin de la fiinţele-mpărăţiei spirituale.
Aceasta-i legea discipolatului spiritual.
Cât tu mai poţi nutri dorinţa
Ca ce ţi s-a-ntâmplat să poată fi altcum,
Îţi va lipsi şi forţa necesară când vrei
Să te menţii în lumea spiritului“.
Aceste cuvinte arată atitudinea corespunzătoare impulsului hristic
faţă de necesităţi. Ahriman ar voi ca omul să se mistuie cu totul
în necesitătile calculabile care vin din trecut. Lucifer, prin
fapte incalculabile, creează necesităţi viitoare sau
constrângeri. Voinţei lui Hristos îi este propriu ca,
suportând necesitatea, să dezvolţi libertatea.
