Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PĂZITORUL PRAGULUI

GA 14


Comentarii ale lui Hugo Reimann pe baza notelor Mathildei Scholl

(Tablourile I, II)


TABLOUL ÎNTÂI

În afară de doctorul Strader şi de Felix Balde, pe care i-am întâlnit în dramele-misterii anterioare, la începutul celei de a treia drame ne întâlnim cu alte douăsprezece personaje, adunate în vestibulul spaţiului de lucru al unei Alianţe a miştilor. Ei vorbesc despre intenţia îndrumătorului Alianţei de a se uni cu oamenii care „făr'a avea iniţierea-n Templul lor spiritual, duc lupta vieţii prin forţele proprii“. Printre cei prezenţi sunt în prim-plan doctorul Strader şi Felix Balde. Doctorul Strader a făcut o descoperire tehnică ce permite tuturor oamenilor să primească o bază materială pentru o evoluţie superioară, dat fiind faptul că, prin această descoperire, forţele tehnicii pot fi distribuite în aşa fel „încât fiece om, în propriul lui cămin, construit după gustul său, să se poată sluji de ele comod“. Acum oamenii nu vor mai fi obligaţi „să-şi ducă existenia visând, ca plantele, în locuri de muncă strâmte şi fără demnitate“, ci munca fizică va putea fi desfăşurată într-o manieră pur tehnică, astfel încât ea să nu împiedice manifestarea capacităţilor spiritual-sufleteşti. De aceea, căile acestei dezvoltări nu mai trebuie să fie ascunse acum nimănui; a sosit deci momentul în care Confreria, ocultă până acum, oferă liber, tuturor oamenilor, comorile înţelepciunii sale spirituale. Strader a ajuns la această convingere prin cercetarea sa în domeniul ştiinţei şi tehnicii.

Pe alte căi, Felix Balde a ajuns să-şi dea din plin asentimentul pentru hotărârea Confreriei. În singurătate şi contemplare, el a căutat lumina spirituală ascunsă în adâncurile sufletului omenesc. El vede cum „tot ceea ce-acum voieşte să facă din om stăpânul împărăriei de forţe a simţurilor îl face numai o fiinţă oarbă ce-şi duce drumul prin întunecimi“. El însuşi, graţie destinului său, a făcut efortul să obţină această lumină spirituală interioară, care este pentru observaţia senzorială şi pentru gândirea raţională ceea ce este sufletul pentru trup. El ştie că destinul permite doar la puţini oameni o asemenea strădaine. Dat fiind că bogăţiile de înţelepciune ale Alianţei miştilor sunt în acord cu lumina interioară a înţelepciunii sale, el crede că toţi oamenii vor putea ajunge, cu ajutorul ei, la lumina pe care el a găsit-o prin cercetarea sa spirituală interioară, favorizat de destin. Considerând această lumină ca pe o completare necesară ştiinţelor şi gândirii raţionale care definesc prezentul, el salută propunerea Confreriei ca pe ceva ce ar trebui să fie primit cu iubire.

Felix Balde a arătat prin strădania sa personală că omul este dotat cu facultatea de a înţelege lumina spirituală a Confreriei; doctorul Strader, prin invenţia sa, lasă să se întrevadă baza materială care va permite tuturor oamenilor să-şi dezvolte fiinţa lor sufletesc-spirituală aşa cum o face Confreria. Amândoi au creat astfel condiţii favorabile hotărârii Confreriei. Totuşi, cea mai importantă condiţie este cea pe care a realizat-o Johannes Thomasius. El a ajuns „să dea ştiinţei cerută de epoca noastră o operă care, în limbajul ei, aduce dovada valorilor spirituale care puteau fi găsite până acum numai pe căile miştilor, în templele de iniţiere“. Astfel, ştiinţa fondată numai pe raţiune şi simţuri el a adus-o în forme care fac posibilă o înţelegere a lumilor spirituale.

Ţine de cele trei condiţii preliminare, ce par să fie împlinite prin dr. Strader, Felix Balde şi Johannes Thomasius, ca hotărârea Confreriei să aibă efecte benefice. Primul care vorbeşte este Ferdinand Reinecke. El crede că, de fapt, Alianţa nu va revela ţelurile sale supreme, ci că ea încearcă prin întorsături confuze de cuvinte mistice să atragă oameni pentru a profita abil de forţele lor, ca de vocea poporului, pentru consolidarea voinţei ei. Această bănuială ar putea fi justificată dacă nu s-ar fi arătat în acelaşi timp că, graţie operei lui Johannes Thomasius, se poate înţelege ceea ce vesteşte Alianţa şi spre ce anume tinde ea.

Michael Edelmann are încredere în Alianţa spirituală fiindcă faptele şi viaţa membrilor săi dovedesc că izvorul din care ei se inspiră trebuie să fie bun. Oamenii cu astfel de concepţie vor putea aduce în mod sigur bune servicii legăturii Confreriei cu oameui care se străduie independent; când însă, ca oameni liberi, vor să pună-n practică ţelurile Alianţei, nu trebuie să stăruie în necunoaşterea comorilor spirituale, fiindcă numai prin cunoaştere pot face ca aceste ţeluri ale ei să devină ţelurile lor şi să unească liber strădania lor eu cea a Alianţei miştilor.

Bernhard Redlich nu ar vrea să accepte decât acele ţeluri ale Alianţei miştilor care pentru gândirea comună par inteligente. El crede că este bine ca slujitorii Alianţei să nu fie apreciaţi şi judecaţi în activitatea lor exterioară altfel decât ceilalţi oameni. Şi acest punct de vedere este justificat într-o anumită măsură, numai că gândirea comună şi judecata comună nu trebuie considerate ca ceva ce şi-a încheiat deja evoluţia. Ştiinţa elaborată de Johannes Thomasius promite o astfel de dezvoltare a gândirii comune, încât ea să ajungă în stare să judece adevărurile cultivate în Templu şi pe slujitorii acestuia într-un mod potrivit lor. Dacă gândirea comună, pe treapta actuală de dezvoltare, ar fi ridicată la rang de judecător peste înţelepciunea cultivată în templele de iniţiere, atunci aceasta va fi împiedicată să acţioneze în lume.

Franziska Demut are încredere în propunerea Alianţei miştilor fiindcă înţelepciunea luminoasă pe care aceasta o răspândeşte a dat deja sufletelor vindecare şi consolare. Desigur că este bine să fie resimţit efectul consolator şi salvator al luminii înţelepciunii. Dar dacă această lumină nu este căutată decât pentru vindecare şi consolarea propriului suflet, ţelurile înţelepciunii nu pot fi împlinite pe deplin. Ele pot fi împlinite numai dacă vieţuirii luminii înţelepciunii ca vindecare şi consolare pentru suflete i se adaugă o gândire şi o voire care îi uneşte pe oameni.

Maria Treufels îşi exprimă părerea că „epoca noastră pretinde îndrumători care prin folosirea forţelor naturale să ştie să unească geniul cu îndemânarea“, şi care – lucrând la opere pământeşti – să simtă că joacă un rol în fiinţa Universului. Ea vede împlinite aceste condiţii în Strader şi de aceea îl crede potrivit pentru a fi conducător, dar şi pentru că invenţia sa tehnică eliberează de greutatea ce apasă atâtea suflete. Dacă pentru dezvoltarea libertăţii ar fi destul să eliberezi sufletele de cătuşele pe care le impune tehnica, punctul de vedere al Mariei Treufels ar fi justificat. Dar nu este suficientă sfărâmarea lanţurilor exterioare pentru a aduce oamenilor libertatea, în sensul unei autodeterminări potrivite fiinţei lor. Capacitatea de autodeterminare corespunzătoare propriei fiinţe nu poate fi atinsă decât printr-o dezvoltare interioară, aşa cum o caută Alianţa miştilor.

Doctorul Strader însuşi este convins că descoperirea sa nu poate învinge decât obstacolele exterioare care se opun dezvoltării omului spre libertate şi că, pentru această dezvoltare, bogăţiile spirituale oferite lumii de către Confrerie sunt extrem de valoroase.

Felix Balde compară cunoaşterea senzorială şi gândirea prin intelect cu un trup ce trebuie să rămână fără conţinut sufletesc, când ele se opun, „sfidând, luminii ce străluceşte de la obârşiile Pământului în locurile sacre ale adevăratei Mistici“.

Luise Fürchtegott acordă importanţa, în ce priveşte spiritul şi lumile spirituale, doar propriei judecăţi. Încrederea în capacitatea proprie de judecată, care este în strânsă legătură cu conştienţa propriei responsabilităţi şi a libertăţii individuale, corespunde pe deplin omului de astăzi; este necesar totuşi ca judecata personală să nu fie impregnată de subiectivism. Comorile de înţelepciune transmise se deschid judecăţii proprii obiective şi dezinteresate, iar înţelegerea înţelepciunii transmise ajută omul să judece corect ceea ce el însuşi percepe în spirit. Fără această pregătire s-ar putea ajunge foarte uşor tocmai la ceea ce Luise Fürchtegott ar vrea să evite, şi anume s-ar ajunge ca sufletului să-i apară ca imagine provenind din adâncuri cosmice ceea ce izvorăşte din dorinţa lui inconştientă.

Friedrich Geist ar dori înainte de toate eliminarea prejudecăţilor în strădania spre adevăr. El crede că nu este corect să-ţi imaginezi panorama pe care o poţi avea de pe vârful unui munte înainte de a fi ajuns în vârful acestuia. Lipsa de prejudecată este, desigur, foarte importantă în cercetarea adevărului, dar ea nu trebuie să ne conducă la neglijarea experienţelor făcute de alţii. Nesocotirea experienţelor făcute de alţi oameni poate duce la unilateralitatea judecăţii.

Cuvintele ce urmează, aparţinând lui Ferdinand Reinecke, dau impresia că el enumeră fapte lipsite de prejudecată. În realitate sunt interpretări false şi neîntemeiate. Tot aşa de eronată este şi afirmaţia lui Caspar Stürmer când spune că s-ar putea dovedi că natura şi sufletul pot fi explicate mecanic. Un interes pentru procese mecanice din domeniul materiei, împletite cu fapte exterioare, ar putea fi potrivit cu scopurile Alianţei miştilor, dar unilateralitatea poziţiei lui Ferdinand Reinecke şi Caspar Stürmer îi face adversari ai Alianţei.

Georg Wahrmund îşi îndreaptă privirea înainte de toate asupra măsurii în care evenimentul prezent este conform cu planul cosmic. El are încredere în propunerea Alianţei miştilor pentru că i se pare că este înscrisă în planul cosmic. Ar trebui totuşi remarcat că în calculabil pot interveni şi impulsuri ce vin din incalculabil.

Marie Kühne consideră că ştiinţa elaborată de Johannes Thomasius constituie echivalentul – adaptat epocii noastre – al strădaniilor Confreriei rosicrucienilor şi deci o legătură cu această Confrerie i se pare de prisos. Totuşi, pentru a salva continuitatea în viaţa spirituală a omenirii, o legătură cu Confreria are o mare importantă.

Hermine Hauser vede în ştiinţa elaborată de Thomasius nu numai o lumină asemănătoare celei din Templul miştilor, ci şi o forţă care poate submina Alianţa miştilor. Trebuie să fim de acord că Alianţa miştilor, ca o comunitate esoterică, nu poate rămâne neschimbată după legătura cu ştiinţa exoterică, devenită posibilă prin Johannes Thomasius. Dar numai dacă din aceasta rezultă o comunitate care este în acelaşi timp esoterică şi exoterică, numai atunci trecutul şi viitorul se vor înnoda în aşa fel încât să împace armonios opoziţiile.

Doctorul Strader explică încă o dată de ce ar dori să promoveze împreună cu Alianţa miştilor opera înfăptuită prin Thomasius. Adesea, în timp ce lucra, s-a gândit: „Ce pot fi eu pentru un om care încearcă numai să ştie cum acţionează forţele pe care eu le-am implantat mecanismului; şi ce sunt însă pentru un suflet căruia, iubitor, vreau să-i deschid lăuntrul meu?“ Astfel de gânduri l-au ajutat să i se reveleze esenţa învăţăturilor ce provin de la mişti. El a ajuns astfel la certitudinea „că, în lăcaşurile de initiere, sufletele zeilor se deschid, iubind, sufletelor oamenilor“.

Katharina Ratsam are încredere în Alianţa miştilor pentru că lumina învăţăturii acesteia a provocat deja la mulţi oameni un fel de trezire a forţelor lor sufleteşti.

Cu puţin timp înainte de apariţia iniţiaţilor, Felix Balde cere celor prezenţi să nu se lase orbiţi de prejudecăţi, ci „să sacrifice iluzia atunci când adevărul străluceşte“. Ferdinand Reinecke, dimpotrivă, sfătuieşte să se ţină seama de mărturiile istoriei, graţie cărora se va putea contura o judecată asupra Alianţei miştilor. Dar chiar dacă relatările istoriei se sprijină pe realitate, judecata lui – bazată pe acestea – este o prejudecată faţă de faptele actuale, care nu trebuie să fie inevitabil o repetare a ceea ce s-a petrecut în trecut.

După cuvintele lui Ferdinand Reinecke apare Marele Maestru al Alianţei miştilor, însoţit de al doilea preceptor şi de primul şi al doilea maestru de ceremonii. Cel din urmă, Friedrich Trautmann, le explică celor prezenti că au fost convocaţi de Alianţă întrucât Marele Maestru a recunoscut în planul evoluţiei cosmice că în epoca noastră „serviciul sacru-al al templelor de iniţiere trebuie să se unească cu simţul comun omenesc, care, departe de drumul miştilor, caută adevărul“. Ar mai fi prefigurat în planul lumilor şi faptul că „'nainte de-a se-mplini aceasta, trebuie să vină un om care să toarne ştiinţa, întemeiată numai pe raţiune şi simţuri, în astfel de forme ce pot permite înţelegerea reală a lumilor spirituale“. Această condiţie este împlinită prin Johannes Thomasius.

Magnus Bellicosus, al doilea preceptor, descrie evoluţia lui Johannes Thomasius, evidenţiind faptul că şi-a jertfit deliberat creaţia artistică spiritului omenirii. În încheiere, Marele Maestru Hilarius Gottgetreu face o scurtă privire de ansamblu asupra evoluţiei oamenilor, începând cu vremurile când aceştia erau la o vârstă minoră, până în epoca actuală, când au devenit majori şi în stare să primească comorile spirituale care eliberează în suflet lumina spiritului.

Ferdinand Reinecke obiectează că opera lui Johannes Thomasius ar trebui să acţioneze prin propria sa forţă, dacă ea ar conţine ceea ce este necesar sufletelor omeneşti. De aceea, recunoaşterea lui Johannes Thomasius de către mişti ar fi de prisos. Albert Torquatus, primul maestru de ceremonii, îi răspunde că, deşi ştiinţa elaborată de Johannes Thomosius îşi are în sine propria ei valoare, ea nu-şi va îndeplini decât pe jumătate menirea dacă va constitui un ţel şi nu o cale. Important ar fi să o unească cu drumurile miştilor, pentru ca „să daţi vieţii spirituale a lumii noastre forţa ce poate acţiona doar dacă se revelă la timpul potrivit“.

Astfel se încheie tabloul întâi al acestei drame. Comparându-l cu tabloul întâi din Poarta iniţierii, remarcăm cât de diferită este atmosfera cu care încep cele două drame. În prima, întreaga conversaţie este străbătută de amintiri; în a doua, totul este aşteptare. Acolo, Johannes apărea într-o stare de spirit disperată; aici, toate speranţele se îndreaptă spre el. El trebuie să arunce o punte între contrarii, pentru ca oameni înzestrati cu înclinaţii total diferite să se regăsească într-o activitate comună. Magnus Bellicosus spune despre el: „Lui i-a fost clar că ştiinţa spiritului ar fi realmente bine-ntemeiată numai dacă simţul pentru ştiinţă şi gândirea riguroasă ar fi eliberate prin spiritul artistic de patima rigidă-a formelor şi întărit lăuntric pentru o vieţuire reală a existenţei ce ţine de Cosmos“. Astfel, Johannes a reunit ştiinţa şi arta în sfera originii lor comune, realizând în acest fel o legătură între gândire şi faptă, între idee şi realitate, între idealism şi realism.

Doctorul Strader şi Felix Balde ajută la depăşirea altei contradicţii. Primul, creează în domeniul materiei şi năzuieşte spre spirit; celălalt se cufundă în viaţa spiritului, încercând să unească lumina spirituală pe care a aflat-o cu ştiinţa materială. Ştiinţa elaborată de Johannes Thomasius promite să faciliteze o unire corectă între spiritual şi material, dat fiind că ea se ridică până în sfera în care poate fi recunoscută trecerea de la material la spiritual. Opoziţia dintre materialism şi spiritualism poate fi învinsă. Avem astfel o legătură cu ceea ce Rudolf Steiner a prezentat în ciclul Gândire umană, gândire cosmică, vorbind despre cele patru concepţii principale despre lume.

cele patreu conceptii - matematism, realism, spiritualism, idealism

În acelaşi ciclu, Rudolf Steiner a descris încă alte opt concepţii despre lume, drept forme tranzitorii între cele patru concepţii principale despre lume, în următoarea ordine:

cele 12 conceptii despre lume

Putem remarca raportul dintre aceste patru concepţii despre lume dacă le privim pe fiecare în legătură strânsă cu două concepţii secundare; de pildă, materialismului îi apartine senzualismul îndreptat spre percepţia materiei şi matematismul, care se ocupă de ordinea materiei. Idealismul, concepţie orientată asupra ideilor, înţelege ideile lumii exterioare ca raţionalism, iar ideile vieţii interioare sufleteşti drept psihism. Prin spiritualism, omul vieţuieşte spirituatul ca lumină spirituală în pneumatism şi ca esenţă a germenului spiritual în monadism. Realismului îi aparţine vieţuirea forţei fiinţiale în dinamism şi contemplarea fiinţialului în fenomenalism. Legătura dintre idealism şi realism, dintre matematism şi spiritualism facilitată de Johannes Thomasius, doctorul Strader şi Felix Balde este în acelaşi timp o unire a tuturor celor douăsprezece concepţii despre lume.

Trecerile de la o concepţie despre lume la alta – în ordinea liniei circulare indicată de Rudolf Steiner în Gândire umană, gândire cosmică – aparţin desigur punctelor de vedere ce apar aici. Se poate pune întrebarea dacă – cu excepţia doctorului Strader şi a lui Felix Balde – cele douăsprezece persoane adunate în vestibulul încăperii de lucru a Alianţei miştilor au o legătură cu cele douăsprezece concepţii despre lume. La o analiză mai aprofundată, ajungem la următoarea ordonare: Ferdinand Reinecke se sprijină în explicaţiile sale pe documente şi relatări perceptibile simţurilor, ceea ce caracterizează senzualismul (atunci când se implică în domeniul istoric). Caspar Stürmer reprezintă un materialism unilateral. El este convins că natura şi sufletul se explică mecanic. Georg Wahrmund accentuează faptul că „Alianta miştilor, în ceasul ăsta, împlineşte-un act înscris în planul Universului“. Prin aceasta se revelă interesul său pentru ceea ce este calculabil, ceea ce corespuude matematismului. Bernhard Redlich este gata să se alăture Alianţei când ea defineşte „ţeluri ce par înţelepte pentru gândirea comună“. O asemenea poziţie este caracteristică raţionalismului. Marie Kühne remarcă faptul că Johannes poate descrie „în modul cel mai ştiinţific drumul sufletului prin multe vieţi pe Pământ şi prin tărâmurile spirituale“. Prin aceasta ea îşi arată interesul pentru capacitatea ştiinţifică a ideilor, aspect propriu idealismului. Katharina Ratsam vorbeşte despre trezirea forţelor sufletului, indicând astfel un raport cu psihismul. Franziska Demut relatează despre „adevărata lumină a spiritului“, anunţând prin aceasta legătura sa cu pneumatismul. Michael Edelmann se numără printre oamenii fideli „pornirii spre adevăr şi ţelurilor unei vieţi spirituale adevărate“. Aceasta corespunde spiritualismului. Luise Fürchtegott spune: „Un om ce-şi simte demnitatea sufletului se poate referi doar la propria-i judecată când vrea să ştie despre spirit şi despre lumi spirituale şi vrea să se găsească-n ele cu adevărat“. Judecata personală este expresia individualităţii şi aceasta se află pe primul plan în monadism. Hermine Hauser spune că forţa de care vor avea parte oamenii datorită lui Johannes Thomasius va surpa temeliile Templului. Prin această referire la forţa activă, ea se caracterizează ca reprezentantă a dinamismului. Maria Treufels are încredere în oamenii care „chiar pentru operele spirituale caută rădăcinile în solul matern al adevăratei realităţi“. În aceste cuvinte se arată realismul ei. Friedrich Geist compară pe adevăraţii căutători ai adevărului cu alpiniştii, care vor să contemple „din vârf de munte frumuseţea unui peisaj. Ei aşteaptă să ajungă mai întâi sus şi nu-şi descriu dinainte priveliştea la care drumeţia lor trebuie să îi conducă“. Această poziţie este caracteristică fenomenalismului.

Fiecare din aceste douăsprezece personalităţi poate fi deci considerată ca reprezentantul unei anumite concepţii despre lume. Unele îşi prezintă concepţia lor atât de părtinitor încât s-ar părea că este imposibil să se acorde cu celelalte concepţii. Este – de pildă – cazul lui Ferdinand Reinecke şi Caspar Stürmer; dar chiar dacă aceste două personaje rămân departe de Alianţă, interesul pentru percepţia sensibilă, corespunzător concepţiei lor, va fi armonizat, prin doctorul Strader, cu celelalte concepţii despre lume. Important este să se realizeze o armonie între toate concepţiile justificate. Ştiinţa elaborată de către Johannes Thomasius promite să devină centrul de armonizare a tuturor acestor concepţii despre lume.

TABLOUL DOI

Aşteptarea din tabloul întâi pare să se împlinească la începutul celui de al doilea tablou. Marele Maestru Hilarius Gottgetreu se arată dispus să acorde operei lui Johannes Thomasius pecetea străvechii ştiinţe sacre şi să-i confere forţa de binecuvântare a rosicrucianismului. Magnus Bellicosus, al doilea preceptor, îi aminteşte lui Johannes Thomasius lucrurile de care a trebuit să se priveze pentru a-şi putea crea opera. Îndrumătorul spiritual şi prietena au trebuit să-l părăsească pentru ca el să-şi dezvolte independent forţele interioare şi să urmeze în el însuşi puterile sufletului. Felix Balde salută în Johannes Thomasius pe cel care uneşte Mistica cu ştiinţa senzorială, iar doctorul Strader vede în el pe cel care arată drumul de la domeniul materiei la cunoaşterea spiritului.

Johannes Thomasius lasă să se înţeleagă că el pune vocea propriului său suflet deasupra tuturor judecăţilor exterioare; la aceasta, Friedrich Trautmann, al doilea maestru de ceremonii, îi răspunde că aici vocea propriului suflet concordă desigur cu aprecierea Marelui Maestru.

Johannes Thomasius mărturiseşte acum un lucru surprinzător. Pe drumul ce l-a condus la locul în care vorbeşte acum, el l-a contemplat pe Ahriman în toată măretia sa şi a recunoseut că el ar fi într-adevăr cunoscătorul adevăratelor legi ale lumii. Ahriman i-a dezvăluit tot adevărul cu privire la propria sa creaţie. Creaţia rămâne în permanenţă legată de creatorul ei, şi astfel apare posibilitatea ca el să o deturneze spre rău, pornind din domeniul spiritului, chiar dacă în prezent ea ar fi bună. Ahriman i-ar fi arătat clar că, mai mult ca sigur, în viitor el va îndrepta opera sa spre rău; fiindcă în timp ce în munca sa şi-a orientat o parte din sufletul său spre cercetare, cealaltă parte a fost neglijată în aşa măsură, încât în ea s-au dezvoltat porniri sălbatice, care înainte nu existau decât în germene. Ahriman i-ar fi arătat puterea acestor porniri, care cu sigurauţă mai târziu vor pune stăpânire pe el.

Friedrich Trautmann aduce obiecţia că, dacă Johannes Thomasius vede ceea ce îi este nefast, el trebuie să distrugă acest lucru pentru a se salva pe sine şi destinul operei sale. Pentru Johannes Thomasius această judecată nu are valoare de lege cosmică. El este convins că în viitor karma nu-i va permite să urmeze sfatul lui Friedrich Trautmann; el prevede ce îl aşteaptă ca necesitate karmică şi recunoaşte faptul că însăşi Alianta mistică va fi lovită prin aceasta mai puternic decât el însuşi.

Pentru a înţelege acest pasaj din dramă ar fi concludente cuvintele lui Rudolf Steiner din ciclul Tainele Pragului: „Chiar dacă la sfârşitul dramei Poarta iniţierii Johannes Thomasius rosteşte tot felul de cuvinte care teoretic au o valoare obiectivă, trebuie menţionat că mulţi oameni, în diferite temple, spun cuvinte pentru care mult timp nu sunt încă maturi, şi pentru care trebuie întâi să se maturizeze. Nu acest lucru este hotărâtor, ci din toată prezentarea se recunoaşte: Aici avem de-a face cu imaginaţiuni subiective ale lui Johannes Thomasius. În Încercarea sufletului el urcă la o treaptă superioară prin faptul că ajunge la impresii din vieţi anterioare, care nu mai sunt simple imaginaţiuni, ci ating lumea obiectivă în care ai de-a face cu fapte spirituale care, chiar izolate de sufletul lui Johannes Thomasius, există ca atare. În Încercarea sufletului ieşim din subiectivitatea lui Johannes Thomasius şi intrăm în lumea obiectivă. Putem spune astfel că în aceste două drame Johannes Thomasius se desprinde treptat de lăuntrul său şi pătrunde în lumea spirituală exterioară. Pentru că Johannes traversează prima treaptă a iniţierii propriu-zise în Încercarea sufletului, tocmai de aceea Lucifer era atât de aproape să fie învingător în acţiunea de seducere descrisă la sfârşitul dramei. Şi prin aceasta s-a arătat încă o dată ce poate să întâmpine un suflet ca cel al lui Johannes Thomasius când, în Păzitorul Pragului, este plasat în lumea obiectivă spirituală – unde, ce-i drept, preocupat de munca sa, el se trezeşte iniţial mai mult subiectiv în faţa lui Ahriman, de la care adoptă egoismul pe care-l dezvoltă în opoziţie cu ordinea divină a lumii. Apoi încep experienţele obiective în care domneşte Lucifer. Acolo nu mai avem de-a face cu simple trăiri subiective, ci cu reprezentarea lumii spirituale, separată de om, şi pe care o vieţuieşti spiritual întocmai cum vieţuieşti fizic lumea fizică exterioară. Abia în acest moment Johannes Thomasius pătrunde, aşa-zicând, în lumea spirituală obiectivă. Din această cauză el poate încă să aducă în ea toate posibilităţile de eroare ale sufletului uman...“ (Conferinţa VII).

Din aceste cuvinte reiese clar că aici Johannes Thomasius se află încă într-un mod mai mult subiectiv în faţa lui Ahriman, în timp ce experienţele obiective, în care domneşte Lucifer (legat de dezvoltarea pornirilor sălbatice), abia încep. Ahriman îi apare drept „cunoscătorul autenticelor legi ale lumii“. Raportul său cu aceste legităţi ale lumii se poate vedea din cuvintele lui Rudolf Steiner:

„El (Ahriman) a fost adus în cosmosul care slujeşte evoluţiei umane pentru că măsură, număr şi greutate – domeniul său – trebuiau dezvoltate“. Domeniul măsurii, numărului şi al greutăţii este, în lume, cel al calculabilului. Ahriman acţionează în ceea ce este calculabil. El este cunoscător al legităţilor calculabilului. „Lucifer, dimpotrivă, nu poate uni esenţei sale nimic calculabil.“ Nu pot fi calculate nici acţiunile puterilor spirituale care creează prin inteligenţa lor liberă şi prin voinţa liberă.“ Omul îşi petrece viaţa sa dintre naştere şi moarte în aşa fel, încât lui i se creează în domeniul calculabilului baza trupească necesară dezvoltării domeniului interior, spiritual-sufletesc, liber, al incalculabilului. El îşi continuă viaţa dintre moarte şi o nouă naştere în incalculabil, dar în aşa fel încât calculabilul se dezvoltă pentru el ca idee în interiorul existenţei sale spiritual-sufleteşti“. Entităţile spiritual-divine care au fost unite cu omul la obârşii au creat o ordine ce se plasează între incalculabil şi calculabil. Ele „sunt în prezent puteri pur spirituale care poartă în ele o inteligentă complet liberă, dar care, în această inteligenţă şi această voinţă, discern cu înţelepciune necesitatea calculabilului, a neliberului ca gânduri cosmice în sânul cărora omul trebuie să se dezvolte ca fiinţă liberă“ (p. 128). Michael „se află cu propria sa fiinţă în incalculabil; dar el stabileşte echilibrul între incalculabil şi calculabil, pe care îl poartă în sine ca gând cosmic primit de la zei“. Prin Hristos a pătruns „în elementul pământesc calculabil elementul liber divin“. Hristos acţionează în toată libertatea în calculabil; prin aceasta el face inofensiv ahrimanicul, care nu râvneşte decât calculabilul.

Analizând drama în lumina celor menţionate de Rudolf Steiner, remarcăm legătura pe care o are Johannes Thomasius cu Lucifer şi Ahriman şi ne putem întreba dacă astfel el nu a pierdut legătura cu Michael şi Hristos. Acestei întrebări i se răspunde indirect prin experienţa spirituală care urmează în dramă, în care vorbesc către el mai întâi cele trei făpturi spirituale, Philia, Astrid şi Luna, iar mai apoi Vocea conştiinţei şi Vocea iubirii, pe care el o resimte ca fiind vocea Mariei. În legătură cu conştiinţa şi iubirea spirituală, Rudolf Steiner spune următoarele în ciclul Impulsul lui Hristos: „Vedem astfel că pe Pământ iubirea a apărut venind din răsărit; aici, în apus, a apărut conştiinţa. Ele sunt două lucruri intim legate: aşa cum Hristos apare în răsărit, în apus se trezeşte conştiinţa, pentru a-l întâmpina pe Hristos. În această simultaneitate a realităţii evenimentului hristic şi a înţelegerii acestui eveniment – şi în pregătirea acestor două lucruri în două puncte diferite de pe Pământ – vedem dominând o înţelepciune infinită, care este în evoluţie“. Într-o altă conferinţă, Rudolf Steiner spune: „La răsărit vedem ridicându-se Soarele naturii-Hristos, la apus se pregăteşte în conştiinţa omenească ochiul lui Hristos, pentru a-l înţelege pe Hristos“. Dacă iubirea şi conştiinţa morală sunt într-o relaţie atât de strânsă cu Hristos şi cu cunoaşterea lui Hristos, experienţa spirituală a lui Johannes Thomasius, prin care el aude vocea conştiinţei şi vocea iubirii, arată în ce legătură se află el cu Hristos şi cu Michael. Cuvintele rostite de Philia, Astrid şi Luna sunt ca o pregătire pentru ceea ce se revelează prin Vocea conştiinţei cu o putere nimicitoare. Înţelegerea acestei vieţuiri spirituale poate fi aprofundată prin lectura lucrării lui Rudolf Steiner O cale spre cunoaşterea de sine a omului. În capitolul în care se referă la Păzitorul Pragului, el spune: „Sufletul ajunge astfel să se simtă în opoziţie cu lumea suprasensibilă; el trebuie să-şi spună: Tu nu eşti aşa încât să te poţi uni cu această lume. Ea îţi poate arăta însă adevărata realitate şi modul în care tu te comporţi faţă de adevărata realitate; tu te-ai despărţit de observarea corectă a adevărului. Acest sentiment este o experienţă care devine din ce în ce mai hotărâtoare privitor la întreaga valoare a sufletului propriu. Simţi că tu însuţi, cu întreaga ta viaţă, eşti cufundat într-o eroare; dar această eroare diferă de toate celelalte. Celelalte sunt gândite iar aceasta este vieţuită. O eroare, când este recunoscută de gândire, este îndepărtată prin faptul că în locul gândului eronat se aşază gândul corect. Eroarea vieţuită devine ea însăşi o parte din viaţa sufletului; eşti eroarea; nu o poţi corecta; poţi să gândeşti ce vrei, dar ea rămâne acolo, este o parte din realitate, şi chiar propria realitate. O asemenea vieţuire are ceva distrugător pentru sinea proprie. Resimţi interioritatea respinsă dureros de tot ceea ce doreşte cu ardoare“.

Philia, Astrid şi Luna îl fac pe Johannes Thomasius să devină conştient de tot ceea ce a dorit cu ardoare, adică „să prindă discuţiile zeilor“ (Philia), „ferice să trăiască în sferele divine care vestesc văzătorilor înţelepciune radiantă“ (Astrid), s-aducă „din obârşii puteri vrăjite“ cu forţe izbăvitoare (Luna).

Johannes simte înainte de toate că, faţă de tot ceea ce şi-a dorit cu ardoare, întreaga sa fiinţă este dureros respinsă, iar Vocea conştiinţei îi spune: „Tu rătăceşti 'n-adâncurile lumilor pe care oamenii îmbătaţi de dor vor să le cucerească“. În plus, conştiinţa îi spune că a pierdut ceea ce era reazemul şi lumina gândurilor sale. Suportul şi lumina gândirii este Eul. Pătrunzând lumea sensibilă prin gândire, omul dobândeşte conştienţa Eului. El simte Eul său gânditor ca fiind separat de lumea exterioară, perceptibilă simţurilor; lucrurile şi fenomenele lumii exterioare sunt pentru Eu obiecte ale gândirii. Această opoziţie dintre Eu şi lumea exterioară, care corespunde conştieniei obişnuite, nu poate fi menţinută când vieţuieşti lumea suprasensibilă. De îndată ce sufletul percepe lumea suprasensibilă, el „se contopeşte cu ea; el nu se poate închipui separat de ea, precum în lumea exterioară sensibilă“.

Judecata pe care şi-o face despre lume conştienţa obişnuită este refuzată de lumea suprasensibilă. „Prin aceasta însă, tot ceea ce ai fost până atunci este refuzat. Îţi vezi tot sufletul tău, Eul tău, ca pe ceva ce trebuie să laşi în urma ta, dacă vrei să pătrunzi în lumea suprasensibilă. Sufletul nu poate face altceva decât să considere acest Eu ca fiind propria sa entitate, înainte să păşească în lumea spirituală. El trebuie să vadă în acesta adevărata entitate omenească. Trebuie să spună: Datorită Eului meu am putut să-mi fac reprezentări despre lume; nu am voie să pierd acest Eu al meu, dacă nu vreau să mă pierd pe mine însumi ca entitate. Instinctul cel mai puternic al său este acela de a-şi salva pretutindeni Eul, pentru a nu pierde terenul de sub picioare.“ Ceea ce sufletul trebuie să resimtă a fi justificat în viaţa obişnuită nu mai are voie să o facă atunci când a intrat în lumea spirituală. El trebuie să treacă acolo un Prag în faţa căruia „trebuie să renunţe nu numai la una sau la alta, din cele ce are el mai de preț, ci să părăsească chiar ceea ce fusese el însuşi până aici“.

Omul pierde deci prin aceasta ceea ce constituia până în prezent suportul şi lumina gândurilor sale; şi atunci el aude ceea ce Vocea conştiinţei îi revelează lui Johannes Thomasius, şi anume:

„Ezită-a tale gânduri
În faţa abisului existenţei;
Ce ca sprijin au avut
Ai pierdut.
Iar ce le lumina ca Soare
E pentru tine stins.
Tu rătăcesti 'n-adâncurile lumilor
Pe care oamenii-mbătaţi de dor
Vor să le cucerească.
Tu te cutremuri în temeliile devenirii,
Acolo unde sufletelor omeneşti
Consolarea trebuie să le lipsească“.

Trebuie să ai forţa lipsei de egoism pentru a-ţi apropia în mod real această stare, iar în această lipsă de egoism acţionează deja Eul mai înalt, care poate lua treptat-treptat locul Eului obişnuit. Conştiinţa care îndreaptă spre sine o judecată dezinteresată se exprimă ca o conştienţă a Eului superior care trăieşte în iubirea dezinteresată. Conştiinţa morală şi iubirea dezinteresată îşi aparţin una alteia. Faptul este exprimat în dramă atunci când Vocea conştiintei trece direct în Vocea iubirii, pe care Johannes Thomasius o vieţuieşte, în contemplarea sa spirituală, ca fiind cea a Mariei. Prin Vocea conştiinţei şi Vocea iubirii se relevă faptul că Johannes Thomasius este în legătură cu Michael şi cu Hristos, fiindcă iubirea dezinteresată este elementul de viaţă al lui Hristos, iar entitatea Michael ca şi conştiinţa morală slujesc cunoaşterii lui Hristos.

Cuvintele Mariei cu privire la vieţuirea spirituală arată situaţia lui Johannes Thomasius în lumina cunoaşterii lui Hristos. Este vorba aici despre „victorii care nimicesc şi care smulg din ruine existenţa“. Aneantizarea pe care o vieţuieşte Johannes prin Vocea conştiinţei este, în lumina cunoaşterii spirituale, o victorie. Ceea ce semnifică spusele Mariei în legătură cu „câmpurile de gheaţă veşnic pustii“ este descris mai în detaliu în ciclul Despre iniţiere... unde Rudolf Steiner spune în conferinţa a IV-a:

„Acest salt în afara ta, acest fapt de a fi propriul tău spectator şi de a te cuprinde pe tine însuţi este trecerea la existenţa în corpul astral. Când treci în această stare ai impresia: Acum tu eşti în lumea suprasensibilă, ea se întinde la infinit. Nu poţi spune niciodată: «în toate părţile», fiindcă are mult mai multe părţi şi cu dimensiuni total diferite faţă de lumea obişnuită. Dar te afli în ea singur. Eşti acolo, cu viaţa ta, în corpul astral şi lumea se întinde peste tot la infinit; nici o fiinţă nicăieri. Eşti complet singur. Eşti cuprins de ceea ce se poate numi sentimentul de singurătate a sufletului în cel mai înalt grad. Este important să suporţi asemenea sentiment şi să-l depăşeşti, fiindcă prin învingerea acestor sentimente se nasc forţele care te ajută să înaintezi, şi care devin forţe de clarvedere. Ceea ce s-a încercat să se arate în câteva rânduri în drama Păzitorul Pragului, atunci când Maria îl conduce pe Johannes în câmpurile de gheaţă veşnic pustii, în care sufletul omului este singur, complet singur, este absolut real. Când te afli în această singurătate trebuie să aştepţi, să aştepţi cu răbdare. Faptul că poţi aştepta, că ai dobândit destulă forţă morală pentru a trăi în această aşteptare, este important. Multe lucruri depind de aceasta; fiindcă apoi îţi poţi spune: Da, iată-te acum complet singur în infinit; dar în tine se înalţă ceva ca nişte simple amintiri, care nu sunt totuşi amintiri. Eu spun: ca simple amintiri, care iarăşi nu sunt totuşi amintiri, pentru că toate amintirile vieţii obişnuite sunt astfel încât îţi aminteşti ceva în faţa căruia ai stat cândva, ceva ce ai vieţuit căndva. Or, gândiţi-vă: sunteţi acolo, înlăuntrul sufletului dumneavoastră, şi apar reprezentări care cer să le legaţi de ceva. Dar dumneavoastră nu le-aţi trăit niciodată! Ştiţi că aceste reprezentări sunt în legătură cu entităţi; dar dumneavoastră n-aţi văzut niciodată aceste entităţi. Această escaladare a unei lumi necunoscute, despre care însă ştii că o porţi în tine, dar că nu sunt decăt imagini, aceasta este urmarea imediată a trăirilor din calea iniţierii“ (p.18).

Rudolf Steiner arată şi alte aspecte ale acestei experienţe; în ciclul 27*, el spune:

„Atunci când ai înteles natura şi caracterul corpului astral, atunci ştii: acesta este egoistul. Acest egoism este justificat doar atunci când, prin autoeducaţie, el ajunge ... ca interesele generale ale omenirii şi lumii să devină tot mai mult şi mai mult interesele proprii. În această etapă de dezvoltare ocultă simţi în special ceva ca o contrapondere a egoismului corpului astral, ceva de altă natură, care se apropie tot mai mult, pe măsură ce forţele egoiste se însufleţesc, pentru a spune astfel, în corpul astral devenit liber. Simţi din ce în ce mai multă singurătate, o singurătate de gheaţă. Asta se poate resimţi, în tălăzuirea interioară, singurătatea de gheaţă. Iar această singurătate de gheaţă este cea care te vindecă de dezvoltarea egoismului. Te-ai educat corect atunci când în acest punct al dezvoltării oculte poţi resimţi simultan impulsul de a fi totul prin sine şi pentru sine, chiar dacă simţi că singurătatea de gheaţă se apropie de tine... Numai când ai ajuns atât de departe încât singurătatea de gheaţă ţi-a devenit un educator şi eşti în stare acum să faci din interesele lumii propriile tale interese, numai atunci poţi trece pe lângă Păzitorul Pragului... Dacă nu ai acumulat încă suficiente interese generale, interesele personale te ţin pe loc şi se petrece ceea ce, în ocultism, se numeşte: a nu reuşi să treci pe lângă Păzitorul Pragului... Se poate întâmpla ca, până la un anumit punct, să fi primit capacitatea de a avea experienţe de clarvedere. Aceste experienţe clarvăzătoare sunt atunci cu adevărat experienţe maya; fiindcă sunt înceţoşate şi pătrunse în întregime de interesele personale“ (Conferinţa VIII).

* Evoluţia ocultă a omului, GA 145

Maria vorbeşte şi ea despre renunţarea totală la interesele personale, atunci când spune: „Prietenul meu, tu stai la pragul acela al vieţii la care trebuie pierdut ce s-a dobândit“. Cuvintele pe care le rosteşte apoi sunt de o mare importanţă:

„Că mergi în adevăr sau în eroare,
Îţi poţi păstra mereu deschisă perspectiva care
Face ca sufletul tău să poată răzbi mai departe,
De porţi curajos imperativele care
Parvin de la fiinţele-mpărăţiei spirituale.
Aceasta-i legea discipolatului spiritual.
Cât tu mai poţi nutri dorinţa
Ca ce ţi s-a-ntâmplat să poată fi altcum,
Îţi va lipsi şi forţa necesară când vrei
Să te menţii în lumea spiritului“.

Aceste cuvinte arată atitudinea corespunzătoare impulsului hristic faţă de necesităţi. Ahriman ar voi ca omul să se mistuie cu totul în necesitătile calculabile care vin din trecut. Lucifer, prin fapte incalculabile, creează necesităţi viitoare sau constrângeri. Voinţei lui Hristos îi este propriu ca, suportând necesitatea, să dezvolţi libertatea.