Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TAINELE PRAGULUI

GA 147


CONFERINŢA I

München, 24 august 1913

Aţi aflat desigur că programul nostru începe cu o suspendare. Spre marele meu regret, Păzitoarea sufletelor, drama stimatului nostru prieten Edouard Schuré [1], programată, nu va putea fi prezentată la această festivitate. La obârşia acestei amânări stau mai multe motive. Faptul este cu atât mai regretabil cu cât acum, în epoca în care trăim, ar fi fost important să vezi desfăşurându-se în faţa sufletelor noastre această operă a stimatului nostru Edouard Schuré. Această dramă, expresie tangibilă a unor curente şi talazuri în evoluţia omenirii, îţi permite să înţelegi multe aspecte ale evenimentelor adesea tragice la care asistăm, şi care se perindă în faţa sufletelor noastre fără ca gândirea occidentală, adaptată numai domeniului fizic, să fie în măsură să pătrundă substraturile mai adânci ale acestor întâmplări.

La o cugetare mai profundă este izbitor cum un lucru de cea mai mare importanţă, am zice, zdruncină haotic sufletele popoarelor din Europa de Est, cum acolo se întâmplă ceva ce poate fi explicat doar dacă ţinem seama de loviturile valurilor din viaţa popoarelor, care au loc sub suprafaţa lumii fizic-senzoriale. Într-o anumită măsură este curios să vezi cât de puţin este în stare gândirea occidentală, cu inima şi cu sufletul ei, să asculte aceste evenimente tulburătoare. Şi aici, prin impresiile directe ale prezentului, am putea vedea desfăşurându-se în faţa privirii noastre sufleteşti – karmic, să zicem aşa – o dramă care aduce la suprafaţă contrastele din sufletele popoarelor.

Ar fi fost foarte incitant, nu numai din punct de vedere estetic, dar şi sub aspectul înţelegerii atâtor evenimente actuale, să fi putut privi cu ochiul sufletului contrastul care apare în Păzitoarea sufletelor, contrastul dintre ceea ce a rămas ca impuls în Europa Occidentală din vechiul suflet popular celt şi ceea ce ne întâmpină la unele din personajele acestei drame, iar pe de altă parte elementul franco-roman propriu-zis, exprimat prin alte personaje. Şi ar fi fost interesant de văzut în ce mod zguduirile ce au loc pe plan ocult se manifestă în viaţa umană şi se exprimă în domeniul fizic. Căci în această dramă vedem cum prin anumite fapte se răspândeşte parcă în lumea senzorială un neadevăr, astfel că relaţiile dintre personaje exprimă acest neadevăr, şi cum din substraturile vieţii sufleteşti – aici pornind de la ceea ce se exprimă în misterele sângelui – se revarsă apoi, până la un anumit punct, adevărul, în condiţiile nereale ale lumii senzoriale. Toate acestea ar fi fost oferite privirii noastre interioare de această dramă. E important ca sufletul să resimtă astfel de manifestări într-o epocă în care în Europa au loc evenimente în care pătrund într-adevăr forţele sufletelor popoarelor, forţe care rămân de neînţeles atât timp cât nu ne întoarcem privirea sufletului asupra acestor suflete.

Tot ce se desfăşoară în lumea exterioară, ce este în fond altceva decât un curent care, răbufnind karmic parcă în această viaţă exterioară, a cuprins sufletele popoarelor din estul şi sud-estul european cu multe sute de ani înainte. S-ar putea spune: lucruri karmice au loc acum fără a fi perceptibile pe plan exterior, lucruri care sunt în legătură cu ceea ce se manifestă doar simptomatic; de fapt, ele se exprimă în plan fizic în patru silabe. Ceea ce ajunge acum să se exprime karmic s-a pregătit prin celebra dispută purtată asupra termenului „filioque“ - dispută care a dezbinat şi a creat o prăpastie între sufletele popoarelor europene din Est şi din Vest. Ce legătură are sufletul nostru actual şi felul său de a înţelege cu acea dispută, care a dezbinat odinioară estul şi vestul Europei, referitoare la faptul dacă ceea ce numim Spiritul Sfânt provine doar de la Tatăl, cum afirmă Estul, sau şi de la Fiul, cum spune Vestul? Faptul că în acea vreme Vestul a adăugat la emananţia Spiritului Sfânt de la Tatăl acel „filioque“ îşi are bunele sale temeiuri, căci toate forţele care s-au dezvoltat în Europa Occidentală, care au dat impulsurile în cultura europeană, sunt legate de acest fapt. Aici nu ne privesc toate aceste certuri teologice interminabile care se referă la Crezul diferitelor confesiuni. Ceea ce ne interesează este de a şti că viaţa sufletească s-a exprimat prin sciziunea Crezului unitar, o dată unul care spune că Spiritul ar emana de la Tatăl şi de la Fiul, în timp ce celălalt crede că Spiritul provine doar de la Tatăl. Această controversă este la obârşia zguduirilor şi mişcărilor subiacente care s-au repercutat până în zilele noastre, şi care pot fi înţelese doar dacă ne aplecăm puţin asupra acţiunii tainice a substraturilor oculte care stăpânesc în sufletele popoarelor. Când spada carolingiană, venind din Vest împotriva Estului, a impus acestuia credinţa că Spiritul ar emana de la Tatăl şi de la Fiul – nu Biserica papală a făcut-o, ci sabia carolingiană – în cultura europeană s-au creat premisele pentru ceea ce vedem azi în zguduirile puternice şi terifiante care apar acum. O adâncire în Păzitoarea sufletelor ar fi putut aduce o rază de lumină în evenimentele prezentului.

În amânarea acestei reprezentaţii determinant a fost în cele din urmă faptul, oricum îmbucurător, că aveam atât de multe cereri pentru Păzitorul Pragului şi Trezirea sufletelor încât ar fi trebuit să respingem mulţi prieteni dacă am fi menţinut programul iniţial. Altfel am fi putut să rămânem poate la el. Totul era atât de avansat, decorurile şi toate costumele erau gata, şi dacă, aşa cum s-a spus, n-ar fi intervenit situaţia menţionată, ne-am fi putut gândi să jucăm şi această a treia piesă. Dar ar fi trebuit să excludem o parte din prietenii noştri de la participarea la spectacolele prezentate în acest timp. Mi s-a părut mai corect să renunţăm la unul dintre spectacole decât să-i excludem pe prietenii care doreau să fie prezenţi.

Ceea ce am fi câştigat prin prezentarea acestei drame se leagă şi de faptul că ea cuprinde munca mult stimatului nostru Edouard Schuré. În adevăr, cel ce poartă acest nume este, prin Marii iniţiaţiLes grands initiés – şi alte opere, primul purtător de steag al curentului esoteric din Occident căruia dorim să-i consacrăm toate eforturile noastre. N-am vrea să uităm niciodată cât de mult a marcat impulsul lui Edouard Schuré timpurile şi chiar evoluţia viitoare a omenirii. Deci din adâncul inimii, în numele meu personal dar şi în numele tuturor prietenilor reuniţi aici, am bucuria să urez bun venit lui Edouard Schuré, care a binevoit să fie în mijlocul nostru la prezentarea acestor drame şi a ciclului de conferinţe. El va participa şi la conferinţele de dimineaţă, apoi ne vom regăsi toţi la alte manifestări. Toţi prietenii vor avea deci prilejul să fie alături de omul care cu mare genialitate şi cu o viziune profundă în problemele esoterice ne-a fost alături în momentul când eram antrenaţi într-o luptă care, după cum ştiţi, ne-a fost impusă [2] împotriva voinţei noastre. Legăturile adânci cu Edouard Schuré au apărut clar o dată cu acea scrisoare deschisă [3] – care a fost tipărită de multe ori în buletinul nostru „Mitteilungen“, şi care avea legătură cu excelenta lucrare [4] a stimatului nostru prieten Eugen Levy –, scrisoare prin care a trecut de partea noastră într-o luptă ce a aruncat lumini importante acolo unde trebuie căutat adevărul şi adversitatea faţă de adevăr – căci aşa trebuie numită – cu privire la strădaniile noastre.

Şi este profund caracteristic faptul că s-a hotărât acum, după mai mult timp, să se retragă reproşul stupid de iezuitism – se observă opoziţia interioară şi faptul că mai bine s-ar dori ascunsă mărturisirea – dar că nu s-a avut încotro şi a trebuit ca această retractare să fie legată la rândul ei de un fel de insultă, am zice, la adresa a ceea ce Edouard Schuré, dintr-un simţ acut al adevărului, a exprimat în acea scrisoare deschisă. Nu lipsite de legătură cu acestea toate au fost greutăţile ce au apărut tocmai faţă de festivităţile müncheneze, şi aşa destul de dificile, prin faptul că ne-a fost impusă o luptă, pe care nu o mai discutăm aici, care ne-a costat multă muncă şi gânduri şi care a fost de fapt cu adevărat inutilă şi va fi inutilă în continuare.

Acum este nevoie ca membrii noştri să ţină cont de tot ceea ce a fost făcut pentru a restabili adevărul. În plus, în afara scrierilor citate deja cu alte prilejuri [5], ţin să recomand excelenta carte a prietenului nostru Eugen Levy, tradusă în germană; să menţionăm de asemenea broşura [6] doctorului Unger, cea a doamnei Wolfram, a domnului Walther, care – pe lângă altele – vor fi la dispoziţia noastră. Să nu uităm că prietenii noştri şi-au jertfit timp, căci fiecare din ei ar avea lucruri mult mai importante de făcut decât să se lase antrenat într-o luptă şi inutilă şi potrivnică adevărului. Dar pentru prietenii noştri este necesar ca aceste broşuri să nu rămână doar scrise, ci să fie şi citite. Va fi o dată nevoie ca prietenii noştri care iau în serios adevărul să ia la cunoştinţă aceste fapte, chiar dacă este vorba de lucruri neplăcute. Tocmai de aici au apărut multe piedici importante în ultima vreme în calea muncii noastre de la München.

Şi dacă vorbesc de această muncă, aşa cum o voi face şi în acest an, trebuie ştiut că pentru persoanele care şi-au asumat în culise greaua şi epuizanta muncă pregătitoare suspendarea dramei Păzitoarea sufletelor nu le-a uşurat cu nimic munca. Faptul de a trebui să modifici întregul aranjament nu le-a uşurat sarcina; dimpotrivă, ea a fost chiar mai grea şi mai absorbantă. Ar fi greşit să gândeşti că munca pregătitoare a fost uşurată prin schimbarea programului. Domnişoara Stinde, contesa Kalkreuth [7] şi toţi cei care le-au ajutat au fost mai solicitaţi decât prevăzuseră. Şi în acest an îmi este la inimă să remarc felul plin de abnegaţie şi devotament cu care o mare parte a prietenilor noştri s-au dedicat şi de această dată reuşitei festivităţii de la München. Fără acest gen de sacrificii, această festivitate nu ar fi fost posibilă. Trebuie să ştiţi că pregătirile au început din luna iunie. Pictorii noştri, Linde, Haas şi Volckert [8] şi-au dedicat tot timpul lor pentru a finaliza până în detalii aceste lucrări. Ei au fost secondaţi de un întreg grup de oameni care s-au dăruit discret, în linişte acestei munci. Un astfel de devotament este reconfortant. În această privinţă, cazul unuia dintre ei este simptomatic; el fusese solicitat să interpreteze două roluri importante, unul în Păzitorul Pragului şi Trezirea sufletelor, celălalt în piesa lui Schuré. El nu ştia dacă sănătatea avea să-i permită să-şi ducă rolul de-a lungul multor repetiţii prevăzute pentru cele trei piese; a dat totuşi dovadă de bunăvoinţă şi a acceptat această grea sarcină. Faptul arată cât s-a dezvoltat în timp, într-un cerc destul de larg, în cadrul Societăţii antroposofice, simţul dăruirii de sine şi al sacrificiului. După cum am spus, prietenii care au trebuit să înceapă foarte devreme munca, pictorii – dar şi domnişoara von Eckhardtstein [9], care supraveghea atelierele de confecţii ale costumelor – au intrat în lucru încă din luna iunie. În ce-i priveşte pe interpreţi, ei vor fi ocupaţi toată ziua, încât abia dacă vor mai putea face altceva în timpul zilei. Membrii Societăţii antroposofice îi cunosc bine, iar artiştii care s-au dedicat acestei munci îmi vor permite să citez numai câteva nume, fiindcă altfel ar fi o listă foarte lungă. Nu-mi veţi lua în nume de rău dacă voi exprima doar în general, cum am făcut-o şi anul trecut, profunda mea recunoştinţă faţă de toţi cei ce au contribuit cu munca lor, cât şi faţă de toţi cei care, într-un fel sau altul, au putut aprecia ceea ce a fost pregătit prin prietenii noştri pentru festivitatea müncheneză.

Este adevărat că, din toate părţile, adversarii nu fac decât să crească, dar nu e mai puţin cert că munca noastră şi aspiraţiile noastre nu încetează să se dezvolte. Numărăm deja un mare număr de prieteni care se interesează de această nouă ramură a activităţilor noastre: ceea ce a fost totdeauna numit arta dansului – gesturi şi mişcări expresive, ridicate la nivelul cel mai nobil. Unii dintre prietenii noştri au avut un larg prilej, şi vor mai avea, de a se familiariza cu ceea ce va fi arătat aici ca euritmie [10]. În timpul uneia dintre întâlnirile noastre amicale vă vom prezenta un eşantion din această nouă ramură de activitate. Aceasta este, iubiţi, prieteni, ceea ce aş fi vrut, în principal, să vă transmit personal ca introducere la ciclul actual de conferinţe.

*

Dacă vă amintiţi evenimentele scenice din ultimele zile [11], ele oferă multe lucruri care fac o legătură cu consideraţiile din acest ciclu de conferinţe. Trebuie să spun că, în fiecare an, la diferitele întrebări, legătura nu am făcut-o doar schiţând, ci am elaborat ceva ca un fel de explicaţie, ca un fel de comentariu [12] al dramelor-misterii, dar de fiecare dată l-am lăsat deoparte, din acel motiv care a fost schiţat în remarcele preliminare la Trezirea sufletelor. Îmi repugnă să comentez retrospectiv, într-un mod intelectual, ceea ce nu are nici o obârşie teoretică, intelectuală, care prin imaginile sale stă ca o inspiraţie din lumea spirituală şi despre care nu aş putea vorbi din punct de vedere intelectual altfel decât ar face-o altul dacă ar intra în această problemă. Există o anumită necesitate de a lăsa lucrurile care ne sunt date în acest fel să vorbească prin ele însele, să nu le scoatem forţat într-o reprezentare vagă, care nu poate fi decât o gândire intelectualistă şi o teoretizare. Totuşi, să ne fie permis, în cursul acestui ciclu de conferinţe, să ne referim la câteva din ele. Aş vrea mai întâi să vă îndrept atenţia cu precădere asupra a ceea ce ne-a fost înfăţişat în tablourile nouă, zece şi treisprezece din Trezirea sufletelor. În aceste scene ni se prezintă ceva ce am putea numi impresii vizuale fireşti, în timp ce poate mulţi s-ar fi aşteptat ca după scenele care se referă la domeniul spiritual şi la iniţierea egipteană să urmeze ceva tumultuos, tragic, ceva – am putea spune – răsunător, nu ceva ce se desfăşoară în faţa ochiului sufletesc în liniştea sufletului. Şi totuşi, tot ce ar arăta altfel în tablourile nouă, zece şi treisprezece ar trebui să îi apară ochiului ocult ca fiind neadevărat, fals. Ceea ce avem în faţa ochilor sunt dezvoltări ale sufletelor. Faţă de acestea trebuie să îţi spui de fapt că, deşi prin indicaţii teoretice, ca cele pe care le-am dat privitor la evoluţia sufletelor în lumile superioare, sunt oferite puncte de reper pentru fiecare suflet în ce priveşte drumul pe care îl parcurge în lumile spirituale, totuşi, potrivit particularităţilor sale de caracter, de temperament, cât şi altor condiţii, această

dezvoltare sufletească va trebui să fie diferită pentru fiecare suflet. De aceea nici nu poţi dobândi o înţelegere profundă a dezvoltării oculte a sufletelor decât când ţii cont de diversitatea ei, aşa cum apare în cazul Mariei, al lui Johannes Thomasius şi a celorlalte personaje ale dramei noastre.

Tabloul nouă este consacrat la început momentului în care în sufletul Mariei apare o conştienţă a ceea ce acest suflet, în adâncurile sale, nu trăise cu totul conştient în perioada devachanică precedentă şi a ceea ce a vieţuit într-un trecut mai îndepărtat, în perioada care coincide cu iniţierea egipteană. Aici, de această dată în domeniul spiritului, avem de-a face cu trăiri ale sufletului dintre acea moarte care a intervenit după o încarnare în Evul Mediu şi naşterea în acel prezent în care se petrec evenimentele din Poarta iniţierii, Încercarea sufletului, Păzitorul Pragului şi Trezirea sufletelor. Toate aceste evenimente, cu excepţia episodului din Încercarea sufletului, care prezintă viziunea spirituală retrospectivă pe care o are Capesius privitor la viaţa sa precedentă, au loc în acel prezent care se leagă de trecutul spiritual ce s-a desfăşurat în Devachan între moartea persoanelor respective după întruparea lor medievală, şi care constituie conţinutul episodului respectiv, şi viaţa lor actuală. Ceea ce trăiesc sufletele în perioada devachanică diferă după o pregătire sau alta pe care au avut-o pe pământ. Trebuie să concepem drept o experienţă semnificativă cea pe care o face sufletul atunci când traversează conştient, în timpul etapei devachanice, ceea ce numun Miezul de noapte al lumilor. Sufletele care nu sunt pregătite traversează, ca să spunem aşa, dormind acest timp al Miezului de noapte cosmic, cel pe care îl poţi desemna drept etapa saturniană a Devachanului. Căci fazele succesive traversate de suflete între moarte şi o nouă naştere sunt în raport cu planetele: Soare, Marte, Mercur etc. Multe suflete străbat, am putea spune, dormind acest Miez de noapte al lumilor. Sufletele pregătite trăiesc treze acest moment al vieţii lor spirituale. Asta încă nu înseamnă însă că aceste suflete, care datorită pregătirii lor trăiesc conştient, în stare trează, Miezul de noapte al lumilor între moarte şi o nouă naştere, nu înseamnă că ele, când se întorc în existenţa fizică, aduc în viaţa pământească o conştienţă a acestei experienţe. Maria şi Johannes Thomasius vieţuiesc pregătiţi corespunzător Miezul de noapte al lumilor în perioada lor dintre moarte şi o nouă naştere, însă la începutul acestei vieţi pământeşti, şi pentru un timp destul de lung, se extinde un fel de ceaţă sufletească asupra acestei vieţuiri a Miezului de noapte al lumilor care nu apare decât într-un stadiu ulterior al vieţii actuale. Ea se regăseşte doar dacă în suflet intervine o anumită linişte interioară şi fermitate. Foarte importante şi profunde sunt evenimentele care au loc atunci când sufletele fac experienţa Miezului de noapte al lumilor într-o stare trează. Amintirea pământească a Miezului de noapte al lumilor trebuie să fie o vieţuire interioară calmă şi senină; căci efectul acestei experienţe a Miezului de noapte al lumilor este faptul că ceea ce este doar subiectiv, şi nu acţionează decât ca forţe în interiorul sufletului, se manifestă acum în faţa sufletului într-un mod viu. În faţa Mariei, în tabloul nouă din Trezirea sufletelor, chipul Astridei şi cel al Lunei devin fiinţe vii. Pentru Johannes Thomasius, Cealaltă Philia devine o fiinţă vie în lumea spirituală; pentru Capesius, Philia apare în tabloul treisprezece ca o fiinţă vie în lumea spirituală. Sufletele trebuie să înveţe să se resimtă în aşa fel încât tot ceea ce înainte nu era în ele decât forţe abstracte să apară în faţa lor, ca să spunem aşa, palpabil spiritual. Şi ceea ce apare astfel în faţa sufletului ca palpabil spiritual, ca o cunoaştere adevărată de sine, trebuie să se producă ca un rezultat al meditaţiei în calmul absolut al sufletului. Acest lucru este important pentru ca evenimente de acest fel să poată fi resimţite ca o profundă întărire a forţelor sufletului în adevăratul sens al cuvântului. Dacă ai vrea ca amintirea Miezului de noapte al lumilor sau un eveniment ca cel pe care îl descrie tabloul iniţierii egiptene să îl trăieşti într-un tragic tumultuos şi nu într-o meditaţie senină, n-ai reuşi. Evenimentul spiritual trăit de suflet s-ar întuneca în faţa lui şi impresiile s-ar sustrage observaţiilor sufletului. Un suflet care a făcut experienţa Miezului de noapte cosmic şi care a resimţit în profunzimile sale impresia puternică indicată în tablourile şapte şi opt din Trezirea sufletelor nu-şi poate aminti ceea ce a trăit astfel decât dacă, într-un calm total limpezit, resimte apropierea gândurilor legate de experienţele făcute în domeniul spiritual, sau în viaţa pământească anterioară, în modul în care au fost exprimate la începutul tabloului nouă prin cuvintele:

O stea-suflet, acolo, la ţărmul spiritului...
S-apropie, s-apropie de mine în lumina spiritului,
S-apropie cu Sinea mea... , apropiindu-se...
Lumina ei câştigă-n forţă şi în linişte.
Tu, stea din orizontul meu spiritual,
Ce luminează privirii mele sufleteşti apropierea ta?

Nu poţi resimţi într-un mod cu adevărat ocult apariţia amintirii Miezului de noapte cosmic şi experienţa încarnării anterioare decât când sufletul se află în această dispoziţie calmă, încât faptul nu-l asaltează tumultuos şi tragic. Când trăieşti Miezul de noapte al lumilor vieţuieşti desigur ce este mai important pentru viaţa sufletului omului; aici se trăieşte ceea ce nu poate fi exprimat altfel decât spunând: În acest Miez de noapte al lumilor sunt trăite lucruri care rămân cu totul ascunse nu numai sub suprafaţa lumii sensibile, ci şi sub suprafaţa multor lumi în care duci un început de clarvedere. Lumii simţurilor, dar şi privirii clarvăzătoare, i se sustrag ceea ce s-ar putea numi necesităţi din domeniul evenimentelor cosmice. Vom mai vorbi despre aceste lucruri. Acele necesităţi cu rădăcină în fundamentele lucrurilor unde, evident, îşi au rădăcina şi temeliile cele mai adânci ale sufletului omenesc, dar care se ascund simţurilor cât şi privirii clarvăzătoare începătoare, nu îi apar acesteia din urmă decât când trăieşte ceea ce este zugrăvit în imaginile scenice ale traversării prin faza Saturn. Se poate atunci spune că pentru o astfel de privire clarvăzătoare care mai întâi trebuie să apară în perioada dintre moarte şi o nouă naştere este cu adevărat ca şi cum fulgere ar brăzda întregul câmp vizual al sufletului, iar lumina lor înspăimântătoare ar ilumina brusc necesităţile cosmice, dar, în acelaşi timp, claritatea lor ar fi atât de orbitoare încât privirile cunoaşterii s-ar stinge şi, murind, ele ar face să apară imagini care s-ar insera în textura lumii ca forme din care se nasc destinele fiinţelor. Nu descoperi temeliile destinului uman şi ale altor fiinţe din lume în străfundurile necesităţilor decât dacă urmăreşti cu priviri cunoscătoare, care însă în cunoaştere se sting prin fulgerele orbitoare ce se schimbă parcă în forme ce mor încet, pentru a continua să trăiască ca impulsuri de destin ale vieţii. Şi tot ceea ce o adevărată cunoaştere de sine găseşte în sine însăşi – nu acea cunoaştere de sine despre care se vorbeşte atât în cercurile teosofice, ci acea cunoaştere de sine deosebit de serioasă pe care o dobândeşti în timpul vieţii oculte –, tot ceea ce sufletul descoperă în el însuşi cu toate imperfecţiunile pe care şi le recunoaşte, acest lucru este auzit în Miezul de noapte al lumilor ca întreţesut în tunetul cosmic care se opreşte în temeliile existenţei.

Toate aceste trăiri pot fi de un mare tragism şi sfântă gravitate, ca această trezire în Miezul de noapte al lumilor între moarte şi o nouă naştere. Dacă sufletul trebuie să fie matur pentru a lăsa să pătrundă în lumea fizic-sensibilă o conştienţă a acestui fapt, acest lucru trebuie să se producă în acea seninătate a dispoziţiei meditative, aşa cum este arătat prin cuvintele Mariei la începutul tabloului nouă. Atunci însă, pentru acest suflet, trebuie ca mai înainte să se fi petrecut ceva ce el a resimţit în viaţa sa spirituală, şi anume ca şi cum ceva din el însuşi, ceva intim unit cu el însuşi, dar care n-a fost totdeauna prezent în ceea ce se numeşte Sinea sa, s-ar fi apropiat din depărtările cosmice. Dispoziţia în care parcă un fel de părticică din Sinele propriu trăieşte în lumea spiritului, dar ca venind din depărtări, aceasta am încercat să o redăm în cuvintele pe care le rosteşte Maria în lumea spiritului [13]:

Flăcările s-apropie... s-apropie cu gândirea mea –
De ţărmul cosmic al sufletului meu;
O luptă aprigă s-apropie; propria mea gândire
Luptă cu gândirea lui Lucifer;
În alt suflet luptă propria mea gândire...
Lumină fierbinte ţâşneşte... din bezne de gheaţă...
Ca fulgere arde .. înfocata lumină a sufletului...,
Lumina sufletului... în câmpurile de gheaţă cosmice...

Amintirea a ceea ce este trăit, care se exprimă în aceste cuvinte, reapare în cuvintele Mariei indicate la începutul tabloului nouă. Dar ceea ce trebuie să retrăiască sufletul pentru a regăsi o astfel de amintire a Miezului de noapte a lumilor, aceasta trebuie să provină din viaţa pământească, şi în aşa fel încât experienţele făcute de sufletul uman care îi aduc impresii de tragism interior şi de groază lăuntrică, de gravitate interioară, să nu-i poată fi evocate decât prin cuvintele pe care le rosteşte Maria la sfârşitul tabloului patru. Trebuie să fi simţit cum Sinea proprie se smulge din ceea ce se numeşte de obicei viaţa interioară; cum gândirea, cu care în viaţă te simţi atât de legat, se smulge din interior, cum aleargă spre orizonturi tot mai îndepărtate. Şi trebuie să fi găsit în tine, ca o prezenţă sufletească vie, ceea ce se exprimă în astfel de cuvinte, care, firesc, înţelegerii senzoriale exterioare şi intelectului legat de creierul fizic îi apare ca un deplin nonsens, ca o puzderie de contradicţii. Trebuie să fi vieţuit întâi această dispoziţie a plecării Sinei proprii din existenţa interioară, dacă vrei să vieţuieşti în linişte amintirea Miezului de noapte al lumilor. Amintirii din viaţa pământească trebuie să-i fi premers în viaţa spirituală vieţuirea Miezului de noapte al lumilor, dacă trebuie să intervină ceea ce vrea să fie exprimat în tabloul nouă. Dar pentru asta trebuie mai întâi să se manifeste iar dispoziţia sufletească de la sfârşitul tabloului nouă. Flăcările fug, într-adevăr; ele nu pătrund mai devreme în conştienţa pământească; ele nu se apropie de liniştea din meditaţie înainte de a fi fugit mai întâi, înainte ca această dispoziţie sufletească să fie un adevăr:

Flăcările fug... fug cu gândirea mea;
...........................................................
Şi-acolo, pe malul depărtat al sufletelor lumilor
O luptă grea se dă:..; propria-mi gândire luptă...
Cu lumina rece a spiritului... în curentul neantului ...
Gândirea mea se clatină; lumină rece...
Scoate din gândirea mea bezne fierbinţi ...
Ce-apare-acum din văpaia-ntunecată?
În flacăra roşiatică se-avântă Sinea mea, în lumină...
În lumina rece... a câmpurilor de gheaţă cosmice...

Aşa se înlănţuie lucrurile şi, când se înlănţuie astfel, atunci facultăţile interioare ale sufletului capătă forţă, astfel încât ceea ce în suflet nu era decât forţă abstractă se întrupează spiritual în faţa sufletului şi devine o entitate deosebită pe care în acelaşi timp o ai tu însuţi în tine aşa cum Astrid şi Luna au apărut în faţa Mariei. Aceste entităţi care sunt entităţi reale, resimţite în acelaşi timp ca forţe ale sufletului, pot apărea atunci împreună cu Păzitorul Pragului şi cu Benedictus, aşa cum se arată în tabloul nouă.

Dar esenţial este că intuieşti atmosfera acestui tablou în care, într-un cu totul alt mod, individual, are loc pentru Thomasius trezirea, amintirea Miezului de noapte al lumilor şi a perioadei egiptene, astfel încât forţa sufletească ce corespunde Celeilalte Philia se întrupează.

Pentru un suflet ca cel al lui Johannes Thomasius, cuvântul Celeilalte Philia [14]:

Urzirea vrăjită a propriei fiinţe –

îşi capătă importanţa sa împreună cu tot ce ţine de asta în cursul dramelor-misterii. Şi tocmai de aceea intervin atunci Spiritul tinereţii lui Johannes, Benedictus şi Lucifer, aşa cum sunt prezentaţi la sfârşitul tabloului zece. Este important, tocmai în legătură cu acest tablou, să cuprindem cu ochiul sufletesc cum se apropie aici Lucifer de Johannes Thomasius şi cum cad aici aceleaşi cuvinte de la sfârşitul tabloului trei, din Păzitorul Pragului. În aceste cuvinte se arată că toate lumile şi întreaga viaţă a omenirii este străbătută de lupta lui Lucifer, dar este străbătută şi de dispoziţia ce răsună din cuvintele lui Benedictus, ca replică la cuvintele lui Lucifer. Să încercăm numai o dată să simţim ce se află în aceste cuvinte care răsună dinspre Lucifer, atât în finalul tabloului trei din Păzitorul Pragului cât şi în finalul tabloului zece din Trezirea sufletelor:

Lucifer: Voi lupta!
Benedictus: Şi, luptând, vei sluji zeilor!

Luaţi aminte cu acest prilej la ceva cu totul aparte; în cele două locuri menţionate sunt spuse aceleaşi cuvinte, dar ele pot fi rostite astfel încât au, în cele două locuri, un cu totul alt sens. Iar celălalt lucru pe care îl semnifică ele la sfârşitul tabloului zece din Trezirea sufletelor este determinat de faptul că precedentele cuvinte ale Mariei au fost cuvinte metamorfozate din alte cuvinte rostite în Păzitorul Pragului, că în sufletul Mariei trăieşte ceea ce este rostit anterior de ea:

Maria, aşa cum tu voiai s-o vezi,
Nu e în lumile unde luminează adevărul.
Legământul meu sacru şi grav emană forţa
Ce trebuie să îţi menţină ce tu ai cucerit.

Acum ea spune:

Mă vei găsi în câmpurile limpezi de lumină;

ea nu mai spune:

Mă vei găsi în recile întinderi de gheaţă,

ci spune:

Mă vei găsi în câmpurile limpezi de lumină
Unde frumuseţea, radiind, creează forţe de viaţă;
Caută-mă-n temeliile lumilor, acolo unde
Sufletele vor să-şi cucerească simţirea zeiască
Prin iubirea care contemplă Sinea în Tot.

Cuvintele sunt folosite altfel decât în tabloul doi din Trezirea sufletelor. Acesta este şi motivul pentru care discuţia dintre Lucifer şi Benedictus: „Voi lupta!“ – „Şi, luptând, vei sluji zeilor“ este cu totul alta la sfârşitul tabloului zece din Trezirea sufletelor decât în finalul tabloului trei din Păzitorul Pragului. Aici lumina este proiectată asupra a ceva ce domneşte oarecum ca o intruziune ahrimanică în toată gândirea intelectuală, în toată cultura intelectuală din zilele noastre.

Cel mai greu, pentru această cultură intelectuală, este tocmai ca oamenii să ajungă să înţeleagă că aceleaşi cuvinte rostite în condiţii diferite exprimă ceva diferit. Cultura noastră actuală este astfel întocmită încât oamenii cred că, dacă au cuvinte, din ele ar trebui să urmeze acelaşi lucru în măsura în care ele sunt aplicate planului fizic. Or, tocmai aici Ahriman îi prinde de guler pe oameni, pentru a-i împiedica să înţeleagă că cuvintele nu devin vii în esenţa lor profundă decât când ţii cont de contextul în care ele sunt rostite. Nu poţi înţelege nimic din ceea ce depăşeşte planul fizic dacă nu ai înţeles acest fapt ocult. Astăzi este deosebit de important ca un fapt ocult de acest gen să poată acţiona asupra sufletelor, asupra inimilor, ca o contragreutate la cultura exterioară intelectuală care a pus stăpânire pe toţi oamenii.

Printre toate felurile de lucruri care sunt abordate în aceste drame-misterii, remarcaţi cum chiar în Trezirea sufletelor figura aparte a lui Ahriman se insinuează mai întâi uşor [15] şi cum se fofilează, am putea spune, între personalităţi, cum ea capătă tot mai multă importanţă spre finalul dramei Trezirea sufletelor. Voi expune aceste lucruri care privesc chipul lui Ahriman şi cel al lui Lucifer, şi multe alte lucruri încă, într-o lucrare pe care veţi putea să o aveţi în mână chiar în cursul acestui ciclu de conferinţe, şi care va avea ca titlu Pragul lumilor spirituale [16], fiindcă îmi pare deosebit de necesar pentru prietenii noştri ca lumina să se răspândească acum peste multe domenii. Nu este uşor să vezi clar în ceea ce priveşte astfel de făpturi precum Lucifer şi Ahriman. Ar fi poate util să fim atenţi asupra acestui lucru tocmai în Trezirea sufletelor, şi anume că cineva care nu gândeşte atât de neclar asupra ahrimanicului din lume poate gândi multe lucruri pe care le gândeşte şi un altul din impulsuri ahrimanice inconştiente, dar într-o altă dispoziţie. Sunt poate multe suflete printre dunmeavoastră care pot presimţi toate legăturile ce se revarsă în astfel de cuvinte ca cele ale lui Ahriman [17], cât timp el se furişează încă printre aceste persoane:

Nu te lăsa cu totul rătăcit de el.
Desigur, el păzeşte credincios Pragul
Chiar când se slujeşte de veşminte pe care
Mai întâi tu însuţi le-ai cusut în spiritul tău
Din vechi petice de groază.
Tu însă, ca artist, fireşte, n-ar trebui
Să-l prezinţi în stil de dramă proastă.
Ai să o faci însă mai bine mai târziu.
Chiar caricatura mai slujeşte sufletului.
Nici nu-i nevoie de-o forţă prea mare
Ca să-ţi arate ce mai este încă.
Ar trebui să remarci cum vorbeşte Păzitorul:
Tonul elegiac, prea cu patos...
Nu-i permite asta şi el o să-ţi arate
De la cine a-mprumutat azi chiar prea mult.

Îmi pot imagina că, din unele puncte de vedere estetice, mulţi oameni vor găsi de criticat modul în care ne sunt prezentate dramele-misterii. Şi aceste obiecţii, printre multe altele de acest gen împotriva antroposofiei, se nasc pentru cel care adoptă o dispoziţie ahrimanică. Cei care astăzi sunt superior inteligenţi şi care ţin lecţii antroposofiei aparţin acelei tagme despre care poetul spune: „Ei nu ştiu că diavolul atunci îi ţine de guler“ [18]. Dar aceşti adversari ai antroposofiei pot fi decelaţi prin cuvintele pe care Ahriman le rosteşte în timp ce se fofilează viclean printre oameni.

Apoi Ahriman ni se relevă în toată gravitatea sa atunci când moartea lui Strader acţionează puţin câte puţin asupra dezvoltării dramei. Această moarte acţionează în aşa fel încât, pentru privirea sufletească, forţele care pornesc de la această moarte trebuie să fie căutate în influenţa lor în tot ce se petrece în Trezirea sufletelor. Şi trebuie mereu şi mereu repetat că această trezire intervine în moduri diferite. Astfel, în ce o priveşte pe Maria, în faţa sufletului ei apar, în anumite împrejurări speciale, acele forţe sufleteşti care-şi găsesc expresia în Luna şi Astrid. Pentru Johannes Thomasius acest lucru se întâmplă prin aceea că urzirea vrăjită a fiinţei interioare devine o trăire palpabilă spiritual – dacă putem folosi această expresie absurdă – în Cealaltă Philia; şi, în sfârşit, în alt mod se petrece pentru Capesius, prin Philia. Dar trezirea poate dormita în suflete sub multe alte forme încă, aşa cum vedem în tabloul doi, pentru sufletul lui Strader. Aici nu avem, cum s-a spus deja, forţele sufleteşti palpabile spiritual – Luna, Philia, Astrid şi Cealaltă Philia –, aici avem încă tablourile imaginative care proiectează evenimentele spirituale în conştienţa fizică. Această treaptă de trezire a sufletului la Strader nu poate fi indicată decât printr-o cunoaştere imaginativă, precum cea a bărcii despre care se vorbeşte în tabloul unsprezece.

Trezirea sufletului poate fi pregătită şi într-o altă formă. O regăseşti – şi, de această dată, bine gândită – după ce Ahriman, în tabloul doisprezece, a fost prezentat în semnificaţia sa mai profundă, indicată în tabloul treisprezece, în discuţia dintre Hilarius şi Romanus. Trebuie atunci să-ţi întorci privirea sufletului spre ceea ce s-a petrecut în sufletul lui Hilarius începând cu evenimentele din Păzitorul Pragului până la cele din Trezirea sufletelor, cât şi spre ceea ce se exprimă în cuvintele lui Hilarius:

Îţi mulţumesc, prietene, pentru cuvintele de mist.
Le-am auzit ades; dar azi abia
Simt ce poartă-n ele tainic.
Sunt greu de scrutat căile lumilor...
Iar mie, bun prieten, îmi rămâne să aştept
Până ce spiritul va vrea să îmi arate direcţia
Care este potrivită vederii mele.

Care sunt cuvintele lui Romanus? [19]. El rosteşte cuvinte pe care Hilarius le-a putut auzi iar şi iar din locul pe care îl ocupă Romanus în templu, pe care Romanus le-a rostit adesea în acel loc şi care, până la acea vieţuire, trecuseră prin faţa privirii sufleteşti a lui Hilarius fără acea înţelegere mai profundă care poate fi numită înţelegerea vieţii. Atunci când ai răzbit la înţelegerea a ceea ce ai primit sub formă de gând, când l-ai înţeles foarte bine şi poate ai fi în stare să ţii conferinţe despre acest lucru, fără să-l stăpâneşti într-o înţelegere vie a vieţii, este şi atunci un început de trezire a sufletului. Poţi să fi adunat în tine tot ce aduce antroposofia, tot ce conţin cărţile, conferinţele şi ciclurile, poţi chiar să împărtăşeşti altora – probabil cu mare folos pentru ei – şi totuşi să-ţi dai seama: a înţelege, aşa cum înţelege Hilarius cuvintele lui Romanus, nu este posibil decât după o anumită vieţuire, pe care trebuie să o aştepţi în linişte până atingi un anumit grad de trezire a sufletului.

Oh, fie să poată o parte tot mai mare dintre prietenii noştri să se adâncească în această dispoziţie de aşteptare, în această aşteptare de apropiere a ceva ce, poate, ar părea clar în aparenţă, dar n-ar fi decât o revelaţie neînţeleasă de teorii şi expuneri; în aceste suflete s-ar naşte atunci ceva precum ceea ce este exprimat prin cuvintele lui Strader în tabloul trei din Trezirea sufletelor, acolo unde el stă între Felix Balde şi Capesius, unde stă într-un mod foarte ciudat între cei doi, stă aşa încât tot ceea ce îi spun lui îi este cunoscut, dar, cu toate că ar putea să-şi repete singur acestea cuvânt cu cuvânt, totuşi nu înţelege. El ştie, poţi să iei asta şi ca înţelepciune, dar remarcă acum că există ceva ce se poate exprima cu cuvintele:

Capesius şi Tata Felix, amândoi...
Ascund un sens obscur în cuvinte clare.

Contemporanii noştri suprainteligenţi vor admite uneori că multor oameni li se poate întâmpla să mascheze sensul clar sub cuvinte obscure; dar nici unul din ei nu va admite cu uşurinţă că în cuvinte clare se ascunde un sens obscur. Totuşi această mărturisire, că în cuvinte clare s-ar putea ascunde un sens obscur, este treapta cea mai înaltă în natura umană. Multe ştiinţe, multe filosofii sunt clare; dar ceva important ar interveni în evoluţia ulterioară a omenirii dacă filosofii ar ajunge să mărturisească faptul că, din sistem în sistem, în filosofii, oamenii au adus ceva mai clar, şi în mod cert tot mai clar, aşa încât se poate spune: „lucrurile sunt clare“ – dar că în cuvinte clare poate să existe un sens obscur. Ceva important ar avea loc dacă oamenii care se cred suprainteligenţi, care, în anumite limite, justificat, iau ceea ce ştiu drept înţelepciune, ar învăţa să se plaseze în faţa lumii precum Strader alături de Tata Felix şi de Capesius şi ar spune:

Am înţeles adesea ceea ce tocmai spuneţi,
Pe-atunci o luam ca-nţelepciune... acum însă
Nu-nţeleg nici un cuvânt din vorbirea voastră.
Capesius şi Tata Felix, amândoi
Ascund un sens obscur în cuvinte clare.

Gândţii-vă la un filosof contemporan sau din trecut care a elaborat o filosofie plauzibilă, clară şi care, faţă de filosofia sa – care într-un anumit sens este deci rezultatul gândirii umane –, ar spune: „Îmi era de înţeles ceea ce scrisesem şi o luam atunci drept înţelepciune; iar acum, iată, nu înţeleg nici un cuvânt; chiar în ceea ce am scris eu însumi multe lucruri îmi sunt de neînţeles; aceste scrieri ascund un sens obscur în cuvinte clare“. Nu-i aşa, este greu să-ţi reprezinţi un filosof modern, sau dintr-un trecut apropiat, care să poată face o astfel de mărturisire, sau vreunul din aceşti oameni suprainteligenţi din epoca noastră materialistă – ca să folosesc un termen mai distins. Şi totuşi ar fi o adevărată binecuvântare pentru cultura noastră actuală dacă oamenii ar putea avea faţă de gândire şi de alte producţii culturale atitudinea lui Strader alături de Tata Felix şi de Capesius; dacă aceşti oameni ar deveni tot mai numeroşi şi mai numeroşi, şi dacă într-adevăr antroposofia ar putea contribui puţin tocmai la această cunoaştere de sine.