Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TREZIREA SUFLETELOR

GA 14


Comentarii ale lui Hugo Reimann pe baza notelor Mathildei Scholl

(Tablourile X–XV)


TABLOUL ZECE

Johannes are de străbătut o cu totul altă evoluţie decât Maria. Referitor la aceasta, Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului: „Dar la Johannes Thomasius avem de-a face cu o evoluţie care se depărtează mult de cea normală. Avem la început apariţia Dublului. În timp ce Johannes se îndreaptă spre cealaltă Sine, apare Dublul şi Spiritul tinereţii lui Johannes. Numărul celor care ţin de cealaltă Sine creşte, dat fiind că cealaltă Sine este ca un luminator al acestor relaţii lăuntrice. Şi pentru că Johannes nu reuşeşte să se apropie imediat de cealaltă Sine – dacă ar fi reuşit asta, cele trei făpturi ale forţelor sufleteşti i-ar fi ieşit în întâmpinare, dar el trebuie să treacă prin multe încercări care năvălesc peste el pe drumul spre cealaltă Sine –, cel ce se apropie de el este un personaj şi mai apropiat de subiectivitate. Este Cealaltă Phila. Cealaltă Phila este într-un anumit sens chiar cealaltă Sine, dar cealaltă Sine care sălăşluieşte încă în adâncurile sufletului şi nu s-a eliberat cu totul; faptul este legat de ceva ce aici în lumea fizică este cel mai asemănător lumii spirituale, este legat de iubirea atotstăpânitoare şi de ceva ce poate conduce pe cineva în lumile superioare deoarece este în legătură cu această iubire. Pe drumul spre cealaltă sine, lui Johannes Thomasius îi iese în întâmpinare o a treia făptură, în fiinţa Celeilalte Philii.

Dacă toate cele trei făpturi sufleteşti i-ar ieşi în întâmpinare unui suflet, acesta nu s-ar mai lovi, să spunem aşa, de nici o piedică“ (Conferinţa VII).

În tabloul acesta al dramei îl vedem pe Johannes meditând linştit în aceeaşi încăpere în care am văzut-o mai înainte pe Maria. El repetă cuvintele pe care le-am auzit rostite în „scena egipteană“ de către femeia din apropierea Templului, atunci când tânărul neofit urma să fie iniţiat. Johannes priveşte în spirit acest eveniment, dar nu ştie ce anume îl leagă de această imagine spirituală, fiindcă se află în faţa ei lipsit cu totul de dorinţă (fără participare). Înainte de trăirea Miezului de noapte cosmic, privirea sa spirituală nu fusese golită de dorinţe şi el a trebuit să afle că percepea imagini iluzorii, fiindcă dorinţele încă erau legate de contemplarea sa şi el nu dobândise încă pacea spirituală. Acum, pentru că vieţuieşte contemplarea spirituală fără dorinţe, ea îi revelează realităţi. Apoi, ca din depărtare, el o aude pe Cealaltă Philia, spunând: „Urzirea vrăjită a propriei fiinţe“, şi el îşi aminteşte de evoluţia care a fost impulsionată în el prin aceste cuvinte. Fiindcă sfatul ei este resimţit ca just, el ar dori acum să înţeleagă şi fiinţa ei. Ea îi spune că trebuie să rămână ca o umbră alături de el până când el va elibera Spiritul tinereţii sale, căruia greşeala sa îi conferă o viaţă vrăjită. Johannes caută drumul pentru a atinge acest ţel; el dobândeşte treptat limpezirea în acest sens, prin răspunsurile pe care i le dă la întrebări Cealaltă Philia. Ea îi spune că, ceea ce s-a păstrat în sinea lui, el ar trebui să caute, în timpul vieţii, în lumina spiritului. Şi aceasta s-ar întâmpla dacă el i-ar da ei ce şi-ar fi lui însuşi, gândind. Ea ar trăi în el ca forţă a iubirii şi a speranţei inimii şi ca fructele vieţii pământeşti de mult trecute. Cu aceasta trebuie să-şi lege Johannes conştienţa gânditoare a Eului, pentru ca să se contemple pe sine şi să scruteze esenţa imaginii pe care contemplarea sa lipsită de dorinţă a făcut-o să apară.

Prin cuvintele Celeilalte Philia, lui Johannes i se dezvăluie semnificaţia viziunii sale. Mai întâi i se arată tânărul neofit – pe care femeia din afara Templului îl însoţeşte cu gândurile ei –, tânărul neofit în faţa flacării de jertfă. Apare apoi Maria ca făptură-gând şi îl face să înţeleagă că el însuşi a fost acea femeie ale cărei gânduri îl însoţeau pe neofit în Templu; în continuare, el află că poate elibera Spiritul tinereţii sale, căruia greşeala sa i-a conferit o existenţă magică, dacă va putea vieţui ţelurile care îi luminează din această umbră spirituală.

Recunoaşterea ţelurilor spirituale personale prin contemplarea propriilor culpabilităţi constituie una din vieţuirile Miezului de noapte cosmic. Aşteptăm aici de la Johannes să ducă această vieţuire a Miezului de noapte cosmic în conştienţa senzorială trează. În legătură cu acest fapt, Rudolf Steiner a arătat că în viitor tot mai mulţi oameni vor vedea, în conştienţa trează, ce anume este necesar pentru compensarea karmică a faptelor lor. El spune în ciclul Impulsul lui Hristos: „În om se va dezvolta şi facultatea de a vedea imaginea unei fapte care nu va avea loc decât într-un viitor îndepărtat. Aceasta i se va arăta ca o reflectare interioară a faptei sale, ca o împlinire karmică ce va interveni cândva. Atunci omul îşi va spune: Am făcut acest lucru; mi se arată acum ce va trebui să fac în compensaţie şi ce îmi va împiedica perfecţionarea dacă nu voi realiza compensarea. Karma nu va mai fi atunci o simplă teorie, ci va fi perceput acest tablou interior pe care l-am caracterizat. Aceste facultăţi apar treptat-treptat, noi capacităţi se dezvoltă, dar cele vechi sunt germenii celor noi. De unde provine faptul că omul va putea vedea imaginea karmică a faptelor sale? Din faptul că sufletul va fi trăit un anumit timp în lumina conştiinţei morale! Pentru suflet este important nu să vieţuiască cutare sau cutare lucru fizic exterior, ci ca prin aceasta el să se perfecţioneze. Numai prin conştiinţa morală se pregăteşte sufletul pentru ceea ce a fost caracterizat acum. Pe măsură ce oamenii vor trece prin întrupări în care au dezvoltat în mod special conştiinţa lor morală, cu cât vor cultiva mai mult această conştiinţă, cu atât vor face mai mult pentru a dobândi această capacitate superioară care le va aduce din nou în faţă, în contemplare spirituală, acea voce divină pe care odinioară au avut-o în alt mod.“ (Conferinţa VII).

Contemplat în acest fel, acest tablou viitor poate deveni ţelul unei acţiuni prin care omul poate elibera fiinţa proprie, vrăjită prin vină. Johannes se află acum pe drumul cel bun spre acest ţel. Vieţuirea, prin gândire puternică, a femeii din apropierea Templului, contemplată spiritual, îl duce la perceperea Spiritului tinereţii sale, ce se arată a fi legat de el prin forţele care în trecut au ţinut legat pe neofit de individualitatea întrupată ca egipteancă. Că acele forţe sunt acum metamorfozate o arată cuvintele Mariei:

„Maria, aşa cum tu voiai s-o vezi,
Nu e în lumile unde luminează adevărul.
Legământul meu sacru şi grav emană forţa
Ce trebuie să îţi menţină ce tu ai cucerit.
Mă vei găsi în câmpurile limpezi de lumină,
Unde frumuseţea, radiând, creează forţe de viaţă;
Caută-mă în temeliile lumilor, acolo unde
Sufletele vor să-şi cucerească simţământul divinului
Prin iubirea care contemplă Sinea în Tot“.

Metamorfoza forţelor care îl leagă pe Johannes de Maria eliberează Spiritul tinereţii de sub stăpânirea lui Lucifer şi el poate de-acum, neîngrădit, să răspândească lumină limpezitoare de ţel. Strigătul de luptă al lui Lucifer nu mai are aceeaşi semnificaţie ca la sfârşitul tabloului trei din Păzitorul Pragului. Rudolf Steiner explică acest lucru în Tainele Pragului: „Este important, iubiţii mei prieteni, tocmai în legătură cu acest tablou, să cuprindem cu ochiul sufletesc cum se apropie aici Lucifer de Johannes; cum cad aici aceleaşi cuvinte de la sfârşitul tabloului trei din Păzitorul Pragului; cum în aceste cuvinte se arată că toate lumile şi întreaga viaţă a omenirii este străbătută de lupta lui Lucifer, este străbătută şi de dispoziţia ce răsună din cuvintele lui Benedictus, ca replică la cuvintele lui Lucifer. Să încercăm o dată numai să simţim ce se află în aceste cuvinte care răsună dinspre Lucifer atât în finalul tabloului trei din Păzitorul Pragului cât şi în finalul tabloului zece din Trezirea sufletelor: «Voi lupta», «Şi, luptând, vei sluji zeilor». Luaţi aminte cu acest prilej, la ceva cu totul aparte; în cele două locuri menţionate sunt rostite aceleaşi cuvinte, dar ele pot fi rostite astfel încât au, în cele două locuri, un cu totul alt sens. Şi celălalt lucru, pe care îl semnifică ele la sfârşitul tabloului zece din Trezirea sufletelor, este determinat de faptul că cuvintele Mariei fuseseră anterior metamorfozate din alte cuvinte rostite în Păzitorul Pragului, că în sufletul Mariei trăieşte ceea ce este rostit anterior... Acum, ea spune: «Mă vei găsi în câmpurile limpezi de lumină» şi nu mai spune: «în câmpurile de gheaţă»... Cuvintele sunt folosite altfel decât în tabloul trei din Păzitorul Pragului. Acesta este motivul pentru care discuţia dintre Lucifer şi Benedictus: «Voi lupta!», «Şi, luptând, vei sluji zeilor» este cu totul alta la sfârşitul tabloului zece din Trezirea sufletelor decât în finalul tabloului trei din Păzitorul Pragului“.



TABLOUL UNSPREZECE

Trezirea sufletului se produce la Strader într-un mod cu totul diferit decât la Maria şi Johannes. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului: „Dar trezirea poate să mijească în suflete în cu totul altă formă, treptat-treptat; aşa o vedem mijind în tabloul unsprezece, pentru sufletul lui Strader. Aici nu avem perceptibile – cum s-a mai spus – forţele sufleteşti-spirituale ale Philiei, ale lui Astrid, Lunii şi Celeilalte Philia; avem de-a face şi de această dată cu tablouri imaginative care fac să iradieze în conştienţa fizică evenimentele spirituale. Nivelul trezirii sufleteşti care poate să apară astfel la Strader nu poate fi înfătişat decât printr-un tablou al cunoaşterii imaginative, ca cel al bărcii, despre care este vorba în tabloul unsprezece“ (Conferinţa I).

Strader nu este conştient de progresele dezvoltării sale, fiindcă, în lumina la care a ajuns în prezent, existenţa sa precedentă îi apare întunecată şi trebuie să recunoască acum că ceea ce considerase mai înainte vitejie nu este decât laşitate. Progresul în dezvoltarea sa a fost punctul de plecare pentru vieţuirile prezentate în tabloul trei, în care Benedictus şi Maria i-au apărut sub formă de imagini-gând şi el a auzit cuvintele: „Unde-i lumina ta? Tu răspândeşti întuneric“, când i s-a atras atenţia că în fiinţa sa ar domni dorinţa lacomă de creaţie pentru că era prea fricos, prea laş ca să îşi radieze lumina sa. Această vieţuire acţionase apăsător asupra lui. Acum Benedictus îi explică în ce măsură ea trebuie considerată ca expresie a unui progres în dezvoltarea sa. Dar acest lucru nu-l ajută încă să depăşească tot ceea ce îl apasă. Este cuprins de cea mai mare mâhnire, fiindcă pare să îi fie smuls câmpul acţiunii, acest câmp de acţiune pe care el îl simte la fel de necesar pentru existenţa sa precum este aerul pentru viaţă; căci el a cunoscut opoziţia şefului de birou şi sprijinul acestuia de către Romanus, cât timp el va încerca să-şi realizeze planul împreună cu discipolii lui Benedictus. Strader are ferma convingere că nu îşi poate realiza într-un mod corect opera decât cu ajutorul lor. Dar el a aflat de la Benedictus că ei nu sunt încă pregătiţi pentru o activitate în comun. Acum, Benedictus îi poate împărtăşi lui Strader:

„Maria şi Johannes au înaintat de curând
În clarvedere. Ceea ce pân' acum
Îi împiedica să facă pasul
De la viaţa miştilor la existenţa pământească
Nu mai există. În viitor, ţelurile voastre
Şi ale lor se vor dovedi comune. Cuvântul miştilor:
«Se va-ntâmpla ce trebuie să se întâmple»
Nu este-o călăuză
Ci creator de forţe.
De-aceea, s-aşteptăm treji în ce fel
O să-şi arate spiritul semnele“.

Indicaţia dată de Benedictus, aceea de a fi atent la semnele spiritului, trezeşte în Strader amintirea unei viziuni spirituale pe care o avusese de curând, în care s-a văzut luptând împotriva lui Romanus şi a şefului de birou, alături de care a apărut apoi şi Ahriman. Strader întreabă dacă această imagine arată într-adevăr că opoziţia exterioară este expresia luptei interioare – lupta cu Ahriman – şi dacă pentru această luptă el este destul de înarmat. Primeşte de la Benedictus răspunsul că va fi în stare să îşi întărească forţa care îi aduce această imagine în faţa ochiului său sufletesc şi că prin efortul acestei întăriri va putea crea, pentru el şi pentru prietenii lui, noi forţe. Dar, ca şi în tabloul patru al dramei, şi aici Benedictus nu reuşeşte să întrevadă pe deplin dezvoltarea viitoare a lui Strader. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului: „Nu poţi simţi corect ceea ce spune Benedictus în tabloul patru al dramei despre un fel de diminuare a viziunii sale, dacă nu simţi cum în această viziune apar forţele morţii lui Strader, moarte care se apropie. Nu poţi simţi corect cele spuse simplu, dar atât de expresiv, în tabloul unsprezece, în discuţia dintre Benedictus şi Strader, decât dacă şi aici înţelegi acest lucru în legătură cu cuvintele lui Benedictus, care din nou vorbesc de o diminuare a viziunii sale..., încât simţi că se apropie ceva incert. Începând cu tabloul trei, atmosfera morţii apropiate a lui Strader se aşterne şi peste evoluţia celorlalte personaje ale dramei. Şi dacă veţi reţine acest lucru şi îl veţi pune în legătură cu ceea ce s-a mai spus despre Ahriman ca stăpân al morţii, atunci veţi intra mai adânc în cunoştintele ce pătrund tainele spiritului; în special dacă aveţi în vedere modul în care intervine Ahriman în atmosfera dramei, care stă sub influenţa impulsului morţii lui Strader“.



TABLOUL DOISPREZECE

În tabloul doisprezece vedem înfăţişată într-un mod deosebit de expresiv acţiunea lui Ahriman. Ni se arată interiorul pământului, constituit din formaţiuni plăsmuite după legităţi ale mineralului. Domeniul de acţiune a lui Ahriman este în primul rând regnul mineral, unde domnesc forţele morţii. Acest lucru îl descrie Rudolf Steiner în ciclul Tainele Pragului. „Poti caracteriza foarte bine pe Ahriman, spunând: Ahriman este, într-un câmp foarte larg, domnul morţii, stăpânul tuturor puterilor care trebuie să introducă în lumea fizică-senzorială ceea ce trebuie să fie în mod necesar aici, în lumea fizică-senzorială, drept nimicire, moarte a fiinţelor.

În lumea senzorială, moartea este un mijloc necesar. Altfel, aceste fiinţe ale lumii simţurilor s-ar îmnulţi exagerat, dacă n-ar exista distrugere şi moarte. Misiunea de a regla în mod corespunzător această moarte după legităţile lumii spirituale i-a fost atribuită lui Ahriman. El este domnul reglării morţii. Imperiul care îi revine cu precădere este lumea minerală. Lumea minerală este mereu moartă; moartea, ca să spun aşa, este revărsată peste întreaga lume minerală. Dar, ţinând seama de cum este alcătuită lumea noastră pământească, regnul mineral, legitatea minerală este vărsată şi în celelalte regnuri ale naturii. Plantele, animalele, oamenii, în măsura în care aparţin regnurilor naturii, sunt străbătute de principiul mineral, absorb substanţele minerale – deci şi forţele minerale cu legitătile lor – şi se supun legilor regnului mineral în măsura în care ţin de acestea. Prin aceasta, ceea ce ţine de moartea justificată se extinde şi în aceste regnuri superioare ale stăpânirii legitime a lui Ahriman. În tot ce ne înconjoară ca natură exterioară, Ahriman este domnul legitim al morţii şi, în măsura în care este aşa, el nu trebuie văzut ca o putere rea, ci ca una înscrisă pe deplin în ordinea generală cosmică“ (Conferinţa II).

În domeniul gândirii nu mai poate fi vorba de aceeaşi legitimitate pentru Ahriman. Rudolf Steiner descrie acest lucru, în aceeaşi conferinţă, astfel: „Dar Ahriman poate să îşi depăşească domeniul, poate să îl depăşească în primul rând prin faptul că se apropie de gândirea omenească. Omul a cărui privire nu se îndreaptă spre lumea spirituală, care nu are nici o înţelegere pentru ea, nu va putea crede că Ahriman se apropie în mod real de gândirea umană. Şi totuşi el o face. Atâta timp cât această gândire omenească trăieşte în lumea senzorială, ea este legată de creierul care este supus distrugerii, potrivit ordinii generale a lumii. Ahriman trebuie să regleze acest mers al creierului omenesc, potrivit forţelor de distrugere. Dar dacă el îşi depăşeşte acum domeniul, atunci are tendinţa, intenţia, de a desprinde gândirea de instrumentul ei muritor, creierul; el are tendinţa să îl facă independent, să detaşeze gândirea fizică, gândirea îndreptată spre lumea senzorială, de creierul fizic, în al cărui curent de nimicire ar trebui să se verse această gândire când omul trece prin poarta morţii. Ahriman, când îl aruncă pe om, ca fiinţă fizică, în curentul morţii, are tendinia să îi desprindă gândirea de acest curent de nimicire şi acest lucru, faptul că intervine în această gândire cu ghearele sale şi îl pregăteşte pe om aşa încât gândirea vrea să se smulgă de la nimicire, acest lucru îl face de-a lungul întregii vieţi. Fiindcă Ahriman este activ în gândirea omenească în acest fel, iar oamenii care, firesc, sunt legaţi de lumea fizică presimt doar vag efectele entităţilor spirituale, aceştia, pe care Ahriman îi ţine astfel de guler, simt impulsul să smulgă gândirea din integrarea ei în marea ordine cosmică. Acest lucru îl face dispoziţia materialistă, şi anume faptul că omul vrea să aplice gândirea doar la lumea simţurilor. Cei mai stăpâniţi de Ahriman sunt oamenii care nu vor să creadă în nici o lume spirituală, căci Ahriman este cel care le atrage gândirea, îi ispiteşte să rămână la lumea senzorială. Dacă omul nu a devenit ocultist practic, aceasta are, pentru dispoziţia sufletească a omului, în primul rând consecinţa că el devine un materialist vulgar şi nu vrea să ştie nimic de lumea spirituală. Ca urmare, el este sedus direct de Ahriman, pe care nu-l mai remarcă“.

Un astfel de materialist, care nu-şi dă seama că Ahriman îl seduce, este înfăţişat în dramă prin Ferdinand Reinecke („Vulpoiul“, n.tr.). Ahriman îi foloseşte sufletul pentru a se opune creaţiei spirituale care, datorită progresului discipolilor lui Benedictus, a devenit posibilă.

Maria şi Johannes îl cunosc mult prea bine pe Ahriman pentru ca el să poată spera să îi influenţeze direct. Ca slujitori, Ahriman are nevoie de oameni care nu-l cunosc şi care consideră drept fabulaţii ceea ce spun despre el cercetătorii spiritului. Acestor cerinţe le corespunde Ferdinmd Reinecke. El se socoate atât de inteligent, încât Ahriman este pentru el un nătâng prost. În mod conştient, el nu i-ar fi slujit. Dar Ahriman îl poate inspira în timpul somnului. În legătură cu influenţa lui Ahriman asupra omului în timp ce doarme există o explicaţie a lui Rudolf Steiner, în conferinţa din 12 noiembrie 1922: „Dacă în timpul zilei avem conştienţa noastră, dacă nu ne înfăşurăm în reprezentările materialiste ale omenrii moderne, atunci avem, da, atunci avem o bază morală şi una religioasă a vieţii noastre. Nu-i aşa, omul trebuie să simtă, în afară de faptul că deţine o cunoaştere a naturii, trebuie să simtă că el are şi obligaţii şi răspunderi morale şi, mai departe, că el sălăşluieşte cu întreaga sa fiinţă într-o lume spirituală. Acest ultim element îl putem numi conştienţă religioasă. Omul are această conştienţă morală şi religioasă în timpul stării de veghe. Dar conştienţa religioasă există în timpul stării de veghe numai pentru că omul se află în trupul său fizic. În acest trup fizic, omul nu este singur, ci coexistă cu el spirite din ordinea cosmică superioară, şi el se află în corpul său fizic împreună cu spirite ale orânduirii cosmice superioare. Şi el trăieşte în corpul său eteric împreună cu ceea ce gândesc aceste spirite din ordinea cosmică superioară. Deci conştienţa religioasă a omului este dependentă de viaţa sa în corpul fizic; viaţa morală este dependentă de viaţa în corpul eteric... Iar când, la adormire, ieşim din corpul nostru fizic şi din cel eteric, noi, ca fiinţă spiritual-sufletească, nu avem altceva decât ceea ce am putut dobândi în timpul vieţii pământeşti prin contemplarea naturii. Ne lăsăm în pat – oricât de paradoxal ar putea să sune – atât sentimentul religios cât şi sentimentul moral, împreună cu corpul nostru fizic şi cel eteric, şi vieţuim, între începutul somnului şi trezire, ca o fiinţă amorală. Dar, vedeţi dumneavoastră, în această epocă trăim într-o lume care este luminată de lumina Soarelui. Prin faptul că ordinea morală a lumii este născută din eter, Ahriman are acces la acest eter în care noi ne dăruim în timpul somnului. Această entitate ahrimanică îi vorbeşte omului în timpul somnului. Şi ceea ce îi spune această entitate ahrimanică este în fondul său un lucru fatal; această entitate ahrimanică este numită pe drept Spirit al minciunii, pe motivul că, omului care doarme, ea îi prezintă lucrurile ca şi când binele ar fi rău şi răul bine“.

În timpurile de demult, oamenii nu erau supuşi în timpul somnului influenţei lui Ahriman, aşa cum se întâmplă astăzi. Rudolf Steiner spune în aceeaşi conferinţă: „Numai în epoca noastră oamenii sunt expuşi în cel mai înalt grad puterilor demonice care, în timp ce ei dorm, le prezintă răul ca fiind bun. Nu aşa stăteau lucrurile în timpurile de demult ale evoluţiei omenirii. În timpunle vechi ale evoluţiei omenirii – aşa cum v-am spus deseori – omul nu avea, ca astăzi, o atât de puternică conştienţă a Eului. În veghea diurnă el avea o conştienţă a Eului mai slabă; asta avea ca rezultat faptul că nici în timpul somnului nu naviga atât de mult în rău, aşa cum o face astăzi. Într-adevăr, acum avem în evoluţia omenirii o perioadă decisivă, o criză. Oamenii trebuie să se înarmeze împotriva puterilor răului care se apropie de ei. În timpurile vechi erau apăraţi de ele; atunci când adormeau, ei se refugiau în special în sufletele-grup. În timpul somnului, oamenii trăiau mai mult în sufletele-grup“.

Cu cât progresează mai mult evoluţia Eului, cu atât mai puţin sunt protejaţi oamenii în timpul somnului de influenţa lui Ahriman. Ca individualităţi, ei pot găsi o nouă forţă de apărare împotriva lui Ahriman în impulsul lui Hristos. Asta este valabil nu numai pentru viaţa din timpul somnului, ci şi pentru viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Tocmai pentru că Strader are conştienţa Eului atât de dezvoltată există pericolul să cadă, după moarte, sub influenţa lui Ahriman. Acest pericol este neutralizat prin Theodora, care a trezit în el – şi a menţinut-o clară – conştienţa lui Hristos. De aceea este deosebit de semnificativ faptul că Theodora apare în sfera în care Ahriman inspiră sufletele celor care dorm şi îi spune:

„Tu îl poţi constrânge pe Strader, dar
Eu sunt alături de el; de când m-a găsit
Pe drumul luminos al sufletului, îmi este unit,
Fie că trebuie să-şi ducă viaţa
În sfera spiritului sau în împărăţia Pământului“.

Ahriman se simte obligat să răspundă:

„Dacă, în adevăr, ea nu îl părăseşte,
Cât timp el rămâne pe Pământ voi pierde bătălia;
Dar pot să sper încă mult că, În final, el va ajunge s-o uite“.



TABLOUL TREISPREZECE

Hilarius resimte acum puterea covârşitoare cu care Ahriman se opune operei de iubire pe care el o proiectase. El arată acest lucru în discuţia sa cu Romanus, când spune:

„V-o spun cu durere, prietene, nodul de destin
Ce s-a format aici, în cercul nostru,
Aproape a ajuns să mă strivească“.

El arată că situaţia grea în care se află ei se datorează faptului că Romanus i-a ţinut pe elevii lui Benedictus departe de ţelurile sale şi că în mecanismul lui Strader s-ar găsi o eroare. Am văzut în tabloul precedent că acest ultim motiv a fost inspirat de Ahriman. Din tablourile precedente s-a văzut că Romanus a acţionat pe baza unei cunoaşteri clare atunci când i-a ţinut departe pe prietenii lui Benedictus de planul lui Hilarius şi al lui Strader, dar el nu luase în seamă decât dezvoltarea previzibilă calculabilă şi, prin aceasta, a rămas în domeniul de influenţă al lui Ahriman. Prin trezirea sufletului Mariei şi sufletului lui Johannes se creează o situaţie care nu mai corespunde evaluării calculabile făcută de Romanus. Hilarius nu ştie încă nimic despre această nouă evoluţie, el nu simte deci decât puterea zdrobitoare a lui Ahriman. El îşi recunoaşte lipsa gândurilor care duc la acţiune cât şi pustiul sufletesc şi se îndoieşte de siguranţa privirii sale spirituale, care – crede el – l-a înşelat în privinta lui Strader. Romanus nu este de acord cu această ultimă afirmaţie. Prin vieţuirea dureroasă a erorilor precedente din contemplarea spirituală a lui Hilarius el a dezvoltat o putere de discernământ sigură pentru ceea ce este eroare şi adevăr. El poate spune acum cu siguranţă că Hilarius nu s-a înşelat cu privire la Strader. Nici confirmarea erorii lui Strader nu i-ar putea clătina lui Romanus părerea care o are despre acesta. El ştie că omul ajunge la adevăr prin recunoaşterea erorilor şi în special prin efortul spre cunoştinţele suprasenzoriale.

În legătură cu vieţuirea erorilor în căutarea cunoaşterii suprasenzoriale, Rudolf Steiner a scris în cartea Un drum spre cunoaşterea de sine: „Astfel sufletul ajunge să se simtă în opoziţie cu lumea suprasenzorială, el ajunge să-şi spună: Tu nu eşti făcut aşa încât să poţi să te contopeşti cu această lume. Ea însă nu-ţi poate arăta decât adevărata realitate, cât şi poziţia ta faţă de această realitate; deci tu te-ai depărtat de observarea corectă a adevărului. Acest sentiment înseamnă o experienţă ce va deveni tot mai hotărâtoare în ce priveşte valoarea propriului suflet. Te simţi cufundat într-o eroare cu întreaga ta viaţă. Totuşi, această eroare se deosebeşte de alte erori. Celelalte sunt gândite, asta este vieţuită. O eroare care este gândită poate fi alungată dacă în locul gândului fals pui gândul adevărat. Eroarea vieţuită este însă o parte a însăşi vieţii sufleteşti; eşti eroarea; simplu, nu o poţi îndrepta, căci poţi gândi cum vrei, dar ea este prezentă, este o parte din realitate. Acest gen de vieţuire are ceva distrugător pentru propria Sine. Îţi simţi dureros interioritatea respinsă de tot ce doreşte cu ardoare. Această durere, resimţită într-o anumită etapă din călătoria sufletului, depăşeşte cu mult tot ceea ce se poate resimţi ca durere în lumea simţurilor. Şi, din acest motiv, ea te poate copleşi în cele în care te-ai maturizat prin viaţa sufletească de până acum. Ea poate avea ceva năucitor. Sufletul este pus în faţa acestei întrebări îngrijorătoare: De unde aş putea primi forţele care să mă ajute să suport ceea ce mi se impune? El trebuie să-şi găsească aceste forţe în viaţa sa proprie. Ele constau în ceva ce ar putea fi numit drept curaj interior sau neînfricare“.

Romanus vede trăirea dureroasă a lui Strader, a erorii legată de intrarea sa în lumea spirituală. El îl bănuie pe Strader a fi în lupta care deschide porţile spiritului şi, cunoscând curajul şi temeritatea sa interioară, este convins de rezultatul victorios al luptei. El spune:

„Dar cred că-l cunosc destul de bine pe Strader.
Se va-ntoarce curajos la convingerea după care
Cunoaşterea de sine trebuie să nască dureri.
El va avea de-nsoţitor voinţa
Ce se predă curajos viitorului
Şi, întărit prin izvorul de forţe al speranţei,
Va înfrunta durerile cunoaşterii“.

Cu aceasta, Romanus recurge la cuvintele pe care le-a rostit în Templu, în ultimul tablou al dramei a doua, drept condiţie pentru evoluţia lui Capesius. Aici, el vrea să arate că Strader împlineşte această condiţie. Hilarius a auzit adesea aceste cuvinte în Templu, dar abia acum înţelege sensul lor tainic. În legătură cu trezirea acestei înţelegeri mai profunde, Rudolf Steiner spune, în ciclul Tainele Pragului: „Trezirea sufletului poate fi pregătită şi într-o altă formă. O regăseşti – şi, de această dată, bine gândită – după ce Ahriman, în tabloul doisprezece, a fost prezentat în semnificaţia sa mai profundă. O veţi găsi în tabloul treisprezece, în discuţia dintre Hilarius şi Romanus. Trebuie atunci să-ţi întorci privirea sufletului spre ceea ce s-a petrecut în sufletul lui Hilarius începând cu evenimentele din Păzitorul Pragului până la cele din Trezirea sufletelor, cât şi spre ceea ce se exprimă în cuvintele lui Hilarius:

„Îţi mulţumesc, prietene, pentru cuvintele de mist.
Le-am auzit ades; dar azi abia
Simt ce poartă-n ele tainic.
Sunt greu de scrutat căile lumilor...
Iar mie, bun prieten, îmi rămâne s-aştept
Până ce spiritul va vrea să-mi arate direcţia
Care este potrivită vederii mele“.

Care sunt cuvintele lui Romanus? El rosteşte cuvinte pe care Hilarius le-a putut auzi iar şi iar din locul pe care îl ocupă Romanus în Templu, pe care Romanus le-a rostit adesea în acel loc şi care, până la acea vieţuire, trecuseră prin faţa privirii sufleteşti a lui Hilarius fără acea înţelegere mai profundă care poate fi numită înţelegerea vieţii. Atunci când ai răzbit la înţelegerea a ceea ce ai primit sub formă de gând, când l-ai înţeles foarte bine şi poate ai fi în stare să ţii conferinţe despre asta, fără să-l stăpâneşti într-o înţelegere vie a vieţii, este şi atunci un început de trezire a sufletului. Poţi să fi adunat în tine tot ce contine cartea Teosofia, tot ce conţin cărţile, conferinţele şi ciclurile, poti chiar să împărtăşeşti altora – probabil cu mare folos pentru ei – şi totuşi să-ţi dai seama: A înţelege, aşa cum înţelege Hilarius cuviutele lui Romanus, nu este posibil decât după o anumită vieţuire, pe care trebuie să o aştepţi în linişte până atingi un anumit grad de trezire a sufletului“ (Conferinţa I).

Vedem mereu cum recunoaşterea erorilor precede trezirea sufletului. Capesius îşi recunoaşte acum eroarea cu privire la adevărata dispoziţie a miştilor, pe care, în trecut, o crezuse incompatibilă cu strădaniile lui Strader. Strader i-a apărut privirii sale spirituale şi i-a indicat această dispoziţie care, în tabloul trei al dramei, a fost caracterizată de Felix Balde, în acord deplin cu Capesius, astfel:

„Să nu forţezi nimic; doar calm, în pace;
Fiinţa lăuntrică a sufletului în totală aşteptare...“

În acel moment, Felix Balde adăugase: „Munca exterioară nu suportă o astfel de stare“, Dar acum, în viziunea sa spirituală, Capesius a auzit, privitor la această dispoziţie, cuvintele:

„... ea se trezeşte de la sine,
Fără să o fi căutat în curentul vieţii,
Când sufletul omenesc s-a întărit destul...,
Când caută spiritual cu forţa gândirii.
Dispoziţia vine adesea în ceasuri liniştite,
Dar şi-n tumultul faptelor; atunci ea vrea doar
Ca sufletul să nu se sustragă fără gândire
Delicatei contemplări a faptului spiritual“.

Felix Balde, căruia Capesius îi împărtăşeşte viziunea sa spirituală, nu este încă în stare să recunoască eroarea sa de până acum. Capesius, dimpotrivă, învingând această eroare, reuşeşte să ajungă la o trezire a sufletului care este exprimată prin faptul că Philia îi apare acum în realitatea ei spirituală. În Tainele Pragului, Rudolf Steiner vorbeşte despre importanţa acestei vieţuiri, spunând: „Prin acţiunea repetată a basmelor care au fecundat forţele lui sufleteşti, basme inspirate din lumea spirituală, Capesius a putut să simtă că forţele sale sufleteşti s-au întărit lăuntric, capacităţile sale sufleteşti au fost învigorate interior. Acest lucru este arătat în tabloul treisprezece din Trezirea sufletelor, unde lui îi iese în întâmpinare, realmente palpabil spiritual, nu ca forţă sufletească abstractă, una din forţele sufleteşti din Capesius, înfăţişată prin Philia“ (Conferinţa V).

În altă parte, Rudolf Steiner pune această vieţuire în relaţie cu trezirea sufletului Mariei şi al lui Johannes: „Trebuie mereu şi mereu repetat că această trezire intervine în moduri diferite. Astfel, în ce o priveşte pe Maria, în anumite împrejurări speciale, în faţa sufletului ei apar acele forţe sufleteşti care-şi găsesc expresie corporală în Luna şi Astrid. Tot astfel, pentru Johannes Thomasius, urzirea vrăjită a fiinţei interioare devine palpabilă spiritual – dacă putem folosi această expresie absurdă – aşa cum îi apare în persoana Celeilalte Philia; şi, iarăşi, în alt mod pentru Capesius, prin Philia“ (Conferinţa I).

O semnificaţie generală pentru cunoaşterea de sine, care cuprinde şi cunoaşterea destinului, o au cuvintele Philiei:

„Capesius, dacă-n curând vei fi atent
La ceea ce, necăutat, ţi-apare-n căutare,
Lumina multicoloră te va întări;
Ea te va pătrunde ca o imagine autentică
Pentru că îţi revelează forţele sufletului.
Ceea ce radiază fiinţa solară a Sinei tale
Îţi va fi atenuat de-nţelepciunea matură a lui Saturn.
Atunci se va dezvălui viziunii tale
Ceea ce poţi înţelege ca om pământesc“.

Felix Balde nu înţelege aceste cuvinte. Capesius le înţelege şi se hotărăşte să urmeze îndrumarea conţinută în ele.



TABLOUL PAISPREZECE

În pofida aparentului său eşec, Strader ajunge tot mai în centrul interesului. Ceea ce realizează diversele personaje ale dramei are legătură cu strădania sa. Sarcinile impuse de această strădanie au ajutat pe Capesius şi pe Johannes să învingă fuga de lume. În ce-l priveşte pe Johannes, pregătirea unei opere pământeşti izvorâtă din impulsuri spirituale, în sensul lui Strader, a început deja în cursul primei drame-misteriu, atunci când, în domeniul spiritual, i-au fost conferite nu numai forţele necesare pentru zborul în înălţimi dar şi pentru o activitate pământească. Ce-i drept, la început el nu poate aplica aceste ultime forţe decât în domeniul artei. Pasul său următor a fost pătrunderea ştiinţei bazată pe percepţia senzorială cu noua cunoaştere spirituală. Dar acest lucru nu era suficient pentru realizarea ţelurilor lui Strader, acelea de a transforma viaţa socială prin noile impulsuri spirituale. Pentru aceasta era necesar ca Johannes şi Maria să vieţuiască în mod conştient Miezul de noapte al lumilor şi apoi, în existenţa senzorială, să-şi amintească această vieţuire. Când s-a petrecut acest lucru, Benedictus a putut spune:

„Maria şi Johannes au înaintat de curând
În clarvedere. Ceea ce pân' acum
Îi împiedica să facă pasul
De la viaţa miştilor la existenţa pământească
Nu mai există...“

Semnificaţia acestui fapt pentru acţiunea lui Strader a fost apreciată de Benedictus.

A urmat apoi descrierea puternicei reacţii împotriva lui Strader, din domeniul lui Ahrimm, în interiorul Pământului, precum şi ajutorul Theodorei, care ajunge până în acest domeniu. În tabloul următor, discuţia dintre Hilarius şi Romanus duce la o anumită trezire a lui Hilarius, datorită cuvintelor spuse de Romanus referitor la Strader. Influenţa lui Strader se dovedeşte şi mai puternică în trezirea sufletului vieţuită de Capesius.

Acum, în tabloul paisprezece al dramei, o vedem pe doamna Hilarius discutând cu şeful de birou. Şi aici convorbirea alunecă repede spre Strader. Şeful de birou spune: „Să-l văd pe Strader alături de mine, îmi va fi greu“. El recunoaşte însă că vorbele pe care Romanus i le-a spus despre Strader au devenit pentru el un punct de pornire în propria ucenicie spirituală. Dar el rămâne la părerea lui Romanus cu privire la Strader şi la prietenii acestuia, după care planul lui Strader nu ar putea reuşi decât dacă ar fi înfăptuit fără colaborarea activă a prietenilor săi. Doamna Hilarius încearcă să-l convingă pe şeful de birou că părerea personală a lui Strader despre prietenii săi ar trebui preţuită mai mult decât cea a lui Romanus. În timp ce şeful de birou insistă, arătând că părerea lui Romanus i se pare a fi baza solidă pe care el ar putea să stea, parvine vestea morţii lui Strader, veste care îl răscoleşte într-atât pe şeful de birou încât ai impresia că şi pentru el se pregăteşte o trezire a sufletului. El spune:

„Strader mort!... E-adevărat asta?
……………………………………….
M-atinge somnul spiritului despre care
Am auzit atât de multe?... Puterea destinului
Care ţine-aici frâiele îşi arată un chip grav.
O, micul meu suflet, ce forţă a apucat acum
Firul destinului tău,
Încât să fie prins în acest nod?
…………………………………………
Se va-ntâmpla ce trebuie să se întâmple!
…………………………………………
De ce nu m-au mai părăsit aceste cuvinte
Din ceasu-n care Strader le-a spus
'Naintea lui Gottgetreu şi-a mea?
Ele îi răsunau ca venite din altă lume...
Rostite, ca răpit în spirit!
Ce trebuia deci să se întâmple? Simt bine,
Atunci m-a cuprins lumea spiritului.
În acel cuvânt... îmi răsună vorbirea ei;
Ce grav îmi răsună...; cum învăţ s-o-nţeleg?“

Aceste cuvinte lasă să se înţeleagă că, de dincolo de moarte, fiinţa lui Strader exercită influenţe puternice.



TABLOUL CINCISPREZECE

Într-o discuţie cu menajera lui Strader, secretarul lui Hilarius Gottgetreu relevă calităţile lui Strader pentru acţiunile exterioare, în timp ce menajera este plină de admiraţie pentru forţa iubirii care stăpânea fiinţa acestuia.

Pe căile iniţierii prezentate în dramele-misterii, transformarea interioară precede acţiunii exterioare. Această transformare are loc în domeniul în care este stăpân Lucifer, unde omul poate smulge simţământul divinului datorită biruinţei asupra lui însuşi, şi astfel Sinea superioară iese biruitoare. Pe parcursul celor patru drame-misterii nu l-am întâlnit pe Strader în acest domeniu si am putut avea totuşi impresia că în el trăia sentimentul divinului, care, ca forţă a iubirii, îi înflăcăra gândirea îndreptată dezinteresat spre acţiunea exterioară. Este uşor de presupus că partea de iniţiere ce are loc în domeniul lui Lucifer el a înfăptuit-o deja într-o viaţă pământească anterioară, că acţiunea, lucrarea sa era acum cu totul înflăcărată de această iubire, ceea ce este exprimat în cuvintele menajerei:

„...; dorinţa lui de fapte
Era totuşi iubire... care-şi creează-n viaţă
Multe forme pentru a se revela“.

În ciclul Evanghelia după Matei, Rudolf Steiner vorbeşte, referindu-se la Evenimentul hristic, despre două părţi ale iniţierii, care constau în transformarea interioară şi activitatea exterioară: „Evenimentul hristic constituie pentru om punctul de la care el poate coborî liber în corpurile sale fizic şi eteric, aşa cum poate ieşi liber în afară, în macrocosmos, în marele Univers. Cândva a trebuit ca o fiinţă de natura cea mai înaltă, cum este Hristos-Iisus, să înfăptuiască în mod atotcuprinzător coborârea în corpurile fizic şi eteric precum şi ieşirea în macrocosmos. În aceasta a constat de fapt Evenimentul hristic: că această fiinţă atotcuprinzătoare a lui Hristos a prefigurat oarecum pentru omenire ceea ce vor atinge un număr destul de mare de oameni în cursul maturizării evoluţiei pământeşti. De aceea a fost nevoie ca acest eveniment să aibă loc o dată... Acum, în Evanghelia lui Matei, este zugrăvit cum fiinta hristică coboară în adevăr în corpurile fizic şi eteric după botezul înfăptuit de Ioan. Iar descrierea acestui eveniment este istoria Ispitirii. Vom vedea cum această scenă a ispitirii redă în detaliu vieţuirile avute de om mai ales atunci când coboară în corpurile fizic şi eteric. Deci aici coborârea lui Hristos într-un corp fizic şi eteric omenesc, comprimarea în egoitatea umană, este trăită anticipat în om, încât poţi să spui: Asta este posibil, vi se poate întâmpla şi vouă! Dacă vă amintiţi de Hristos, dacă veţi deveni asemenea lui, veţi avea forţa de a întâlni toate acestea şi chiar de a învinge ceea ce ţâşneşte din corpurile fizic şi eteric!“

În continuare, Rudolf Steiner descrie detaliat ce anume corespunde în Evenimentul hristic părţii a doua a iniţierii. La sfârşitul conferinţei face următorul rezumat: „Iată deci cum ni se prezintă începutul şi sfârşitul vieţii propriu-zise a lui Hristos, care începe la naşterea lui Hristos în acel corp despre care am discutat când am vorbit de botezul în Iordan. Aici începe prima parte a iniţierii, coborârea în corpul fizic şi eteric, din istoria Ispitirii. Şi ea se încheie cu cealaltă parte a iniţierii: răspândirea în macrocosmos, care începe cu Cina cea de taină şi se continuă în timpul Flagelării, Încoronării cu spini, Răstignirii şi Învierii“.

În creştinismul originar, aceste două părţi ale iniţierii erau clar separate. În urma transformării interioare care a urmat Botezului, datorită impulsului lui Hristos, trebuiau să fie biruite mai multe ispite. În ce priveşte acţiunea exterioară sau răspândirea în Univers, era vorba de a păstra iubirea hristică şi conştienţa hristică în suferinţă şi în moarte. Faptul că iubirea hristică a acţionat în Strader până la moartea sa, reiese din cuvintele menajerei:

„Ultimul gând i-a fost tot pentru lucrarea
Căreia i se consacrase în iubire...“

Tot conştienţa lui Hristos, devenită în Theodora viziune a lui Hristos ce revelează ţelurile omenirii, este cea care nu l-a părăsit pe Strader în momentul morţii sale. Vorbind de Theodora, menajera spune:

„Când a murit, ea stătea încă înaintea lui.
Chemat de ea în lumile spirituale
Pentru desăvârşirea lucrării, aşa îşi apărea sieşi“.

Menajera îi transmite apoi lui Benedictus, care tocmai intrase, rândurile scrise de Strader cu câteva clipe înainte de a muri. În timp ce le citeşte, încercând să se unească cu fiinţa lui Strader, Benedictus simte că o fiinţă spirituală se apropie de el şi îi încurcă ultimele cuvinte ale scrisorii, promiţându-i să-i dea şi alte veşti despre Strader. Acest loc al dramei arată ce greu este să îţi dai seama dacă poţi acorda încredere la ceva ce se oferă drept veste despre cei morţi. Benedictus îl pune la încercare pe mesagerul spiritual, pe care nu l-a recunoscut de la început, spunându-i:

„Oricine-ai fi, slujeşti binelui numai dacă
În tine nu vrei să tinzi la tine însuţi,
Dacă te pierzi în gândirea umană
Şi astfel renaşti în devenirea cosmică“.

În legătură cu consecinţa acestor cuvinte, Rudolf Steiner spune, într-o conferinţă din 25 octombrie 1915: „Urmăriţi ultima scenă dintre Benedictus şi Ahriman, în drama Trezirea sufletelor. Înainte de a dispărea, Ahriman spune:

«E timpul să mă-ndepărtez foarte repede
Din raza sa; de-ndată ce privirea lui
Mă poate gândi în adevărul meu,
Imediat mi se creează în gândirea lui
O parte a forţei care treptat mă nimiceşte».

Există aici un profund mister, pe care cel interesat de ştiinţa spiritului trebuie să-l recunoască. Oamenii trebuie să se străduie în viitor a învăţa să mânuiască corect, corect individual, inteligenţa lor, să nu lase niciodată nesupravegheată inteligenţa lor, da, niciodată să nu îşi lase nesupravegheată inteligenţa. Este un lucru foarte necesar şi este bine să se ştie prin ce cuvinte frumoase, puternice şi pline de conţinut se apropie Ahriman de oameni şi încearcă să le smulgă inteligenţa. Tot mai mult au nevoie oamenii să fie atenţi la astfel de momente, căci tocmai aceste momente sunt folosite de Ahriman în meşteşugul său, care constă în a-l face pe om să fie în plină zi ca ameţit, într-o stare de conştienţă crepusculară, înceţoşată, în care nu se simte în largul lui în lumea fizică, în care începe să se dăruie dansul în cerc al Universului, în care el, ca individualitate, nu mai vrea să stea pe picioarele sale. Acestea sunt momentele în care trebuie să te aperi, fiindcă atunci Ahriman obţine victoria. Şi ne păzim cel mai bine dacă ne străduim să dezvoltăm o gândire clară şi precisă; să nu alunecăm uşor în gândirea despre lucruri, aşa cum se obişnuieşte astăzi, chiar în Societate, să nu sărim peste lucruri, ci să gândim clar. Ar trebui chiar să mergem şi mai departe, iubiţii mei prieteni, ar trebui tot mai mult să ne ferim a folosi cuvinte şi tipul de conversaţie curente; căci în clipa în care sunt folosite astfel de cuvinte care nu sunt extrase din gânduri ci dintr-o obişnuinţă a vorbirii suntem goliţi de gânduri, chiar dacă nu este vorba decât despre un scurt moment. Şi acestea sunt momente deosebit de periculoase. Ar trebui să fim foarte atenţi la asta, pentru a evita să folosim astfel de cuvinte pe care nu le-am gândit destul. Cel care ia în serios sarcinile epocii noastre ar trebui să înceapă în mod cât se poate de serios o astfel de autoeducaţie, chiar cu privire la astfel de intimităţi“ (Mişcarea ocultă în secolul XIX).

Benedictus recunoaşte acum clar fiinţa lui Ahriman. El ştie cum poate fi învins Ahriman şi în acelaşi timp eliberat. Suferintele lui Strader nu au fost zadarnice. Prin întărirea forţelor sale sufleteşti, el a forţat pe mesagerul erorii să dispară şi acum este în stare să ajute, prin prietenii săi, la continuarea operei plănuite de el. Acest fapt este exprimat în cuvintele rostite de Benedictus în finalul dramei:

„Dar tu, suflet matur solar al lui Strader,
Tu, care prin întărirea forţelor tale spirituale
Ai constrâns pe emisarul erorii să dispară,
Tu vei străluci prietenilor tăi ca stea spirituală,
Vei străbate-n viitor mereu cu lumina ta
Existenţa Mariei şi a lui Johannes;
Astfel, prin tine, ei se vor putea înarma
Mai tare pentru opera lor sprirituală,
Şi, ca vestitori ai luminii sufletului,
Se vor arăta puternici în gândire atunci când,
Asupra privirii spirituale deplin trezite,
Întunecatul Ahriman, umbrind înţelepciunea,
Vrea să răspândească bezna haosului“.