|
(Tablourile X–XV)
Johannes are de străbătut o cu totul altă evoluţie decât
Maria. Referitor la aceasta, Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului:
„Dar la Johannes Thomasius avem de-a face cu o evoluţie care se
depărtează mult de cea normală. Avem la început apariţia
Dublului. În timp ce Johannes se îndreaptă spre cealaltă
Sine, apare Dublul şi Spiritul tinereţii lui Johannes. Numărul celor
care ţin de cealaltă Sine creşte, dat fiind că cealaltă Sine este ca un
luminator al acestor relaţii lăuntrice. Şi pentru că Johannes nu
reuşeşte să se apropie imediat de cealaltă Sine – dacă ar fi reuşit
asta, cele trei făpturi ale forţelor sufleteşti i-ar fi ieşit în
întâmpinare, dar el trebuie să treacă prin multe
încercări care năvălesc peste el pe drumul spre cealaltă Sine –,
cel ce se apropie de el este un personaj şi mai apropiat de
subiectivitate. Este Cealaltă Phila. Cealaltă Phila este într-un
anumit sens chiar cealaltă Sine, dar cealaltă Sine care sălăşluieşte
încă în adâncurile sufletului şi nu s-a eliberat cu
totul; faptul este legat de ceva ce aici în lumea fizică este cel
mai asemănător lumii spirituale, este legat de iubirea
atotstăpânitoare şi de ceva ce poate conduce pe cineva în
lumile superioare deoarece este în legătură cu această iubire. Pe
drumul spre cealaltă sine, lui Johannes Thomasius îi iese
în întâmpinare o a treia făptură, în fiinţa
Celeilalte Philii.
Dacă toate cele trei făpturi sufleteşti i-ar ieşi în
întâmpinare unui suflet, acesta nu s-ar mai lovi, să spunem
aşa, de nici o piedică“ (Conferinţa VII).
În tabloul acesta al dramei îl vedem pe Johannes
meditând linştit în aceeaşi încăpere în care am
văzut-o mai înainte pe Maria. El repetă cuvintele pe care le-am
auzit rostite în „scena egipteană“ de către femeia din apropierea
Templului, atunci când tânărul neofit urma să fie iniţiat.
Johannes priveşte în spirit acest eveniment, dar nu ştie ce anume
îl leagă de această imagine spirituală, fiindcă se află în
faţa ei lipsit cu totul de dorinţă (fără participare). Înainte de
trăirea Miezului de noapte cosmic, privirea sa spirituală nu fusese
golită de dorinţe şi el a trebuit să afle că percepea imagini iluzorii,
fiindcă dorinţele încă erau legate de contemplarea sa şi el nu
dobândise încă pacea spirituală. Acum, pentru că vieţuieşte
contemplarea spirituală fără dorinţe, ea îi revelează realităţi.
Apoi, ca din depărtare, el o aude pe Cealaltă Philia, spunând:
„Urzirea vrăjită a propriei fiinţe“, şi el îşi aminteşte de
evoluţia care a fost impulsionată în el prin aceste cuvinte.
Fiindcă sfatul ei este resimţit ca just, el ar dori acum să
înţeleagă şi fiinţa ei. Ea îi spune că trebuie să
rămână ca o umbră alături de el până când el va
elibera Spiritul tinereţii sale, căruia greşeala sa îi conferă o
viaţă vrăjită. Johannes caută drumul pentru a atinge acest ţel; el
dobândeşte treptat limpezirea în acest sens, prin
răspunsurile pe care i le dă la întrebări Cealaltă Philia. Ea
îi spune că, ceea ce s-a păstrat în sinea lui, el ar trebui
să caute, în timpul vieţii, în lumina spiritului. Şi
aceasta s-ar întâmpla dacă el i-ar da ei ce şi-ar fi lui
însuşi, gândind. Ea ar trăi în el ca forţă a iubirii
şi a speranţei inimii şi ca fructele vieţii pământeşti de mult
trecute. Cu aceasta trebuie să-şi lege Johannes conştienţa
gânditoare a Eului, pentru ca să se contemple pe sine şi să
scruteze esenţa imaginii pe care contemplarea sa lipsită de dorinţă a
făcut-o să apară.
Prin cuvintele Celeilalte Philia, lui Johannes i se dezvăluie
semnificaţia viziunii sale. Mai întâi i se arată
tânărul neofit – pe care femeia din afara Templului îl
însoţeşte cu gândurile ei –, tânărul neofit în
faţa flacării de jertfă. Apare apoi Maria ca făptură-gând şi
îl face să înţeleagă că el însuşi a fost acea femeie
ale cărei gânduri îl însoţeau pe neofit în
Templu; în continuare, el află că poate elibera Spiritul
tinereţii sale, căruia greşeala sa i-a conferit o existenţă magică,
dacă va putea vieţui ţelurile care îi luminează din această umbră
spirituală.
Recunoaşterea ţelurilor spirituale personale prin contemplarea
propriilor culpabilităţi constituie una din vieţuirile Miezului de
noapte cosmic. Aşteptăm aici de la Johannes să ducă această vieţuire a
Miezului de noapte cosmic în conştienţa senzorială trează.
În legătură cu acest fapt, Rudolf Steiner a arătat că în
viitor tot mai mulţi oameni vor vedea, în conştienţa trează, ce
anume este necesar pentru compensarea karmică a faptelor lor. El spune
în ciclul Impulsul
lui Hristos: „În om se va dezvolta şi facultatea de a
vedea imaginea unei fapte care nu va avea loc decât într-un
viitor îndepărtat. Aceasta i se va arăta ca o reflectare
interioară a faptei sale, ca o împlinire karmică ce va interveni
cândva. Atunci omul îşi va spune: Am făcut acest lucru; mi
se arată acum ce va trebui să fac în compensaţie şi ce îmi
va împiedica perfecţionarea dacă nu voi realiza compensarea.
Karma nu va mai fi atunci o simplă teorie, ci va fi perceput acest
tablou interior pe care l-am caracterizat. Aceste facultăţi apar
treptat-treptat, noi capacităţi se dezvoltă, dar cele vechi sunt
germenii celor noi. De unde provine faptul că omul va putea vedea
imaginea karmică a faptelor sale? Din faptul că sufletul va fi trăit un
anumit timp în lumina conştiinţei morale! Pentru suflet este
important nu să vieţuiască cutare sau cutare lucru fizic exterior, ci
ca prin aceasta el să se perfecţioneze. Numai prin conştiinţa morală se
pregăteşte sufletul pentru ceea ce a fost caracterizat acum. Pe măsură
ce oamenii vor trece prin întrupări în care au dezvoltat
în mod special conştiinţa lor morală, cu cât vor cultiva
mai mult această conştiinţă, cu atât vor face mai mult pentru a
dobândi această capacitate superioară care le va aduce din nou
în faţă, în contemplare spirituală, acea voce divină pe
care odinioară au avut-o în alt mod“ (Conferinţa VII).
Contemplat în acest fel, acest tablou viitor poate deveni
ţelul unei acţiuni prin care omul poate elibera fiinţa proprie, vrăjită
prin vină. Johannes se află acum pe drumul cel bun spre acest ţel.
Vieţuirea, prin gândire puternică, a femeii din apropierea
Templului, contemplată spiritual, îl duce la perceperea
Spiritului tinereţii sale, ce se arată a fi legat de el prin forţele
care în trecut au ţinut legat pe neofit de individualitatea
întrupată ca egipteancă. Că acele forţe sunt acum metamorfozate o
arată cuvintele Mariei:
„Maria, aşa cum tu voiai s-o vezi,
Nu e în lumile unde luminează adevărul.
Legământul meu sacru şi grav emană forţa
Ce trebuie să îţi menţină ce tu ai cucerit.
Mă vei găsi în câmpurile limpezi de lumină,
Unde frumuseţea, radiând, creează forţe de viaţă;
Caută-mă în temeliile lumilor, acolo unde
Sufletele vor să-şi cucerească simţământul divinului
Prin iubirea care contemplă Sinea în Tot“.
Metamorfoza forţelor care îl leagă pe Johannes de Maria
eliberează Spiritul tinereţii de sub stăpânirea lui Lucifer şi el
poate de-acum, neîngrădit, să răspândească lumină
limpezitoare de ţel. Strigătul de luptă al lui Lucifer nu mai are
aceeaşi semnificaţie ca la sfârşitul tabloului trei din Păzitorul Pragului.
Rudolf Steiner explică acest lucru în Tainele Pragului: „Este
important, iubiţii mei prieteni, tocmai în legătură cu acest
tablou, să cuprindem cu ochiul sufletesc cum se apropie aici Lucifer de
Johannes; cum cad aici aceleaşi cuvinte de la sfârşitul tabloului
trei din Păzitorul Pragului;
cum în aceste cuvinte se arată că
toate lumile şi întreaga viaţă a omenirii este străbătută de
lupta lui Lucifer, este străbătută şi de dispoziţia ce răsună din
cuvintele lui Benedictus, ca replică la cuvintele lui Lucifer. Să
încercăm o dată numai să simţim ce se află în aceste
cuvinte care răsună dinspre Lucifer atât în finalul
tabloului trei din Păzitorul Pragului
cât şi în finalul
tabloului zece din Trezirea
sufletelor: «Voi lupta»,
«Şi, luptând, vei sluji zeilor». Luaţi aminte cu
acest prilej, la ceva cu totul aparte; în cele două locuri
menţionate sunt rostite aceleaşi cuvinte, dar ele pot fi rostite astfel
încât au, în cele două locuri, un cu totul alt sens.
Şi celălalt lucru, pe care îl semnifică ele la sfârşitul
tabloului zece din Trezirea
sufletelor, este determinat de faptul că
cuvintele Mariei fuseseră anterior metamorfozate din alte cuvinte
rostite în Păzitorul Pragului,
că în sufletul Mariei
trăieşte ceea ce este rostit anterior... Acum, ea spune: «Mă vei
găsi în câmpurile limpezi de lumină» şi nu mai spune:
«în câmpurile de gheaţă»... Cuvintele sunt
folosite altfel decât în tabloul trei din Păzitorul Pragului.
Acesta este motivul pentru care discuţia dintre Lucifer şi
Benedictus: «Voi lupta!», «Şi, luptând, vei
sluji zeilor» este cu totul alta la sfârşitul tabloului
zece din Trezirea sufletelor
decât în finalul tabloului
trei din Păzitorul Pragului“.
Trezirea sufletului se produce la Strader într-un mod cu totul
diferit decât la Maria şi Johannes. În legătură cu aceasta,
Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului:
„Dar trezirea poate să mijească în suflete în cu totul altă
formă, treptat-treptat; aşa o vedem mijind în tabloul unsprezece,
pentru sufletul lui Strader. Aici nu avem perceptibile – cum s-a mai
spus – forţele sufleteşti-spirituale ale Philiei, ale lui Astrid, Lunii
şi Celeilalte Philia; avem de-a face şi de această dată cu tablouri
imaginative care fac să iradieze în conştienţa fizică
evenimentele spirituale. Nivelul trezirii sufleteşti care poate să
apară astfel la Strader nu poate fi înfătişat decât
printr-un tablou al cunoaşterii imaginative, ca cel al bărcii, despre
care este vorba în tabloul unsprezece“ (Conferinţa I).
Strader nu este conştient de progresele dezvoltării sale, fiindcă,
în lumina la care a ajuns în prezent, existenţa sa
precedentă îi apare întunecată şi trebuie să recunoască
acum că ceea ce considerase mai înainte vitejie nu este
decât laşitate. Progresul în dezvoltarea sa a fost punctul
de plecare pentru vieţuirile prezentate în tabloul trei, în
care Benedictus şi Maria i-au apărut sub formă de imagini-gând şi
el a auzit cuvintele: „Unde-i lumina ta? Tu răspândeşti
întuneric“, când i s-a atras atenţia că în fiinţa sa
ar domni dorinţa lacomă de creaţie pentru că era prea fricos, prea laş
ca să îşi radieze lumina sa. Această vieţuire acţionase apăsător
asupra lui. Acum Benedictus îi explică în ce măsură ea
trebuie considerată ca expresie a unui progres în dezvoltarea sa.
Dar acest lucru nu-l ajută încă să depăşească tot ceea ce
îl apasă. Este cuprins de cea mai mare mâhnire, fiindcă
pare să îi fie smuls câmpul acţiunii, acest câmp de
acţiune pe care el îl simte la fel de necesar pentru existenţa sa
precum este aerul pentru viaţă; căci el a cunoscut opoziţia şefului de
birou şi sprijinul acestuia de către Romanus, cât timp el va
încerca să-şi realizeze planul împreună cu discipolii lui
Benedictus. Strader are ferma convingere că nu îşi poate realiza
într-un mod corect opera decât cu ajutorul lor. Dar el a
aflat de la Benedictus că ei nu sunt încă pregătiţi pentru o
activitate în comun. Acum, Benedictus îi poate
împărtăşi lui Strader:
„Maria şi Johannes au înaintat de
curând
În clarvedere. Ceea ce pân' acum
Îi împiedica să facă pasul
De la viaţa miştilor la existenţa pământească
Nu mai există. În viitor, ţelurile voastre
Şi ale lor se vor dovedi comune. Cuvântul miştilor:
«Se va-ntâmpla ce trebuie
să se întâmple»
Nu este-o călăuză
Ci creator de forţe.
De-aceea, s-aşteptăm treji în ce fel
O să-şi arate spiritul semnele“.
Indicaţia dată de Benedictus, aceea de a fi atent la semnele
spiritului, trezeşte în Strader amintirea unei viziuni spirituale
pe care o avusese de curând, în care s-a văzut
luptând împotriva lui Romanus şi a şefului de birou,
alături de care a apărut apoi şi Ahriman. Strader întreabă dacă
această imagine arată într-adevăr că opoziţia exterioară este
expresia luptei interioare – lupta cu Ahriman – şi dacă pentru această
luptă el este destul de înarmat. Primeşte de la Benedictus
răspunsul că va fi în stare să îşi întărească forţa
care îi aduce această imagine în faţa ochiului său
sufletesc şi că prin efortul acestei întăriri va putea crea,
pentru el şi pentru prietenii lui, noi forţe. Dar, ca şi în
tabloul patru al dramei, şi aici Benedictus nu reuşeşte să
întrevadă pe deplin dezvoltarea viitoare a lui Strader. În
legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului:
„Nu poţi simţi corect ceea ce spune Benedictus în tabloul patru
al dramei despre un fel de diminuare a viziunii sale, dacă nu simţi cum
în această viziune apar forţele morţii lui Strader, moarte care
se apropie. Nu poţi simţi corect cele spuse simplu, dar atât de
expresiv, în tabloul unsprezece, în discuţia dintre
Benedictus şi Strader, decât dacă şi aici înţelegi acest
lucru în legătură cu cuvintele lui Benedictus, care din nou
vorbesc de o diminuare a viziunii sale..., încât simţi că
se apropie ceva incert. Începând cu tabloul trei, atmosfera
morţii apropiate a lui Strader se aşterne şi peste evoluţia celorlalte
personaje ale dramei. Şi dacă veţi reţine acest lucru şi îl veţi
pune în legătură cu ceea ce s-a mai spus despre Ahriman ca
stăpân al morţii, atunci veţi intra mai adânc în
cunoştintele ce pătrund tainele spiritului; în special dacă aveţi
în vedere modul în care intervine Ahriman în
atmosfera dramei, care stă sub influenţa impulsului morţii lui Strader“.
În tabloul doisprezece vedem înfăţişată într-un
mod deosebit de expresiv acţiunea lui Ahriman. Ni se arată interiorul
pământului, constituit din formaţiuni plăsmuite după legităţi ale
mineralului. Domeniul de acţiune a lui Ahriman este în primul
rând regnul mineral, unde domnesc forţele morţii. Acest lucru
îl descrie Rudolf Steiner în ciclul Tainele Pragului.
„Poti
caracteriza foarte bine pe Ahriman, spunând: Ahriman este,
într-un câmp foarte larg, domnul morţii, stăpânul
tuturor puterilor care trebuie să introducă în lumea
fizică-senzorială ceea ce trebuie să fie în mod necesar aici,
în lumea fizică-senzorială, drept nimicire, moarte a fiinţelor.
În lumea senzorială, moartea este un mijloc necesar. Altfel,
aceste fiinţe ale lumii simţurilor s-ar îmnulţi exagerat, dacă
n-ar exista distrugere şi moarte. Misiunea de a regla în mod
corespunzător această moarte după legităţile lumii spirituale i-a fost
atribuită lui Ahriman. El este domnul reglării morţii. Imperiul care
îi revine cu precădere este lumea minerală. Lumea minerală este
mereu moartă; moartea, ca să spun aşa, este revărsată peste
întreaga lume minerală. Dar, ţinând seama de cum este
alcătuită lumea noastră pământească, regnul mineral, legitatea
minerală este vărsată şi în celelalte regnuri ale naturii.
Plantele, animalele, oamenii, în măsura în care aparţin
regnurilor naturii, sunt străbătute de principiul mineral, absorb
substanţele minerale – deci şi forţele minerale cu legitătile lor – şi
se supun legilor regnului mineral în măsura în care ţin de
acestea. Prin aceasta, ceea ce ţine de moartea justificată se extinde
şi în aceste regnuri superioare ale stăpânirii legitime a
lui Ahriman. În tot ce ne înconjoară ca natură exterioară,
Ahriman este domnul legitim al morţii şi, în măsura în care
este aşa, el nu trebuie văzut ca o putere rea, ci ca una înscrisă
pe deplin în ordinea generală cosmică“ (Conferinţa II).
În domeniul gândirii nu mai poate fi vorba de aceeaşi
legitimitate pentru Ahriman. Rudolf Steiner descrie acest lucru,
în aceeaşi conferinţă, astfel: „Dar Ahriman poate să îşi
depăşească domeniul, poate să îl depăşească în primul
rând prin faptul că se apropie de gândirea omenească. Omul
a cărui privire nu se îndreaptă spre lumea spirituală, care nu
are nici o înţelegere pentru ea, nu va putea crede că Ahriman se
apropie în mod real de gândirea umană. Şi totuşi el o face.
Atâta timp cât această gândire omenească trăieşte
în lumea senzorială, ea este legată de creierul care este supus
distrugerii, potrivit ordinii generale a lumii. Ahriman trebuie să
regleze acest mers al creierului omenesc, potrivit forţelor de
distrugere. Dar dacă el îşi depăşeşte acum domeniul, atunci are
tendinţa, intenţia, de a desprinde gândirea de instrumentul ei
muritor, creierul; el are tendinţa să îl facă independent, să
detaşeze gândirea fizică, gândirea îndreptată spre
lumea senzorială, de creierul fizic, în al cărui curent de
nimicire ar trebui să se verse această gândire când omul
trece prin poarta morţii. Ahriman, când îl aruncă pe om, ca
fiinţă fizică, în curentul morţii, are tendinia să îi
desprindă gândirea de acest curent de nimicire şi acest lucru,
faptul că intervine în această gândire cu ghearele sale şi
îl pregăteşte pe om aşa încât gândirea vrea să
se smulgă de la nimicire, acest lucru îl face de-a lungul
întregii vieţi. Fiindcă Ahriman este activ în
gândirea omenească în acest fel, iar oamenii care, firesc,
sunt legaţi de lumea fizică presimt doar vag efectele entităţilor
spirituale, aceştia, pe care Ahriman îi ţine astfel de guler,
simt impulsul să smulgă gândirea din integrarea ei în marea
ordine cosmică. Acest lucru îl face dispoziţia materialistă, şi
anume faptul că omul vrea să aplice gândirea doar la lumea
simţurilor. Cei mai stăpâniţi de Ahriman sunt oamenii care nu vor
să creadă în nici o lume spirituală, căci Ahriman este cel care
le atrage gândirea, îi ispiteşte să rămână la lumea
senzorială. Dacă omul nu a devenit ocultist practic, aceasta are,
pentru dispoziţia sufletească a omului, în primul rând
consecinţa că el devine un materialist vulgar şi nu vrea să ştie nimic
de lumea spirituală. Ca urmare, el este sedus direct de Ahriman, pe
care nu-l mai remarcă“.
Un astfel de materialist, care nu-şi dă seama că Ahriman îl
seduce, este înfăţişat în dramă prin Ferdinand Reinecke
(„Vulpoiul“, n.tr.). Ahriman îi foloseşte sufletul pentru a se
opune creaţiei spirituale care, datorită progresului discipolilor lui
Benedictus, a devenit posibilă.
Maria şi Johannes îl cunosc mult prea bine pe Ahriman pentru
ca el să poată spera să îi influenţeze direct. Ca slujitori,
Ahriman are nevoie de oameni care nu-l cunosc şi care consideră drept
fabulaţii ceea ce spun despre el cercetătorii spiritului. Acestor
cerinţe le corespunde Ferdinmd Reinecke. El se socoate atât de
inteligent, încât Ahriman este pentru el un nătâng
prost. În mod conştient, el nu i-ar fi slujit. Dar Ahriman
îl poate inspira în timpul somnului. În legătură cu
influenţa lui Ahriman asupra omului în timp ce doarme există o
explicaţie a lui Rudolf Steiner, în conferinţa din 12 noiembrie
1922: „Dacă în timpul zilei avem conştienţa noastră, dacă nu ne
înfăşurăm în reprezentările materialiste ale omenrii
moderne, atunci avem, da, atunci avem o bază morală şi una religioasă a
vieţii noastre. Nu-i aşa, omul trebuie să simtă, în afară de
faptul că deţine o cunoaştere a naturii, trebuie să simtă că el are şi
obligaţii şi răspunderi morale şi, mai departe, că el sălăşluieşte cu
întreaga sa fiinţă într-o lume spirituală. Acest ultim
element îl putem numi conştienţă religioasă. Omul are această
conştienţă morală şi religioasă în timpul stării de veghe. Dar
conştienţa religioasă există în timpul stării de veghe numai
pentru că omul se află în trupul său fizic. În acest trup
fizic, omul nu este singur, ci coexistă cu el spirite din ordinea
cosmică superioară, şi el se află în corpul său fizic
împreună cu spirite ale orânduirii cosmice superioare. Şi
el trăieşte în corpul său eteric împreună cu ceea ce
gândesc aceste spirite din ordinea cosmică superioară. Deci
conştienţa religioasă a omului este dependentă de viaţa sa în
corpul fizic; viaţa morală este dependentă de viaţa în corpul
eteric... Iar când, la adormire, ieşim din corpul nostru fizic şi
din cel eteric, noi, ca fiinţă spiritual-sufletească, nu avem altceva
decât ceea ce am putut dobândi în timpul vieţii
pământeşti prin contemplarea naturii. Ne lăsăm în pat –
oricât de paradoxal ar putea să sune – atât sentimentul
religios cât şi sentimentul moral, împreună cu corpul
nostru fizic şi cel eteric, şi vieţuim, între începutul
somnului şi trezire, ca o fiinţă amorală. Dar, vedeţi dumneavoastră,
în această epocă trăim într-o lume care este luminată de
lumina Soarelui. Prin faptul că ordinea morală a lumii este născută din
eter, Ahrimm are acces la acest eter în care noi ne dăruim
în timpul somnului. Această entitate ahrimmică îi vorbeşte
omului în timpul somnului. Şi ceea ce îi spune această
entitate ahrimanică este în fondul său un lucru fatal; această
entitate ahrimanică este numită pe drept Spirit al minciunii, pe
motivul că, omului care doarme, ea îi prezintă lucrurile ca şi
când binele ar fi rău şi răul bine“.
În timpurile de demult, oamenii nu erau supuşi în timpul
somnului influenţei lui Ahriman, aşa cum se întâmplă
astăzi. Rudolf Steiner spune în aceeaşi conferinţă: „Numai
în epoca noastră oamenii sunt expuşi în cel mai înalt
grad puterilor demonice care, în timp ce ei dorm, le prezintă
răul ca fiind bun. Nu aşa stăteau lucrurile în timpurile de
demult ale evoluţiei omenirii. În timpunle vechi ale evoluţiei
omenirii – aşa cum v-am spus deseori – omul nu avea, ca astăzi, o
atât de puternică conştienţă a Eului. În veghea diurnă el
avea o conştienţă a Eului mai slabă; asta avea ca rezultat faptul că
nici în timpul somnului nu naviga atât de mult în
rău, aşa cum o face astăzi. Într-adevăr, acum avem în
evoluţia omenirii o perioadă decisivă, o criză. Oamenii trebuie să se
înarmeze împotriva puterilor răului care se apropie de ei.
În timpurile vechi erau apăraţi de ele; atunci când
adormeau, ei se refugiau în special în sufletele-grup.
În timpul somnului, oamenii trăiau mai mult în
sufletele-grup“.
Cu cât progresează mai mult evoluţia Eului, cu atât mai
puţin sunt protejaţi oamenii în timpul somnului de influenţa lui
Ahriman. Ca individualităţi, ei pot găsi o nouă forţă de apărare
împotriva lui Ahriman în impulsul lui Hristos. Asta este
valabil nu numai pentru viaţa din timpul somnului, ci şi pentru viaţa
dintre moarte şi o nouă naştere. Tocmai pentru că Strader are
conştienţa Eului atât de dezvoltată există pericolul să cadă,
după moarte, sub influenţa lui Ahriman. Acest pericol este neutralizat
prin Theodora, care a trezit în el – şi a menţinut-o clară –
conştienţa lui Hristos. De aceea este deosebit de semnificativ faptul
că Theodora apare în sfera în care Ahriman inspiră
sufletele celor care dorm şi îi spune:
„Tu îl poţi constrânge pe
Strader, dar
Eu sunt alături de el; de când m-a găsit
Pe drumul luminos al sufletului, îmi este unit,
Fie că trebuie să-şi ducă viaţa
În sfera spiritului sau în împărăţia
Pământului“.
Ahriman se simte obligat să răspundă:
„Dacă, în adevăr, ea nu îl
părăseşte,
Cât timp el rămuie pe Pământ voi pierde bătălia;
Dar pot să sper încă mult că,
În final, el va ajunge s-o uite“.
Hilarius resimte acum puterea covârşitoare cu care Ahrimm se
opune operei de iubire pe care el o proiectase. El arată acest lucru
în discuţia sa cu Romanus, când spune:
„V-o spun cu durere, prietene, nodul de
destin
Ce s-a format aici, în cercul nostru,
Aproape a ajuns să mă strivească“.
El arată că situaţia grea în care se află ei se datorează
faptului că Romanus i-a ţinut pe elevii lui Benedictus departe de
ţelurile sale şi că în mecanismul lui Strader s-ar găsi o eroare.
Am văzut în tabloul precedent că acest ultim motiv a fost
inspirat de Ahriman. Din tablourile precedente s-a văzut că Romanus a
acţionat pe baza unei cunoaşteri clare atunci când i-a ţinut
departe pe prietenii lui Benedictus de planul lui Hilarius şi al lui
Strader, dar el nu luase în seamă decât dezvoltarea
previzibilă calculabilă şi, prin aceasta, a rămas în domeniul de
influenţă al lui Ahriman. Prin trezirea sufletului Mariei şi sufletului
lui Johannes se creează o situaţie care nu mai corespunde evaluării
calculabile făcută de Romanus. Hilarius nu ştie încă nimic despre
această nouă evoluţie, el nu simte deci decât puterea zdrobitoare
a lui Ahriman. El îşi recunoaşte lipsa gândurilor care duc
la acţiune cât şi pustiul sufletesc şi se îndoieşte de
siguranţa privirii sale spirituale, care – crede el – l-a înşelat
în privinta lui Strader. Romanus nu este de acord cu această
ultimă afirmaţie. Prin vieţuirea dureroasă a erorilor precedente din
contemplarea spirituală a lui Hilarius el a dezvoltat o putere de
discernământ sigură pentru ceea ce este eroare şi adevăr. El
poate spune acum cu siguranţă că Hilarius nu s-a înşelat cu
privire la Strader. Nici confirmarea erorii lui Strader nu i-ar putea
clătina lui Romanus părerea care o are despre acesta. El ştie că omul
ajunge la adevăr prin recunoaşterea erorilor şi în special prin
efortul spre cunoştinţele suprasenzoriale.
În legătură cu vieţuirea erorilor în căutarea
cunoaşterii suprasenzoriale, Rudolf Steiner a scris în cartea Un drum spre
cunoaşterea
de sine: „Astfel sufletul ajunge să se simtă în
opoziţie cu lumea suprasenzorială, el ajunge să-şi spună: Tu nu eşti
făcut aşa încât să poţi să te contopeşti cu această lume.
Ea însă nu-ţi poate arăta decât adevărata realitate,
cât şi poziţia ta faţă de această realitate; deci tu te-ai
depărtat de observarea corectă a adevărului. Acest sentiment
înseamnă o experienţă ce va deveni tot mai hotărâtoare
în ce priveşte valoarea propriului suflet. Te simţi cufundat
într-o eroare cu întreaga ta viaţă. Totuşi, această eroare
se deosebeşte de alte erori. Celelalte sunt gândite, asta este
vieţuită. O eroare care este gândită poate fi alungată dacă
în locul gândului fals pui gândul adevărat. Eroarea
vieţuită este însă o parte a însăşi vieţii sufleteşti; eşti eroarea; simplu, nu o poţi
îndrepta, căci poţi gândi cum vrei, dar ea este prezentă,
este o parte din realitate. Acest gen de vieţuire are ceva distrugător
pentru propria Sine. Îţi simţi dureros interioritatea respinsă de
tot ce doreşte cu ardoare. Această durere, resimţită într-o
anumită etapă din călătoria sufletului, depăşeşte cu mult tot ceea ce
se poate resimţi ca durere în lumea simţurilor. Şi, din acest
motiv, ea te poate copleşi în cele în care te-ai maturizat
prin viaţa sufletească de până acum. Ea poate avea ceva năucitor.
Sufletul este pus în faţa acestei întrebări
îngrijorătoare: De unde aş putea primi forţele care să mă ajute
să suport ceea ce mi se impune? El trebuie să-şi găsească aceste forţe
în viaţa sa proprie. Ele constau în ceva ce ar putea fi
numit drept curaj interior sau neînfricare“.
Romanus vede trăirea dureroasă a lui Strader, a erorii legată de
intrarea sa în lumea spirituală. El îl bănuie pe Strader a
fi în lupta care deschide porţile spiritului şi, cunoscând
curajul şi temeritatea sa interioară, este convins de rezultatul
victorios al luptei. El spune:
„Dar cred că-l cunosc destul de bine pe
Strader.
Se va-ntoarce curajos la convingerea după care
Cunoaşterea de sine trebuie să nască dureri.
El va avea de-nsoţitor voinţa
Ce se predă curajos viitorului
Şi, întărit prin izvorul de forţe al speranţei,
Va înfrunta durerile cunoaşterii“.
Cu aceasta, Romanus recurge la cuvintele pe care le-a rostit
în Templu, în ultimul tablou al dramei a doua, drept
condiţie pentru evoluţia lui Capesius. Aici, el vrea să arate că
Strader împlineşte această condiţie. Hilarius a auzit adesea
aceste cuvinte în Templu, dar abia acum înţelege sensul lor
tainic. În legătură cu trezirea acestei înţelegeri mai
profunde, Rudolf Steiner spune, în ciclul Tainele Pragului:
„Trezirea sufletului poate fi pregătită şi într-o altă formă. O
regăseşti – şi, de această dată, bine gândită – după ce Ahriman, în tabloul
doisprezece, a fost prezentat în semnificaţia sa mai profundă. O
veţi găsi în tabloul treisprezece, în discuţia dintre
Hilarius şi Romanus. Trebuie atunci să-ţi întorci privirea
sufletului spre ceea ce s-a petrecut în sufletul lui Hilarius
începând cu evenimentele din Păzitorul Pragului
până la cele din Trezirea
sufletelor, cât şi spre ceea ce se exprimă în
cuvintele lui Hilarius:
„Îţi mulţumesc, prietene, pentru
cuvintele de mist.
Le-am auzit ades; dar azi abia
Simt ce poartă-n ele tainic.
Sunt greu de scrutat căile lumilor...
Iar mie, bun prieten, îmi rămâne s-aştept
Până ce spiritul va vrea să-mi arate direcţia
Care este potrivită vederii mele“.
Care sunt cuvintele lui Romanus? El rosteşte cuvinte pe care
Hilarius le-a putut auzi iar şi iar din locul pe care îl ocupă
Romanus în Templu, pe care Romanus le-a rostit adesea în
acel loc şi care, până la acea vieţuire, trecuseră prin faţa
privirii sufleteşti a lui Hilarius fără acea înţelegere mai
profundă care poate fi numită înţelegerea vieţii. Atunci
când ai răzbit la înţelegerea a ceea ce ai primit sub formă
de gând, când l-ai înţeles foarte bine şi poate ai fi
în stare să ţii conferinţe despre asta, fără să-l
stăpâneşti într-o înţelegere vie a vieţii, este şi
atunci un început de trezire a sufletului. Poţi să fi adunat
în tine tot ce contine cartea Teosofia,
tot ce
conţin cărţile, conferinţele şi ciclurile, poti chiar să
împărtăşeşti altora – probabil cu mare folos pentru ei – şi
totuşi să-ţi dai seama: A înţelege, aşa cum înţelege
Hilarius cuviutele lui Romanus, nu este posibil decât după o
anumită vieţuire, pe care trebuie să o aştepţi în linişte
până atingi un anumit grad de trezire a sufletului“ (Conferinţa
I).
Vedem mereu cum recunoaşterea erorilor precede trezirea sufletului.
Capesius îşi recunoaşte acum eroarea cu privire la adevărata
dispoziţie a miştilor, pe care, în trecut, o crezuse
incompatibilă cu strădaniile lui Strader. Strader i-a apărut privirii
sale spirituale şi i-a indicat această dispoziţie care, în
tabloul trei al dramei, a fost caracterizată de Felix Balde, în
acord deplin cu Capesius, astfel:
„Să nu forţezi nimic; doar calm,
în pace;
Fiinţa lăuntrică a sufletului în totală aşteptare...“
În acel moment, Felix Balde adăugase: „Munca exterioară nu
suportă o astfel de stare“, Dar acum, în viziunea sa spirituală,
Capesius a auzit, privitor la această dispoziţie, cuvintele:
„... ea se trezeşte de la sine,
Fără să o fi căutat în curentul vieţii,
Când sufletul omenesc s-a întărit destul...,
Când caută spiritual cu forţa gândirii.
Dispoziţia vine adesea în ceasuri liniştite,
Dar şi-n tumultul faptelor; atunci ea vrea doar
Ca sufletul să nu se sustragă fără gândire
Delicatei contemplări a faptului spiritual“.
Felix Balde, căruia Capesius îi împărtăşeşte viziunea sa
spirituală, nu este încă în stare să recunoască eroarea sa
de până acum. Capesius, dimpotrivă, învingând această
eroare, reuşeşte să ajungă la o trezire a sufletului care este
exprimată prin faptul că Philia îi apare acum în realitatea
ei spirituală. În Tainele Pragului,
Rudolf Steiner vorbeşte despre importanţa acestei vieţuiri,
spunând: „Prin acţiunea repetată a basmelor care au fecundat
forţele lui sufleteşti, basme inspirate din lumea spirituală, Capesius
a putut să simtă că forţele sale sufleteşti s-au întărit
lăuntric, capacităţile sale sufleteşti au fost învigorate
interior. Acest lucru este arătat în tabloul treisprezece din Trezirea sufletelor, unde lui
îi iese în întâmpinare, realmente palpabil
spiritual, nu ca forţă sufletească abstractă, una din forţele
sufleteşti din Capesius, înfăţişată prin Philia“ (Conferinţa V).
În altă parte, Rudolf Steiner pune această vieţuire în
relaţie cu trezirea sufletului Mariei şi al lui Johannes: „Trebuie
mereu şi mereu repetat că această trezire intervine în moduri
diferite. Astfel, în ce o priveşte pe Maria, în anumite
împrejurări speciale, în faţa sufletului ei apar acele
forţe sufleteşti care-şi găsesc expresie corporală în Luna şi
Astrid. Tot astfel, pentru Johannes Thomasius, urzirea vrăjită a
fiinţei interioare devine palpabilă spiritual – dacă putem folosi
această expresie absurdă – aşa cum îi apare în persoana
Celeilalte Philia; şi, iarăşi, în alt mod pentru Capesius, prin
Philia“ (Conferinţa I).
O semnificaţie generală pentru cunoaşterea de sine, care cuprinde şi
cunoaşterea destinului, o au cuvintele Philiei:
„Capesius, dacă-n curând vei fi
atent
La ceea ce, necăutat, ţi-apare-n căutare,
Lumina multicoloră te va întări;
Ea te va pătrunde ca o imagine autentică
Pentru că îţi revelează forţele sufletului.
Ceea ce radiază fiinţa solară a Sinei tale
Îţi va fi atenuat de-nţelepciunea matură a lui Saturn.
Atunci se va dezvălui viziunii tale
Ceea ce poţi înţelege ca om pământesc“.
Felix Balde nu înţelege aceste cuvinte. Capesius le
înţelege şi se hotărăşte să urmeze îndrumarea conţinută
în ele.
În pofida aparentului său eşec, Strader ajunge tot mai
în centrul interesului. Ceea ce realizează diversele personaje
ale dramei are legătură cu strădania sa. Sarcinile impuse de această
strădanie au ajutat pe Capesius şi pe Johannes să învingă fuga de
lume. În ce-l priveşte pe Johannes, pregătirea unei opere
pământeşti izvorâtă din impulsuri spirituale, în
sensul lui Strader, a început deja în cursul primei
drame-misteriu, atunci când, în domeniul spiritual, i-au
fost conferite nu numai forţele necesare pentru zborul în
înălţimi dar şi pentru o activitate pământească. Ce-i
drept, la început el nu poate aplica aceste ultime forţe
decât în domeniul artei. Pasul său următor a fost
pătrunderea ştiinţei bazată pe percepţia senzorială cu noua cunoaştere
spirituală. Dar acest lucru nu era suficient pentru realizarea
ţelurilor lui Strader, acelea de a transforma viaţa socială prin noile
impulsuri spirituale. Pentru aceasta era necesar ca Johannes şi Maria
să vieţuiască în mod conştient Miezul de noapte al lumilor şi
apoi, în existenţa senzorială, să-şi amintească această vieţuire.
Când s-a petrecut acest lucru, Benedictus a putut spune:
„Maria şi Johannes au înaintat de
curând
În clarvedere. Ceea ce pân' acum
Îi împiedica să facă pasul
De la viaţa miştilor la existenţa pământească
Nu mai există...“
Semnificaţia acestui fapt pentru acţiunea lui Strader a fost
apreciată de Benedictus.
A urmat apoi descrierea puternicei reacţii împotriva lui
Strader, din domeniul lui Ahrimm, în interiorul Pământului,
precum şi ajutorul Theodorei, care ajunge până în acest
domeniu. În tabloul următor, discuţia dintre Hilarius şi Romanus
duce la o anumită trezire a lui Hilarius, datorită cuvintelor spuse de
Romanus referitor la Strader. Influenţa lui Strader se dovedeşte şi mai
puternică în trezirea sufletului vieţuită de Capesius.
Acum, în tabloul paisprezece al dramei, o vedem pe doamna
Hilarius discutând cu şeful de birou. Şi aici convorbirea alunecă
repede spre Strader. Şeful de birou spune: „Să-l văd pe Strader alături
de mine, îmi va fi greu“. El recunoaşte însă că vorbele pe
care Romanus i le-a spus despre Strader au devenit pentru el un punct
de pornire în propria ucenicie spirituală. Dar el rămâne la
părerea lui Romanus cu privire la Strader şi la prietenii acestuia,
după care planul lui Strader nu ar putea reuşi decât dacă ar fi
înfăptuit fără colaborarea activă a prietenilor săi. Doamna
Hilarius încearcă să-l convingă pe şeful de birou că părerea
personală a lui Strader despre prietenii săi ar trebui preţuită mai
mult decât cea a lui Romanus. În timp ce şeful de birou
insistă, arătând că părerea lui Romanus i se pare a fi baza
solidă pe care el ar putea să stea, parvine vestea morţii lui Strader,
veste care îl răscoleşte într-atât pe şeful de birou
încât ai impresia că şi pentru el se pregăteşte o trezire a
sufletului. El spune:
„Strader mort!... E-adevărat asta?
……………………………………….
M-atinge somnul spiritului despre care
Am auzit atât de multe?... Puterea destinului
Care ţine-aici frâiele îşi arată un chip grav.
O, micul meu suflet, ce forţă a apucat acum
Firul destinului tău,
Încât să fie prins în acest nod?
…………………………………………
Se va-ntâmpla ce trebuie să se întâmple!
…………………………………………
De ce nu m-au mai părăsit aceste cuvinte
Din ceasu-n care Strader le-a spus
'Naintea lui Gottgetreu şi-a mea?
Ele îi răsunau ca venite din altă lume...
Rostite, ca răpit în spirit!
Ce trebuia deci să se întâmple? Simt bine,
Atunci m-a cuprins lumea spiritului.
În acel cuvânt... îmi răsună vorbirea ei;
Ce grav îmi răsună...; cum învăţ s-o-nţeleg?“
Aceste cuvinte lasă să se înţeleagă că, de dincolo de moarte,
fiinţa lui Strader exercită influenţe puternice.
Într-o discuţie cu menajera lui Strader, secretarul lui
Hilarius Gottgetreu relevă calităţile lui Strader pentru acţiunile
exterioare, în timp ce menajera este plină de admiraţie pentru
forţa iubirii care stăpânea fiinţa acestuia.
Pe căile iniţierii prezentate în dramele-misterii,
transformarea interioară precede acţiunii exterioare. Această
transformare are loc în domeniul în care este stăpân
Lucifer, unde omul poate smulge simţământul divinului datorită
biruinţei asupra lui însuşi, şi astfel Sinea superioară iese
biruitoare. Pe parcursul celor patru drame-misterii nu l-am
întâlnit pe Strader în acest domeniu si am putut avea
totuşi impresia că în el trăia sentimentul divinului, care, ca
forţă a iubirii, îi înflăcăra gândirea
îndreptată dezinteresat spre acţiunea exterioară. Este uşor de
presupus că partea de iniţiere ce are loc în domeniul lui Lucifer
el a înfăptuit-o deja într-o viaţă pământească
anterioară, că acţiunea, lucrarea sa era acum cu totul
înflăcărată de această iubire, ceea ce este exprimat în
cuvintele menajerei:
„...; dorinţa lui de fapte
Era totuşi iubire... care-şi creează-n viaţă
Multe forme pentru a se revela“.
În ciclul Evanghelia
după Matei, Rudolf Steiner vorbeşte, referindu-se la Evenimentul
hristic, despre două părţi ale iniţierii, care constau în
transformarea interioară şi activitatea exterioară: „Evenimentul
hristic constituie pentru om punctul de la care el poate coborî
liber în corpurile sale fizic şi eteric, aşa cum poate ieşi liber
în afară, în macrocosmos, în marele Univers.
Cândva a trebuit ca o fiinţă de natura cea mai înaltă, cum
este Hristos-Iisus, să înfăptuiască în mod atotcuprinzător
coborârea în corpurile fizic şi eteric precum şi ieşirea
în macrocosmos. În aceasta a constat de fapt Evenimentul
hristic: că această fiinţă atotcuprinzătoare a lui Hristos a prefigurat
oarecum pentru omenire ceea ce vor atinge un număr destul de mare de
oameni în cursul maturizării evoluţiei pământeşti. De aceea
a fost nevoie ca acest eveniment să aibă loc o dată... Acum, în
Evanghelia lui Matei, este zugrăvit cum fiinta hristică coboară
în adevăr în corpurile fizic şi eteric după botezul
înfăptuit de Ioan. Iar descrierea acestui eveniment este istoria
Ispitirii. Vom vedea cum această scenă a ispitirii redă în
detaliu vieţuirile avute de om mai ales atunci când coboară
în corpurile fizic şi eteric. Deci aici coborârea lui
Hristos într-un corp fizic şi eteric omenesc, comprimarea în egoitatea umană,
este trăită anticipat în om, încât poţi să spui: Asta
este posibil, vi se poate întâmpla şi vouă! Dacă vă
amintiţi de Hristos, dacă veţi deveni asemenea lui, veţi avea forţa de
a întâlni toate acestea şi chiar de a învinge ceea ce
ţâşneşte din corpurile fizic şi eteric!“
În continuare, Rudolf Steiner descrie detaliat ce anume
corespunde în Evenimentul hristic părţii a doua a iniţierii. La
sfârşitul conferinţei face următorul rezumat: „Iată deci cum ni
se prezintă începutul şi sfârşitul vieţii propriu-zise a
lui Hristos, care începe la naşterea lui Hristos în acel
corp despre care am discutat când am vorbit de botezul în
Iordan. Aici începe prima parte a iniţierii, coborârea în corpul fizic şi
eteric, din istoria Ispitirii. Şi ea se încheie cu
cealaltă parte a iniţierii: răspândirea
în macrocosmos, care începe cu Cina cea de taină şi
se continuă în timpul Flagelării, Încoronării cu spini,
Răstignirii şi Învierii“.
În creştinismul originar, aceste două părţi ale iniţierii erau
clar separate. În urma transformării interioare care a urmat
Botezului, datorită impulsului lui Hristos, trebuiau să fie biruite mai
multe ispite. În ce priveşte acţiunea exterioară sau
răspândirea în Univers, era vorba de a păstra iubirea
hristică şi conştienţa hristică în suferinţă şi în moarte.
Faptul că iubirea hristică a acţionat în Strader până la
moartea sa, reiese din cuvintele menajerei:
„Ultimul gând i-a fost tot pentru
lucrarea
Căreia i se consacrase în iubire...“
Tot conştienţa lui Hristos, devenită în Theodora viziune a lui
Hristos ce revelează ţelurile omenirii, este cea care nu l-a părăsit pe
Strader în momentul morţii sale. Vorbind de Theodora, menajera
spune:
„Când a murit, ea stătea
încă înaintea lui.
Chemat de ea în lumile spirituale
Pentru desăvârşirea lucrării, aşa îşi apărea sieşi“.
Menajera îi transmite apoi lui Benedictus, care tocmai
intrase, rândurile scrise de Strader cu câteva clipe
înainte de a muri. În timp ce le citeşte,
încercând să se unească cu fiinţa lui Strader, Benedictus
simte că o fiinţă spirituală se apropie de el şi îi încurcă
ultimele cuvinte ale scrisorii, promiţându-i să-i dea şi alte
veşti despre Strader. Acest loc al dramei arată ce greu este să
îţi dai seama dacă poţi acorda încredere la ceva ce se
oferă drept veste despre cei morţi. Benedictus îl pune la
încercare pe mesagerul spiritual, pe care nu l-a recunoscut de la
început, spunându-i:
„Oricine-ai fi, slujeşti binelui numai
dacă
În tine nu vrei să tinzi la tine însuţi,
Dacă te pierzi în gândirea umană
Şi astfel renaşti în devenirea cosmică“.
În legătură cu consecinţa acestor cuvinte, Rudolf Steiner
spune, într-o conferinţă din 25 octombrie 1915: „Urmăriţi ultima
scenă dintre Benedictus şi Ahriman, în drama Trezirea sufletelor. Înainte
de a dispărea, Ahriman spune:
«E timpul să mă-ndepărtez foarte
repede
Din raza sa; de-ndată ce privirea lui
Mă poate gândi în
adevărul meu,
Imediat mi se creează în gândirea lui
O parte a forţei care treptat mă nimiceşte».
Există aici un profund mister, pe care cel interesat de ştiinţa
spiritului trebuie să-l recunoască. Oamenii trebuie să se străduie
în viitor a învăţa să mânuiască corect, corect
individual, inteligenţa lor, să nu lase niciodată nesupravegheată
inteligenţa lor, da, niciodată să nu îşi lase nesupravegheată
inteligenţa. Este un lucru foarte necesar şi este bine să se ştie prin
ce cuvinte frumoase, puternice şi pline de conţinut se apropie Ahriman
de oameni şi încearcă să le smulgă inteligenţa. Tot mai mult au
nevoie oamenii să fie atenţi la astfel de momente, căci tocmai aceste
momente sunt folosite de Ahriman în meşteşugul său, care constă
în a-l face pe om să fie în plină zi ca ameţit,
într-o stare de conştienţă crepusculară, înceţoşată,
în care nu se simte în largul lui în lumea fizică,
în care începe să se dăruie dansul în cerc al
Universului, în care el, ca individualitate, nu mai vrea să stea
pe picioarele sale. Acestea sunt momentele în care trebuie să te
aperi, fiindcă atunci Ahriman obţine victoria. Şi ne păzim cel mai bine
dacă ne străduim să dezvoltăm o gândire clară şi precisă; să nu
alunecăm uşor în gândirea despre lucruri, aşa cum se
obişnuieşte astăzi, chiar în Societate, să nu sărim peste
lucruri, ci să gândim clar. Ar trebui chiar să mergem şi mai
departe, iubiţii mei prieteni, ar trebui tot mai mult să ne ferim a
folosi cuvinte şi tipul de conversaţie curente; căci în clipa
în care sunt folosite astfel de cuvinte care nu sunt extrase din
gânduri ci dintr-o obişnuinţă a vorbirii suntem goliţi de
gânduri, chiar dacă nu este vorba decât despre un scurt
moment. Şi acestea sunt momente deosebit de periculoase. Ar trebui să
fim foarte atenţi la asta, pentru a evita să folosim astfel de cuvinte
pe care nu le-am gândit destul. Cel care ia în serios
sarcinile epocii noastre ar trebui să înceapă în mod
cât se poate de serios o astfel de autoeducaţie, chiar cu privire
la astfel de intimităţi“ (Mişcarea ocultă
în secolul XIX).
Benedictus recunoaşte acum clar fiinţa lui Ahriman. El ştie cum
poate fi învins Ahriman şi în acelaşi timp eliberat.
Suferintele lui Strader nu au fost zadarnice. Prin întărirea
forţelor sale sufleteşti, el a forţat pe mesagerul erorii să dispară şi
acum este în stare să ajute, prin prietenii săi, la continuarea
operei plănuite de el. Acest fapt este exprimat în cuvintele
rostite de Benedictus în finalul dramei:
„Dar tu, suflet matur solar al lui Strader,
Tu, care prin întărirea forţelor tale spirituale
Ai constrâns pe emisarul erorii să dispară,
Tu vei străluci prietenilor tăi ca stea spirituală,
Vei străbate-n viitor mereu cu lumina ta
Existenţa Mariei şi a lui Johannes;
Astfel, prin tine, ei se vor putea înarma
Mai tare pentru opera lor sprirituală,
Şi, ca vestitori ai luminii sufletului,
Se vor arăta puternici în gândire atunci când,
Asupra privirii spirituale deplin trezite,
Întunecatul Ahriman, umbrind înţelepciunea,
Vrea să răspândească bezna haosului“.
